Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Posts Tagged ‘crestinism’

Trebuie să dispară? Un viitor mai bun este rodul pasiunii pentru adevăr!

Posted by Paxlaur pe 20/01/2017

_DSC1605„Ceea ce este învechit şi îmbătrânit este gata să dispară”, spun mulți dintre cei cu care ne întâlnim zi de zi. Expresia „învechit și îmbătrânit” ne poartă pe mulți cu gândul la anumite civilizații și culturi, credințe și idei religioase care par să nu reziste „modernizării” forțate. „Trebuie să dispară!” este verdictul celor care privesc doar înainte și uită că trecutul este cea mai importantă piesă din construcția viitorului.

Atunci când refuzăm trecutul, simțindu-ne îngrădiți de el în evoluția noastră, de fapt negăm adevărul despre noi și manifestăm din plin fragilitatea umană. Am văzut aceasta atât în prima lectură, prin cei care nu au rămas credincioşi alianţei, prin cei care au refuzat să mai fie sprijiniți de „mână călăuzitoare”, cât și în ultimele cuvintele ale evangheliei care vorbesc despre „cel care l-a trădat” pe Cristos. Renegarea trecutului, lepădare de ceea ce te-a constituit ca persoană și trădarea celor care te-au învățat nu vor fi niciodată calea spre ceva mai bun.

Vrem să inventăm un viitor mai bun din nimic sau vrem să ne lăsăm „altoiți” pe un trunchi stabil și sănătos? Suntem simple „ramuri” alese să înlocuiască alte ramuri „învechite și îmbătrânite” care s-au rupt de trunchi. Să acceptăm acest adevăr! Nu suntem noi trunchiul pe care se contruiește o lume complet nouă. Nu noi susținem trunchiul acestei lumi, ci trunchiul ne susține pe noi. Să ne amintim cuvintele apostolului Paul: „Dacă unele dintre ramuri au fost tăiate, iar tu care erai măslin sălbatic ai fost altoit în locul lor și ai devenit părtaș al rădăcinii și al sevei măslinului, nu te mândri față de ramuri. Iar dacă te mândrești, [să știi că] nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te [ține]. Așadar, vei zice: ramurile au fost tăiate ca să fiu altoit eu. Bine! Ele au fost tăiate din cauza necredinței, iar tu stai prin credință. Nu te gândi să te înalți, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu nu a cruțat ramurile firești, nu cumva să nu te cruțe nici pe tine. Vezi deci bunătatea și severitatea lui Dumnezeu: severitate față de cei care au căzut, bunătatea lui Dumnezeu față de tine, dacă rămâi în această bunătate. Dacă nu, vei fi tăiat și tu” (Rom 11,17-22).

Să retrezim în noi conștiința propriei micimi și să muncim în umilință pentru a construi o lume mai bună. Dacă ne dorim cu adevărat o lume în care să vedem îndurarea și adevărul împreună, o lume în care dreptatea și pacea să fie îmbrățișate, atunci trebuie să aprindem în noi pasiunea pentru adevăr. Un viitor mai bun este rodul pasiunii pentru adevăr, adevărul despre trecut și despre prezent, adevărul despre om și despre sufletul său, adevărul despre Dumnezeu și viața veșnică. Așa cum prezentul este veșnic tânăr, la fel și Dumnezeu și sufletul omului.


Trecerea timpului
nu are puterea de a îmbătrâni „valorile”,
ci doar le transformă în adevărate comori
pe care noile generații trebuie să le valorifice.


20 ianuarie 2017 

Vineri din săptămâna a 2-a de peste an
Ss. Fabian, pp. m. *; Sebastian, m. *
Evr 8,6-13; Ps 84; Mc 3,13-19

LECTURA I
Alianţa al cărei mijlocitor este Isus, este întemeiată pe promisiuni mai bune.
Citire din Scrisoarea către Evrei 8,6-13
Fraţilor, acum Isus a primit o slujire cu atât mai deosebită, cu cât mai înaltă este alianţa al cărei mijlocitor este el, deoarece aceasta este întemeiată pe promisiuni mai bune. 7 Deci, dacă cea dintâi ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc pentru a doua, 8 căci, mustrându-i, le zice: „Iată, vin zile, spune Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda o alianţă nouă, nu ca alianţa pe care am făcut-o cu părinţii lor 9 în ziua în care i-am luat de mână ca să-i scot din ţara Egiptului. Deoarece ei nu au rămas credincioşi alianţei mele, i-am părăsit şi eu, spune Domnul. 10Aceasta este alianţa pe care o voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, spune Domnul: voi pune legile mele în mintea lor şi le voi scrie în inima lor. Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu. 11 Şi nu va trebui să înveţe nimeni pe aproapele său şi nici pe fratele său, spunând: «Cunoaşte-l pe Domnul!», pentru că toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic, până la cel mai mare dintre ei. 12 Voi fi îndurător faţă de nedreptăţile lor şi nu-mi voi mai aminti de păcatele lor”. 13Întrucât spune „o nouă” alianţă, prima a devenit învechită. Iar ceea ce este învechit şi îmbătrânit este gata să dispară.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 84(85),8 şi 10.11-12.13-14 (R.: cf. 11a)
R.: Tu, Doamne, eşti adevărul şi viaţa!

8 Arată-ne, Doamne, îndurarea ta
şi dă-ne mântuirea ta!
10 Mântuirea este aproape de cei care se tem de el
şi gloria lui va locui pe pământul nostru. R.

11 Îndurarea şi adevărul se vor întâlni,
dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa;
12 adevărul va răsări din pământ
şi dreptatea va coborî din ceruri. R.

13 Domnul îşi va revărsa bunătatea
şi pământul îşi va aduce roadele sale.
14
 Dreptatea va merge înaintea lui
şi-i va călăuzi paşii pe cale. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE 2Cor 5,19
(Aleluia) Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine, şi punând în noi cuvântul reconcilierii. (Aleluia)

EVANGHELIA
I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 3,13-19
În acel timp, Isus s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. 14A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice 15 şi să aibă puterea să scoată diavolii. 16 Aşadar, i-a constituit pe cei doisprezece: Simon, căruia i-a pus numele de Petru; 17 Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui Iacob, cărora le-a pus numele de Boanerges, care înseamnă fiii tunetului. 18 Andrei, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacob, fiul lui Alfeu, Tadeu, Simon Canaaneanul 19 şi Iuda Iscariot, care l-a şi trădat.

Cuvântul Domnului

Posted in E bine de ştiut, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

„Astăzi moartea este banalizată. Să evităm să amestecăm practicile creştine şi materialismul”…

Posted by Paxlaur pe 28/10/2016

Verano_sperantaÎn preajma prezentării în Sala de Presă a Vaticanului a Instrucţiunii Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei Ad resurgendum cum Christo, despre înmormântarea răposaţilor şi păstrarea cenuşii în caz de incinerare, cardinalul prefect Gerhard Müller a răspuns la câteva întrebări la agenţia Zenit şi ale altor colegi din presă.

Eminenţă, nu-ul peremptoriu în document este faţă de împrăştierea cenuşii răposaţilor sau faţă de transformarea lor „în amintiri comemorative, piese de bijuterie sau alte obiecte”. Cum consideraţi această tendinţă?

Acest lucru este contrar tradiţiei creştine. Nu vrem ca să fie privatizată credinţa şi ca amintirea să devină ceva individual, ci să fie ceva care aparţine Bisericii şi familiei lui Dumnezeu. Pentru aceasta este reafirmat că este mai bine de a găsi un loc comun pentru răposaţii noştri, în aşa fel încât nu numai cel care este în posesia inelului, de exemplu, să aibă o amintire a răposatului, ci şi alţii care vor să se roage pentru el. O persoană în viaţă n-a avut numai raporturi cu persoana care poartă cu sine cenuşa. Nici nu se poate împărţi cenuşa în diferite părţi: care în inel, care în lănţişorul de la gât sau în altceva. Mi se pare un lucru complet ridicol.

Aşadar, o practică de acest gen este un păcat pentru Biserică?

Nu este un păcat de moarte şi nu este nici interzis, ci este un simbol care nu este în acord cu sentimentele şi principiile creştinismului, pentru că trupul răposatului – aşa cum spuneam – nu este proprietate privată a rudelor sale. Toţi suntem copii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii. una este ca să se păstreze obiectele pe baza unui testament, dar identitatea unei persoane exprimată în trupul său este altceva: nu este moştenirea sau proprietatea aproape materială a rudelor sau a unui părinte, o soţie şi oricine care a avut raporturi cu ea. Trebuie să depăşim acest individualism şi numai acela…

Ce altceva?

Trebuie să evităm amestecarea elementelor gândirii creştine cu acelea ale gândirii secularizate, materialiste şi individualiste. Trebuie să ne întoarcem la o gândire integrală creştină, sau conştiinţa că atunci când unul este botezat la naştere, începutul vieţii sale este cu Cristos şi morala sa, raporturile sale sociale sunt influenţate de comuniunea cu Cristos. Prin urmare, şi moartea noastră. De fapt, sfântul Paul vorbea despre moarte într-o optică de comuniune: toţi cei morţi din cer vor veni în ziua din urmă, se vor uni cu cei vii de pe pământ. În Occident s-a pierdut această dimensiune comunională a existenţei noastre. Se vorbeşte despre autonomia persoanei în sens „burghez”.

Biserica, se reafirmă în document, nu interzice incinerarea ci preferă înmormântarea. Puteţi să ne explicaţi de ce?

Modelul pe care-l urmăm este Isus Cristos care a fost înmormântat, după moartea sa, şi a înviat. De aceea, în virtutea tradiţiei creştine, Biserica a sugerat mereu practica înmormântării cu venerarea răposatului şi rugăciunea în cimitir sau într-un loc sacru aproape de biserică. Incinerarea era folosit de către păgânii din imperiul roman şi a revenit în secolul al XIX-lea cu curentul materialist ca expresie a negării credinţei şi învierii. Aceşti materialişti anticlericali au înaintat propunerea incinerării pentru a se demonstra superiori nouă creştinilor, prea „întârziaţi” în dezvoltarea gândirii. Totuşi nu întotdeauna incinerarea este făcută pentru a nega credinţa; în acele cazuri, Biserica o acceptă şi o tolerează, cu condiţia să fie respectate unele condiţii cum ar fi, întocmai, de a nu împrăştia cenuşa în sălbăticie, în apă, ca şi cum ar vrea să se dizolve identitatea răposatului. De fapt, Biserica vrea un loc pentru amintirea personală unde să fie imprimat numele răposatului, pentru că fiecare trebuie să fie numit numele său, fiecare trebuie să aibă o demnitate.

Pentru cel care deja a incinerat o rudă ce se întâmplă acum?

Nu vorbim despre o pedeapsă pentru cel care a făcut asta. Nici nu vrem acum să-i convingem pe oameni, ci să reafirmăm care este atitudinea corectă, conform Bisericii, în faţa morţii. Este dificil să mori precum şi să pierzi o persoană iubită, dar fiecare trebuie să accepte asta ca un adevăr că Dumnezeu este Mântuitorul nostru şi nu ne lasă în afara speranţei învierii. De aceea, Biserica nu recomandă tuturor credincioşilor incinerarea şi avertizează să acţioneze conform credinţei, pentru a nu fi creştini „parţiali” ci în fiecare moment.

Dumneavoastră aţi vorbit despre o „provocare a evanghelizării morţii”. Vedeţi astăzi o banalizare a conceptelor de moarte, înviere, viaţă de dincolo?

Da, există o banalizare, dar face parte din secularizarea creştinismului. Mai ales văd că lipseşte respectarea vieţii şi a demnităţii umane. Atâţia oameni au pierdut credinţa creştină şi continuă să păstreze obiceiuri, tradiţii, elemente, fără a-şi da seama de demnitatea lor. Mă gândesc, de exemplu, la momentul în care copiii primesc prima Împărtăşanie numai pentru a face sărbătoarea… Suntem trişti, pentru că aceste persoane încredinţate Păstorului Isus Cristos care şi-a dat viaţa pentru noi, ne-a lăsat sacramentul Euharistiei şi noi luăm în considerare numai aspectul decorativ al acestor daruri, le folosim pentru sărbători seculare. În schimb avem o demnitate, să nu uităm asta!

(Card. Müller: „Astăzi moartea este banalizată. Să evităm să amestecăm practicile creştine şi materialismul”
de Salvatore Cernuzio
după Zenit, 25 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Verano_Roma_cimitir_raposatiIată și Instrucţiunea Ad resurgendum cum Christo despre înmormântarea răposaţilor şi păstrarea cenuşii în caz de incinerare

CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI

Instrucţiunea Ad resurgendum cum Christo
despre înmormântarea răposaţilor
şi păstrarea cenuşii în caz de incinerare

1. Pentru a învia cu Cristos, trebuie să murim cu Cristos, trebuie „să părăsim trupul şi să ne întoarcem acasă la Dumnezeu” (2Cor 5,8). Cu Instrucţiunea Piam et constantem din 5 iulie 1963, Sfântul Oficiu de atunci a stabilit ca „să fie menţinută cu fidelitate cutuma de a înmormânta cadavrele credincioşilor”, adăugând însă că incinerarea nu este „în sine contrară religiei creştine” şi ca să nu mai fie negate sacramentele şi înmormântarea celor care au cerut să fie incineraţi, cu condiţia ca această alegere să nu fie voită „ca negare a dogmelor creştine, sau cu suflet sectar, sau din ură împotriva religiei catolice şi a Bisericii”1. Această schimbare a disciplinei ecleziastice a fost receptată după aceea în Codul de Drept Canonic (1983) şi în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (1990).

Între timp practica incinerării s-a răspândit în mod considerabil în multe naţiuni, dar în acelaşi timp s-au răspândit şi noi idei care sunt în contrast cu credinţa Bisericii. După ce în mod oportun a ascultat părerea Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative şi numeroase Conferinţe Episcopale şi Sinoade ale Episcopilor din Bisericile Orientale, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a considerat oportună publicarea unei noi Instrucţiuni, cu scopul de a reafirma motivaţiile doctrinale şi pastorale pentru preferarea înmormântării trupurilor şi de a da norme cât priveşte păstrarea cenuşii în cazul incinerării.

2. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei creştine, predicată ca parte esenţială a misterului pascal încă de la începuturile creştinismului: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (1Cor 15,3-5).

Prin moartea şi învierea sa, Cristos ne-a eliberat de păcat şi ne-a dat acces la o viaţă nouă: „după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom6,4). În afară de asta, Cristos înviat este începutul şi izvorul învierii noastre viitoare: „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi […]. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor15,20-22).

Dacă este adevărat că Cristos ne va învia în ziua din urmă, este adevărat şi că, într-un anumit aspect, deja am înviat cu Cristos. De fapt, cu Botezul, suntem cufundaţi în moartea şi învierea lui Cristos şi în mod sacramental suntem asimilaţi Lui: „Înmormântaţi fiind împreună cu el prin botez, aţi şi fost înviaţi, prin credinţă, împreună cu el, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morţi” (Col 2,12). Uniţi cu Cristos prin Botez, participăm deja realmente la viaţa lui Cristos înviat (cf. Ef 2,6).

Graţie lui Cristos, moartea creştină are o semnificaţie pozitivă. Liturgia Bisericii se roagă: „Căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde, şi, după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri”2. Cu moartea, sufletul este despărţit de trup, dar în înviere Dumnezeu va da din nou viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat, reunindu-l cu sufletul nostru. Şi în zilele noastre Biserica este chemată să vestească credinţa în înviere: „Învierea morţilor este credinţa creştinilor: crezând în ea suntem creştini”3.

3. Urmând tradiţia creştină foarte veche, Biserica recomandă cu insistenţă ca trupurile răposaţilor să fie înmormântate în cimitir sau în alt loc sacru4.

În amintirea morţii, înmormântării şi învierii Domnului, mister în lumina căruia se manifestă sensul creştin al morţii5, înhumarea este înainte de toate forma cea mai potrivită pentru a exprima credinţa şi speranţa în învierea corporală6.

Biserica, însoţindu-l ca o Mamă pe creştin în timpul pelerinajului său pământesc, îl oferă Tatălui, în Cristos, pe fiul harului său şi încredinţează pământului rămăşiţele sale pământeşti în speranţa că va învia în glorie7.

Înmormântând trupurile credincioşilor răposaţi, Biserica întăreşte credinţa în învierea trupului8 şi vrea să scoată în evidenţă înalta demnitate a trupului uman ca parte integrantă a persoanei a cărei istorie o împărtăşeşte trupul9. Deci nu poate permite atitudini şi rituri care implică nişte concepţii greşite despre moarte, considerată fie ca anulare definitivă a persoanei, fie ca momentul fuziunii sale cu Mama natură sau cu universul, fie ca o etapă în procesul reîncarnării, fie ca eliberarea definitivă din „închisoarea” trupului.

În afară de asta, înmormântarea în cimitire sau în alte locuri sacre răspunde în mod adecvat pietăţii şi respectului datorate trupurilor credincioşilor răposaţi, care prin Botez au devenit templu al Duhului Sfânt şi de care, „ca de instrumente şi de vase s-a folosit în mod sfânt Duhul pentru a face atâtea fapte bune”10.

Dreptul Tobia este lăudat pentru meritele dobândite în faţa lui Dumnezeu pentru că i-a înmormântat pe cei morţi11 şi Biserica socoteşte înmormântarea celor morţi ca o faptă de milostenie trupească12.

În sfârşit, înmormântarea trupurilor credincioşilor răposaţi în cimitire sau în alte locuri sacre favorizează amintirea şi rugăciunea pentru cei răposaţi din partea rudelor şi a întregii comunităţi creştine, precum şi venerarea martirilor şi a sfinţilor.

Prin înmormântarea trupurilor în cimitire, în biserici sau în zonele destinate pentru asta, tradiţia creştină a păstrat comuniunea dintre cei vii şi cei răposaţi şi s-a opus tendinţei de a ascunde sau a privatiza evenimentul morţii şi semnificaţia pe care el îl are pentru creştini.

4. Acolo unde motive de tip igienic, economic sau social duc la alegerea incinerării, alegere care nu trebuie să fie contrară voinţei explicite sau în mod raţional presupuse a credinciosului răposat, Biserica nu observă motive doctrinale pentru a împiedica această practică, deoarece incinerarea cadavrului nu atinge sufletul şi nu împiedică atotputernicia divină de a învia trupul, deci nu conţine negarea obiectivă a învăţăturii creştine despre nemurirea sufletului şi în învierea morţilor13.

Biserica în continuare preferă înmormântarea trupurilor pentru că prin ea se arată o stimă mai mare faţă de cei răposaţi; totuşi incinerarea nu este interzisă „în afară de cazul când aceasta a fost aleasă din motive contrare învăţăturii creştine”14.

Lipsind motivaţii contrare învăţăturii creştine, Biserica, după celebrarea înmormântării, însoţeşte alegerea incinerării cu indicaţii liturgice şi pastorale corespunzătoare, având grijă deosebită să evite orice formă de scandal sau de indiferentism religios.

5. Atunci când din motivaţii legitime este făcută alegerea incinerării cadavrului, cenuşa răposatului trebuie să fie păstrată de regulă într-un loc sacru, adică în cimitir sau, dacă este cazul, într-o biserică sau într-o zonă dedicată tocmai pentru acest scop de autoritatea ecleziastică competentă.

Încă de la început creştinii au dorit ca răposaţii lor să fie obiect al rugăciunii şi al amintirii comunităţii creştine. Mormintele lor deveneau locuri de rugăciune, ale amintirii şi ale reflecţiei. Credincioşii răposaţi fac parte din Biserică, ea care crede în comuniunea „celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer, toţi împreună formând o singură Biserică”15.

Păstrarea cenuşii într-un loc sacru poate să contribuie la reducerea riscului de a-i sustrage pe răposaţi de la rugăciunea şi de la amintirea rudelor şi a comunităţii creştine. În afară de asta, în acest mod se evită posibilitatea de uitări şi lipsuri de respect, care pot avea loc mai ales odată ce a trecut prima generaţie, precum şi practici nepotrivite sau superstiţioase.

6. Pentru motivele prezentate mai sus, păstrarea cenuşii în locuinţa familială nu este permisă. Numai în caz de circumstanţe grave şi excepţionale, dependente de condiţii culturale cu caracter local, Ordinariul, în acord cu Conferinţa Episcopală sau Sinodul Episcopilor din Bisericile Orientale, poate să acorde permisiunea pentru păstrarea cenuşii în locuinţa familială. Totuşi, cenuşa nu poate să fie împărţită între diferitele nuclee familiale şi trebuie asigurate întotdeauna respectul şi condiţiile adecvate de păstrare.

7. Pentru a evita orice tip de echivoc panteist, naturalist sau nihilist, să nu fie permisă împrăştierea cenuşii în aer, în pământ sau în apă sau în alt mod sau transformarea cenuşii arse în amintiri comemorative, în piese de bijuterie sau în alte obiecte, ţinând cont de faptul că pentru aceste moduri de a proceda nu pot să fie adoptate motivaţiile igienice, sociale sau economice care pot motiva alegerea incinerării.

8. În cazul în care răposatul a dispus în mod notoriu incinerarea şi împrăştierea în natură a propriei cenuşi din motive contrare credinţei creştine, trebuie refuzată înmormântarea, conform dreptului16.

Suveranul Pontif Francisc, în audienţa acordată subsemnatului cardinal prefect la data de 18 martie 2016, a aprobat prezenta Instrucţiune, decisă în Sesiunea Ordinară a acestei Congregaţii la data de 2 martie 2016, şi a poruncit publicarea ei.

Roma, din Sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 15 august 2016, solemnitatea Ridicării la cer a Sfintei Fecioare Maria.

Card. Gerhard Müller
prefect

+ Luis F. Ladaria, S.I.
arhiepiscop titular de Thibica
secretar

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
1 AAS 56 (1964), 822-823.
2 Liturghierul Roman, Prefaţa pentru răposaţi, I.
3 Tertulian, De resurrectione carnis, 1,1: CCL 2, 921.
4 Cf. CIC, can. 1176 § 3; can. 1205; CCEO, can. 876 § 3; can. 868.
5 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1681.
6 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2300.
7 Cf. 1Cor 15,42-44; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1683.
8 Cf. Sfântul Augustin, De cura pro mortuis gerenda, 3, 5: CSEL 41, 628.
9 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 14.
10 Cf. Sfântul Augustin, De cura pro mortuis gerenda, 3, 5: CSEL 41, 627.
11 Cf. Tob 2,9; 12,12.
12 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2300.
13 Cf. Suprema Sfânta Congregaţie a Sfântului Oficiu, Instrucţiunea Piam et constantem, 5 iulie 1963: AAS 56 (1964), 822.
14 CIC, can. 1176 § 3; cf. CCEO, can. 876 § 3.
15 Catehismul Bisericii Catolice, nr. 962.
16 CIC, can. 1184; CCEO, can. 876 § 3.

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

„Nimeni nu m-a şantajat vreodată. Sunt un slab, dar nu un falit”.

Posted by Paxlaur pe 09/09/2016

Lumen Fidei_Benedict si papa FranciscEra nevoie de o carte, publicată în pragul celor 90 de ani, pentru a cunoaşte adevărata faţă a lui Joseph Ratzinger, cel care timp de opt ani a condus pe tronul lui Petru cu numele de Benedict al XVI-lea şi care astăzi trăieşte „ascuns de lume” într-o mănăstire din Grădinile Vaticane cu apelativul de papă emerit.

Un pontif neînţeles, fără îndoială, probabil şi din cauza acelui caracter rezervat confundat cu austeritatea, despre care rămân totuşi mărimea şi profunzimea de gândire, chiar dacă de multe ori sunt şi ele diminuate de lecturi jurnalistice superficiale (vezi cazul Regensburg). Sunt puţini cei care cunosc adevăratele trăsături caracteristice ale acestui papă, cum sunt ironia subtilă sau îndemânarea iscusită. Aspecte care reies clar în cartea Ultime conversaţii care va fi publicat mâine în toată lumea (în Italia prin Garzanti), din care Corriere della Sera şi L’Osservatore Romanoanticipă ample fragmente.

Volumul, scris cu prietenul jurnalist german Peter Seewald, a fost deja rebotezat „testamentul spiritual” al papei Benedict. O carte în sine extraordinară datorită faptului că – aşa cum notează un veteran al vaticanismului italian ca Luigi Accatoli – pentru prima dată în istorie este un papă, în viaţă, care face bilanţul propriului pontificat. Este extraordinară şi libertatea cu care Ratzinger vorbeşte despre succesorul Bergoglio despre care spune: „Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor” la conclavul din 2013, pentru a defini apoi ca semn al „unei Biserici în mişcare” alegerea unui papă latinoamerican şi a reafirma raportul fratern instaurat în aceşti circa patru ani.

Un raport pentru care cartea constituie o dovadă convingătoare. De fapt, subliniază Accatoli: „Dacă ar fi fost chiar şi numai o minimă dificultate, nici emeritul, care va împlini 90 de ani în aprilie, n-ar fi îndrăznit o astfel de publicaţie, nici succesorul, care va împlini 80 de ani în decembrie, n-ar fi autorizat-o”.

„Succesorul meu n-a voit pelerina scurtă roşie cu glugă. Acest lucru nu m-a atins deloc”, destăinuieşte de exemplu Benedict al XVI-lea lui Seewald. „Ceea ce m-a atins, în schimb, este că deja înainte de a ieşi în lojă a voit să-mi telefoneze, dar nu m-a găsit pentru că eram întocmai în faţa televizorului. Modul în care s-a rugat pentru mine, momentul de reculegere, apoi cordialitatea cu care a salutat persoanele aşa încât scânteia, ca să spunem aşa, a luat foc imediat”.

„Nimeni nu se aştepta la el”, adaugă el, „eu îl cunoşteam, desigur, dar nu m-am gândit la el. În acest sens a fost o mare surpriză. Nu m-am gândit că era în grupul restrâns al cardinalilor. Când am auzit numele, mai întâi eram nesigur. Dar când am văzut cum vorbea pe de o parte cu Dumnezeu, pe de altă parte cu oamenii, am fost cu adevărat mulţumit. Şi fericit”.

Fericit şi pentru că alegerea unui cardinal din America Latină înseamnă „că Biserica este în mişcare, este dinamică, deschisă, având în faţa sa perspective de noi dezvoltări. Că nu este congelată în scheme: se întâmplă mereu ceva surprinzător, că are o dinamică intrinsecă aptă s-o reînnoiască în mod constant”.

Acest lucru „este frumos şi încurajator”, conform papei emerit, care totuşi nu se hazardează să vorbească despre o cotitură epocală sau despre o nouă eră. „Repartiţiile temporale au fost mereu decise a posteriori: numai într-un al doilea moment s-a stabilit că aici începea Evul Mediu sau acolo începea era modernă”.

Totuşi, „este evident că Biserica părăseşte tot mai mult vechile structuri tradiţionale ale vieţii europene, deci îşi schimbă aspectul şi în ea trăiesc noi forme”. Mai ales este clar, în ochii lui Ratzinger, „că descreştinarea Europei înaintează, că elementul creştin dispare tot mai mult din ţesutul societăţii”. Prin urmare, „Biserica trebuie să găsească o nouă formă de prezenţă, trebuie să-şi schimbe modul său de a se prezenta. Sunt în desfăşurare răsturnări epocale, dar încă nu se ştie la ce punct se va putea spune cu exactitate că începe una sau alta”.

În materie de răsturnări epocale, bună parte a volumului este dedicată cotiturii istorice care a fost declaraţia în latină din 11 februarie 2013 a demisiei sale. „Textul renunţării l-am scris eu”, cu circa două săptămâni înainte, subliniază Benedict, explicând că a scris-o în latină „pentru că un lucru aşa de important se face în latină”. În afară de asta, „latina este o limbă pe care o cunosc aşa de bine încât pot să scriu în mod îngrijit. Aş fi putut să scriu şi în italiană, desigur, dar exista pericolul să fac vreo greşeală”.

Papa emerit ţine să precizeze în afară de asta că „n-a fost vorba despre o retragere sub presiunea evenimentelor sau despre o fugă datorită incapacităţii de a face faţă”: „Nimeni n-a încercat să mă şantajeze. Nici n-aş fi permis asta. Dacă ar fi încercat să facă asta n-aş fi plecat pentru că nu trebuie părăsit când suntem sub presiune”. Nici nu este adevărat „că eram dezamăgit sau lucruri asemănătoare, dimpotrivă, mulţumire fie lui Dumnezeu, eram în starea sufletească paşnică a celui care a depăşit dificultatea”, în care „se poate trece liniştit cârma în mâna celui care vine după”.

În acest caz Francisc, „omul reformei practice”. „A fost îndelung arhiepiscop, cunoaşte meseria, a fost superior al iezuiţilor şi are şi sufletul pentru a începe acţiuni cu caracter organizator”, evidenţiază predecesorul. „Eu ştiam că acesta nu este punctul meu de forţă”.

De fapt, Joseph Ratzinger îşi impută o „puţină fermitate în a conduce şi a lua decizii”. „Aici în realitate sunt mai mult profesor, unul care reflectează şi meditează asupra chestiunilor spirituale”, spune el, „conducerea practică nu este punctul meu forte şi asta este desigur o slăbiciune. Dar nu reuşesc să mă văd ca un falit – afirmă el – timp de opt ani am desfăşurat slujirea mea. Au existat momente dificile, e suficient să ne gândim, de exemplu, la scandalul pedofiliei şi la cazul Williamson sau şi la scandalul Vatileaks; dar în general a fost şi o perioadă în care multe persoane au găsit o nouă cale spre credinţă şi a fost şi o mare mişcare pozitivă”.

Această mişcare a demontat şi lobby gay în Vatican: „un mic grup de 4 poate 5 persoane” semnalat în raportul comisiei de trei cardinali. „L-am desfăcut. Se vor forma altele? Nu ştiu. Oricum Vaticanul nu mişună desigur de cazuri asemănătoare”, explică Pontiful emerit.

În paginile cărţii, împărtăşeşte apoi cu publicul fragmente preţioase de amintire cum ar fi participarea sa la Conciliul Vatican II. Apoi aminteşte de plecarea sa cu cardinalul Frings la Roma şi cazarea la colegiul „Santa Maria dell’Anima”, unde unul dintre primele lucruri pe care le-a învăţat a fost importanţa „aţipelii”, devenită apoi „o obişnuinţă”.

Retrăieşte apoi momentele de entuziasm ale unei vieţi complet noi în capitală, printre plimbările la piaţa Navona şi vizitele în marile locuri ale creştinismului primar împreună cu fratele Georg. Şi în sfârşit vorbeşte despre Ioan al XXIII-lea al cărui „fan autentic” se declară şi despre anunţarea acelui Conciliu aflată de la radio care „a fost un moment de emoţie” dar şi de mici îndoieli şi mari speranţe. Ratzinger revelează şi o anecdotă curioasă despre o călătorie la Capri pentru „Toţi Sfinţii” cu cardinalul Frings: „o aventură, la bordul unei bărci care se clătina foarte mult. Au vomitat toţi, şi cardinalul, în timp ce eu m-am reţinut. Însă apoi la Capri a fost foarte frumos. A fost un adevărat moment de alinare”.

În carte sunt şi scânteieri despre lecturile sale din tinereţe, despre pasiunea pentru muzică şi atenţia faţă de politică. Amintind iar timpurile Conciliului, Benedict mărturiseşte că a făcut parte din gruparea „progresistă”, pentru că în acea epocă „încă nu însemna a termina cu credinţa, ci a învăţa s-o înţelegi mai bine şi s-o trăieşte în mod mai corect, pornind de la origini”.

Cu un salt înainte, reparcurge şi cei opt ani ai săi ca „profesor papă” sau „papă teolog”. „Încercam să fiu mai ales un păstor – afirmă el – şi una dintre îndatoririle unui păstor este să trateze cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ar trebui să facă şi un profesor”. Tot ca papă, Ratzinger, precedându-l pe Bergoglio, a pretins imediat ca Biserica să se despartă de unele bunuri pentru a putea răspândi bunul său autentic. Nu au fost semne şi acţiuni evidente, dar – spune Papa emerit – „este foarte dificil”. „Aici trebuie să începem mereu de la noi înşine. Vaticanul are prea multe bunuri? Nu ştiu. Noi trebuie să facem mult pentru ţările mai sărace, care au nevoie de ajutorul nostru: dar există Amazonia, există Africa şi aşa mai departe. Banul trebuie să existe, mai ales pentru a-l putea da, pentru ca să folosească la ceva, dar, pentru a-l putea cheltui, de undeva trebuie şi să intre, aşa încât nu ştiu bine ce am fi putut să cedăm. Cred că trebuie să se întrebe cu privire la asta mai ales Bisericile locale, începând de la cea germană”.

Privind la prezent, Ratzinger admite în schimb că se pregăteşte pentru moarte. Trebuie făcut acest lucru, subliniază el, „nu în sensul de a îndeplini anumite acte, ci de a trăi pregătindu-se pentru a depăşi ultimul examen în faţa lui Dumnezeu. De a părăsi această lume şi de a fi în faţa Lui şi a sfinţilor, a prietenilor şi a duşmanilor”. El se pregăteşte „gândindu-se mereu că sfârşitul se apropie”: „Important nu este să ne imaginăm asta, ci de a trăi având conştiinţa că toată viaţa tinde spre această întâlnire”.

(„Nimeni nu m-a şantajat vreodată. Sunt un slab, dar nu un falit”. Vorbeşte papa Benedict al XVI-lea
de Salvatore Cernunzio

După Zenit, 8 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in Benedict al XVI-lea, E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , | 1 Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: