Arhivă etichetă pentru ‘concicliul vatican II’

„Sacramentul” sărăciei… În mijlocul nostru este și astăzi unul pe care noi nu-l cunoaştem!

Nu contează să știm doar că Dumnezeu s-a făcut om;
ci contează să ştim şi ce fel de om s-a făcut Dumnezeu….

Părinţii conciliari – a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliu – au regăsit sacramentul sărăciei, adică prezenţa lui Cristos sub speciile celor care suferă…

Săracii sunt „ai lui Cristos”, nu pentru că sunt declaraţi apartenenţi lui, ci pentru că el i-a declarat apartenenţi lui, i-a declarat trupul său. Asta nu înseamnă că este suficient să fii sărac şi înfometat în această lume pentru a intra automat în împărăţia finală a lui Dumnezeu. Cuvintele: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu” sunt adresate celor care s-au îngrijit de cei săraci, nu în mod necesar săracilor înşişi, datorită simplului fapt că au fost din punct de vedere material săraci în viaţă.

A venit să locuiască în mijlocul nostru

A treia predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (18 decembrie 2020)

„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”. Este strigătul trist al lui Ioan Botezătorul ascultat în Evanghelia din a treia Duminică din Advent pe care am vrea să-l facem să răsune în această ultimă întâlnire înainte de Crăciun.

În memorabilul mesaj Urbi et orbi din 27 martie 2020 în Piaţa „Sfântul Petru”, după ce a citit evanghelia despre furtuna potolită, Sfântul Părinte se întreba în ce anume a constat „puţina credinţă” pe care Isus o reproşează discipolilor şi explica: „Ei nu încetaseră să creadă în el, de fapt îl invocă. Dar să vedem cum îl invocă: «Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?» (v. 38). Nu-ţi pasă: ei cred că Isus nu este interesat de ei, că nu se îngrijeşte de ei. Printre noi, în familiile noastre, unul din lucrurile care face mai mult rău este atunci când auzim spunându-ni-se: «Nu-ţi pasă de mine?». Este o frază care răneşte şi dezlănţuie furtuni în inimă. Probabil l-a zdruncinat şi pe Isus. Pentru că nimănui nu-i pasă mai mult de noi decât lui”.

Putem observa şi o altă nuanţă în reproşul lui Isus. Nu au înţeles cine era acela care era cu ei în barcă; nu au înţeles că, avându-l pe el în barcă, ea nu se putea scufunda pentru că Dumnezeu nu poate să piară. Noi, discipolii de astăzi, am comite aceeaşi greşeală a apostolilor şi am merita acelaşi reproş al lui Isus dacă în furtuna violentă care s-a abătut asupra lumii cu pandemia am uita că nu suntem singuri în barcă şi în voia valurilor.

Sărbătoarea Crăciunului ne permite să lărgim orizontul: de la Marea Galileei la lumea întreagă, de la apostoli la noi: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). Verbul grec la aorist, eskenosen (literalmente, „şi-a instalat cortul”) exprimă ideea unei acţiuni împlinite şi ireversibile. Fiul lui Dumnezeu a coborât pe acest pământ şi Dumnezeu nu poate să piară. Creştinul poate să proclame cu mai multă motivaţie decât psalmistul:

„Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu şi putere, 
ajutor uşor de găsit în timp de încercare. 
De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul 
şi ar cădea munţii în mijlocul mării […] 
Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină” (Ps 46,2-4).

„Dumnezeu este cu noi”, adică de partea omului, prieten şi aliat al său împotriva forţelor răului. Trebuie să regăsim semnificaţia primordială şi simplă a Întrupării Cuvântului, dincolo de toate explicaţiile teologice şi dogmele construite pe ea. Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru! A voit să facă din acest eveniment numele său propriu: Emanuel, Dumnezeu-cu-noi. Ceea ce a profeţit Isaia: „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, care se va numi Emanuel” (Is 7,14) a devenit un fapt împlinit.

Spuneam că trebuie să mergem înaintea tuturor controverselor cristologice din secolul al V-lea – înainte de Efes şi de Calcedon – pentru a regăsi paradoxul şi scandalul cuprins în afirmaţia: „Cuvântul s-a făcut trup”. Merită reascultată reacţia unui păgân cult din secolul al II-lea, aflând de acea afirmaţie a creştinilor[1]. „Fiu al lui Dumnezeu – exclama filozoful Celsus înmărmurit – un om care a trăit cu câţiva ani în urmă?”. Logos veşnic unul „de ieri şi de alaltăieri”, un om „născut într-un târg din Iudeea, dintr-o sărmană creatură”. Nu trebuie să fim uimiţi. unirea perfectă a dumnezeirii şi a omenităţii în persoana lui Cristos era cea mai mare dintre toate noutăţile posibile, „singurul lucru nou sub soare”[2], o defineşte sfântul Ioan Damaschin.

Prima mare bătălie pe care credinţa în Cristos a trebuit s-o înfrunte n-a fost aceea a dumnezeirii sale, ci aceea a omenităţii sale şi a adevărului Întrupării. La originea acestui refuz era dogma lui Platon conform căreia „niciun Dumnezeu nu se amestecă cu omul”[3]. Sfântul Augustin a descoperit, prin experienţă proprie, rădăcina ultimă a dificultăţii de a crede în Întrupare, adică lipsa de umilinţă. „Nefiind umil – scrie el în Confesiuni – nu înţelegeam umilinţa lui Dumnezeu”[4].

Experienţa sa ne ajută să înţelegem rădăcina ultimă a ateismului modern şi ne indică unicul mod posibil pentru a-l depăşi. Pornind de la Hermann Samuel Reimarus în secolul al XVIII-lea, a fost un întreg asalt la adresat adevărului istoric al Evangheliei şi a dumnezeirii lui Cristos. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Odată declarată nepracticabilă această singură cale de acces la Dumnezeu, a fost uşor de a trece mai întâi la deism şi apoi la ateism.

Experienţa lui Augustin – spuneam – indică şi calea pentru a depăşi obstacolul: renunţarea la orgoliu şi acceptarea umilinţei lui Dumnezeu. „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt 11,25): toată istoria necredinţei umane este explicată de aceste cuvinte ale lui Cristos. Umilinţa furnizează cheia pentru a înţelege Întruparea. Avem nevoie de puţină putere pentru a ne expune; în schimb, avem nevoie de multă putere pentru a ne pune deoparte şi a ne şterge. Dumnezeu este această nelimitată putere de ascundere de sine: „S-a despuiat pe sine luând firea sclavului… S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,7-8).

Dumnezeu este iubire, pentru aceasta este umilinţă! Iubirea creează dependenţă de persoana iubită, o dependenţă care nu umileşte, ci face fericiţi. Cele două fraze, „Dumnezeu este iubire” şi „Dumnezeu este umilinţă” sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii. Însă ce înseamnă cuvântul umilinţă aplicat lui Dumnezeu şi în ce sens Isus poate să spună: „învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima” (Mt 11,29)? Explicaţia este că umilinţa esenţială nu constă în a fi mici (de fapt putem fi mici fără a fi umili); nu constă în a ne considera mici (asta poate depinde de o rea idee de sine); nu constă în a ne proclama mici (se poate spune asta fără a crede); constă în a ne face mici şi a ne face mici din iubire, pentru a-i ridica pe ceilalţi. În acest sens, cu adevărat umil este numai Dumnezeu.

„Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, 
care locuieşte atât de sus, 
care îşi pleacă privirea să vadă 
ce se petrece în cer şi pe pământ? 
El ridică pe cel slab din ţărână, 
înalţă din mizerie pe cel sărac” (Ps 113,5-7).

Înţelesese asta, fără atâtea studii, Francisc de Assisi care în „Laudele lui Dumnezeu Preaînalt”, la un moment dat, adresându-se lui Dumnezeu spune: „Tu eşti umilinţă!” şi în „Scrisoare către tot Ordinul” exclamă: „Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu”. „În fiecare zi – scrie el în unul din Îndemnurile sale – el se umileşte, ca atunci când de pe scaunul regal a coborât în sânul Fecioarei”[5].

Crăciunul este sărbătoarea umilinţei lui Dumnezeu. Pentru a o celebra în duh şi adevăr trebuie să ne facem mici, aşa cum trebuie să ne înjosim pentru a intra pe poarta strâmtă care introduce în Bazilica Naşterii la Betleem.

„În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!”

Dar să ne întoarcem la inima misterului: „Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască între noi”. Dumnezeu este cu noi pentru totdeauna, irevocabil. Acesta este, de acum încolo, obiectul central al profeţiei creştine. Zaharia îl salută pe precursor numindu-l „profet al Celui Preaînalt” (Lc 1,76) şi Isus spune despre el că este „mai mult decât un profet” (Mt 11,9). Însă în ce sens Ioan Botezătorul este un profet? Unde este profeţia în cazul său? Profeţii biblici vesteau o mântuire viitoare; Ioan Botezătorul nu vesteşte o mântuire viitoare; dimpotrivă, îl arată pe unul care este prezent acolo în faţa lui. Profeţii din vechime ajutau poporul să depăşească bariera, încă mai densă, a aparenţelor contrare. Mesia atât de aşteptat – aşteptat de patriarhi, vestit de profeţi, cântat de psalmi – ar fi aşadar acel om cu aparenţe şi cu origini aşa de umile şi obişnuite, despre care se ştie totul, inclusiv localitatea de origine?

Este relativ uşor a crede în ceva măreţ şi divin, când se prospectează într-un viitor nedefinit: „în acele zile”, „în timpurile din urmă”, într-un cadru cosmic, cu cerurile care picură dulceaţă şi pământul care se deschide pentru a-l odrăsli pe Mântuitorul (cf. Is 45,8). Este mai dificil când trebuie să se spună: „Iată-l! El este!”. Suntem imediat tentaţi să spunem: Asta-i tot? „Din Nazaret poate să vină ceva bun?” (In 1,46); „Ştim de unde este acesta” (In 7,27).

Aceasta era o misiune profetică supraumană şi se înţelege de ce precursorul este definit „mai mult decât un profet”. El este omul care îndreaptă degetul spre o persoană şi rosteşte un decisiv „Ecce, Iată-l! Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,29). Ce fior a trebuit să treacă prin corpul celor care au primit cei dintâi această revelaţie. O acţiune puternică a Duhului Sfânt însoţea cuvintele precursorului şi revela adevărul inimilor bine dispuse. Trecut şi viitor, aşteptare şi împlinire se atingeau. Arcul de boltă al istoriei mântuirii se închidea.

Eu cred că Ioan Botezătorul ne-a lăsat însăşi misiunea sa profetică: să continuăm să strigăm: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi!” (In 1,26). El a inaugurat noua profeţie care nu constă – spuneam – în a vesti o mântuire viitoare, ci în revelarea prezenţei lui Cristos în istorie: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Cristos nu este prezent în istorie numai pentru că se scrie şi se vorbeşte încontinuu despre el, ci pentru că a înviat şi trăieşte după Duh. Nu numai intenţional, ci realmente. Evanghelizarea începe de aici.

În timpul Botezătorului, ceea ce crea dificultate era trupul fizic al lui Isus, carnea sa aşa de asemenea cu a noastră, în afară de păcat. Astăzi mai ales trupul său mistic, Biserica, creează dificultate şi scandalizează. Aşa, de asemenea, cu restul omenirii, nefiind exclus nici păcatul! Aşa cum precursorul i-a făcut pe contemporanii săi să-l recunoască pe Cristos sub umilinţa cărnii, tot aşa este necesar să-l facem recunoscut în sărăcia şi în mizeria Bisericii sale, precum şi în sărăcia şi mizeria fiecăruia dintre noi.

Ceea ce Paul adaugă la Ioan

Însă trebuie adăugat ceva la cele spuse până aici. De fapt, nu contează să știm doar că Dumnezeu s-a făcut om; ci contează să ştim şi ce fel de om s-a făcut Dumnezeu. Este semnificativ modul diferit şi complementar în care Ioan şi Paul descriu fiecare evenimentul Întrupării. Pentru Ioan ea constă în faptul că acel Cuvânt care era Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1,1-14); pentru Paul, în faptul că „Cristos, fiind de natură divină, a asumat formă de slujitor” (cf. Fil 2,5 şu). Pentru Ioan, Cuvântul, fiind Dumnezeu, s-a făcut om; pentru Paul, „Cristos, bogat cum era, s-a făcut sărac” (cf. 2Cor 8,9).

Distincţia dintre faptul întrupării şi modul ei, dintre dimensiunea sa ontologică şi cea existenţială, ne interesează pentru că aruncă o lumină singulară asupra problemei actuale a sărăciei şi a atitudinii creştinilor faţă de ea. Ajută să se dea un fundament biblic şi teologic alegerii preferenţiale a săracilor, proclamate la Conciliul al II-lea din Vatican. „Părinţii conciliari – a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliu – au regăsit sacramentul sărăciei, adică prezenţa lui Cristos sub speciile celor care suferă”[6].

„Sacramentul” sărăciei! Sunt cuvinte puternice, dar întemeiate. Dacă prin faptul întrupării, Cuvântul, într-un anumit sens, a asumat pe fiecare om (aşa gândeau unii Părinţi greci), prin modul în care ea s-a realizat, el a asumat, cu un titlu complet particular, pe cel sărac, pe cel umil, pe cel suferind. A „instituit” acest semn, aşa cum a instituit Euharistia. De fapt, Cel care a rostit asupra pâinii cuvintele: „Acesta este trupul meu”, a rostit aceleaşi cuvinte şi despre săraci. A făcut asta atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut – sau s-a omis să se facă – pentru cel înfometat, cel însetat, cel închis, cel gol şi cel străin, a declarat solemn: „Mie mi-aţi făcut” şi „Mie nu mi-aţi făcut” (Mt 25,31 şu).

Să tragem consecinţa care derivă din toate acestea asupra planului ecleziologiei. Sfântul Ioan al XXIII-lea, cu ocazia Conciliului, a creat expresia „Biserica săracilor”[7]. Ea îmbracă o semnificaţie care merge dincolo de ceea ce se înţelege de obicei. Biserica săracilor nu este constituită numai din săracii Bisericii! Într-un anumit sens, toţi săracii din lume – fie ei botezaţi sau nu – îi aparţin. „Însă – se obiectează – nu au avut credinţa, nici n-au primit botezul!”. Este adevărat, dar nici Pruncii Nevinovaţi pe care-i sărbătorim după Crăciun nu le-au avut. Sărăcia şi suferinţa lor, dacă este nevinovată, în ochii lui Dumnezeu este botezul lor de sânge. Dumnezeu are mult mai multe moduri de a mântui decât ne imaginăm noi, chiar dacă toate aceste moduri – fără să fie exclus cineva – „într-un mod cunoscut numai de Dumnezeu”[8], trec prin Cristos.

Săracii sunt „ai lui Cristos”, nu pentru că sunt declaraţi apartenenţi lui, ci pentru că el i-a declarat apartenenţi lui, i-a declarat trupul său. Asta nu înseamnă că este suficient a fi săraci şi înfometaţi în această lume pentru a intra automat în împărăţia finală a lui Dumnezeu. Cuvintele: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu” sunt adresate celor care s-au îngrijit de cei săraci, nu în mod necesar săracilor înşişi, datorită simplului fapt că au fost din punct de vedere material săraci în viaţă.

Aşadar, Biserica lui Cristos este imens mai vastă decât ceea ce spun cifrele şi statisticile. Nu prin simplu mod de a spune, sau printr-un triumfalism nepotrivit. Nimeni, în afară de Isus, n-a proclamat: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40), unde „fratele mai mic” nu indică numai pe cel care crede în Cristos, ci pe fiecare om.

Rezultă că papa – şi cu el ceilalţi păstori ai Bisericii – este cu adevărat „părintele săracilor”. Este o bucurie şi un stimulent pentru noi toţi să vedem cât de mult a fost îndrăgit acest rol de ultimii Suverani Pontifi şi în mod cu totul deosebit de păstorul care se află astăzi la catedra lui Petru. El este glasul cel mai autoritar care se ridică în apărarea lor, într-o lume care cunoaşte numai selecţia şi rebutul. El nu „a uitat de cei săraci”, nu, cu adevărat! Scriptura conţine o binecuvântare specială pentru cei care îndrăgesc soarta săracului:

„Fericit este acela care se îngrijeşte de cel sărman… 
Domnul îl păzeşte şi îl ţine în viaţă, 
îl face fericit pe pământ 
şi nu-l lasă la bunul plac al vrăjmaşilor săi” (Ps 41,2-3).

Despre Maria şi Iosif se citeşte în Evanghelie că „nu era loc pentru ei la han” (Lc 2,7). Şi astăzi nu este loc pentru săraci în hanul lumii, însă istoria a arătat de care parte era Dumnezeu şi de care parte trebuie să fie Biserica. A merge spre cei săraci înseamnă a imita umilinţa lui Dumnezeu. Înseamnă a ne face mici din iubire, pentru a-l înălţa pe cel care este jos.

Însă să nu ne înşelăm: acesta este un lucru mai uşor de spus decât de făcut. Un vechi părinte din deşert, Isac de Ninive, dădea acest sfat celui care este constrâns să vorbească despre lucruri spirituale la care încă nu a ajuns cu viaţa: „Vorbeşte despre ele ca unul care aparţine clasei discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ți-ai smerit sufletul şi te-ai făcut mai mic decât orice ascultător al tău”[9]. Aşa am vorbit eu despre faptul de a merge spre cei săraci.

„Ne vom face locuinţă la el”

„Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Înainte de a încheia, trebuie să trecem de la plural la singular. N-a venit în mod generic în lume, ci personal în fiecare suflet credincios. Isus a spus: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu: Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23). Aşadar, Cristos nu este prezent numai în barca lumii sau a Bisericii; este prezent în barca mică a vieţii mele. Ce gând, dacă am reuşi cu adevărat să credem asta! Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi a găsit în el secretul propriei sfinţenii. „Mi se pare – scria ea unei prietene – că am găsit cerul meu pe pământ, pentru că cerul este Dumnezeu şi Dumnezeu este în sufletul meu. Ziua în care am înţeles asta totul s-a luminat”[10].

Cu restricţiile pe care le impune cultului public şi frecventarea bisericilor, pandemia ar putea să fie pentru mulţi ocazia de a descoperi că pe Dumnezeu nu-l întâlnim numai mergând la biserică; că putem să-l adorăm pe Dumnezeu „în duh şi adevăr” şi să ne întreţinem cu Isus chiar şi stând în casă, sau în camera noastră. Creştinul nu va putea niciodată să se lipsească de Euharistie şi de comunitate, însă atunci când acesta este împiedicat de forţă majoră nu trebuie să creadă că se întrerupe viaţa sa creştină. Dacă n-a fost întâlnit niciodată Cristos în propria inimă, nu va fi întâlnit niciodată în altă parte, în sensul puternic al termenului.

Dacă n-a fost întâlnit niciodată Cristos în propria inimă,
nu va fi întâlnit niciodată în altă parte,
în sensul puternic al termenului.

Există o afirmaţie puternică despre Crăciun care a trecut din epocă în epocă, pe buzele marilor învăţători şi maeştri spirituali ai Bisericii: Origene, Sfântul Augustin, Sfântul Bernard, Angelo Silesio, şi alţii. Ea, în substanţă, spune aşa: „Ce îmi foloseşte mie că Cristos s-a născut odată la Betleem din Maria, dacă el nu se naşte prin credinţă şi în inima mea?[11]. „Unde se naşte Cristos, în sensul cel mai profund, dacă nu în inima ta şi în sufletul tău?”, scrie Sfântul Ambroziu[12]. „Cuvântul lui Dumnezeu, face ecou Sfântul Maxim Mărturisitorul, vrea să repete în toţi oamenii misterul întrupării sale”[13]. Un adevăr ecumenic, după cum se vede.

Făcând ecou tot la această tradiţie, Sfântul Ioan al XXIII-lea, în mesajul de Crăciun din 1962, înălţa această rugăciune arzătoare: „O, Cuvânt veşnic al Tatălui, Fiu al lui Dumnezeu şi al Mariei, reînnoieşte şi astăzi, în secretul sufletelor, miracolul minunat al naşterii tale”.

Să ne însuşim această rugăciune, însă, în situaţia dramatică în care ne aflăm, să adăugăm şi rugăciunea arzătoare din liturgia de Crăciun: „O, rege al neamurilor, dorit de toate popoarele, piatră din capul unghiului, care le uneşti pe toate, vino şi mântuieşte-l pe omul pe care l-ai plămădit din ţărână”[14]. Vino şi ridică omenirea epuizată de lunga încercare a acestei pandemii.

Card. Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] În Origene, Împotriva lui Celsus, I,26.28; VI,10.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Credinţa ortodoxă, 45.

[3] Platon, Simpozion, 203°; cf. Apuleius, De deo Socratis, 4: „Nullus deus miscetur ho minibus”.

[4] Confesiuni, VII, 18.24.

[5] Fonti Francescane, 221.

[6] J. Guitton, cit. de R. Gil, Presencia de los pobres en el concilio, în „Proyección” 48, 1966, pag. 30.

[7] În AAS 54, 1962, pag. 682.

[8] Gaudium et spes, 22.

[9] Isacco di Ninive, Discorsi ascetici 4 , Città Nuova, Roma 1984, pag. 89.

[10] Scrisoarea 107 din 1902 către contesa De Sourdon.

[11] Cf. Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca 22,3 (SCh 87, pag. 302); Angelus Silesius, Pelerinul heruvic, I, 61: „Wird Christus tausendmal zu Bethlehem geborn / und nicht in dir: du bleibst noch ewiglich verlorn”.

[12] Sfântul Ambroziu, In Lucam, 11,38.

[13] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua (PL 91, 1084).

[14] Antifonul la Vesperele din 22 decembrie.

Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare

Mă întreb ce ne împinge mereu să flecărim,
cu atâta ușurință, 
bătându-ne într-una gura

despre vrute și nevrute, 
când, aproape întotdeauna,

ne înapoiem la tăcere cu conștiințele vătămate?

Cartea I: îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul X: ÎNFRÂNAREA LIMBUȚIEI

1. Ocolește cât poți larma și gura lumii: vorbăria, chiar lipsită de răutate, aduce omului multă bătaie de cap. Nu-i trebuie mult nimănui ca să fie cuprins de fumuri și, alunecând, să-și piardă capul. Tocmai de aceea, de câte ori nu mi-am dorit să fi tăcut din gură și să nu mă fi dus printre oameni! Mă întreb ce ne împinge mereu să flecărim, cu atâta ușurință, bătându-ne într-una gura despre vrute și nevrute, când, aproape întotdeauna, ne înapoiem la tăcere cu conștiințele vătămate? Flecărim cu atâta plăcere, deoarece prin vorbăria noastră căutăm, cumva, să ne destindem, despovărându-ne inimile, îndeobște apăsate de greutăți. De aceea ne place atât de mult să gândim și să vorbim tocmai despre acele lucruri la care ținem mai mult, sau pe care le dorim, sau despre altele, pe care ni le simțim potrivnice.

2. Dar vai, de cele mai multe ori, fără nici un rost și cu totul zadarnic. Căci ușurarea aceasta părelnică dăunează nu puțin alinării lăuntrice, care-i darul lui Dumnezeu. Iată de ce se cade să stăm de veghe și să ne rugăm, ca timpul ce ni s-a dat să nu ni se irosească în deșert. Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare. Năravul și nepăsarea față de propășirea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuție. Dimpotrivă, a sta cuviincios de vorbă despre cele sufletești poate fi de mare folos, mai cu seamă dacă cei ce se adună să schimbe asemenea gânduri împărtășesc, într-un singur suflet, una și aceeași râvnă pentru împărăția lui Dumnezeu.


Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: Societatea umană are, așadar, dreptul la informare asupra celor ce interesează pe oameni, fie ca indivizi, fie în comun, după condițiile respective. Dar buna exercitare a acestui drept cere ca, în ceea ce privește obiectul, comunicarea să fie mereu adevărată și completă, ținând seama de dreptate și caritate. Iar în ceea ce privește modalitatea ei, să fie cinstită și adecvată, adică să respecte cu sfințenie, în dobândirea și difuzarea știrilor, legile morale precum și drepturile legitime și demnitatea omului; căci nu orice cunoaștere e de folos, „însă dragostea construiește” (1Cor 8,1) (Inter Mirifica, Decretul asupra mijloacelor de comunicare socială, nr. 5)

Să ne rugăm: Dăruiește-ne, Doamne, harul unei reculegeri interioare; fă-ne atenți la voința ta sfântă și fideli harului tău. Ajută-ne să nu uităm niciodată binecuvântările tale în conversațiile noastre și inspiră-ne toate cuvintele și faptele în timpul călătoriei noastre vremelnice pe acest pământ. 

Să reținem: Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare.

Să practicăm: Fii prudent în vorbire astfel încât să nu rănești niciodată dragostea și nici să nu-ți discreditezi aproapele. 


Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:

CARTEA I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul I: Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreț peste deșertăciunile lumii

Capitolul II: Să nu avem despre noi înșine păreri înalte

Capitolul III: Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap?

Capitolul IV: Buna chibzuință a faptelor noastre

Capitolul V: La citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr!

Capitolul VI: Iată de ce inima omului robit simțurilor nu cunoaște pacea

Capitolul VII: Nu te socoti mai bun decât alții

Capitolul VIII: Nu-ți dezvălui inima oricărui om

Capitolul IX: Mai la adăpost este cel ce știe să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea

VA URMA! Capitolul XI: DOBÎNDIREA PĂCII LĂUNTRICE
ŞI RÎVNA PROPĂŞIRII SUFLETEŞTI
… (vineri, 27 noiembrie 2020).


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București).


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Redă copilăria unui copil fără copilărie

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Mai la adăpost este cel ce știe să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea

De multe ori ceea ce căutăm nu este în alt loc, 
ci în alt mod de a ne trăi viața și relațiile cu cei din casa noastră. 
Iar smerenia deschide cele mai multe uși spre fericire și liniște!

Cartea I: îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul IX

ASCULTARE ȘI SUPUNERE

1. Nu-i puțin lucru să-ți trăiești viața în ascultare, nu după cum te-ar tăia capul, ci supus mai marilor tăi. Ești, într-adevăr, în mai mare siguranță stând pe treapta de jos, unde să primești porunci, decât înălțat în vârf, de unde să le împarți altora. Dar mulți stau sub pavăza ascultării mai mult de nevoie decât din iubire, și tocmai de aceea suferă, ba nu se sfiesc uneori să și cârtească. E drept că nici nu vor putea vreodată dobândi libertatea lăuntrică, dacă nu îmbrățișează virtutea supunerii din toată inima, din dragoste pentru Dumnezeu. Omul poate colinda încoace și încolo: liniștea sufletească nu și-o va găsi decât în supunerea smerită față de mai marii săi. Mulți s-au lăsat înșelați amarnic, închipuindu-și mereu și mereu alte locuri mai bune.

2. E adevărat că fiecare ține bucuros la părerile sale și se simte mai bine împreună cu cei cu care împarte păreri și gusturi asemănătoare. Dar dacă Dumnezeu este în mijlocul nostru, se cade uneori să renunțăm la părerile noastre, pentru binele păcii. Și cine poate fi oare atât de înțelept încât să le știe pe toate? Prin urmare nu te bizui prea mult pe părerile tale, ci ascultă bucuros și pe ale altora. Chiar dacă părerea ta este îndreptățită, dar încetezi să ții morțiș la ea și, din iubire pentru Dumnezeu, urmezi pe a altuia, mai mare este folosul pentru propășirea ta sufletească.

3. Deseori mi-a fost dat să aud că mai la adăpost e cel ce știe să aplece urechea și să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea. Se poate totuși întâmpla ca îndreptățită într-adevăr să fie părerea fiecăruia; a ține însă morțiș numai la părerile tale – chiar atunci când, în chip limpede, dreapta chibzuință și judecată nu-ți pot da dreptate – e semn de cerbicie și de înfumurare.

Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: Prin profesiunea ascultării, călugării îi oferă lui Dumnezeu dăruirea deplină a voinței proprii ca jertfire de sine, și prin aceasta se unesc mai statornic și mai sigur cu voința lui mântuitoare. După exemplul lui Cristos, care a venit să facă voia Tatălui (cf. In 4,34; 5,30; Evr 10,7; Ps 39, 9) și, „luând chip de rob” (Fil 2,7), a învățat ascultarea din cele ce a pătimit (cf. Evr 5,8), călugării, îndemnați de Duhul Sfânt, se supun în credință superiorilor, care țin locul lui Dumnezeu, și prin ei sunt călăuziți spre slujirea tuturor fraților în Cristos, așa cum însuși Cristos, din supunere față de Tatăl, a slujit fraților și și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți (cf. Mt 20,28; In 10,14-18). Astfel, ei se leagă mai strâns în slujba Bisericii și se străduiesc să ajungă la măsura vârstei depline a lui Cristos (cf. Ef4, 13).

Călugării să se supună, așadar, cu respect și umilință superiorilor lor, după normele regulii și constituțiunilor, în spirit de credință și de iubire față de voința lui Dumnezeu, punându-și în îndeplinirea poruncilor și în realizarea îndatoririlor încredințate toate puterile minții și voinței precum și darurile naturii și ale harului, știind că lucrează la zidirea trupului lui Cristos după planul lui Dumnezeu. Astfel, ascultarea călugărească, departe de a umbri demnitatea persoanei umane, o aduce la maturitate, sporind libertatea lor de fii ai lui Dumnezeu.

La rândul lor, superiorii, urmând să dea socoteală de sufletele care le-au fost încredințate (cf. Evr13,17), docili față de voința lui Dumnezeu în îndeplinirea îndatoririi lor, trebuie să-și exercite autoritatea în spirit de slujire față de frați, astfel încât să exprime iubirea cu care Dumnezeu îi iubește. Să-i conducă pe supuși ca pe niște fii ai lui Dumnezeu și cu respectul datorat persoanei umane, facilitând supunerea lor de bunăvoie. Să le lase, în special pentru sacramentul Pocăinței și direcția spirituală, libertatea cuvenită. Să îi determine pe membri să colaboreze, cu o ascultare activă și responsabilă, în împlinirea îndatoririlor și în luarea inițiativelor. Așadar, superiorii vor asculta bucuros părerea membrilor și le vor stimula colaborarea pentru binele institutului și al Bisericii, rămânând totuși neatinsă autoritatea celor care conduc, de a hotărî și de a porunci ceea ce trebuie făcut.

Capitlurile și consiliile trebuie să-și îndeplinească fidel îndatorirea ce le este încredințată în conducere și să exprime fiecare în felul său participarea și grija tuturor membrilor pentru binele întregii comunități (Perfectae Caritatis, Decret privind reînnoirea vieții călugărești, nr. 14)

Să ne rugăm: Dăruiește-ne, bune Isuse, ca în dorința noastră de a te imita, să ne însușim virtutea ascultării și astfel să-ți fim plăcuți ție și să împlinim în orice situație și în orice timp voința ta preasfântă. Amin. 

Să reținem: Deseori mi-a fost dat să aud că mai la adăpost e cel ce știe să aplece urechea și să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea.

Să practicăm: Ascultă cu politețe opiniile altora și nu te strofoca să-ți impui propriile păreri asupra altora. 


Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:

CARTEA I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul I: Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreț peste deșertăciunile lumii

Capitolul II: Să nu avem despre noi înșine păreri înalte

Capitolul III: Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap?

Capitolul IV: Buna chibzuință a faptelor noastre

Capitolul V: La citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr!

Capitolul VI: Iată de ce inima omului robit simțurilor nu cunoaște pacea

Capitolul VII: Nu te socoti mai bun decât alții

Capitolul VIII: SĂ NE FERIM DE APROPIEREA NESĂBUITĂ FAȚĂ DE CEILALȚI

VA URMA! Capitolul X: Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare… (vineri, 13 noiembrie 2020).


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București).


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

%d blogeri au apreciat: