Cine ne va arăta ce este bine?

Convertirea„Generația de aur” s-a transofrmat ușor în „generația confuză”. Suntem înșelați, derutați. Fiecare are prentenția de a ne indica strada cea mai bună, însă de fiecare dată este în „cealaltă” direcție. Este atât de ușor să întâlnești un suflet obosit, un om epuizat și dezorientat. Sau poate că suntem noi cei lipsiți de vlagă și de aceea vedem în jur numai oameni extenuați. Poate! Cert este că mulți am pierdut calea și rătăcim, orbecăim, ținând cu disperare și prelungid ca-ntr-o agonie ultima fărâmă de speranță pentru noi și țara noastră, pentru noi și lumea întreagă, dar mai ales pentru noi și mântuirea sufletului.

Ne-am pus prea mult speranța în oameni. Iar acum, despre cei care trăiau în jurul nostru și făceau parte din viața noastră ca niște puncte de reper, am ajuns să spunem cuvinte asemănătoare cu cele rostite de deznădăjduiți ucenicii: „Noi credeam că el sau ea sau ei sunt cei care trebuiau să ne elibereze de confuzie și să ne arate calea, dar au trecut deja zile, luni, ani… și nimic bun nu s-a întâmplat. Ba mai mult, suntem și mai confuzi de când a apărut cutare și cutare și ne-a spus asta și asta despre ei” (cf. Lc 24,21-24). Și ce părere bună aveam noi despre oameni, despre x sau y… și câte speranțe ne-am agățat în ei, uitând de Dumnezeu și, totodată, uitând că nimeni nu e perfect, că nimeni nu e ferit de greșeli. Agățați și atașați de oameni nu l-am mai putut cuprinde, nu l-am mai putut îmbrățișa pe Dumnezeu…

Cât de vrednici de dojana Domnului suntem și noi: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede…” (Lc 24,25). Nepricepuți am fost când ne-am spus speranța mai mult în oameni decât în Dumnezeu. Nepricepuți am fost când ne-am lăsat rătăciți, când am străbătut căi greșite. Nepricepuți suntem când nu știm cine ne arată cu adevărat binele și calea spre bine, spre viață, spre adevăr.

Confuzi, nepricepuți, grei de inimă, necredincioși. Aceștia suntem și cu această stare ne apropiem de tine, Dumnezeul nostru, și-ți spunem: „Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti!” (cf. Lc 24,32).

Să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune câteva realități care depășesc cu mult limitele noastre umane.

Să-ți vorbească Isus Cristos – Isus din Nazaret! – , și inima ta să se aprindă presupune să crezi că un om răstignit și mort pe cruce a înviat. Ba mai mult, să crezi că acest om era fiul lui Dumnezeu. Ba chiar mai mult, Dumnezeu însuși (cel despre care știm că este bun, milostiv, iubitor de oameni etc.) l-a dat pe propriul său fiu, pe unicul său fiu, la moarte pentru noi, pentru tine și pentru mine. Dumnezeu l-a dat la moarte pe fiul său… Oare chiar putem crede aceste lucruri? Ce ecou au ele în inima noastră când le analizăm? Simțim această putere extraordinară – a înviat din morți! – și această iubire care l-a făcut să-și dea viața pentru noi?

Să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune și să crezi că viața lui Cristos, ceea ce el a spus și a făcut merită să fie proclamat și trăit și astăzi. Presupune să fii convins că evangheliile nu sunt doar pentru cei care nu cunoașteau tehnologia și cosmosul, ingineria genetică și internetul etc. Evanghelia are un mesaj și pentru tine care, ca și mine, ca și colegul și vecinul și fratele tău, stai mai mult cu mâna pe tastatură și cu ochii pe „sticlă”. Chiar și pe facebook sau twitter sau instagram este loc pentru evanghelie, pentru cuvântul Domnului.

Însă partea cea mai grea acum vine: să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune să te convertești. E mai ușor să crezi în învierea morților decât să te convertești! Recunoaște! Deși, dacă suntem sinceri, descoperim că adevărata credință în învierea morților are ca rezultat o convertire constantă, zilnică, mereu mai profundă. Cine crede în învierea morților și viața veșnică, se convertește!

Așadar, e riscant să-l lași pe Isus nazarineanul să-ți vorbească. E riscant pentru că tot ce vrea e să ne convertim. Și insistă! Și nu renunță nici viu, nici… înviat! Așa și-a început activitatea – cu invitația la converitre: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15) – așa termină – cu trimiterea apostolilor să predice convertirea spre iertarea păcatelor: „Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24,46-47). Aceasta este așteptarea pe care Dumnezeu o are de la noi… Ah, și cât de mult suferă pentru sufletele care refuză să se întoarcă la el. Cât de mare este suferința lui Cristos pentru fiecare păcătos… Ce om dispus să moară pentru a te salva nu ar suferi când ar vedea că nu vrei să fii salvat?! Cristos este cu adevărat în agonie până la sfârșitul lumii. Cristos suferă pentru fiecare păcătos care are nevoie de convertire. Cristos pătimește în fiecare om. Fiecărui om, întregii omeniri îi strigă: „Convertește-te și crede în evanghelie”!

Or astfel de realități și „invitații” pentru oamenii confuzi – mai ales pentru cei care au început să se complacă în această confuzie și dezorientare! – nu sunt cele mai de dorit. Ne este teamă să ni se aprindă inimile: dacă ne convertim? Dacă de mâine începem toți să facem doar binele? Dacă de mâine vom face doar ceea ce-l va ajuta pe celălalt să devină mai bun? Dacă de mâine vom începe toți să trăim ca „martori ai celui înviat”? Dacă …

„Cel sfânt și drept… cel care conduce la viață” vrea să ne întipărim în inima noastră chemarea sa: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie”. În inima noastră trebuie să se întipărească aceste cuvinte ale apostolului Petru, ale unui om care a cunoscut gustul amar al păcatului, al trădării, dar și dulceața convertirii și a iertării: „Convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate” (cf. Fap 3,14.15.19).

Iată care trebuie să fie dorința și rugăciunea noastră în mijlocul acestei vieți zbuciumate și dezorientate: „Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti!” (cf. Lc 24,32). Atunci când nu mai știm calea spre bine, spre adevăr, spre viață, și ne întrebăm împreună cu psalmistul: „Cine ne va arăta ce este bine?”, să-i cerem aceluiași Cristos veșnic viu: „Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!” (Ps 4,7).

Până la urmă, aici este toată esența vieții de credință: să ne convertim, să credem în cel pe care Tatăl l-a trimis și să-i fim martori (cf. Mc 1,15, In 6,29, Lc 24,48). Atât!


15 aprilie 2018 

† DUMINICA a 3-a a Paştelui
Sf. Damian de Veuster, pr.
Fap 3,13-15.17-19; Ps 4; 1In 2,1-5a; Lc 24,35-48

LECTURA I
Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi.
Citire din Faptele Apostolilor 3,13-15.17-19
În zilele acelea, Petru s-a adresat poporului: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri l-a glorificat pe Fiul său Isus pe care voi l-aţi dat în mâinile lui Pilat şi l-aţi renegat înaintea lui, pe când el judecase să-l elibereze. 14 Voi l-aţi renegat pe cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă fie graţiat un om criminal. 15 Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi pe acesta căruia noi îi suntem martori. 17 Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aceasta, la fel ca şi conducătorii voştri, 18 dar Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce promisese de mai înainte prin gura tuturor profeţilor că Unsul său va suferi. 19 Aşadar, convertiţi-vă şi întoarceţi-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate!”

Cuvântul Domnului

 

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 4,2.4.7.9 (R.: 7b)
R.: Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!

2 Când strig către tine, răspunde-mi,
Dumnezeul dreptăţii mele!
Din strâmtorare m-ai scos în larg:
ai milă de mine şi ascultă-mi rugăciunea! R.

4 Să ştiţi că Dumnezeu face minuni
pentru cel credincios:
când strig către el, Domnul mă aude. R.

7 Mulţi spun: „Cine ne va arăta ce este bine?”
Fă să răsară peste noi, Doamne,
lumina feţei tale! R.

9 Eu mă culc în pace şi adorm îndată,
căci numai tu, Doamne,
mă faci să locuiesc în siguranţă. R.

 

LECTURA A II-A
El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru ale lumii întregi.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 2,1-5a
Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. 2 El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. 3 Din aceasta ştim că îl cunoaştem: dacă păzim poruncile lui. 4 Cine spune: „Eu îl cunosc”, dar nu păzeşte poruncile lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. 5a Însă, dacă cineva păstrează cuvântul lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită.

Cuvântul Domnului

 

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. Lc 24,32
(Aleluia) Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti! (Aleluia)

 

EVANGHELIA
Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 24,35-48
În acel timp, discipolii le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii. 36 Pe când vorbeau ei acestea, Isus a stat în mijlocul lor şi le-a spus: „Pace vouă!” 37Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, 38 dar el le-a spus: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? 39 Priviţi mâinile şi picioarele mele, căci eu sunt! Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine că am!” 40 Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. 41 Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, Isus le-a spus: „Aveţi aici ceva de mâncare?” 42 Ei i-au dat o bucată de peşte fript. 43 Şi luând-o, a mâncat-o înaintea lor. 44 Apoi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. 45 Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile 46 şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi 47 şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, 48 voi veţi fi martorii acestor lucruri”.

Cuvântul Domnului

Reclame

Un Dumnezeu căzut printre oameni (de)căzuți

Isus rastignit si crucea noastra

Stațiunea a IX-a: Isus cade a treia oară sub povara crucii 

Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm
Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!

Suntem atât de obișnuiți să pășim printre oameni căzuți. Ba chiar să-i călcăm. Nepăsători. Este plin pământul din jurul nostru de sângele oamenilor căzuți sub povara crucilor, sub greutatea vieții. Ne-am obișnuit să trecem printre ei, ba chiar peste ei. Nepăsători. Însă acum poate ar trebuie să-l privim altfel pe cel căzut, căci acum în fața noastră ești tu, Doamne. Tu, om adevărat și Dumnezeu adevărat căzut printre oameni (de)căzuți. Căzut la pământ. Doborât de oboseală, de suferință, de indiferența noastră. Cum te tratăm? Îți venim în ajutor? Ce au făcut cei din jurul tău? Iată-i. Iată-ne. Nepăsători. Privim! Spectatori muți în fața celor zdrobiți pe nedrept. Vom da cont de tăcerea și nepăsarea noastră, de clipele în care am tratat viața ca un spectacol și pe cei căzuți i-am considerat doar niște impostori sau leneși.

Tu, Doamne, căzut la pământ.
Iar oamenii te lovesc. Te scuipă. Te disprețuiesc.
Șușotelile lor se izbesc violent de inima ta:
„A căzut”, zic ei, „Iată-l căzut! Nu se va mai putea ridica”.
Chiar și cei care ți-au fost apropiați, Doamne.
Cei care s-au hrănit din generozitatea ta
și s-au desfătat cu firmiturile bunătății tale.
Chiar și ei acum chicotesc disprețuitor
și aruncă împotriva ta vorbe rele (cf. Ps 41,6-10).

Iar eu? Eu sunt doar un sărman spectator indiferent.
Iartă-mă, Doamne. Iartă-ne și îndură-te de noi.
Mișcă inima noastră ca să dorescă să se apropie de tine.
Lasă-mă să te ajut să te ridici.
Lasă-mă să-ți ating crucea, să o port și eu cu tine.
Lasă-mă să-ți curăț chipul plin de praful drumului.
Lasă-mă să-ți sărut mâinile însângerate.
Lasă-mă să-mi apropii urechea de pieptul tău.
Lasă-mă să te ascult cum șoptești rugăciuni.
Da, lasă-mă să te văd cum te închini,
cum privești cerul și cum spui plin de hotărâre,
spre mângâierea sărmanului meu suflet:
„Pentru necazul celor sărmani
și pentru suspinul celor săraci,
mă voi ridica, zice Domnul;
mă voi ridica și voi duce crucea până la capăt,
voi aduce mântuire celor pe care ei îi disprețuiesc” (cf. Ps 12,6).

Te-am văzut, sărmanul meu Domn, cum abia pășeai pe drumul calvarului purtând toată greutatea răului, toată povara crucii, toată mizeria păcatului (cf. Is 53,4-6). Te-am văzut prăbușindu-te, dar imediat mi-ai dat harul să contemplu sfânta și mântuitoarea ta ridicare. Te-ai ridicat cu putere ca să mă mântuiești. Iar acum, eu sărman păcătos, vreau să meditez acest mare mister al căderii și ridicării tale pentru a treia oară.

Când te-am văzut căzut m-am apropiat de tine așa cum un copil înfricoșat de tunetele și fulgerele nopții se apropie de tatăl său care doarme. Te-ai prăbușit istovit de păcatele ce-ți apăsau trupul. Mi-era frică să nu te oprești, să nu adormi, să nu mă uiți și am început să strig: „Trezește-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-te, nu ne respinge la nesfârșit! Pentru ce îți ascunzi fața în praful drumului? Ridică-te și nu uita de umilirea și de oprimarea noastră? Căci sufletul nostru este doborât în praf și trupul nostru s-a lipit de pământ. Ridică-te, Doamne! Ridică-te, singura mea speranță! Ridică-te! Vino în ajutorul nostru și, pentru îndurarea ta, mântuiește-ne!” (cf. Ps 44, 24-27)

Când te-am văzut căzut, m-am apropiat de tine rușinat și am întrebat: „Doamne, cine te-a îmbrâncit?”. Cum ar fi putut să cadă un Domn în care ne-am pus toată speranța? Cum ar fi putut să cadă Dumnezeu, forța noastră?

Un Dumnezeu căzut! Cum să cadă Dumnezeu? Cum să atingă țărâna chipul său blând și strălucitor? Cine te-a împins, Doamne? Cine te-a îmbrâncit? Lasă-mă să te ridic, lasă-mă să-ți scutur praful, să-ți curăț chipul prăfuit… Ah, cât aș vrea să pot mângâia și alina chipul tău care, chiar și acoperit de sudoare, praf și sânge, are strălucirea prafului de stele, are o strălucire vindecătoare, are strălucirea sângelui dătător de viață veșnică…

Ah, Doamne, când simt cu câtă gingășie mă privești înțeleg că ceea ce trebuie să scutur nu e chipul tău, ci viața mea: să scutur din ea, de pe ea, din jurul ei păcatul care te îmbrâncește, te alungă afară din cetatea inimii, din templul tău cel sfânt: viața mea. Păcatul meu vrea să te răstignească iar și iar.

Da, Doamne, tu nu ai căzut, ci ai fost împins. Omul te-a împins. Tu, omule, l-ai împins pe Domnul vieții. Tu și păcatele mele. Noi l-am îmbrâncit și el a căzut a treia oară!

În fiecare cădere de pe drumul calvarului îmi amintesc cum păcatul meu s-a luat la trântă cu Dumnezeu. Păcatul meu îl trântește la pământ pe Domnul gloriei. Păcatul vreau să calce în picioare iubirea, să o ucidă. Vrea să o răstignească și să o îngroape în pământ străin, să nu-i mai fie inima mea locuință, templu! Păcatul meu… păcatul tău!

Te văd căzut, Doamne. Tu, tocmai tu, creatorului cerului și al pămntului, tocmai tu ai pământ pe chip, pe mâini. Pământ amestecat cu sânge… Ce imagine dureroasă: pământul acoperă chipul lui Dumnezeu. Câtă durere simt în inima mea contemplând acest tablou: te privesc rănit, sângerând, cu chipul acoperit de pământ și-mi amintesc că, de fapt, pământul ar trebui să aibă chipul tău strălucitor…

Isus Cristos cade. Trupul său izbește și zguduie pământul. Ce atingere cutremurătoare: mâna atotputernicului creator a atins pământul. Simt cum degetele tale, om al durerilor, dar și Dumnezeu creator, s-au înfipt în pământ și au smuls un pumn de țărână. Acea țărână din care ai creat omul, acel om care acum strigă răstignește-l, acel om care te privește plin de sânge, în suferință și nu te ajută. Acel om nepăsător.
Mâna ta, Domnul meu și Dumnezeul meu, ținând pumnul de țărână mă face să tresar, să plâng… E mâna care m-a creat! E mâna care mă ține pe mine, fir de praf. În mâna ta, ai ținut omenirea creată și acum ții omul re-creat!
Cristos nu a căzut. Cristos s-a coborât și a atins pământul din care e făcută ființa noastră. A atins pământul și l-a amestecat cu sângele său ca să creeze o lume nouă. A amestecat pământ cu sânge, așa cum amestecase pământul cu saliva sa, pentru a reda orbului vederea, pentru a ne reda nouă lumina cea adevărată. Astfel noi, prin sângele său, să începem să privim totul cu o privire veșnic nouă, să privim totul prin iubire, cu iubire, în iubire. Totul în iubirea sa. Din pământul amestecat cu sângele său prețios a modelat omul nou, omul luminii, omul iubirii (Gen 2,7; In 9,6).

Ce imagine cutremurătoare: Isus din Nazaret, omul care pe unde a trecut a făcut bine tuturor, acum e plin de țărână, de praf pe care l-a adunat în rănile sale și l-a amestecat cu sângele său scump. Din acest amestesc a ieșit omul cel nou: ai refăcut creația, o, tu rege al iudeilor, regele universului, stăpânul timpului. Ai făcut din nou creaturi noi. Slavă ție, om al durerilor, slavă ție pentru acest om nou care este amestec de țărână culeasă de pe drumul calvarului și sânge dumnezeiesc vărsat pe lemnul crucii, amestec cimentat în strălucitoarea lumină și forță a învierii. Aștia suntem. Asta sunt! Slavă ție, Doamne!

Te privesc uimit căzut sub greutatea lemnului mântuitor și realizez cu smerenie că nu e rușinos să cazi în timp ce-ți porți crucea. Poate fi descurajant, dar sigur nu rușinos. Purtarea crucii presupune și căderi. Ceea ce este cu adevărat rușinos este să nu te ridici. Ceea ce este rușinos este să-ți abandonezi crucea la prima cădere. Ba mai mult, cel mai rușinos este să refuzi crucea, calea crucii. Da, adevărata rușine stă în a refuza crucea și calea crucii, să refuzi Calea, Adevărul și Viața. Rușinați trebuie să fie cei care-l refuză pe Cristos, cel care a purtat păcatele noastre și le-a răstignit pe lemnul crucii.

Te văd căzut, Domnul meu și Dumnezeul meu. Sunt atât de mulți oameni adunați în jurul tău. Mă întreb însă cine ți-a întins mâna ca să te ridice atunci când ai căzut? Oare era acolo paraliticul căruia i-ai spus să-și întindă mâna și a fost vindecat? Dar cel care stătea pe targă și a fost vindecat? Dar cel de la scăldătoare? Dar eu oare eram acolo? Te-am ajutat? Dar tu, omule, erai acolo? Ce ai făcut pentru Cristos? Pentru cel căzut? L-ai ajutat să se ridice? Cine l-a ajutat?

Iartă-mă că nu am fost acolo să te sprijin. Iartă-ne că nu suntem acolo unde oameni cad și astăzi. Iartă-ne că nu ajutăm pe nimeni să se ridice… Iartă-ne că trăim nepăsători lângă tine, Isus părăsit… Iartă-ne și ajută-ne să comtemplăm misterul căderii și ridicării tale. Să contemplăm, să ne rugăm și să învățăm din sfânta ta ridicare.

Prin puterea și prezența Duhului Sfânt care nu te-a părăsit niciodată, te-ai ridicat, o, Domnul meu. Te-ai ridicat asemenea profetului Ilie, care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48,1). Cuvântul tău abia șoptit ardea în inima mea în timp ce te priveam în adorație: „Mă voi ridica și voi duce crucea până la capăt! Mă voi ridica și te voi mântui”, mi-ai spus. Ne spui și astăzi: „Mă voi ridica și vă voi mântui!”.

Doamne, nu știm să ne rugăm. Nu știm să-ți mulțumim. Din gândurile noastre sfioase și înlăcrimate lăsăm să răsune vocea psalmistului:
„Dumnezeule, care faci dreptate, Doamne,
Dumnezeule, care faci dreptate, ridică-te, arată-te!
Ridică-te, tu, care judeci pământul,
dă-le celor care te-au condamnat răsplata cuvenită!
Până când, Doamne, nelegiuiții,
până când nelegiuiții vor triumfa?
Ei bârfesc și vorbesc cu îngâmfare,
toți făcătorii de rele se laudă,
calcă în picioare poporul tău, Doamne,
și umilesc moștenirea ta.
Îi ucid pe văduvă și pe cel străin
și dau la moarte pe cel orfan.
Te-au călcat în picioare și pe tine, Doamne.
Te-au osândit la moarte!
Ei spun: „Domnul nu vede,
Dumnezeul lui Iacob nu înțelege!…
Dar tu, Doamne, deși căzut, cunoști gândurile lor:
știi că sunt zadarnice. Ridică-te” (cf. Ps 94,1-7.11).

Cu câtă înfrigurare îți strig, Doamne, atunci când sunt căzut alături de tine pe drumul vieții: „Tu speranța celor căzuți, ridică-te! Ridică-te și sprijină-mi inima în dorința de a se ridica alături de tine! Tu, speranța mea, ridică-te. Ridică-mă! Mântuiește-mă! Mântuitorul meu, tu care ai venit să mă ridici din păcat, ridică-te! Ridică-te și mântuiește-mă, eliberează-mă de pământ, de viciu, de ambiții, de orgăliu, de răutate, de orice cădere”.

Te contemplu ridicându-te! Măreț! Plin de hotărâre! Tatăl ceresc a pus în tine dorința arzătoare de a ne mântui, de a mântui omul, de a reînnoi țărâna din care suntem făcuți… Trebuia să te ridici ca să ne mântuiești prin sângele crucii, prin suferința morții și prin glorioasa înviere.

Forța care te-a făcut să te cobori din cer pe pământ este forța care te-a ajutat acum să te ridici de la pământ: iubirea față de om, față de mine, față de tine. Tare ca moartea este iubire și zeci de căderi nu o pot înfrânge (Ct 8,6-7). Nimic. Se ridică și merge să ne mântuiască… să fie răstignit.
Cine s-ar mai ridica de la pământ dacă ar ști că urmează să fie răstignit?!
Doar cel care-l iubește pe cel pentru care moare.

Contemplu plin de uimire și recunoștință acest moment când Mielul lui Dumnezeu se ridică și împreună cu lemnul crucii ridică de la pământ omul și păcatele lumii. Acum contemplăm imaginea divină a Mielului care ridicându-se ridică păcatele lumii (cf. In 1,29).
Contemplu cu smerenie, plin de speranță acest moment al durerii. În tăcerea adorației în fața crucii și a răstignitului răsuna vocea Creatorului: „Nu vă mai gândiți la ceea ce a fost mai înainte și nu vă mai amintiți de cele trecute. Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeți?” (cf. Is 43,18-19). Da, o lume nouă, un om nou din pământ și sânge, din pământ binecuvântat în care pot săruta urma pașilor tăi.

Când te-am văzut ridicându-te, sufletul meu îndurerat de suferințele tale, tresaltă de bucurie în speranța mântuirii:
„Dumnezeu se ridică!
Dumnezeu e mai puternic decât crucea!
Dumnezeu este mai presus de păcatele noastre.
Dumnezeu se ridică, dușmanii lui se risipesc
și cei care-l urăsc fug dinaintea feței lui.
Cum se risipește fumul, așa îi risipești,
cum se topește ceara în fața focului,
așa pier cei răi din fața lui Dumnezeu.
Cei drepți se bucură și tresaltă de bucurie
în fața lui Dumnezeu,
exultă în tresăltări de bucurie (Ps 68,2-4).

Să-l urmăm pe Cristos pe calea crucii. Să stăm lângă el. Să-i fim sprijin când suferă în cei săraci, în cei uitați, în cei singuri, în cei bătrâni, în cei păcătoși. Să ajutăm un suflet să se ridice. Să-l ajutăm pe Cristos să intre în viața celui nebotezat, nespovedit. Să ridicăm un altar în fiecare om. Să înălțăm o cruce în fiecare inimă, acea cruce prin care a fost răscumpărată omenirea. Să luminăm fiecare viața cu prezența celui înviat.

Iar dacă acum ești căzut nu căuta mai întâi ajutor în exterior, ci intră în interior, în sufletul tău, în inima care trebuie să fie templul lui Dumnezeu… Acolo trebuie să aprinzi mai întâi iubirea… Apoi vei reuși să te ridici…

Cristos a căzut a treia oară. Noi înșine am fost scufundați de trei ori în apa dătătoare de viață și botezați în numele sfintei Treimi. De trei ori apa s-a revarsat pe creștetul nostru pentru a fi purificați și ridicați la demnitatea de fii ai Tatălui ceresc. De trei ori ai căzut și tu, Domnul meu și Dumnezeul meu, și de trei ori te-ai ridicat pentru ca purificarea noastră să fie desăvârșită prin suferințele căderilor tale, prin jertfa crucii tale.

Cristos a căzut a treia oară. Cristos s-a ridicat a treia oară. Tot trei sunt pașii prin care ne ridicăm din păcatele noastre. Mai întâi ne cercetăm cugetul și ne hotărâm să ne apropiem de sacramentul spovezii. Apoi ne spovedim. Și apoi îndeplinim pocăința, cu smerenie și ascultare, astfel încât ridicarea noastră să fie vrednică de numele de creștin.

Cristos a căzut a treia oară și s-a ridicat tocmai ca să acopere cele trei mari lipsuri ale vieții noastre: compasiunea, tihna, statornicia.
Ne lipsește compasiunea, dragostea față de omul pe care l-am lăsat să cadă a treia oară. Suntem indiferenți! Nepăsători! L-am văzut căzând și prima dată și a doua oară și nu am făcut nimic. L-am îndepărtat. L-am judecat. L-am condamnat pentru slăbiciunea lui. Pentru căderile lui l-am socotit nevrednic de prietenia noastră și ne-am întors capul și inima și întreaga viață în altă parte. Lângă noi, ființe nepăsătoare și egoiste, trăiesc părășiți Dumnezeu și omul.
Ne lipsește tihna… Tihna să ne uităm la cel căzut. Să-l ridicăm. Să-l scuturăm de praf. Să-l luăm la noi, în inima noastră și să-l celebrăm. Da, să-l celebrezi în tihnă, cu calm pe cel căzut, mort și apoi înviat care acum trăiește în fratele care cade lângă tine, lângă mine, când cazi tu, când cad eu… Nu mai avem tihnă. Suntem agitați, grăbiți. Chiar și în celebrarea celor sfinte, ca și în trăirea celor lumești. Nu mai avem timp nici pentru Dumnezeu, nici pentru om.
Ne lipsește statornicia. Ne plictisesc angajamentele luate. Ni se par demodate, depășite. Vrem mereu ceva nou! Ne plictisesc oamenii lângă care am jurat că vom trăi toată viața. Ne plictisește însuși Dumnezeu pe care am jurat că-l vom sluji cu inimă neîmpărțită. Căderea ta, Doamne, îmi amintește de nestatornicia mea, de propriile mele căderi. Cele mai urâte. Repetate. Nestatornic în cele sfinte, nestatornic în cele lumești. Ăsta sunt. Ăștia suntem. Iar cel care ne judecă plin de mândrie, sigur pe el, uită cuvintele Apostolului: „Cine stă în picioare să aibă grijă să nu cadă” (cf. 1Cor 10,12)…

Exemplul tău, ridicarea ta și continuarea drumului crucii până la înviere îmi dă curaj. Mă ridic să te urmez pe drumul crucii. Tu ai căzut de trei ori. Eu de mai multe ori. Dar tu m-ai ridicat de fiecare dată. Dă-mi, te rog, compasiune. Dă-mi tihnă. Dă-mi statornicie. Ridică-mă acum, o bune, Isuse. Fă să aud cuvântul tău: „Curaj. Nu te teme. Eu sunt Isus pe care tu îl persecuți. Ridică-te… Dacă mă iubești, trebuie să te ridici. Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Sprjinit de tine mă ridic și de această dată și-ți spun din toată inima: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc” (In 21,17).

 

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh,
precum era la început și acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin!


Meditarea acestei stațiuni mă poartă cu gândul la trei fragmente evanghelice:

  1. Cine-l va ridica pe cel căzut în mâinile tâlharilor, în ghearele păcatului?Caritatea samariteanului – Lc 10,25-37:

25 Iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. 26 El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”. 27Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. 28 El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!”.
29 Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”. 30 Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalím la Ierihón şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. 31 Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. 32 La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. 33 Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. 34 Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. 35 În ziua următoare, a scos doi dinári, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!». 36 Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”. 37 El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!” .

  1. Când se va trezi și în noi dorința de a ne ridica și de a ne întoarce la Tatăl?Parabola tatălui îndurător. Fiul risipitor – Lc 15,11-32:

11 Apoi Isus le-a spus: „Un om oarecare avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!». Iar el le-a împărţit averea. 13 Şi nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. 14 După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. 16 Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. 17 Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! 18 Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!». 20 Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său.
Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. 21Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». 22 Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! 23 Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, 24 căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!». Şi au început să se veselească.
25 Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. 26 Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. 27 El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». 28 Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. 29 El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. 30 Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». 31 Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”.

  1. Pământul amestecat cu sângele lui Cristos ne va ajuta să ne vedem, să ne recunoaștem păcatele și să trăim ca fii ai luminii, departe de păcat?
    Vindecarea orbului din naştere. Orbirea spiritualăIn 9,1-41:

1Pe când trecea, a văzut un om orb din naştere. 2Discipolii lui l‑au întrebat, zicând: „Rabbí, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?”. 3Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci [este astfel] ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. 4Noi trebuie să săvârşim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. 5Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”.
6După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi 7şi i-a zis: „Du-te şi spală-te la piscina Síloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Aşadar, el a plecat, s-a spălat şi s-a întors văzând.
8Atunci, vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte că era cerşetor au zis: „Nu este el cel care şedea şi cerşea?”. 9Unii spuneau: „El este”, alţii ziceau: „Nu, dar seamănă cu el”. El a zis: „Eu sunt”. 10Aşadar i-au spus: „Cum ţi s-au deschis ochii?”. 11El a răspuns: „Omul care se numeşte Isus a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a zis: «Du-te la Síloe şi spală-te!». Deci m-am dus şi, după ce m-am spălat, mi-am redobândit vederea”. 12Ei i-au zis: „Unde este acela?”. El a spus: „Nu ştiu”.
13L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. 14De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina şi i-a deschis ochii.
15Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd”. 16Câţiva dintre farisei ziceau: „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta”. Alţii, însă, ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?”. Şi era dezbinare între ei. 17Deci i-au zis iarăşi orbului: „Tu ce spui despre el, de vreme ce ţi-a deschis ochii?”. El a răspuns: „Este un profet”.
18Iudeii nu credeau despre el că fusese orb şi că a început să vadă până când nu i-au chemat pe părinţii celui care şi-a redobândit vederea 19şi i-au întrebat: „Acesta este fiul vostru pe care spuneţi că l-aţi născut orb? Aşadar, cum de vede acum?”. 20Părinţii lui au răspuns şi au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că l-am născut orb. 21Dar cum de vede acum nu ştim. Şi nici cine i-a deschis ochii nu ştim. Întrebaţi‑l pe el; e destul de mare! Va vorbi el însuşi despre sine”. 22Părinţii lui au spus acestea pentru că se temeau de iudei. De fapt, iudeii se înţeleseseră deja ca, dacă cineva ar fi mărturisit că el este Cristos, să fie exclus din sinagogă. 23De aceea au spus părinţii lui: „E destul de mare; întrebaţi-l pe el!”.
24Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă glorie lui Dumnezeu! Noi ştim că omul acesta este un păcătos”. 25El a răspuns: „Eu nu ştiu dacă este un păcătos. Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd”. 26Ei i-au zis: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi‑a deschis ochii?”. 27Le-a răspuns: „V-am spus deja şi nu m-aţi ascultat. De ce vreţi să auziţi din nou? Nu cumva vreţi şi voi să deveniţi discipolii aceluia?”. 28Atunci au început să-l insulte, zicând: „Tu eşti discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! 29Noi ştim că lui Moise i‑a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu ştim de unde este”. 30Omul a răspuns şi le-a zis: „Tocmai asta-i de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, iar el mi-a deschis ochii. 31Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi ci, dacă cineva îl cinsteşte pe Dumnezeu şi face voinţa lui, pe acela îl ascultă. 32De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naştere. 33Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”. 34I-au răspuns şi au zis: „Tu eşti născut cu totul în păcat şi ne înveţi pe noi?”. Şi l-au dat afară.
35Isus a auzit că l-au dat afară şi, întâlnindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?”. 36El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?”. 37Isus i-a spus: „L-ai şi văzut. Cel care vorbeşte cu tine, el este”. 38El i-a zis: „Cred, Doamne”; şi l-a adorat. 39Isus i-a zis: „Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi”.
40Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea şi i-au zis: „Nu cumva suntem şi noi orbi?”. 41Isus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, nu aţi avea păcat. Dar pentru că spuneţi: «Vedem», păcatul vostru rămâne.

Cuvântul Domnului!
Mulțumim lui Dumnezeu!

Aici puteţi medita:

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile care plâng

 

 

 

 

Aveți grijă de inima voastră! De ce este importantă inima?

Micul print esentialul inima„Mai înșelătoare decât toate este inima și de nevindecat:
cine poate s-o cunoască?
Eu, Domnul, cercetez inima și observ rărunchii,
ca să dau fiecăruia după căile sale,
după rodul faptelor sale” (Ier 17,9-10).

Am experimentat toți – călăi sau victime! – pierderea încrederii. Am rostit noi înșine sau am împins sufletul celuilalt să (ne) spună: „Nu mai am încredere în tine”! Am fost dezamăgiți și am dezamăgit! Și aceasta nu doar în relațiile cu aproapele, ci și în relație cu tot ce este mai sfânt și mai nobil în viața noastră: Dumnezeu, noi înșine, natura etc. Oare ce ecou au în inima noastră aceste cuvinte: „Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoştea pe toţi. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om” (In 2,24-25). Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cunoaște omul, știe persoana umană până în cele mai ascunse profunzimi ale inimii și… nu se încrede în ei, nu se încrede în om. Dar în noi? Oare cum ne privește pe noi Cristos? Cum te simți atunci când Cristos te întâlnește și îți privește inima? Fericiți suntem dacă putem spune cu profetul: „Tu, Doamne, mă cunoști, mă vezi și cercetezi inima mea față de tine” (Ier 12,3). Liniștiți suntem dacă putem cânta împreună cu psalmistul: „Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici nu privesc cu trufie; nu umblu după lucruri prea mari și prea înalte pentru mine. Sufletul îmi este împăcat și liniștit, ca un copil înțărcat la sânul mamei sale. Da, sufletul meu este în mine, ca un copil înțărcat în brațele mamei sale” (Ps 131,1-2).

Cristos nu va fi niciodată impresionat de realizările noastre, de ceea ce facem. La realizările noastre au acces toți muritorii: nu doar să le cunoască, ci chiar să le facă mai bine decât noi. Pe Cristos însă îl interesează ceea ce purtăm în inimă, în profunzimea ființei noastre, acolo unde are acces numai Dumnezeu (cf. Mt 6,4.6.18). Inima noastră este ceea ce Cristos vrea să atingă, să găsească, să privească. Acolo ne caută Dumnezeu, în inima noastră. Acolo, doar acolo, în intimitatea profundă a ființei noastre ne poate întâlni și îl putem întâlni cu adevărat. Numai inima îl poate primi acum și îmbrățișa pe cel pe care ochiul încă nu-l poate contempla în toată strălucirea sa. Inima noastră este locul în care Dumnezeu caută să-și odihnească privirea. Să ne amintim cuvântul Domnului adresat lui Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea, nici la înălţimea staturii lui, căci nu pe acesta l-am ales. Eu nu privesc cum priveşte omul; omul se uită la faţă, dar Domnul se uită la inimă” (1Sam 16,7; cf. Mc 2,8).

Inima! Fărâma din ființa noastră care simte cel mai bine fericirea prezenței lui Dumnezeu, dar și durerea absenței lui.

Inima tresaltă de fericire pentru că este locul în care se naște adevărata bucurie pe care nimeni nu o poate lua de la noi, bucuria de a-l vedea pe Domnul, de a-l simți prezent în viața noastră: „Iată, acum și voi sunteți triști, dar vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). În prezența lui Dumnezeu întreaga noastră ființă tresaltă de bucurie și-l preamărește pe Domnul împreună cu Preacurata: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc 1,46-47). Însă atunci când simțim că Dumnezeu se îndepărtează (deși, de fapt, în cazul nostru, suntem noi cei care ne îndepărtăm de el!), inima noastră se umple de tristețe: „Acum mă duc la cel care m-a trimis și nimeni dintre voi nu mă întreabă: «Unde mergi?» Dar pentru că v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră (In 16,5-6).

Tristețea și durerea inimii ne cuprinde atunci când Dumnezeu ne lipsește!
Ne înțeapă inima de durere (cf. Ier 4,19). Inima te face să te zvârcolești dacă Dumnezeu lipsește din ea, mai ales dacă în lipsa lui Dumnezeu intră Diavolul și pune stăpânire pe ea. Este atât de fragilă și primitoare, sărmana noastră inimă, încât Diavolul, vicleanul, Tatăl minciunii, intră și ne strecoară în ea cele mai rele gânduri, îndemnuri, ispite, cele mai mari trădări împotriva omului și împotriva lui Dumnezeu: „Diavolul pusese deja gândul de a-l trăda pe Isus în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon” (In 13,2).
Cât de tare ne înțeapă și cât mult rău facem în jurul nostru când ne lăsăm inima pe mâna Diavolului. Atunci din inima noastră ies „gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile”. Din inima stăpânită de cel rău iese tot ceea ce ne face impuri, tot ceea ce distruge armonia, iubirea din jurul nostru (cf. Mt 15,18-20). Din inima noastră ies toate acele dorințe, gânduri care ne fac să încălcăm fiecare poruncă a lui Dumnezeu, despre care am auzit în prima lectură a acestei duminici (cf. Ex 20,1-17). Totul pleacă de la inimă și de la dorințele sale. Totul pleacă de la porunca a IX-a și a X-a: să nu poftești! Când începi să poftești în inima ta, deja faci planuri cum să ucizi, cum să faci fapte necurate, cum să furi, cum să minți etc. Doar inima curată ne poate scăpa de aceste dorințe păcătoase!

Domnul se uită la inimă! Da, direct la inimă. Pentru că inima supune totul despre noi. Din inima noastră ies cele mai rele lucruri, acțiuni, cuvinte. De aceea mustrarea Domnului răsună și pentru noi: „Pui de vipere, cum puteți rosti ceva bun, atunci când voi sunteți răi? Căci gura vorbește din prisosul inimii. Omul bun scoate lucruri bune din tezaurul său bun, iar omul rău scoate lucruri rele din tezaurul său rău” (Mt 12,34-35). Și adaugă: „Ipocriților! Bine a profețit despre voi Isaia când spune: Acest popor mă cinstește cu buzele, însă inima lor este departe de mine” (Mt 15,7-8).

Inima! Da, acea bucățică din noi plină de rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște, cum spunea Blaise Pascal. Acea bucățică a ființei noastre care ar trebui să fie plină de Dumnezeu, în timp ce o descoperim plină de tot ceea ce este mai rău. Acea bucățică din noi pe care o vrem purificată și strălucitoare ca un măreț templu umplut de „Lumina lumii” (cf. In 8,12; 2,12-22).

Inima! Locul din care, prin lucrarea Duhului Sfânt, țâșnesc binele, apa vie, dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine și să bea; cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie vor curge din pieptul lui»”. Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat (cf. In 7,37-39).

Cei cu inima împietrită nu vor gusta niciodată această bucurie de a deveni izvor. Cât de aprig este cuvântul Domnului și cât de pătrunzătoare este privirea sa atunci când întâlnește inimi împietrite: „Privindu-i cu mânie de jur împrejur, întristat din cauza împietririi inimii lor, Isus i-a spus omului: „Întinde-ți mâna!” El a întins-o și mâna lui s-a vindecat” (Mc 3,5). Inima împietrită ne împiedică să-l înțelegem pe Isus, să înțelegem și să acceptăm puterea sa asupra întregii creației, inclusiv asupra omului, inclusiv asupra noastră (cf. Mc 6,52). Inima împietrită ne împiedică să înțelegem profunzimea mesajului Apostolului: „Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,25). Inima împietrită ne împiedică să dorim înțelepciunea lui Dumnezeu și puterea lui! Inima împietrită ne împiedică să dorim cerul și ne ține cu privirea ațintită asupra pământului și asupra poftelor și nevoilor acestei lumi: „De ce discutați că nu aveți pâine? Încă nu pricepeți și nu înțelegeți? Aveți inima împietrită?” (Mc 8,17).

Inima noastră împietrită are nevoie de dojana Domnului: „În sfârșit, Isus a apărut și celor unsprezece, pe când stăteau la masă, și i-a dojenit pentru necredința și împietrirea inimii lor pentru că nu i-au crezut pe cei care l-au văzut înviat din morți” (Mc 16,14).

Inima noastră împietrită are nevoie de o reînflăcărare a credinței în lupta cu dificultățile acestei lumi. Inima noastră trebuie eliberată de îndoială ca să se poată înfăptui în ea minunile credinței: „Adevăr vă spun: oricine ar spune acestui munte «Ridică-te și aruncă-te în mare» și nu s-ar îndoi în inima lui, ci ar crede că se va împlini ceea ce spune, i se va da” (Mc 11,23).

Inima este detaliul care ne dă de gol. Mereu! Căci „unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră” (Mt 6,21; Lc 12,34). Nu (ne) putem amăgi! Nu putem înșela! Nu putem trăi cu inima împărțită. În fața celui care o cunoaște în întregime și o vrea în întrgime pentru el, în fața lui Dumnezeu, inima nu poate rezista împărțită. Pocnește! Crapă! „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul și-l va iubi pe celălalt, sau va ține la unul, iar pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei”. Spunea Isus și auzeau toate acestea și fariseii, iubitori de arginți, și își băteau joc de el. Dar Domnul le-a spus: „Voi sunteți cei care vă arătați drepți înaintea oamenilor, însă Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce este prețios pentru oameni este abominabil înaintea lui Dumnezeu. (Lc 16,13-15).

Inima. O realitate greu de vindecat, înșelătoare și cunoscută pe deplin doar de Dumnezeu: „Mai înșelătoare decât toate este inima și de nevindecat: cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima și observ rărunchii, ca să dau fiecăruia după căile sale, după rodul faptelor sale” (Ier 17,9-10).

Isus este prezent în mijlocul nostru tocmai ca să descopere tot ceea ce avem în inimă, să se arate unde este comoara noastră: „Iată, acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn de contradicție – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău” (Lc 2,34-35). Va veni o zi când de pe acoperișul caselor Isus va dezvălui chiar și cele mai tainice gânduri ale inimii noastre (cf. Lc 12, 1-3).

Inima, în slăbiciunea ei plină de o îndrăzneală irațională, ne agită și ne provoacă să încercăm imposibilul: să trăim fericiți cu inima împărțită. Însă nu putem. Nu rezistăm. Inima împărțită trebuie zdrobită sau ne va zdrobi, distruge. Atunci când e umplută de păcat, de rău, trebuie zdrobită pentru că doar așa va putea renaște la o viață nouă, la o viață fericită. Cât de dure sunt cuvintele Domnului: „Supraviețuitorii își vor aminti de mine printre neamurile unde vor fi captivi când le voi zdrobi inima desfrânată care s-a îndepărtat de mine și ochii care s-au desfrânat cu idolii lor; vor fi dezgustați de ei înșiși din cauza relelor pe care le-au făcut cu toate lucrurile lor abominabile. Vor cunoaște că eu sunt Domnul și că nu am spus în zadar că le voi face răul acesta” (Ez 6,9-10).

Inima împărțită trebuie convertită, trebuie liniștită. Din inimă trebuie îndepărtat orice rău, orice tulburare: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în mine!” (In 14,1). Să nu ne temem de acest proces de convertire, de pacea și noutatea pe care Cristos le aduce în viața noastră. Să primim cu generozitate darul său: pacea inimii. „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă” (In 14,27).

Inima împărțită, invadată de rău, lipsită de pace trebuie convertită, curățată, dacă vrea să fie salvată: „Curăță-ți inima de răutate, Ierusalime, ca să fii salvată!” (cf. Ier 4,14). Inima căită și smerită, Dumnezeu nu o disprețuiește, ci o reînnoiește, o transformă, o schimbă (cf. Ps 50,19). „Așa zice Domnul Dumnezeu: Vă voi aduna dintre popoare și vă voi strânge din țările în care sunteți împrăștiați și vă voi da pământul lui Israel. Vor veni acolo și vor îndepărta toți idolii și toate lucrurile abominabile din el. Le voi da o altă inimă și voi pune în ei un duh nou. Voi îndepărta din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă de carne, ca să umble în hotărârile mele, să păzească judecățile mele și să le împlinească: ei vor fi poporul meu și eu voi fi Dumnezeul lor (cf. Ez 11,17-20).

Dumnezeu este chirugul cel mai iscusit pentru inima noastră. El singur ne poate garanta transplantul de care avem nevoie! Iar acest timp –  timpul postului mare – este ziua potrivită. Astăzi! Nu vă împietriți inimile, ci lăsați-le să fie convertite de Dumnezeu din interior.

„Convertirea lăuntrică” este numele pe care îl poartă cea de a două rugăciune prefață pentru timpul postului mare. Prin ea Biserica se roagă cu aceste cuvinte:

„Tu, Doamne, Părinte sfânt, atotputernic, veşnic Dumnezeu,
spre mântuirea fiilor tăi, ai orânduit un timp deosebit,
în care să-şi redobândească curăţia inimii;
şi înlăturând din suflet pornirile dezordonate,
în aşa fel să se ocupe de cele trecătoare,
încât să râvnească pururi bunurile vieţii veşnice”.

Este timpul să avem grijă de inima noastră și să o facem să râvnească pururi bunurile vieții veșnice. Este timpul să ne curățim inima, să o eliberăm de orice pornire dezordonată. Este timpul potrivit să ne întipărim cuvintele lui Cristos în inima noastră: „Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beție și grijile vieții, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neașteptate, ca un laț; căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe fața întregului pământ. Vegheați, așadar, în orice moment și rugați-vă ca să fiți în stare să fugiți de toate cele ce se vor întâmpla și să stați [în picioare] în fața Fiului Omului!” (Lc 21,34-36).

Aveți grijă de inima voastră, zice Domnul!

Iar ca să ai grijă de inima ta, nu uita:

  • Ascultă bătăile inimii lui Isus. Ce gest tandru: să-ți pui capul pe pieptul său, să te odihnești lângă inima sa. Unul dintre discipolii lui, pe care îl iubea Isus, stătea la masă la pieptul lui Isus. Atunci, Simon Petru i-a făcut acestuia semn să se intereseze cine ar putea să fie cel despre care vorbește. El s-a aplecat, deci, pe pieptul lui Isus și i-a zis: „Doamne, cine este?” (In 13,23-25; 21,20). (Cât mister și în aceste cuvinte din In 1,18: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat”. Pieptul lui Isus și pieptul Tatălui. Și noi odihnindu-ne la pieptul lor!).

    Un proverb chinezesc spune:
    „Dacă păstrezi în inimă un crâng înverzit,
    pasărea cântătoare va veni negreșit”.
    Iar noi, creștinii, stim că dacă ne așezăm capul pe inima lui Isus, vom simți în inima noastră glasul Tatălui, iubirea Fiului, ardoarea Duhului Sfânt, îl vom simți pe Dumnezeu în noi și vom cunoaște Adevărul, acel adevăr care ne poate elibera de inima împietrită și de inima împărțită.

  • Iartă din toată inima. Să ne amintim de parabola servitorului neîndurător și de avertismentul lui Isus. Iertarea trebuie să fie din inimă, din toată inima: „Tot așa vă va face și Tatăl meu ceresc, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său din inimă” (cf. Mt 18,23-35).
  • Învață de la Cristos mai mult decât de la oameni. Învață de la Domnul să fii blând și smerit: „Luați asupra voastră jugul meu și învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mt 11,29). Învață de la Cristos. Imită-l pe Cristos: „Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbește din prisosul inimii. De ce mă numiți «Doamne, Doamne» și nu faceți ce vă spun?” (Lc 6,45-46).
  • Fii statornic în angajamentele luate, nu te lăsa purtat de dorințele unei inimii împietrite. Isus spune și astăzi: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a permis Moise să vă lăsați soțiile. De la început însă nu a fost așa. Dar eu vă spun: Cine își lasă femeia, în afară de desfrânare, și se căsătorește cu alta, comite adulter” (Mt 19,8-9; Mc 10,5).
  • Iubește din toată inima ta, cu toată ființa ta: „Învățătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” El i-a zis: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă (Mt 22,36-38. Cf. Mc 12,30; Lc 10,25-28).
  • Speră! Inima este locul în care se nasc speranțe, dar și frici. Ne tremură inima în fața viitorului, însă Domnul ne asigură: „Puneți la inima voastră să nu vă pregătiți dinainte cum vă veți apăra, căci eu vă voi da grai și înțelepciune cărora nici unul dintre potrivnicii voștri nu le va putea rezista și nici răspunde” (Lc 21,14-15). Să sperăm după îndemnul lui Isus, plini de credință și fără teamă:
    De aceea vă spun: nu vă îngrijorați pentru viața voastră: ce veți mânca sau ce veți bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea?
    Priviți păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mult mai de preț decât ele?
    Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuși de puțin la durata vieții sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiți?
    Observați cum cresc crinii câmpului: nu trudesc și nu țes. Totuși vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.
    Așadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puțină credință?
    Deci, nu vă îngrijorați spunând: „Ce vom mânca? Ce vom bea?” sau „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Căci pe toate acestea le caută neamurile păgâne; dar Tatăl vostru ceresc știe că aveți nevoie de toate acestea.
    Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga. Deci nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei răutatea ei (Mt 6,25-34).
  • Fii smerit, trăiește în umilință pentru că Dumnezeu „a arătat puterea brațului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți” (Lc 1,51-52),
  • Fii curat. Trăiește în curăția inimii. De aici îți va veni ceea mai mare fericire, fericirea de a-l vedea pe Dumnezeu: „Fericiți cei curați la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8).
  • Păstrează (numai) cuvântul lui Dumnezeu în inima ta. Meditează-l! Inima este locul unde se pun și se păstrează cuvintele lui Dumnezeu și faptele mărețe pe care le face în viața ta: „Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”. (Lc 2,19). „Mama lui Isus păstra toate aceste cuvinte în inima ei” (Lc 2,51). „Toți cei care le auzeau le puneau la inima lor, spunând: „Ce va fi oare acest copil?” pentru că mâna Domnului era cu el” (Lc 1,66). Cuvântul lui Dumnezeu este destinat inimii noastre. Acolo, în adâncul inimii, trebuie să rodească: „Această parabolă înseamnă: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Cei de-a lungul drumului sunt aceia care ascultă, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să fie mântuiți. Cei de pe piatră sunt aceia care, când ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină: ei cred pentru un timp, dar în momentul încercării, dau înapoi. Ceea ce a căzut între spini sunt cei care ascultă, dar, cu timpul, sunt înăbușiți de griji, bogății și plăcerile vieții și nu ajung să rodească. Iar ceea ce a căzut în pământ bun sunt aceia care, ascultând cuvântul cu inimă curată și generoasă, îl păstrează și aduc roade întru răbdare” (Lc 8,11-15).
  • Fugi de tristețea inimii: „Pentru ce ai faţa tristă, deşi nu eşti bolnav? Aceasta nu poate fi decât tristeţea inimii”, acea tristețe despre care știm toți că este o groznică suferință a inimii, a vieții (cf. Neh 2,2). Să alergăm la Isus ca să ne purifice de această tristețe așa cum a purificat templul. Să ne purtăm mâna spre piept, să ne atingem, să ne dezmierdăm inima şi să ne spunem: „Inimă, linişteşte-te! Linişteşte-te în Cristos. Domnul este cu tine. Domnul este ajutorul tău! Domnul te purifică! Linişteşte-te inimă în Cristos” (cf. Fil 20; In 2,13-22).
    Să nu fim triști că nu avem aripi ca să putem zbura ca păsările, ci să-i mulțumim Domnului că avem o inimă cu care putem iubi natura, animalele și, mai ales, oamenii. Inima se poate înălța și zbura mai sus decât orice pasăre pentru că inima se poate înălța până la Dumnezeu. Doar inima poate atinge și cuprinde alte inimi, doar ea poate simți iubirea!

Ai grijă de inima ta!
„Nu poți vedea bine decât cu inima.
Esenţialul este invizibil pentru ochi”!

(Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț).


4 martie 2018 

† DUMINICA a 3-a din Post
Sf. Cazimir, rege; Fer. Ioan-Anton Farina, ep.
Ex 20,1-17 (20,1-3.7-8-12-17); Ps 18; 1Cor 1,22-25; In 2,13-25

LECTURA I*
Legea a fost dată prin Moise.
Citire din cartea Exodului 20,1-17
În zilele acelea, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei. 3 Să nu ai alţi dumnezei afară de mine! 4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare cu cele care sunt în ceruri, sus, sau cu cele de jos, de pe pământ, sau cu cele care sunt în apele de sub pământ! 5 Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti, căci eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc vina părinţilor în fii până la a treia şi a patra generaţie pentru cei ce mă urăsc 6 şi mă îndur până la a mia generaţie de cei care mă iubesc şi păzesc poruncile mele! 7 Să nu iei în zadar numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în zadar numele lui! 8 Adu-ţi aminte de ziua de sabat ca s-o sfinţeşti! 9 Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toate lucrările tale! 10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci nicio lucrare nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici animalele tale, nici străinul care este înăuntrul porţilor tale! 11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul şi marea şi tot ceea ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de sabat şi a sfinţit-o. 12Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău! 13 Să nu ucizi! 14 Să nu comiţi adulter! 15 Să nu furi! 16 Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău! 17 Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici sclavul lui, nici sclava lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău!”

Cuvântul Domnului

* forma prescurtată:

LECTURA I
Legea a fost dată prin Moise.
Citire din cartea Exodului 20,1-3.7-8.12-17
În zilele acelea, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei. 3 Să nu ai alţi dumnezei afară de mine! 7 Să nu iei în zadar numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în zadar numele lui! 8 Adu-ţi aminte de ziua de sabat ca s-o sfinţeşti! 12 Cinsteşte-i pe tatăl tău şi pe mama ta ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău! 13 Să nu ucizi! 14 Să nu comiţi adulter! 15 Să nu furi! 16 Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău! 17 Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici sclavul lui, nici sclava lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 18(19),8.9.10.11 (R.: In 6,68b)
R.: Tu, Doamne, ai cuvintele vieţii veşnice!

8 Legea Domnului este desăvârşită,
înviorează sufletul;
mărturia Domnului este adevărată,
îl face înţelept pe cel neştiutor. R.

9 Orânduirile Domnului sunt drepte,
înveselesc inima,
poruncile Domnului sunt strălucitoare,
luminează ochii. R.

10 Teama de Domnul este curată,
rămâne pentru totdeauna;
judecăţile Domnului sunt adevărate,
toate sunt drepte. R.

11 Ele sunt mai de dorit decât aurul
şi decât mult aur curat,
mai dulci decât mierea
şi decât fagurele proaspăt. R.

LECTURA A II-A
Noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru oameni, dar pentru cei chemaţi, înţelepciunea lui Dumnezeu.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 1,22-25
Fraţilor, în timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, 23 noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, 24 dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 25 Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 3,16
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică.

EVANGHELIA
Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 2,13-25
Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. 15 Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, 16 iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie!” 17 Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: „Zelul pentru casa ta mă mistuie”. 18 Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: „Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?” 19 Isus le-a răspuns: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!” 20 Aşadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu în trei zile îl vei ridica?” 21 Însă el vorbea despre templul trupului său. 22 Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus. 23 Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând semnele pe care le făcea, au crezut în numele lui. 24 Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că el îi cunoştea pe toţi. 25 Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: