O prăpastie a vieții…

prapastia si saltul credintei

Uneori este o mare prăpastie
între a crede, a fi om al credinței
și a trăi (în și din) dragostea lui Dumnezeu în care crezi.
Fericirea și pacea definesc viața celor care reușesc
să facă saltul peste această prăpastie!

Reclame

Crezul poporului lui Dumnezeu. Prietenia lui Montini cu filozoful Maritain

maritain paul VILa 30 iunie 1968, papa Paul al VI-lea a rostit în bazilica „Sfântul Petru” „Crezul poporului lui Dumnezeu”. La redactarea acestui text a contribuit în manieră decisivă şi prietenia lui Montini cu filozoful Maritain.

La 29 iunie 1978, sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul, papa Paul al VI-lea mai avea câteva săptămâni de viaţă. Aceea avea să fie ultima sa celebrare publică. În omilie, papa bătrân şi rănit la inimă datorită morţii prietenului Aldo Moro a voit să traseze o dare de seamă dureroasă a timpului dificil „în timpul căruia Domnul ne-a încredinţat Biserica sa”. Şi a voit să amintească drept „act important” al pontificatului său mărturisirea de credinţă pe care cu zece ani înainte, la 30 iunie 1968, o rostise solemn „în numele şi ca angajare a întregii Biserici drept «Crez al poporului lui Dumnezeu»”: „sumara mărturisire de credinţă” pe care a voit s-o repropună ca o „întoarcere la izvoare”, într-un moment în care „experimentalisme doctrinale uşoare păreau să zdruncine certitudinea atâtor preoţi şi credincioşi”.

Crezul poporului lui Dumnezeu este unul dintre gesturile cele mai clar profetice dintre cele făcute de toţi succesorii lui Petru în secolul trecut. Se întâmplă adesea, mai ales când papii se limitează să-şi facă propria meserie. Tocmai cu acea mărturisire a adevărurilor credinţei creştine, Montini a repetat din nou că mântuirea pregustată de păcătoşi deja pe pământ este dar al harului şi nu al certitudinilor – chiar cele etico-religioase – construite de oameni. A mărturisit prin cuvinte simple că Biserica nu este o organizaţie religioasă de curaţi şi perfecţi, angajată să construiască de la sine propria relevanţă în istorie, de vreme ce ea însăşi „nu posedă altă viaţă decât cea a harului”.

Un „An al credinţei” maltratat de intelighenţia

Între 1967 şi 1968, Paul al VI-lea a voit să dedice un an de celebrări apostolilor Petru şi Paul, în al nouăsprezecelea centenar al martiriului lor. Acela a fost „Anul Credinţei”. Papa Montini a voit să-l încheie în piaţa „Sfântul Petru”, la 30 iunie 1968, rostind o solemnă mărturisire de credinţă, prezentată de el însuşi drept Crezul poporului lui Dumnezeu.

Anul Credinţei a însemnat o culme decisivă – deşi neobservată de mulţi în timpul său – pentru pontificatul lui Paul al VI-lea precum şi pentru drumul Bisericii. Se încheiase de puţin timp Conciliul al II-lea din Vatican şi primăvara eclezială anunţată se umplea de semne de slăbiciune, produse şi de triumfalismul clerical actualizat al celor care se preamăreau că au inaugurat un creştinism „nou”, adaptat timpurilor. „Nu se poate demola Biserica de ieri pentru a construi una nouă astăzi”, a avertizat însuşi Montini deja într-o audienţă din 1966. Însă nu a renegat drumul conciliar, nici nu a convocat „bătălii culturale” de insurecţie în faţa faptelor şi fenomenelor care provocau nelinişte. În acel moment, pentru Paul al VI-lea, singurul lucru adecvat timpurilor era de a aminti şi a repeta întregii Biserici care sunt unicele sale comori: credinţa apostolilor, păstrată de tradiţie, şi săracii, chemaţi cei dintâi să se bucure de darurile harului. Nu întâmplător, în 1967, a dedicat enciclica sa Populorum progressio „popoarelor foamei” care interpelau „popoarele opulenţei”.

În Biserică, puţini au perceput luciditatea profetică a alegerii „minimaliste” a lui Paul al VI-lea. Iluminaţii şi progresiştii au etichetat-o ca o reflectare intimistă, pătrunsă de pesimism. Pentru reacţionari era vorba de un regret tardiv, dat fiind că după părerea lor catastrofa a fost provocată chiar de reînnoirea conciliară, al cărei timonier a fost papa Montini. Pentru clericalii de orice teapă, simpla repropunere a conţinuturilor esenţiale ale credinţei catolice era un răspuns „prea simplu” în faţa provocărilor istoriei şi a crizei Bisericii. Conform lor, trebuia elaborată o strategie mai complexă. Pentru a se adapta lumii – spuneau unii. Sau pentru a rezista la asediul modernităţii şi a lupta – spuneau alţii. Fostul iezuit Carlo Falconi, care de la Espresso era conducătorul vaticaniştilor de atunci, a scris că „Anul Credinţei” şi Crezul poporului lui Dumnezeu au fost „înghiţite într-un vârtej de tăcere”. Şi totuşi, tocmai cuvintele şi gesturile magisteriului montinian din acel an – începând de la Crezul poporului lui Dumnezeu – sugerează parcursuri rodnice şi Bisericii din timpul prezent, mereu ispitită să încredinţeze propria misiune strategiilor funcţionaliste de marketing.

Tot Anul Credinţei, Paul al VI-lea a repetat că „rămânerea” în credinţa apostolilor, fără a inventa nimic, este calea cea mai simplă pentru a păzi comoara de har pe care Domnul o dăruieşte Bisericii. În această fidelitate simplă poate înflori, gratuit, darul vieţii creştine. La 26 iunie 1968 scandalizând o bună parte din grupul clericalilor intelectuali, a proclamat autenticitatea relicvelor corporale ale sfântului Petru găsite şi recunoscute cu rigoare ştiinţifică de arheologa Margherita Guarducci.

Conform papei Montini nu puteau „să fie neglijate de noi romanii, şi de cei care îşi îndreaptă paşii spre Roma, aceste referinţe umane şi materiale la amintirea apostolilor, prin meritul cărora a început viaţa noastră religioasă”. Apoi, la 30 iunie, Anul Credinţei a avut încoronarea sa tocmai cu solemna mărturisire a Crezului poporului lui Dumnezeu. Un text care mergea după cel formulat la Niceea, care se recită la Liturghie, dar cu importante complemente şi dezvoltări.

În 2008, într-un interviu acordat revistei internaţionale lunare 30Giorni, regretatul cardinal dominican Georges Cottier (1922-2016) a relatat că cel care a scris schiţa Crezului din ’68 a fost nici mai mult nici mai puţin decât Jacques Maritain, marele filozof francez, teoretician al întâlnirii dintre creştinism şi modernitate, care în deceniile precedente a fost apărat public de Montini când unii teologi de la Sfântul Oficiu voiau să-l condamne cu acuza de „naturalism integral”.

În perioada de după Conciliu, şi Maritain în vârstă de peste 80 de ani a devenit critic în faţa pseudo-actualizărilor culturale pe care le vedea răsărind printre laici şi ecleziastici sub pretextul deschiderii la lume. Dar după părerea sa nu trebuia să se răspundă la criză cu măsuri disciplinare. Mai degrabă se cuvenea să se repete cu toată simplitatea punctele esenţiale ale credinţei Bisericii înseşi, proclamată de cele mai importante concilii ecumenice. Scriind prietenului său cardinalul de Geneva Charles Journet, Maritain a pus negru pe alb intuiţia sa: în faţa condiţiei credinţei în lume, era de folos „un act dogmatic, pe planul credinţei înseşi”: adică „Suveranul Pontif să redacteze o mărturisire de credinţă completă şi detaliată, în care să fie explicat tot ceea ce este realmente conţinut în Simbolul de la Niceea”.

În interviul citat, Cottier a povestit că prin intermediul lui Journet, intuiţia lui Maritain a fost comunicată lui Paul al VI-lea, care răspunzând l-a invitat pe Journet să-i trimită el însuşi o schiţă a textului. Maritain a schiţat un text de lucru, care a fost publicat după aceea în versiune definitivă fără prea multe corecturi. În document, se mărturisesc articolele proprii ale credinţei catolice, cum ar fi păcatul strămoşesc, misterele întrupării, morţii şi învierii lui Isus Cristos, natura jertfei Liturghiei, prezenţa corporală a lui Cristos în Euharistie, crearea ex nihilo a lumii şi a fiecărui suflet uman.

Crezul poporului lui Dumnezeu reprezintă un gest profetic şi prin modalitatea concretă în care a fost promulgat. O simplă Confessio, pe care succesorul lui Petru şi-a însuşit-o, încrezându-se cu încredere şi simplitate în sensus fidei al bătrânului prieten filozof, odinioară acuzat de compromis maleabil cu modernitatea secularizată.

(Papa, filozoful şi credinţa apostolilor
de Gianni Valente
după Vatican Insider, 28 iunie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

Cine ne va arăta ce este bine?

Convertirea„Generația de aur” s-a transofrmat ușor în „generația confuză”. Suntem înșelați, derutați. Fiecare are prentenția de a ne indica strada cea mai bună, însă de fiecare dată este în „cealaltă” direcție. Este atât de ușor să întâlnești un suflet obosit, un om epuizat și dezorientat. Sau poate că suntem noi cei lipsiți de vlagă și de aceea vedem în jur numai oameni extenuați. Poate! Cert este că mulți am pierdut calea și rătăcim, orbecăim, ținând cu disperare și prelungid ca-ntr-o agonie ultima fărâmă de speranță pentru noi și țara noastră, pentru noi și lumea întreagă, dar mai ales pentru noi și mântuirea sufletului.

Ne-am pus prea mult speranța în oameni. Iar acum, despre cei care trăiau în jurul nostru și făceau parte din viața noastră ca niște puncte de reper, am ajuns să spunem cuvinte asemănătoare cu cele rostite de deznădăjduiți ucenicii: „Noi credeam că el sau ea sau ei sunt cei care trebuiau să ne elibereze de confuzie și să ne arate calea, dar au trecut deja zile, luni, ani… și nimic bun nu s-a întâmplat. Ba mai mult, suntem și mai confuzi de când a apărut cutare și cutare și ne-a spus asta și asta despre ei” (cf. Lc 24,21-24). Și ce părere bună aveam noi despre oameni, despre x sau y… și câte speranțe ne-am agățat în ei, uitând de Dumnezeu și, totodată, uitând că nimeni nu e perfect, că nimeni nu e ferit de greșeli. Agățați și atașați de oameni nu l-am mai putut cuprinde, nu l-am mai putut îmbrățișa pe Dumnezeu…

Cât de vrednici de dojana Domnului suntem și noi: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede…” (Lc 24,25). Nepricepuți am fost când ne-am spus speranța mai mult în oameni decât în Dumnezeu. Nepricepuți am fost când ne-am lăsat rătăciți, când am străbătut căi greșite. Nepricepuți suntem când nu știm cine ne arată cu adevărat binele și calea spre bine, spre viață, spre adevăr.

Confuzi, nepricepuți, grei de inimă, necredincioși. Aceștia suntem și cu această stare ne apropiem de tine, Dumnezeul nostru, și-ți spunem: „Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti!” (cf. Lc 24,32).

Să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune câteva realități care depășesc cu mult limitele noastre umane.

Să-ți vorbească Isus Cristos – Isus din Nazaret! – , și inima ta să se aprindă presupune să crezi că un om răstignit și mort pe cruce a înviat. Ba mai mult, să crezi că acest om era fiul lui Dumnezeu. Ba chiar mai mult, Dumnezeu însuși (cel despre care știm că este bun, milostiv, iubitor de oameni etc.) l-a dat pe propriul său fiu, pe unicul său fiu, la moarte pentru noi, pentru tine și pentru mine. Dumnezeu l-a dat la moarte pe fiul său… Oare chiar putem crede aceste lucruri? Ce ecou au ele în inima noastră când le analizăm? Simțim această putere extraordinară – a înviat din morți! – și această iubire care l-a făcut să-și dea viața pentru noi?

Să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune și să crezi că viața lui Cristos, ceea ce el a spus și a făcut merită să fie proclamat și trăit și astăzi. Presupune să fii convins că evangheliile nu sunt doar pentru cei care nu cunoașteau tehnologia și cosmosul, ingineria genetică și internetul etc. Evanghelia are un mesaj și pentru tine care, ca și mine, ca și colegul și vecinul și fratele tău, stai mai mult cu mâna pe tastatură și cu ochii pe „sticlă”. Chiar și pe facebook sau twitter sau instagram este loc pentru evanghelie, pentru cuvântul Domnului.

Însă partea cea mai grea acum vine: să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune să te convertești. E mai ușor să crezi în învierea morților decât să te convertești! Recunoaște! Deși, dacă suntem sinceri, descoperim că adevărata credință în învierea morților are ca rezultat o convertire constantă, zilnică, mereu mai profundă. Cine crede în învierea morților și viața veșnică, se convertește!

Așadar, e riscant să-l lași pe Isus nazarineanul să-ți vorbească. E riscant pentru că tot ce vrea e să ne convertim. Și insistă! Și nu renunță nici viu, nici… înviat! Așa și-a început activitatea – cu invitația la converitre: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15) – așa termină – cu trimiterea apostolilor să predice convertirea spre iertarea păcatelor: „Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24,46-47). Aceasta este așteptarea pe care Dumnezeu o are de la noi… Ah, și cât de mult suferă pentru sufletele care refuză să se întoarcă la el. Cât de mare este suferința lui Cristos pentru fiecare păcătos… Ce om dispus să moară pentru a te salva nu ar suferi când ar vedea că nu vrei să fii salvat?! Cristos este cu adevărat în agonie până la sfârșitul lumii. Cristos suferă pentru fiecare păcătos care are nevoie de convertire. Cristos pătimește în fiecare om. Fiecărui om, întregii omeniri îi strigă: „Convertește-te și crede în evanghelie”!

Or astfel de realități și „invitații” pentru oamenii confuzi – mai ales pentru cei care au început să se complacă în această confuzie și dezorientare! – nu sunt cele mai de dorit. Ne este teamă să ni se aprindă inimile: dacă ne convertim? Dacă de mâine începem toți să facem doar binele? Dacă de mâine vom face doar ceea ce-l va ajuta pe celălalt să devină mai bun? Dacă de mâine vom începe toți să trăim ca „martori ai celui înviat”? Dacă …

„Cel sfânt și drept… cel care conduce la viață” vrea să ne întipărim în inima noastră chemarea sa: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie”. În inima noastră trebuie să se întipărească aceste cuvinte ale apostolului Petru, ale unui om care a cunoscut gustul amar al păcatului, al trădării, dar și dulceața convertirii și a iertării: „Convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate” (cf. Fap 3,14.15.19).

Iată care trebuie să fie dorința și rugăciunea noastră în mijlocul acestei vieți zbuciumate și dezorientate: „Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti!” (cf. Lc 24,32). Atunci când nu mai știm calea spre bine, spre adevăr, spre viață, și ne întrebăm împreună cu psalmistul: „Cine ne va arăta ce este bine?”, să-i cerem aceluiași Cristos veșnic viu: „Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!” (Ps 4,7).

Până la urmă, aici este toată esența vieții de credință: să ne convertim, să credem în cel pe care Tatăl l-a trimis și să-i fim martori (cf. Mc 1,15, In 6,29, Lc 24,48). Atât!


15 aprilie 2018 

† DUMINICA a 3-a a Paştelui
Sf. Damian de Veuster, pr.
Fap 3,13-15.17-19; Ps 4; 1In 2,1-5a; Lc 24,35-48

LECTURA I
Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi.
Citire din Faptele Apostolilor 3,13-15.17-19
În zilele acelea, Petru s-a adresat poporului: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri l-a glorificat pe Fiul său Isus pe care voi l-aţi dat în mâinile lui Pilat şi l-aţi renegat înaintea lui, pe când el judecase să-l elibereze. 14 Voi l-aţi renegat pe cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă fie graţiat un om criminal. 15 Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi pe acesta căruia noi îi suntem martori. 17 Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aceasta, la fel ca şi conducătorii voştri, 18 dar Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce promisese de mai înainte prin gura tuturor profeţilor că Unsul său va suferi. 19 Aşadar, convertiţi-vă şi întoarceţi-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate!”

Cuvântul Domnului

 

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 4,2.4.7.9 (R.: 7b)
R.: Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!

2 Când strig către tine, răspunde-mi,
Dumnezeul dreptăţii mele!
Din strâmtorare m-ai scos în larg:
ai milă de mine şi ascultă-mi rugăciunea! R.

4 Să ştiţi că Dumnezeu face minuni
pentru cel credincios:
când strig către el, Domnul mă aude. R.

7 Mulţi spun: „Cine ne va arăta ce este bine?”
Fă să răsară peste noi, Doamne,
lumina feţei tale! R.

9 Eu mă culc în pace şi adorm îndată,
căci numai tu, Doamne,
mă faci să locuiesc în siguranţă. R.

 

LECTURA A II-A
El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru ale lumii întregi.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 2,1-5a
Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. 2 El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. 3 Din aceasta ştim că îl cunoaştem: dacă păzim poruncile lui. 4 Cine spune: „Eu îl cunosc”, dar nu păzeşte poruncile lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. 5a Însă, dacă cineva păstrează cuvântul lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită.

Cuvântul Domnului

 

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. Lc 24,32
(Aleluia) Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti! (Aleluia)

 

EVANGHELIA
Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 24,35-48
În acel timp, discipolii le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii. 36 Pe când vorbeau ei acestea, Isus a stat în mijlocul lor şi le-a spus: „Pace vouă!” 37Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, 38 dar el le-a spus: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? 39 Priviţi mâinile şi picioarele mele, căci eu sunt! Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine că am!” 40 Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. 41 Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, Isus le-a spus: „Aveţi aici ceva de mâncare?” 42 Ei i-au dat o bucată de peşte fript. 43 Şi luând-o, a mâncat-o înaintea lor. 44 Apoi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. 45 Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile 46 şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi 47 şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, 48 voi veţi fi martorii acestor lucruri”.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: