Arhivă etichetă pentru ‘cateheza’

Memoria inimii. Cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii

„Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune
– Biblia nu poate fi citită ca un roman –
ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (CBC, nr. 2653).

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra rugăciunii pe care o putem face pornind de la un text din Biblie. Cuvintele Sfintei Scripturi n-au fost scrise pentru a rămâne închise pe papirus, pe pergament sau pe hârtie, ci pentru a fi primite de o persoană care se roagă, făcându-le să încolţească în propria inimă. Cuvântul lui Dumnezeu merge la inimă. Catehismul afirmă: „Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune – Biblia nu poate fi citită ca un roman – ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (nr. 2653). Astfel te conduce rugăciunea, pentru că este un dialog cu Dumnezeu. Acel verset al Bibliei a fost scris şi pentru mine, în urmă cu secole şi secole, pentru a-mi aduce un cuvânt al lui Dumnezeu. A fost scris pentru fiecare dintre noi. Tuturor credincioşilor li se întâmplă această experienţă: un text din Scriptură, ascultat deja de atâtea ori, într-o zi pe neaşteptate îmi vorbeşte şi luminează o situaţie pe care o trăiesc. Însă trebuie ca eu, în acea zi, să fiu acolo, la întâlnirea cu acel cuvânt, să fiu acolo, ascultând cuvântul. În fiecare zi Dumnezeu trece şi aruncă o sămânţă în terenul vieţii noastre. Nu ştim dacă astăzi va găsi un pământ uscat, spini, sau un pământ bun, care va face să crească acea sămânţă (cf. Mc 4,3-9). Depinde de noi, de rugăciunea noastră, de inima deschisă cu care ne apropiem de Scripturi pentru ca să devină pentru noi cuvânt viu al lui Dumnezeu. Dumnezeu trece, încontinuu, prin Scriptură. Şi reiau ceea ce am spus săptămâna trecută, că spunea Sfântul Augustin: „Mi-e teamă de Domnul atunci când trece”. De ce teamă? Ca eu să nu-l ascult, ca să nu-mi dau seama că este Domnul.

Prin rugăciune are loc ca o nouă întrupare a cuvântului. Şi noi suntem „tabernacolele” unde cuvintele lui Dumnezeu vor să fie găzduite şi păstrate, pentru a putea vizita lumea. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de Biblie fără scopuri secundare, fără a o instrumentaliza. Credinciosul nu caută în Sfintele Scripturi sprijinul pentru propria viziune filozofică sau morală, ci pentru că speră într-o întâlnire; ştie că ele, acele cuvinte, au fost scrise în Duhul Sfânt, şi că pentru aceasta în acelaşi Duh trebuie primite, trebuie înţelese, pentru ca întâlnirea să se realizeze.

Pe mine mă deranjează un pic atunci când aud creştini care recită versete din Biblie ca papagalii. „Oh, da, Domnul spune…, vrea aşa…”. Dar tu te-ai întâlnit cu Domnul, cu acel verset? Nu este o problemă numai de memorie: este o problemă a memoriei inimii, aceea care te deschide pentru întâlnirea cu Domnul. Şi acel cuvânt, acel verset, te duce la întâlnirea cu Domnul.

Aşadar, noi citim Scripturile pentru ca ele „să ne citească pe noi”. Şi este un har a ne putea recunoaşte în personajul acesta sau acela, în situaţia aceasta sau aceea. Biblia nu este scrisă pentru o umanitate generică, ci pentru noi, pentru mine, pentru tine, pentru bărbaţi şi femei în carne şi oase, bărbaţi şi femei care au nume şi prenume, ca mine, ca tine. Şi cuvântul lui Dumnezeu, impregnat de Duh Sfânt, când este primit cu inimă deschisă, nu lasă niciodată lucrurile ca înainte, niciodată, schimbă ceva. Şi acesta este harul şi forţa cuvântului lui Dumnezeu.

Tradiţia creştină este bogată în experienţe şi în reflecţii despre rugăciunea cu Sfânta Scriptură. Îndeosebi, s-a afirmat metoda „lectio divina”, născută în mediul monastic, însă practicat de acum şi de creştinii care frecventează parohiile. Este vorba înainte de toate de a citi textul biblic cu atenţie, mai mult, aş spune cu „ascultare” faţă de text, pentru a înţelege ceea ce înseamnă în el însuşi. După aceea se intră în dialog cu Scriptura, aşa încât cuvintele să devină motiv de meditaţie şi de rugăciune: rămânând mereu aderent la text, încep să mă întreb despre ce anume „îmi spune mie”. Este o trecere delicată: nu trebuie alunecat în interpretări subiectiviste, ci să ne inserăm pe urma vie a Tradiţiei, care uneşte pe fiecare dintre noi cu Sfânta Scriptură. Şi ultimul pas de la lectio divina este contemplaţia. Aici cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii, aşa cum între îndrăgostiţi cărora uneori este suficient să se privească în tăcere. Textul biblic rămâne, însă ca o oglindă, ca o icoană de contemplat. Şi astfel are loc dialogul.

Prin rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu vine să locuiască în noi şi noi locuim în el. Cuvântul inspiră propuneri bune şi susţine acţiunea; ne dă forţă, ne dă seninătate, şi chiar şi atunci când ne pune în criză ne dă pace. În zilele „strâmbe” şi confuze, asigură inimii un nucleu de încredere şi de iubire care o protejează de atacurile celui rău.

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu se face trup – îmi permit să folosesc această expresie: se face trup – în cei care îl primesc în rugăciune. În unele texte antice înfloreşte intuiţia că creştinii se identifică aşa de mult cu cuvântul, încât, dacă ar arde toate Bibliile din lume, s-ar putea salva încă „indigoul” prin amprenta pe care a lăsat-o în viaţa sfinţilor. Este o expresie frumoasă, aceasta.

Viaţa creştină este lucrare, în acelaşi timp, de ascultare şi de creativitate. Un bun creştin trebuie să fie ascultător, dar trebuie să fie creativ. Ascultător, pentru că ascultă cuvântul lui Dumnezeu; creativ, pentru că are pe Duhul Sfânt înăuntru care îl determină să-l practice, să-l ducă înainte. Isus spune asta la sfârşitul unui discurs al său rostit în parabole, cu această comparaţie: „Orice cărturar instruit în cele ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său – inima – lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52). Sfintele Scripturi sunt un tezaur inepuizabil. Domnul ne acordă, nouă tuturor, să luăm din el tot mai mult, prin rugăciune.

_____________________

APEL

Astăzi, aniversarea eliberării lagărului de exterminare din Auschwitz, se celebrează Ziua amintirii. Comemorăm victimele Shoah-ului şi toate persoanele persecutate şi deportate de regimul nazist. A aminti este exprimare de umanitate. A aminti este semn de civilizaţie. A aminti este condiţie pentru un viitor mai bun de pace şi de fraternitate. A aminti înseamnă şi a fi atenţi pentru ca aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, începând de la propuneri ideologice care vor să salveze un popor şi ajung să distrugă un popor şi omenirea. Fiţi atenţi la modul în care a început acest drum de moarte, de exterminare, de brutalitate.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 27 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune: 22. Rugăciunea cu Sfintele Scripturi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Îl laudă pentru ceea ce este

În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii
există mereu cei „mici”:
cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi,
care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate,
care nu vor să domine asupra celorlalţi,
care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune şi astăzi dăm spaţiu dimensiunii laudei.

Ne inspirăm dintr-un pasaj critic din viaţa lui Isus. După primele minuni şi implicarea discipolilor în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, misiunea lui Mesia trece printr-o criză. Ioan Botezătorul se îndoieşte şi trimite la el acest mesaj – Ioan este în închisoare: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). El simte această angoasă de a nu şti dacă a greşit în vestire. Există mereu în viaţă momente întunecate, momente de noapte spirituală, şi Ioan trece prin acest moment. Există ostilitate în satele de pe lângă lac, unde Isus a făcut atâtea semne minunate (cf. Mt 11,20-24). Or, chiar în acest moment de dezamăgire, Matei prezintă un fapt cu adevărat surprinzător: Isus nu înalţă către Tatăl o plângere, ci un imn de jubilare: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt11,25). Adică, în plină criză, în plin întuneric în sufletul atâtor oameni, cum ar fi Ioan Botezătorul, Isus îl binecuvântează pe Tatăl, Isus îl laudă pe Tatăl. Însă pentru ce?

Înainte de toată îl laudă pentru ceea ce este: „Tată, Domn al cerului şi al pământului”. Isus se bucură în duhul său pentru că ştie şi simte că Tatăl său este Dumnezeul universului, şi viceversa Domnul a tot ceea ce există este Tatăl, „Tatăl meu”. Din această experienţă de a se simţi „fiul Celui Preaînalt” izvorăşte lauda. Isus se simte fiul Celui Preaînalt.

Şi după aceea Isus îl laudă pe Tatăl pentru că îi îndrăgeşte pe cei mici. Este ceea ce el însuşi experimentează, predicând în sate: „înţelepţii” şi „pricepuţii” rămân suspicioşi şi închişi, fac calcule; în timp ce cei „mici” se deschid şi primesc mesajul. Acest lucru nu poate decât să fie voinţă a Tatălui şi Isus se bucură de asta. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru că persoanele umile şi simple primesc evanghelia. Eu mă bucur când văd aceşti oameni simpli, aceşti oameni umili care merg în pelerinaj, care merg să se roage, care cântă, care laudă, oameni cărora poate că le lipsesc atâtea lucruri, însă umilinţa îi determină să-l laude pe Dumnezeu. În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii există mereu cei „mici”: cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi, care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate, care nu vor să domine asupra celorlalţi, care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Aşadar, în acel moment de aparent eşec, unde totul este întuneric, Isus se roagă lăudându-l pe Tatăl. Şi rugăciunea sa ne conduce şi pe noi, cititori ai evangheliei, să judecăm în manieră diferită înfrângerile noastre personale, situaţiile în care nu vedem clară prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, când pare că răul prevalează şi nu există modalitate de a-l opri. Isus, care a şi recomandat mult rugăciunea de cerere, chiar în momentul în care ar fi avut motiv să ceară explicaţii de la Tatăl, începe în schimb să-l laude. Pare o contradicţie, dar este acolo adevărul.

Cui foloseşte lauda? Nouă sau lui Dumnezeu? Un text din liturgia euharistică ne invită să-l rugăm pe Dumnezeu în această manieră, spune aşa: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine nouă harul mântuirii” (Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV). Lăudând suntem mântuiţi.

Rugăciunea de laudă ne foloseşte nouă. Catehismul o defineşte astfel: „o participare la fericirea inimilor curate, care îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă înainte de a-l vedea în glorie” (nr. 2639). În mod paradoxal trebuie să fie practicată nu numai atunci când viaţa ne umple de fericire, ci mai ales în momentele dificile, în momentele întunecate când drumul devine greu în urcuş. Şi acela este timpul laudei, ca Isus care în momentul întunecat îl laudă pe Tatăl. Pentru că învăţăm că prin acel urcuş, acea cărare dificilă, acea cărare obositoare, acele pasaje angajante ajungem să vedem o panoramă nouă, un orizont mai deschis. A lăuda este ca şi cum am respira oxigen curat: îţi purifică sufletul, te face să priveşte departe, nu te lasă închis în momentul dificil şi întunecat al dificultăţilor.

Există o mare învăţătură în acea rugăciune care de opt secole n-a încetat niciodată să palpite, pe care Sfântul Francisc a compus-o la sfârşitul vieţii sale: „Cântarea fratelui soare” sau „a creaturilor”. Sărăcuţul n-a compus-o într-un moment de bucurie, de bunăstare, ci, dimpotrivă, în mijlocul suferinţelor. Francisc este de acum aproape orb şi simte în sufletul său povara unei singurătăţi pe care n-o simţise niciodată înainte: lumea nu s-a schimbat de la începutul predicării sale, există încă aceia care se lasă dezbinaţi de certuri şi în plus simte paşii morţii care se apropie tot mai mult. Ar putea să fie momentul dezamăgirii, al acelei dezamăgiri extreme şi al perceperii propriului eşec. Însă Francisc în acea clipă de tristeţe, în acea clipă întunecată se roagă. Cum se roagă? „Lăudat să fii, Domnul meu…”. Se roagă lăudând. Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru toate, pentru toate darurile creaţiei, precum şi pentru moarte, pe care o numeşte cu curaj „soră”, „sora moarte”. Aceste exemple ale sfinţilor, ale creştinilor, precum şi al lui Isus, de a-l lăuda pe Dumnezeu în momentele dificile, ne deschid porţile unui drum foarte mare spre Domnul şi ne purifică mereu. Lauda purifică mereu.

Sfinţii şi sfintele ne demonstrează că putem lăuda mereu, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, pentru că Dumnezeu este prietenul fidel. Acesta este fundamental laudei: Dumnezeu este prietenul fidel, iar iubirea sa nu dispare niciodată. El este mereu alături de noi, el ne aşteaptă mereu. Cineva spunea: „Este santinela care este aproape de tine şi te face să mergi înainte cu siguranţă”. În momentele dificile şi întunecate, să găsim curajul de a spune: „Binecuvântat eşti tu, Doamne”. Să-l lăudăm pe Domnul. Acest lucru ne va face mult bine.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 13 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune:
21. Rugăciunea de laudă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Când o cărămidă valorează mai mult decât viaţa umană… (Video)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

După atâtea luni reluăm întâlnirea noastră faţă în faţă şi nu ecran în ecran. Faţă în faţă. Acest lucru este frumos! Pandemia actuală a evidenţiat interdependenţa noastră: toţi suntem legaţi, unii cu alţii, atât în rău cât şi în bine. De aceea, pentru a ieşi mai buni din această criză, trebuie să facem asta împreună. Împreună, nu singuri, împreună. Singuri nu, pentru că nu se poate! Ori se face împreună ori nu se face. Trebuie să facem asta împreună, toţi, în solidaritate. Acest cuvânt aş vrea să-l subliniez: solidaritate.

Ca familie umană avem originea comună în Dumnezeu; locuim într-o casă comună, planeta-grădină, pământul în care Dumnezeu ne-a aşezat; şi avem o destinaţie comună în Cristos. Însă atunci când uităm toate acestea, interdependenţa noastră devine dependenţă a unora de alţii – pierdem această armonie a interdependenţei în solidaritate – mărind inegalitatea şi marginalizarea; se slăbeşte ţesutul social şi se deteriorează ambientul. Este mereu acelaşi mod de a acţiona.

De aceea, astăzi principiul de solidaritate este mai necesar ca oricând, aşa cum a învăţat Sfântul Ioan Paul al II-lea (cf. Enciclica Sollicitudo rei socialis, 38-40). Într-o lume interconectată, experimentăm ce înseamnă a trăi în acelaşi „sat global”. Este frumoasă această expresie: marea lume nu este altceva decât un sat global, pentru că totul este interconectat. Însă nu întotdeauna transformăm această interdependenţă în solidaritate. Există un drum lung între interdependenţă şi solidaritate. Egoismele – individuale, naţionale şi ale grupurilor de putere – şi rigidităţile ideologice alimentează dimpotrivă „structuri de păcat” (ibid., 36).

„Cuvântul «solidaritate» s-a uzat puţin şi uneori se interpretează rău, însă indică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. Cere să se creeze o nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de aproprierea bunurilor din partea câtorva” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 188). Asta înseamnă solidaritate. Nu este numai problema de a-i ajuta pe ceilalţi – acest lucru este bine de făcut, însă este mai mult -: este vorba de dreptate (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1938-1940). Interdependenţa, pentru a fi solidară şi a aduce roade, are nevoie de rădăcini puternice în uman şi în natura creată de Dumnezeu, are nevoie de respectarea chipurilor şi a pământului.

Biblia, încă de la început, ne avertizează. Să ne gândim la relatarea despre Turnul Babel (cf. Gen11,1-9), care descrie ceea ce se întâmplă când încercăm să ajungem la cer – ţinta noastră – ignorând legătura cu umanul, cu creaţia şi cu Creatorul. Este un mod de a spune: asta se întâmplă ori de câte ori unul vrea să urce, să urce, fără a ţine cont de ceilalţi. Eu singur! Să ne gândim la turn. Construim turnuri şi zgârie-nori, dar distrugem comunitatea. Unificăm edificii şi limbi, dar mortificăm bogăţia culturală. Vrem să fim stăpâni ai pământului, dar ruinăm biodiversitatea şi echilibrul ecologic. V-am relatat într-o altă audienţă despre acei pescari din San Benedetto del Tronto care au venit anul acesta şi mi-au spus: „Am scos din mare 24 de tone de gunoi, dintre care jumătate era plastic”. Gândiţi-vă! Aceştia au spiritul de a prinde peştii, e adevărat, dar şi gunoaiele şi să le ducă afară pentru a curăţa marea. Însă această [poluare] înseamnă a ruina pământul, a nu avea solidaritate cu pământul care este un dar şi cu echilibrul ecologic.

Amintesc o relatare medievală care descrie acest „sindrom de la Babel”, care există atunci când nu este solidaritate. Această relatare medievală spune că, în timpul construirii turnului, atunci când cădea un om – erau sclavi – şi murea, nimeni nu spunea nimic, maxim: „Sărmanul, a greşit şi a căzut”. În schimb, dacă o cărămidă cădea, toţi se plângeau. Şi dacă era cineva vinovatul, era pedepsit! De ce? Pentru că o cărămidă era scumpă de făcut, de pregătit, de copt. Era nevoie de timp şi de muncă pentru a face o cărămidă. O cărămidă valora mai mult decât viaţa umană. Fiecare dintre noi să se gândească la ce se întâmplă astăzi. Din păcate şi astăzi se poate întâmpla ceva de acest gen. Cade vreo cotă din piaţa financiară – am văzut asta în ziare în aceste zile – şi ştirea este în toate agenţiile. Cad mii de persoane din cauza foamei, a mizeriei şi nimeni nu vorbeşte despre asta.

Diametral opus lui Babel sunt Rusaliile, am auzit asta la începutul audienţei (cf. Fap 2,1-3). Duhul Sfânt, coborând de sus ca vânt şi foc, cuprinde comunitatea închisă în cenacol, revarsă în ea forţa lui Dumnezeu, o determină să iasă, să-l vestească tuturor pe Isus Domnul. Duhul creează unitatea în diversitate, creează armonia. În relatarea despre Turnul Babel nu exista armonia; exista acel a merge înainte pentru a câştiga. Acolo, omul era un simplu instrument, simplă „forţă de muncă”, însă aici, la Rusalii, fiecare dintre noi este un instrument, dar un instrument comunitar care participă cu toată fiinţa sa la edificarea comunităţii. Sfântul Francisc de Assisi ştia bine asta şi animat de Duhul dădea tuturor persoanelor, ba chiar, creaturilor, numele de frate sau soră (cf. LS, 11; cf. Sfântul Bonaventura, Legenda maior, VIII, 6: FF 1145). Chiar şi fratele lup, ne amintim.

Cu Rusaliile, Dumnezeu se face prezent şi inspiră credinţa comunităţii unite în diversitate şi în solidaritate. Diversitate şi solidaritate unite în armonie, acesta este drumul. O diversitate solidară posedă „anticorpii” pentru ca singularitatea fiecăruia – care este un dar, unic şi irepetabil – să nu se îmbolnăvească de individualism, de egoism. Diversitatea solidară posedă şi anticorpii pentru a vindeca structuri şi procese sociale care s-au degenerat în sisteme de nedreptate, în sisteme de oprimare (cf. Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 192). Deci, astăzi solidaritatea este drumul de parcurs spre o lume post-pandemie, spre vindecarea bolilor noastre interpersonale şi sociale. Nu există un alt drum. Ori mergem înainte pe drumul solidarităţii ori lucrurile vor fi mai rele. Vreau să repet: dintr-o criză nu ieşim la fel ca înainte. Pandemia este o criză. Dintr-o criză se iese ori mai buni ori mai răi. Trebuie să alegem noi. Şi solidaritatea este tocmai un drum pentru a ieşi din criză mai buni, nu cu schimbări superficiale, cu o zugrăveală aşa şi totul este în ordine. Nu. Mai buni!

În mijlocul crizei, o solidaritate condusă de credinţă ne permite să traducem iubirea lui Dumnezeu în cultura noastră globalizată, nu construind turnuri sau ziduri – şi câte ziduri se construiesc astăzi – care despart, însă după aceea se prăbuşesc, ci ţesând comunităţi şi susţinând procese de creştere cu adevărat umană şi solidă. Şi pentru aceasta ajută solidaritatea. Pun o întrebare: eu mă gândesc la nevoile celorlalţi? Fiecare să răspundă în inima sa.

În mijlocul crizelor şi furtunilor, Domnul ne interpelează şi ne invită să trezim şi să activăm această solidaritate capabilă de a da soliditate, sprijin şi un sens acestor ore în care totul pare să naufragieze. Creativitatea Duhului Sfânt să ne poată încuraja ca să generăm noi forme de ospitalitate familială, de fraternitate rodnică şi de solidaritate universală. Mulţumesc.

________________________

APEL PENTRU LIBAN

Iubiţi fraţi şi surori, la o lună de la tragedia care a lovit oraşul Beirut, gândul meu se îndreaptă iar spre iubitul Liban şi spre populaţia sa deosebit de încercată. Şi acest preot care este aici, a adus steagul Libanului la această audienţă.

Aşa cum Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus în urmă cu treizeci de ani într-un moment crucial al istoriei ţării, repet şi eu astăzi: „În faţa repetatelor drame, pe care fiecare dintre locuitorii acestei ţări le cunoaşte, noi conştientizăm pericolul extrem care ameninţă însăşi existenţa ţării. Libanul nu poate să fie abandonat în singurătatea sa” (Scrisoarea apostolică adresată tuturor episcopilor din Biserica Catolică despre situaţia din Liban, 7 septembrie 1989).

Timp de peste o sută de ani, Libanul a fost o ţară de speranţă. Şi în timpul perioadelor cele mai întunecate ale istoriei sale, libanezii au păstrat credinţa lor în Dumnezeu şi au demonstrat capacitatea de a face din ţara lor un loc de toleranţă, de respect, de convieţuire unică în regiune. Este profund de adevărată afirmaţia că Libanul reprezintă ceva mai mult decât un stat: Libanul „este un mesaj de libertate, este un exemplu de pluralism atât pentru Orient cât şi pentru Occident” (ibid.). Pentru binele însuşi al ţării, dar şi al lumii, nu putem permite ca acest patrimoniu să fie împrăştiat.

Îi încurajez pe toţi libanezii să continue să spere şi să regăsească forţele şi energiile necesar pentru a porni din nou. Cer politicienilor şi liderilor religioşi să se angajeze cu sinceritate şi transparenţă în opera de reconstrucţie, lăsând să cadă interesele de parte şi privind la bunul comun şi la viitorul naţiunii. Reînnoiesc de asemenea invitaţia adresată comunităţii internaţionale să susţină ţara pentru a o ajuta să iasă din criza gravă, fără să fie implicată în tensiunile regionale.

În mod deosebit mă adresez locuitorilor din Beirut, greu încercaţi de explozie: reluaţi curaj, fraţilor! Credinţa şi rugăciunea să fie forţa voastră. Nu abandonaţi casele voastre şi moştenirea voastră, nu faceţi să cadă visul celor care au crezut în viitorul unei ţări frumoase şi prospere.

Dragi păstori, episcopi, preoţi, consacraţi, consacrate, laici, continuaţi să-i însoţiţi pe credincioşii voştri. Şi vouă, episcopi şi preoţi, vă cer zel apostolic; vă cer sărăcie, fără lux, sărăcie cu poporul vostru sărac care suferă. Daţi voi exemplul de sărăcie şi de umilinţă. Ajutaţi-i pe credincioşii voştri şi poporul vostru să se ridice şi să fie protagonişti ai unei noi renaşteri! Fiţi toţi făcători de înţelegere şi reînnoire în numele interesului comun, ai unei adevărate culturi a întâlniri, ai trăirii împreună în pace, ai fraternităţii. Un cuvânt atât de îndrăgit de Sfântul Francisc: fraternitate. Fie ca această înţelegere să fie o reînnoire în interesul comun. Pe acest fundament se va putea asigura continuitatea prezenţei creştine şi contribuţia voastră inestimabilă la ţară, la lumea arabă şi la toată regiunea, într-un spirit de fraternitate între toate tradiţiile religioase care există în Liban.

Pentru acest motiv doresc să-i invit pe toţi să trăiască o zi universală de rugăciune şi post pentru Liban, vinerea viitoare, 4 septembrie. Eu am intenţia de a trimite un reprezentant al meu în acea zi în Liban pentru a însoţi populaţia: va merge secretarul de stat în numele meu, pentru a exprima apropierea şi solidaritatea mea. Să oferim rugăciunea noastră pentru tot Libanul şi pentru Beirut. Să fim aproape şi cu angajarea concretă a carităţii, ca în alte ocazii asemănătoare. Invit şi fraţii şi surorile din alte confesiuni şi tradiţii religioase să se asocieze la această iniţiativă în modalităţile pe care le vor considera mai oportune, însă toţi împreună.

Şi acum vă cer să încredinţăm Mariei, Stăpâna Noastră de Harissa, angoasele şi speranţele noastre. Ea să-i susţină pe cei care-i plâng pe cei dragi ai lor şi să reverse curaj în toţi cei care şi-au pierdut casele lor şi cu ele parte din viaţa lor. Să mijlocească la Domnul Isus, pentru ca Ţara Cedrilor să reînflorească şi să reverse parfumul trăirii împreună în toată regiunea Orientului Mijlociu.

Şi acum invit pe toţi, pe cât posibil, să ne ridicăm în picioare în tăcere şi să ne rugăm în tăcere pentru Liban.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri,
2 septembrie 2020

Cateheze – „A vindeca lumea”: 
5. Solidaritatea şi virtutea credinţei

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: