Criza sensului!

criza si alegerile vietii

Să menționăm că una dintre datele cele mai relevante ale condiției noastre actuale constă în „criza sensului”. Punctele de vedere, deseori cu caracter științific, despre viață și despre lume sunt atât de numeroase că, de fapt, asistăm la afirmarea fenomenului fărâmițării cunoașterii. Tocmai aceasta face dificilă și deseori zadarnică cercetarea unui sens. Mai bine zis, – lucru și mai dramatic – în această încurcătură de date și de fapte, în mijlocul căreia se trăiește și care pare să constituie țesătura însăși a existenței, nu puțini sunt cei care se întreabă dacă mai are vreun sens să-ți pui întrebarea despre sens. Pluralitatea teoriilor care își dispută răspunsul sau diferitele moduri de a vedea și de a interpreta lumea și viața omului, nu fac altceva decât să sporească dubiul radical, care sfârșește cu ușurință într-o stare de scepticism și de indiferență sau în diversele expresii ale nihilismului.

Urmarea acestui lucru este faptul că deseori spiritul uman este ocupat de o formă de gândire ambiguă, care îl duce la o închidere și mai mare în sine însuși, în limitele imanenței proprii, fără nici o referință la transcendent. O filozofie lipsită de întrebarea legată de sensul existenței ar cădea în pericolul grav de a degrada rațiunea la funcțiuni doar instrumentale, fără nici o pasiune autentică pentru căutarea adevărului.

Pentru a fi în consonanță cu cuvântul lui Dumnezeu este necesar, înainte de toate, ca filozofia să regăsească dimensiunea ei sapiențială de căutare a sensului ultim și global al vieții. Această primă exigență, dacă ne uităm bine, constituie pentru filozofie un stimul foarte util pentru a se adecva la natura ei însăși. Făcând lucrul acesta, de fapt, ea nu va fi doar instanța critică hotărâtoare, care indică variatelor părți ale cunoașterii științifice temeinicia și limita lor, dar se va pune și ca instanță ultimă a unificării cunoașterii și a lucrării omului, îndemnându-le să conveargă spre un scop și un sens definitive. Această dimensiune sapiențială este astăzi cu atât mai indispensabilă întrucât dezvoltarea imensă a puterii tehnice a omenirii cere o reînnoită și acută conștiință a valorilor ultime. Dacă aceste mijloace tehnice nu ar fi orânduite spre un scop nu numai utilitarist, în curând ar putea să se arate dezumanizante, și mai mult chiar să se transforme în potențiali distrugători ai neamului omenesc (Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 15: AAS 71 (1979), 286-289).

Cuvântul lui Dumnezeu revelează scopul ultim al omului și dă un sens global lucrării sale în lume. De aceea invită filozofia să se angajeze în căutarea fundamentului natural al acestui sens, care este religiozitatea constitutivă a oricărei persoane. O filozofie care ar vrea să nege posibilitatea unui sens ultim și global ar fi nu doar inadecvată, ci greșită.


Din Scrisoare enciclică Fides et ratio
a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea
către Episcopii Bisericii Catolice
cu privire la raporturile
dintre credință și rațiune, nr. 81)

Textul integral poate fi citit AICI!

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: