Arhivă etichetă pentru ‘cateheze’

„Cine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş”!

Omul poartă în sine imaginea lui Dumnezeu
şi este obiectul iubirii sale infinite,
oricare ar fi condiţia în care a fost chemat la existenţă.

cain-slaying-abel-jacopo-palma-1590Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să continui cateheza despre al cincilea cuvânt din decalog, „Să nu ucizi”. Am subliniat deja că această poruncă revelează că în ochii lui Dumnezeu viaţa umană este preţioasă, sacră şi inviolabilă. Nimeni nu poate dispreţui viaţa celuilalt sau viaţa proprie; de fapt, omul poartă în sine imaginea lui Dumnezeu şi este obiectul iubirii sale infinite, oricare ar fi condiţia în care a fost chemat la existenţă.

În textul din Evanghelie pe care l-am ascultat puţin mai înainte, Isus ne revelează un sens şi mai profund al acestei porunci. El afirmă că, în faţa tribunalului lui Dumnezeu, şi mânia împotriva unui frate este o formă de omucidere. Pentru aceasta apostolul Ioan va scrie: „Cine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş” (1In 3,15). Însă Isus nu se opreşte la asta, şi în aceeaşi logică adaugă că şi insulta şi dispreţul pot să ucidă. Şi noi suntem obişnuiţi să insultăm, este adevărat. Şi ne vine o insultă ca şi cum ar fi o respiraţie. Şi Isus ne spune: „Opreşte-te, pentru că insulta face rău, ucide”. Dispreţul. „Dar eu… oamenii ăştia, pe acesta îl dispreţuiesc”. Şi aceasta este o formă pentru a ucide demnitatea unei persoane. Şi frumos ar fi ca această învăţătură a lui Isus să intre în minte şi în inimă şi fiecare dintre noi să spună: „Nu voi insulta niciodată pe nimeni”. Ar fi o propunere frumoasă, pentru că Isus ne spune: „Uite, dacă tu dispreţuieşti, dacă tu insulţi, dacă tu urăşti, aceasta este omucidere”.

Niciun cod uman nu echivalează fapte aşa de diferite dându-le acelaşi grad de evaluare. Şi în mod coerent Isus invită chiar să se întrerupă oferirea jertfei în templu dacă ne aducem aminte că un frate este supărat faţă de noi, pentru a merge să-l căutăm şi să ne reconciliem cu el. Şi noi, când mergem la Liturghie, ar trebui să avem această atitudine de reconciliere cu persoanele cu care am avut probleme. Chiar dacă am gândit rău despre ele, le-am insultat. Dar de atâtea ori, în timp ce aşteptăm ca să vină preotul să celebreze Liturghia, se bârfeşte un pic şi se vorbeşte rău despre alţii. Însă asta nu se poate face. Să ne gândim la gravitatea insultei, a dispreţului, a urii: Isus le pune pe linia uciderii.

Ce vrea să spună Isus, extinzând până la acest punct domeniul celui de-al cincilea cuvânt? Omul are o viaţă nobilă, foarte sensibilă, şi are un eu tainic nu mai puţin important decât fiinţa sa fizică. De fapt, pentru a ofensa nevinovăţia unui copil este suficientă o frază nepotrivită. Pentru a răni o femeie poate să fie suficient un gest de răceală. Pentru a elimina un om este suficient a-l ignora. Indiferenţa ucide. Este ca şi cum s-ar spune altei persoane: „Tu eşti un mort pentru mine”, pentru că tu l-ai ucis în inima ta. A nu iubi este primul pas pentru a ucide; şi a nu ucide este primul pas pentru a iubi.

În Biblie, la început, se citeşte acea frază teribilă ieşită din gura primului ucigaş, Cain, după ce Domnul l-a întrebat unde este fratele său. Cain răspunde: „Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9)1. Aşa vorbesc asasinii: „nu mă interesează”, „sunt treburile tale”, şi lucruri asemănătoare. Să încercăm să răspundem la această întrebare: suntem noi păzitorii fraţilor noştri? Da, suntem! Suntem păzitorii unii altora! Şi acesta este drumul vieţii, este drumul non-uciderii.

Viaţa umană are nevoie de iubire. Şi care este iubirea autentică? Este aceea pe care Cristos ne-a arătat-o, adică milostivirea. Iubirea de care nu ne putem lipsi este aceea care iartă, care primeşte pe cel care ne-a făcut rău. Niciunul dintre noi nu poate supravieţui fără milostivire, toţi avem nevoie de iertare. Deci, dacă a ucide înseamnă a distruge, a suprima, a elimina pe cineva, atunci a nu ucide va însemna a îngriji, a valoriza, a include. Precum şi a ierta.

Nimeni nu se poate înşela gândind: „Sunt în ordine pentru că nu fac nimic rău”. Un mineral sau o plantă au acest tip de existenţă, în schimb nu un om. O persoană – un bărbat sau o femeie – nu. Unui bărbat sau unei femei i se cere mai mult. Există bine de făcut, pregătit pentru fiecare dintre noi, fiecare al său, care ne face pe noi înşine până la capăt. „Să nu ucizi” este un apel la iubire şi la milostivire, este o chemare de a trăi conform Domnului Isus, care şi-a dat viaţa pentru noi şi pentru noi a înviat. Odată am repetat toţi împreună, aici în piaţă, o frază a unui sfânt despre asta. Poate că ne va ajuta: „Să nu faci rău este un lucru bun. Dar a nu face binele nu este bun”. Mereu trebuie să facem bine. Să mergem dincolo.

El, Domnul, care întrupându-se a sfinţit existenţa noastră; El, care cu sângele său a făcut-o inestimabilă; El, „autorul vieţii” (Fap 3,15), graţie căruia fiecare este un cadou al Tatălui. În El, în iubirea sa mai puternică decât moartea, şi prin puterea Duhului pe care Tatăl ni-l dăruieşte, putem primi cuvântul „Să nu ucizi” ca apelul cel mai important şi esenţial: adică să nu ucizi înseamnă o chemare la iubire.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 17 octombrie 2018
Cateheze despre porunci – 10/B. „Să nu ucizi” conform lui Isus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro

Notă:

1 Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2259: „Scriptura, în relatarea uciderii lui Abel de către fratele său, Cain, dezvăluie, încă de la începuturile istoriei umane, prezenţa în om a mâniei şi a lăcomiei, consecinţe ale păcatului originar. Omul a devenit duşmanul semenului său. Dumnezeu arată ticăloşia acestui fratricid: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Acum, dar, blestemat să fii de pământul care şi-a deschis gura ca să ia din mâna ta sângele fratelui tău» (Gen 4, 10-11)”

Trei cuvinte și un sfat: niciodată să nu se termine ziua fără a face pace!

Multumesc Sfinte ParinteIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este ca poarta de intrare la o serie de reflecţii despre viaţa familiei, viaţa sa reală, cu timpii săi şi evenimentele sale. Pe această poartă de intrare sunt scrise trei cuvinte, pe care le-am folosit deja de mai multe ori. Şi aceste cuvinte sunt: „este permis?”, „mulţumesc”, „scuze”. De fapt, aceste trei cuvinte deschid drumul pentru a trăi bine în familie, pentru a trăi în pace. Sunt cuvinte simple, dar nu aşa de simple de pus în practică! Ele cuprind o mare forţă: forţa de a păzi casa, chiar şi prin mii de dificultăţi şi încercări; în schimb, lipsa lor, puţin câte puţin deschide crăpături care pot chiar să o dărâme.

Noi le înţelegem în mod normal ca nişte cuvinte ale „bunei educaţii”. Bine, o persoană bine educată cere permisiunea, spune mulţumesc sau se scuză dacă greşeşte. Bine, buna educaţie este importantă. Un mare episcop, sfântul Francisc de Sales, obişnuia să spună că „buna educaţie este deja jumătate de sfinţenie”. Însă, atenţie, în istorie am cunoscut şi un formalism al bunelor maniere care poate să devină mască ce ascunde ariditatea sufletului şi dezinteresul faţă de celălalt. Se obişnuieşte să se spună: „În spatele multor bune maniere se ascund obişnuinţe rele”. Nici măcar religia nu este la adăpost de acest risc, care face să se alunece respectarea formală în mondenitatea spirituală. Diavolul care îl ispiteşte pe Isus etalează bune maniere şi citează Sfintele Scripturi, pare un teolog! Stilul său apare corect, dar intenţia sa este aceea de a devia de la adevărul iubirii lui Dumnezeu. În schimb noi înţelegem buna educaţie în termenii săi autentici, unde stilul bunelor raporturi este puternic înrădăcinat în iubirea binelui şi în respectarea celuilalt. Familia trăieşte din această fineţe a iubirii.

Primul cuvânt e „este permis?”. Când ne preocupăm să cerem cu gentileţe chiar şi ceea ce eventual credem că putem pretinde, noi consolidăm, apărăm cu adevărat spiritul convieţuirii matrimoniale şi familiale. A intra în viaţa celuilalt, chiar şi atunci când face parte din viaţa noastră, cere delicateţea unei atitudini ne-invazive, care reînnoieşte încrederea şi respectul. Până la urmă, confidenţa nu autorizează să se considere totul sigur. Şi iubirea, cu cât este mai intimă şi profundă, cu atât mai mult cere respectarea libertăţii şi capacitatea de a aştepta ca celălalt să deschidă uşa inimii sale. În această privinţă amintim acel cuvânt al lui Isus în cartea Apocalipsului: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (3,20). Şi Domnul cere permisiunea pentru a intra! Să nu uităm asta. Înainte de a face un lucru în familie: „Este permis, pot face asta? Îţi place ca eu să fac aşa?”. Acel limbaj educat şi plin de iubire. Şi asta face atât de bine familiilor.

Al doilea cuvânt este „mulţumesc”. Uneori ne vine să gândim că devenim o civilizaţie a manierelor rele şi a cuvintelor rele, ca şi cum ar fi un semn de emancipare. Le auzim de atâtea ori chiar şi public. Gentileţea şi capacitatea de a mulţumi sunt văzute ca un semn de slăbiciune, uneori chiar trezesc neîncredere. Această tendinţă trebuie contrastată chiar în sânul familiei. Trebuie să devenim intransigenţi cu privire la educarea la gratitudine, la recunoştinţă: demnitatea persoanei şi dreptatea socială trec ambele pe aici. Dacă viaţa familială neglijează acest stil, şi viaţa socială îl va pierde. Apoi, recunoştinţa, pentru un credincios, este în însăşi inima credinţei: un creştin care nu ştie să mulţumească este unul care a uitat limba lui Dumnezeu. Auziţi bine: un creştin care nu ştie să mulţumească este unul care a uitat limba lui Dumnezeu. Să ne amintim de întrebarea lui Isus, când a vindecat zece leproşi şi numai unul dintre ei s-a întors ca să mulţumească (cf. Lc17,18). Odată am auzit o persoană bătrână, foarte înţeleaptă, foarte bună, simplă, dar cu acea înţelepciune a evlaviei, a vieţii, spunând: „Recunoştinţa este o plantă care creşte numai în pământul sufletelor nobile”. Această nobleţe a sufletului, acel har al lui Dumnezeu în suflet ne determină să spunem mulţumesc, ne determină la recunoştinţă. Este floarea unui suflet nobil. Acesta este un lucru frumos!

Al treilea cuvânt este „scuze”. Cuvânt dificil, desigur, şi totuşi aşa de necesar. Când lipseşte, mici crăpături se lărgesc – chiar şi fără a voi asta – ajungând să devină gropi adânci. Nu degeaba în rugăciunea învăţată de Isus, „Tatăl nostru”, care rezumă toate cererile esenţiale pentru viaţa noastră, găsim această expresie: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12). A recunoaşte că am greşit şi a fi doritori să redăm ceea ce am luat – respect, sinceritate, iubire – ne face vrednici de iertare. Şi astfel se opreşte infecţia. Dacă nu suntem capabili să ne scuzăm, înseamnă că nu suntem capabili nici să iertăm. În casa în care nu se cere scuze începe să lipsească aerul, apele devin urât mirositoare. Atâtea răni ale afectelor, atâtea sfâşieri în familii încep cu pierderea acestui cuvânt preţios: „Scuză-mă”. În viaţa matrimonială mai sunt certuri, uneori chiar „zboară farfuriile”, dar vă dau un sfat: să nu terminaţi niciodată ziua fără a face pacea! Auziţi bine: v-aţi certat soţie şi soţ? Copiii cu părinţii? V-aţi certat tare? Nu e bine, dar nu este adevărata problemă. Problema este că acest sentiment este prezent ziua următoare. Pentru aceasta, dacă v-aţi certat, niciodată să nu terminaţi ziua fără a face pace în familie. Şi cum trebuie să fac pacea? Să mă pun în genunchi? Nu! Numai un mic gest, un lucruşor aşa, şi armonia familială revine. E suficientă o mângâiere! Fără cuvinte. Dar să nu terminaţi niciodată ziua în familie fără a face pace! Aţi înţeles asta? Nu este uşor, dar trebuie făcut. Şi cu asta viaţa va fi mai frumoasă.

Aceste trei cuvinte-cheie ale familiei sunt cuvinte simple şi probabil într-un prim moment ne fac să zâmbim. Dar când le uităm, nu mai este nimic de râs, e adevărat? Educaţia noastră, probabil, le neglijează prea mult. Domnul să ne ajute să le repunem la locul corect, în inima noastră, în casa noastră şi chiar în convieţuirea noastră civilă.

Şi acum vă invit să repetăm toţi împreună aceste cuvinte: „este permis?”, „mulţumesc”, „scuze”. Toţi împreună: (piaţa) „este permis?”, „mulţumesc”, „scuze”. Sunt cuvintele pentru a intra chiar în iubirea familiei, pentru ca familia să meargă, să rămână. Apoi, să repetăm acel sfat pe care l-am dat, toţi împreună: Niciodată să nu se termine ziua fără a face pace. Toţi: (piaţa) Niciodată să nu se termine ziua fără a face pace. Mulţumesc.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 13 mai 2015

Familia – 14. Cele trei cuvinte

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Încrederea lui Dumnezeu în bărbat şi în femeie, cărora le încredinţează pământul, este generoasă şi deplină!

creatiaIubiţi fraţi şi surori,

În cateheza precedentă despre familie, m-am oprit asupra primei relatări a creaţiei fiinţei umane, în primul capitol din Geneză, unde este scris: „Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (1,27).

Astăzi aş vrea să completez reflecţia cu a doua relatare, pe care o găsim în capitolul al doilea. Aici citim că Domnul, după ce a creat cerul şi pământul, „l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie” (2,7). Este apogeul creaţiei. Însă lipseşte ceva: apoi Dumnezeu îl pune pe om într-o grădină foarte frumoasă pentru ca s-o cultive şi s-o păzească (cf. 2,15).

Duhul Sfânt, care a inspirat toată Biblia, sugerează pentru un moment imaginea omului singur – îi lipseşte ceva -, fără femeie. Şi sugerează gândul lui Dumnezeu, aproape sentimentul lui Dumnezeu care îl priveşte, care îl observă pe Adam singur în grădină: este liber, este stăpân, … dar este singur. Şi Dumnezeu vede că acest lucru „nu este bun”: este ca o lipsă de comuniune, îi lipseşte o comuniune, o lipsă de plinătate. „Nu este bine” – spune Dumnezeu – şi adaugă: „îi voi face un ajutor pe potriva lui” (2,18).

Atunci Dumnezeu îi prezintă omului toate animalele; omul dă fiecăruia dintre ele numele său – şi aceasta este o altă imagine a stăpânirii omului asupra creaţiei – însă nu găseşte în niciun animal pe celălalt asemănător cu el. Omul continuă singur. Când în sfârşit Dumnezeu prezintă femeia, bărbatul recunoaşte tresăltând de bucurie că acea creatură, şi numai aceea, este parte din el: „os din oasele mele şi carne din carnea mea” (2,23). În sfârşit există o oglindire, o reciprocitate. Când o persoană – este un exemplu pentru a înţelege bine asta – vrea să dea mâna unei alte persoane, trebuie s-o aibă în faţa sa: dacă unul dă mâna şi nu are pe nimeni, mâna rămâne acolo…, îi lipseşte reciprocitatea. Aşa era bărbatul, îi lipsea ceva pentru a ajunge la plinătatea sa, îi lipsea reciprocitatea. Femeia nu este o „replică” a bărbatului; vine direct din gestul creator al lui Dumnezeu. Imaginea „coastei” nu exprimă deloc inferioritate sau subordonare, ci, dimpotrivă, că bărbatul şi femeia sunt de aceeaşi natură şi sunt complementari şi că au şi această reciprocitate. Şi faptul că – tot în parabolă – Dumnezeu o plăsmuieşte pe femeie în timp ce bărbatul doarme, subliniază tocmai că ea nu este în niciun mod o creatură a bărbatului, ci a lui Dumnezeu. Sugerează şi un alt lucru: pentru a găsi femeia – şi putem spune pentru a găsi iubirea în femeie – bărbatul trebuie mai întâi să o viseze şi apoi o găseşte.

Încrederea lui Dumnezeu în bărbat şi în femeie, cărora le încredinţează pământul, este generoasă şi deplină. Se încrede în ei. Dar iată că răul introduce în mintea lor suspiciunea, necredinţa, neîncrederea. Şi în sfârşit vine neascultarea faţă de porunca ce îi ocrotea. Cad în acel delir de atotputernicie care poluează totul şi distruge armonia. Şi noi îl simţi înlăuntrul nostru de atâtea ori, cu toţii.

Păcatul generează neîncredere şi dezbinare între bărbat şi femeie. Raportul lor va fi ameninţat de mii de forme de samavolnicie şi de aservire, de seducere înşelătoare şi de prepotenţă umilitoare, până la cele mai dramatice şi violente. Istoria poartă urmele acestor lucruri. Să ne gândim, de exemplu, la excesele negative din culturile patriarhale. Să ne gândim la multiplele forme de masculinism în care femeia era considerată de clasa a doua. Să ne gândim la instrumentalizarea şi comercializarea trupului feminin în actuala cultură mediatică. Dar să ne gândim şi la recenta epidemie de neîncredere, de scepticism şi chiar de ostilitate care se răspândeşte în cultura noastră – îndeosebi pornind de la o neîncredere comprehensibilă a femeilor – cu privire la o alianţă dintre bărbat şi femeie care să fie capabilă, în acelaşi timp, să perfecţioneze intimitatea comuniunii şi să păstreze demnitatea diferenţei.

Dacă nu găsim un asalt neaşteptat de simpatie faţă de această alianţă, capabilă să pună noile generaţii la adăpost de neîncredere şi de indiferenţă, copiii vor veni pe lume tot mai dezrădăcinaţi de ea încă din sânul matern. Deprecierea socială faţă de alianţa stabilă şi generativă a bărbatului şi a femeii este desigur o pierdere pentru toţi. Trebuie să readuce în cinste căsătoria şi familia! Biblia spune un lucru frumos: bărbatul o găseşte pe femeie, se întâlnesc şi bărbatul trebuie să lase ceva pentru a o găsi pe deplin. Pentru aceasta bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa pentru a merge la ea. Este frumos! Asta înseamnă a începe un drum nou. Bărbatul este în întregime pentru femeie şi femeia este în întregime pentru bărbat.

Aşadar, păstrarea acestei alianţe a bărbatului şi a femeii, chiar dacă sunt păcătoşi şi răniţi, încurcaţi şi umiliţi, neîncrezători şi nesiguri, este pentru noi cei care credem o vocaţie angajantă şi pasionantă, în condiţia de astăzi. Aceeaşi relatare a creaţiei şi a păcatului, în finalul său, ne încredinţează o icoană foarte frumoasă: „Domnul Dumnezeu a făcut omului şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat” (3,21). Este o imagine de tandreţe faţă de acel cuplu păcătos care ne lasă cu gura căscată: tandreţea lui Dumnezeu faţă de bărbat şi faţă de femeie! Este o imagine de pază paternă a cuplului uman. Însuşi Dumnezeu îngrijeşte şi ocroteşte capodopera sa.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 22 aprilie 2015
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: