Patru cuvinte pentru această Zi: durere, recunoştinţă, curaj şi laudă

Realizarea de noi înşine şi a proiectelor noastre de viaţă
nu este rezultatul matematic a ceea ce decidem într-un „eu” izolat;
dimpotrivă, este înainte de toate răspunsul la o chemare
care ne vine de sus.

Iubiţi fraţi şi surori!

La 4 august anul trecut, la a 160 aniversare a morţii sfântului paroh de Ars, am voit să ofer o Scrisoare către preoţi, care în fiecare zi îşi dedică viaţa pentru chemarea pe care Domnul le-a adresat-o lor, în slujba poporului lui Dumnezeu.

Cu acea ocazie, am ales patru cuvinte-cheie – durere, recunoştinţă, curaj şi laudă – pentru a le mulţumi preoţilor şi a susţine slujirea lor. Consider că astăzi, la această a 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, acele cuvinte se pot relua şi adresa întregului popor al lui Dumnezeu, pe fundalul unui text evanghelic care ne relatează experienţa singulară trăită de Isus şi Petru în timpul unei nopţi de furtună pe lacul Tiberiadei (cf. Mt 14,22-33).

După înmulţirea pâinilor, care a entuziasmat mulţimea, Isus le porunceşte discipolilor săi să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal, în timp ce el avea să dea drumul mulţimii. Imaginea acestei traversări pe lac evocă într-un fel călătoria existenţei noastre. De fapt, barca vieţii noastre înaintează lent, mereu neliniştită pentru că este în căutarea unui port fericit, gata să înfrunte riscurile şi oportunităţile mării, dar şi doritoare să primească de la cârmaci o virare care să conducă în sfârşit spre direcţia corectă. Însă, uneori i se poate întâmpla să se rătăcească, să se lase orbită de iluzii în loc să urmeze farul luminos care o conduce la portul sigur, sau să fie provocată de vânturile potrivnice ale dificultăţilor, îndoielilor şi fricilor.

Aşa se întâmplă şi în inima discipolilor, care, chemaţi să-l urmeze pe Învăţătorul din Nazaret, trebuie să se decidă să treacă pe celălalt mal, alegând cu curaj să abandoneze propriile siguranţe şi să-l urmeze pe Domnul. Această aventură nu este paşnică: vine noaptea, suflă vântul potrivnic, barca este lovită de valuri şi frica de a nu reuşi şi de a nu fi la înălţimea chemării riscă să-i doboare.

Însă evanghelia ne spune că în aventura acestei călătorii care nu este uşoară nu suntem singuri. Domnul, aproape forţând zorii în inima nopţii, merge pe apele agitate şi ajunge la discipoli, îl invită pe Petru să-i vină în întâmpinare pe valuri, îl salvează când vede că se îneacă şi în sfârşit urcă în barcă şi face să înceteze vântul.

Aşadar, primul cuvânt al vocaţiei este recunoştinţă. A naviga spre direcţia corectă nu este o misiune încredinţată numai eforturilor noastre, nici nu depinde numai de parcursurile pe care alegem să le facem. Realizarea de noi înşine şi a proiectelor noastre de viaţă nu este rezultatul matematic a ceea ce decidem într-un „eu” izolat; dimpotrivă, este înainte de toate răspunsul la o chemare care ne vine de sus. Domnul este cel care ne indică malul spre care să mergem şi cel care, încă mai înainte, ne dăruieşte curajul de a urca în barcă; el este cel care, în timp ce ne cheamă, devine şi cârmaciul nostru pentru a ne însoţi, a ne arăta direcţia, a împiedica să nu ne încâlcim în mrejele nehotărârii şi a ne face capabili chiar să mergem pe apele agitate.

Fiecare vocaţie se naşte din acea privire iubitoare cu care Domnul ne-a venit în întâmpinare, eventual chiar în timp ce barca noastră era pradă furtunii. „Mai mult decât o alegere a noastră, este răspunsul la chemarea gratuită a Domnului” (Scrisoare către preoţi, 4 august 2019); de aceea, vom reuşi s-o descoperim şi s-o îmbrăţişăm când inima noastră se va deschide recunoştinţei şi va şti să perceapă trecerea lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Când discipolii îl văd pe Isus apropiindu-se mergând pe ape, iniţial cred că este vorba de o fantomă şi le este frică. Însă imediat Isus îi asigură cu un cuvânt care trebuie să însoţească mereu viaţa noastră şi drumul nostru vocaţional: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (v. 27). Tocmai acesta este al doilea cuvânt pe care aş vrea să vi-l încredinţez: curaj.

Ceea ce adesea ne împiedică să mergem, să creştem, să alegem drumul pe care Domnul îl trasează pentru noi sunt fantomele care se agită în inima noastră. Când suntem chemaţi să părăsim malul nostru sigur şi să îmbrăţişăm o stare de viaţă – cum sunt căsătoria, preoţia, viaţa consacrată -, prima reacţie este adesea reprezentată de „fantoma necredinţei”: Nu este posibil ca această vocaţie să fie pentru mine; este vorba cu adevărat de drumul corect? Domnul îmi cere asta chiar mie?

Şi, încet-încet, cresc în noi toate acele consideraţii, acele justificări şi acele calcule care ne fac să pierdem elanul, ne dezorientează şi ne lasă paralizaţi pe malul de plecare: credem că am greşit, că nu suntem la înălţime, că pur şi simplu am văzut o fantomă care trebuie alungată.

Domnul ştie că o alegere fundamentală de viaţă – cum este aceea de a se căsători sau de a se consacra în mod special în slujba sa – cere curaj. El cunoaşte întrebările, îndoielile şi dificultăţile care agită barca inimii noastre, şi de aceea ne asigură: „Nu te teme, eu sunt cu tine!” Credinţa în persoana sa care ne vine în întâmpinare şi ne însoţeşte, şi atunci când marea este în furtună, ne eliberează de acea lene pe care deja am avut ocazia s-o definesc „tristeţe dulceagă” (Scrisoare către preoţi, 4 august 2019), adică acea descurajare interioară care ne blochează şi nu ne permite să gustăm frumuseţea vocaţiei.

În Scrisoarea către preoţi am vorbit şi despre durere, dar aici aş vrea să traduc diferit acest cuvânt şi să mă refer la trudă. Fiecare vocaţie comportă o angajare. Domnul ne cheamă pentru că vrea să ne facă asemenea lui Petru, capabili să „mergem pe apă”, adică să luăm în mână viaţa noastră pentru a o pune în slujba Evangheliei, în modurile concrete şi zilnice pe care El ni le indică, şi în special în diferitele forme de vocaţie laicală, prezbiterală şi de viaţă consacrată. Însă noi ne asemănăm cu apostolul: avem dorinţă şi elan, însă, în acelaşi timp, suntem marcaţi de slăbiciuni şi temeri.

Dacă ne lăsăm doborâţi de gândul responsabilităţilor care ne aşteaptă – în viaţa matrimonială sau în slujirea sacerdotală – sau al adversităţilor care se vor prezenta, atunci ne vom abate repede privirea de la Isus şi, asemenea lui Petru, vom risca să ne înecăm. Dimpotrivă, chiar şi în fragilităţi şi sărăciile noastre, credinţa ne permite să mergem în întâmpinarea Domnului Înviat şi să învingem şi furtunile. De fapt, el ne întinde mâna atunci când, din cauza oboselii sau fricii, riscăm să ne înecăm, şi ne dăruieşte elanul necesar pentru a trăi vocaţia noastră cu bucurie şi entuziasm.

În sfârşit, când Isus urcă în barcă, vântul încetează şi valurile se potolesc. Este o imagine frumoasă a ceea ce Domnul realizează în viaţa noastră şi în tumulturile istoriei, în special atunci când suntem în furtună: el porunceşte vânturilor potrivnice să tacă, iar forţele răului, fricii, resemnării nu mai au putere asupra noastră.

În vocaţia specifică pe care suntem chemaţi s-o trăim, aceste vânturi pot să ne curme elanul. Mă gândesc la cei care asumă misiuni importante în societatea civilă, la soţii pe care nu întâmplător îmi place să-i definesc „curajoşii” şi în special la cei care îmbrăţişează viaţa consacrată şi preoţia. Cunosc truda voastră, singurătăţile care uneori îngreunează inima, riscul obişnuinţei care încet-încet stinge focul arzător al chemării, povara incertitudinii şi a precarităţii din timpurile noastre, frica de viitor. Curaj, nu vă temeţi! Isus este alături de noi şi, dacă-l recunoaştem ca unic Domn al vieţii noastre, el ne întinde mâna şi ne prinde pentru a ne salva.

Şi atunci, chiar şi în mijlocul valurilor, viaţa noastră se deschide la laudă. Acesta este ultimul cuvânt al vocaţiei, şi vrea să fie şi invitaţia de a cultiva atitudinea interioară cu Maria Preasfântă: recunoscătoare pentru privirea lui Dumnezeu care s-a aşezat asupra ei, încredinţând în credinţă fricile şi tulburările, îmbrăţişând cu curaj chemarea, ea a făcut din viaţa sa o cântare veşnică de laudă către Domnul.

Preaiubiţilor, în special în această zi, dar şi în acţiunea pastorală obişnuită din comunităţile noastre, doresc ca Biserica să parcurgă acest drum în slujba vocaţiilor, deschizând breşe în inima fiecărui credincios, pentru ca fiecare să poată descoperi cu recunoştinţă chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează, să poată găsi curajul de a spune „da”, să poată învingă truda în credinţa în Cristos şi, în sfârşit, să poată oferi propria viaţă ca o cântare de laudă pentru Dumnezeu, pentru fraţi şi pentru întreaga lume. Fecioara Maria să ne însoţească şi să mijlocească pentru noi.

Roma, la „Sfântul Ioan din Lateran”, 8 martie 2020, Duminica a II-a din Postul Mare

Mesajul Sfântului Părinte Francisc 
pentru a 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii 
(3 mai 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Fii larg la inimă

Fii larg la inimă şi darnic,
fă binele cu pas tăcut.
Că n-ai făcut, vei plânge-odată,
dar n-ai să plângi c-ai prea făcut.

Ascultă sfatul şi-ndrumarea,
îndreaptă-te când eşti mustrat.
Că nu asculţi, vei plânge-odată,
dar n-ai să plângi c-ai ascultat.

Mergi fericit în orice vreme,
oriunde te-ar chema Isus.
Că nu te-ai dus, vei plânge-odată,
dar n-ai să plângi că prea te-ai dus.

Fii răbdător până la moarte,
oricât de-adânc ai fi brăzdat.
Că n-ai răbdat, vei plânge-odată,
dar n-ai să plângi c-ai prea răbdat.

Iubeşte cald întotdeauna,
chiar şi pe-acei ce te-au zdrobit.
Că n-ai iubit, vei plânge-odată,
dar n-ai să plângi c-ai prea iubit.

Şi iartă plin de bunătate
tot răul pe nedrept purtat.
Că n-ai iertat, vei plânge-odată,
dar n-ai să plângi c-ai prea iertat.

Din ce-ai văzut să ai credinţă
şi pentru tot ce n-ai văzut.
Că n-ai crezut, vei plânge-odată,
dar n-ai să plângi c-ai prea crezut.

de Traian Dorz


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Curajul de a risca pentru promisiunea lui Dumnezeu și „paralizia normalității”

puterea rugaciuniiChemarea Domnului
ne face purtători ai unei promisiuni
şi, în acelaşi timp,
ne cere curajul de a risca împreună cu el şi pentru el.

Iubiţi fraţi şi surori!

După ce am trăit, în octombrie, experienţa vie şi rodnică a Sinodului dedicat tinerilor, am celebrat de curând în Panama a 34-a Zi Mondială a Tineretului. Două mari întâlniri, care au permis Bisericii să-şi aplece urechea la glasul Duhului precum şi la viaţa tinerilor, la întrebările lor, la trudele care-i îngreunează şi la speranţele care locuiesc în ei.

Tocmai reluând ceea ce am avut ocazia să împărtăşesc cu tinerii în Panama, în această Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, aş vrea să reflectez asupra modului în care chemarea Domnului ne face purtători ai unei promisiuni şi, în acelaşi timp, ne cere curajul de a risca împreună cu el şi pentru el. Aş vrea să mă opresc pe scurt asupra acestor două aspecte – promisiunea şi riscul – contemplând împreună cu voi scena evanghelică a chemării primilor discipoli la lacul Galileii (cf. Mc 1,16-20).

Două perechi de fraţi – Simon şi Andrei împreună cu Iacob şi Ioan – desfăşoară munca lor zilnică de pescari. În această meserie obositoare, ei au învăţat legile naturii şi uneori au trebuit să le sfideze atunci când vânturile erau potrivnice şi valurile agitau bărcile. În anumite zile, pescuirea îmbelşugată răsplătea oboseala dură, însă, alte dăţi, angajarea dintr-o noapte întreagă nu era suficientă să umple năvoadele şi se întorceau la mal obosiţi şi dezamăgiţi.

Acestea sunt situaţiile obişnuite ale vieţii, în care fiecare dintre noi se măsoară cu dorinţele pe care le poartă în inimă, se angajează în activităţi care speră să poată fi rodnice, înaintează în „marea” multor posibilităţi în căutare direcţiei corecte care să poată potoli setea sa de fericire. Uneori ne bucurăm de o pescuire bună, alteori, în schimb, trebuie să ne înarmăm cu curaj pentru a conduce o barcă agitată de valuri, sau să ne confruntăm cu frustrarea de a rămâne cu năvoadele goale.

Ca în istoria oricărei chemări, şi în acest caz are loc o întâlnire. Isus merge, vede pe acei pescari şi se apropie… S-a întâmplat aşa cu persoana cu care am ales să împărtăşim viaţa în căsătorie, sau când am simţit fascinaţia vieţii consacrate: am trăit surpriza unei întâlniri şi, în acel moment, am întrevăzut promisiunea unei bucurii capabile să sature viaţa noastră. Astfel, în ziua aceea, la lacul Galileii, Isus a mers în întâmpinarea acelor pescari, frângând „paralizia normalităţii” (Omilie la a XXII-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate, 2 februarie 2018). Şi imediat le-a adresat lor o promisiune: „Vă voi face pescari de oameni” (Mc 1,17).

Aşadar chemarea Domnului nu este o ingerinţă a lui Dumnezeu în libertatea noastră; nu este o „cuşcă” sau o povară care este aruncată asupra noastră. Dimpotrivă, este iniţiativa iubitoare cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi ne invită să intrăm într-un proiect mare, de care vrea să ne facă părtaşi, prospectându-ne orizontul unei mări mai largi şi al unei pescuiri supraabundente.

De fapt, dorinţa lui Dumnezeu este ca viaţa noastră să nu devină prizonieră a ceea ce este evident, să nu fie târâtă din inerţie în obişnuinţele zilnice şi să nu rămână inertă în faţa acelor alegeri care ar putea să-i dea semnificaţie. Domnul nu vrea ca să ne resemnăm să trăim fiecare zi crezând că, în fond, nu există nimic pentru care să merite să ne angajăm cu pasiune şi stingând neliniştea interioară de a căuta rute noi pentru navigarea noastră. Dacă uneori ne face să experimentăm o „pescuire minunată” este pentru că vrea să ne facă să descoperim că fiecare dintre noi este chemat – în moduri diferite – la ceva mare, şi că viaţa nu trebuie să rămână încâlcită în năvoadele nonsensului şi a ceea ce anesteziază inima. Aşadar, vocaţia este o invitaţia de a nu ne opri pe mal cu năvoadele în mână, ci să-l urmăm pe Isus de-a lungul drumului pe care l-a gândit pentru noi, pentru fericirea noastră şi pentru binele celor care sunt lângă noi.

Desigur, a îmbrăţişa această promisiune cere curajul de a risca o alegere. Primii discipoli, simţindu-se chemaţi de el să ia parte la un vis mai mare, „lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18). Asta înseamnă că pentru a primi chemarea Domnului trebuie să intrăm în joc cu toată fiinţa noastră şi să riscăm să înfruntăm o provocare inedită; trebuie să lăsăm tot ceea ce ar vrea să ne ţină legaţi de mica noastră barcă, împiedicându-ne să facem o alegere definitivă; ne este cerută acea îndrăzneală care ne împinge cu forţă la descoperirea proiectului pe care Dumnezeu îl are cu privire la viaţa noastră. În substanţă, atunci când suntem puşi în faţa mării vaste a vocaţiei, nu putem rămâne să reparăm năvoadele noastre, în barca ce ne dă siguranţă, ci trebuie să ne încredem în promisiunea Domnului.

Mă gândesc înainte de toate la viaţa creştină, pe care cu toţii o primim cu Botezul şi care ne aminteşte că viaţa noastră nu este rod al întâmplării, ci darul de a fi copii iubiţi de Domnul, adunaţi în marea familiei a Bisericii. Tocmai în comunitatea eclezială existenţa creştină se naşte şi se dezvoltă, mai ales graţie Liturgiei, care ne introduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi la harul sacramentelor; aici, încă de la vârsta fragedă, suntem promovaţi la arta rugăciunii şi la împărtăşirea fraternă. Tocmai pentru că ne naşte la viaţa nouă şi ne duce la Cristos, Biserica este mama noastră; de aceea, trebuie s-o iubim şi atunci când observăm pe faţa ei ridurile fragilităţii şi păcatului şi trebuie să contribuim s-o facem tot mai frumoasă şi luminoasă, pentru ca să poată fi mărturie a iubirii lui Dumnezeu în lume.

Apoi, viaţa creştină îşi are exprimarea în acele alegeri care, în timp ce dau o direcţie precisă navigării noastre, contribuie şi la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu în societate. Mă gândesc la alegerea de a se căsători în Cristos şi de a forma o familie, precum şi la celelalte vocaţii legate de lumea muncii şi a profesiilor, la angajarea în domeniul carităţii şi solidarităţii, la responsabilităţile sociale şi politice, şi aşa mai departe. Este vorba de vocaţii care ne fac purtători ai unei promisiuni de bine, de iubire şi de dreptate nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru contextele sociale şi culturale în care trăim, care au nevoie de creştini curajoşi şi de martori autentici ai împărăţiei lui Dumnezeu.

În întâlnirea cu Domnul, cineva poate simţi fascinaţia unei chemări la viaţa consacrată sau la preoţia primită prin hirotonire. Este vorba de o descoperire care entuziasmează şi în acelaşi timp înspăimântă, simţindu-ne chemaţi să devenim „pescari de oameni” în barca Bisericii printr-o oferire totală de noi înşine şi angajarea unei slujiri fidele a Evangheliei şi a fraţilor. Această alegere comportă riscul de a lăsa totul pentru a-l urma pe Domnul şi de a ne consacra lui complet, pentru a deveni colaboratori ai operei sale. Atâtea rezistenţe interioare pot să împiedice o decizie de acest gen, aşa cum în anumite contexte foarte secularizate, în care pare că nu mai este loc pentru Dumnezeu şi pentru Evanghelie, ne putem descuraja şi cădea în „oboseala speranţei” (Omilie la Liturghia cu preoţii, consacraţii şi mişcările laicale, Panama, 26 ianuarie 2019).

Şi totuşi, nu există bucurie mai mare decât a risca viaţa pentru Domnul! Îndeosebi vouă, tinerilor, aş vrea să vă spun: nu fiţi surzi la chemarea Domnului! Dacă el vă cheamă pe această cale, nu trageţi vâslele în barcă şi încredeţi-vă în el. Nu vă lăsaţi contagiaţi de frica, ce ne paralizează în faţa vârfurilor înalte pe care ni le propune Domnul. Amintiţi-vă mereu că, acelora care părăsesc năvoadele şi barca pentru a-l urma, Domnul le promite bucuria unei vieţi noi, care umple inima şi însufleţeşte drumul.

Preaiubiţilor, nu este mereu uşor a discerne propria vocaţie şi a orienta viaţa în modul corect. Pentru aceasta, este nevoie de o angajare reînnoită din partea întregii Biserici – preoţi, călugări, animatori pastorali, educatori – pentru ca să se ofere, mai ales tinerilor, ocazii de ascultare şi de discernământ. Este nevoie de o pastoraţie a tineretului şi vocaţională care să ajute la descoperirea proiectului lui Dumnezeu, în special prin rugăciune, meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, adoraţia euharistică şi însoţirea spirituală.

Aşa cum a reieşit de mai multe ori în timpul Zilei Mondiale a Tineretului din Panama, trebuie să privim la Maria. Şi în istoria acestei tinere, vocaţia a fost în acelaşi timp o promisiune şi un risc. Misiunea sa n-a fost uşoară, şi totuşi ea n-a permis fricii să învingă. „Da”-ul său „a fost «da»-ul celui care vrea să se implice şi să rişte, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanţie decât certitudinea de a şti că este purtătoare a unei promisiuni. Şi vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simţiţi purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă, însă dificultăţile nu erau un motiv pentru a spune «nu». Desigur că avea să aibă complicaţii, dar nu vor fi aceleaşi complicaţii care există atunci când laşitatea ne paralizează datorită faptului că nu este totul clar pentru noi sau asigurat cu anticipaţie” (Veghea cu tinerii, Panama, 26 ianuarie 2019).

În această zi, ne unim în rugăciune cerând Domnului să ne facă să descoperim proiectul său de iubire cu privire la viaţa noastră şi să ne dăruiască curajul de a risca pe drumul pe care el din totdeauna l-a gândit pentru noi.

Din Vatican, 31 ianuarie 2019, comemorarea sfântului Ioan Bosco

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 56-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (12 mai 2019)
Curajul de a risca pentru promisiunea lui Dumnezeu

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: