Arhivă etichetă pentru ‘criza’

Criză

Un Dumnezeu care se face trup 
și se jertfește pentru viața lumii 
pune în criză înțelepciunea oamenilor.

Când Isus le vorbea oamenilor despre Euharistie, despre pâinea vieții, despre trupul său dat ca hrană, limbajul acela era dur și mulți s-au îndepărtat de el, l-au părăsit. Mulți, dar nu toți (cfr. In 6,22-71). 

Acum e la fel: Euharistia are un limbaj puternic, Euharistia este „un semn de contradicție”. Și e normal să fie. Nici nu se putea altfel. Nimeni nu rămâne liniștit în fața unui mister atât de mare. Un Dumnezeu care se face om, un Dumnezeu care se întrupează, care se face carne și se jertfește pentru viața lumii pune în criză înțelepciunea oamenilor.

Plini de smerenie în fața unui mister atât de mare, să ne însușim cuvintele lui Petru și ale apostolilor și ale sfinților care, de-a lungul celor două mii de ani, au rămas de partea lui Isus:  „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). 

Astăzi, la început de săptămână, să reînnoim mărturisirea noastră de credință în Cristos viu și prezent în Euharistie. Să privim ostia și potirul, să privim acest mister al credinței și al iubirii, și cu teamă și cutremur să spunem: „Eu cred cu tărie că pâinea devine carne, iar vinul devine sânge. Da, pâinea și vinul consacrate sunt trupul și sângele lui Cristos, Domnul și Dumnezeul meu”.

 (cfr. Papa Benedict al XVI-lea, Predică, 7 iunie 2007
Solemnitatea Trupul și Sângele Domnului)


Discursul despre pâinea vieţii

22A doua zi, mulţimea care stătea pe ţărmul [celălalt] al mării a văzut că nu era acolo decât o barcă mică şi că Isus nu plecase în barcă cu discipolii săi, ci numai discipolii plecaseră. 23Alte bărci din Tiberiáda au venit aproape de locul unde mâncaseră pâinea pe care o binecuvântase Domnul. 24Aşadar, când a văzut mulţimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat şi ei în bărci şi au venit la Cafárnaum căutându-l pe Isus. 25Găsindu-l pe ţărmul [celălalt] al mării, i-au spus: „Rabbí, când ai ajuns aici?”. 26Isus a răspuns şi le‑a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. 27Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul [său]”.

28Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim faptele lui Dumnezeu?”. 29Isus a răspuns şi le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în cel pe care l-a trimis el!”.

30Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu ca să vedem şi să credem în tine? Ce înfăptuieşti? 31Părinţii noştri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris:«Le-a dat să mănânce pâine din cer»”. 32Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă va da pâinea din cer, cea adevărată. 33Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii”.

34Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!”. Isus le‑a spus: 35„Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată. 36Dar eu v-am spus: «M-aţi văzut şi nu credeţi». 37Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, 38căci m‑am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m‑a trimis; 39şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă. 40Pentru că aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă”.

41Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” 42şi spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosíf, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?”.

43Isus a răspuns şi le-a zis: „Nu murmuraţi între voi! 44Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 45Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. 46Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. 47Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. 48Eu sunt pâinea vieţii. 49Părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit. 50Aceasta este pâinea care se coboară din cer ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. 51Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

52Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul [său]?”. 53Dar Isus le‑a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. 54Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 55Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. 56Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. 57Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, [la fel] şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. 58Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”.

59Acestea le-a spus în timp ce învăţa în sinagoga din Cafárnaum.

 Reacţii la cuvintele lui Isus

60Auzind [acestea], mulţi dintre discipolii lui au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”. 61Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? 62Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându‑se acolo unde era mai înainte? 63Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă. 64Dar sunt unii dintre voi care nu cred!”. De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. 65Şi le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”.

66După aceasta, mulţi dintre discipolii lui au plecat şi nu mai mergeau după el. 67Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?”. 68Símon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, 69iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”. 70Isus le-a răspuns: „Oare nu v-am ales eu pe voi doisprezece? Dar unul dintre voi este un diavol!”. 71De fapt, vorbea despre Iúda, fiul lui Símon Iscarióteanul, pentru că acesta, unul dintre cei doisprezece, avea să-l trădeze (In 6,22-71).

Sentimentul de paralizie socială și istorii de eroi care au permis tuturor să nu-și piardă speranţa

„Am învăţat să ne îngrijim de ceilalţi.
Am văzut slăbiciunea omului…
Am învăţat,
măcar în parte,
să fim atenţi cu adevărat la lucrurile care ni se întâmplă.
Atâta generozitate a rezultat,
atâtea mici istorii de «eroi»
care au permis tuturor să nu-și piardă speranţa”.

Şi Bisericile Catolice din Europa au plătit un preţ foarte mare din cauza pandemiei: sunt 400 de preoţi şi călugări bătrâni care şi-au pierdut viaţa în lunile în care Coronavirusul a străbătut cu violenţă Europa, semănând boală şi moarte. O cifră aproximativă şi imprecisă care reiese dintr-un Raport gros redactat de Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE) pentru a prezenta modul în care a reacţionat Biserica în timpul pandemiei de Covid-19. Din ţările scandinave până în Grecia, din Anglia până în Rusia: Raportul este compus din schiţe completate de 38 de Conferinţe Episcopale din continent. Între ţările care au plătit tributul cel mai mare de victime în rândul clerului sunt Olanda cu 181 de morţi (călugări bătrâni), Italia cu 121 şi Spania cu 70. Reiese apoi că în rândul preoţilor, în Polonia au fost 10 victime, în Belgia 5, în Ucraina 5, în Irlanda 3, în Austria 4 şi un mort în Lituania. 

Au fost diferite, de la ţară la ţară, datele de început şi sfârşit al restricţiilor celebrărilor liturgice. Însă ceea ce uneşte toate Conferinţele Episcopale Europene – spune la CCEE – a fost dialogul constant şi colaborarea strânsă pe care Bisericile le-au avut cu respectivele guverne şi autorităţi competente. Închiderea edificiilor de cult în timpul lockdown-ului a fost luată ca „un act de caritate făcut pentru a asigura înainte de toate sănătatea cetăţenilor”. Măsurile prevăzute pentru redeschiderea lor – de la folosirea măştilor la distanţare, accesul în bănci, distribuirea Împărtăşaniei – fac în aşa fel ca „astăzi Bisericile din toată Europa să fie locuri sigure şi dezinfectate”.

Episcopii au discutat foarte atent asupra consecinţelor pe care pandemia le lasă în viaţa Bisericilor lor. „Dat fiind că această criză este încă departe de a fi încheiată – afirmă Conferinţa Episcopală Irlandeză -, va fi nevoie de timp înainte de a se putea face o evaluare matură a adevăratului impact al pandemiei asupra Bisericii şi asupra societăţii. Totuşi, este evident că această criză a scos la iveală ulterior dificultăţile şi tensiunile din societate”. Preocupă mai ales efectele economice grave ale pandemiei. 

Bisericile, ca peste tot, au fost angajate în prima linie pentru a ajuta mai ales categoriile mai slabe ale populaţiei prin Caritas-uri şi asociaţiile caritative. Între toate, exemplul Bisericii din Spania care – se citeşte în schiţă – a ajutat în toate sectoarele: cu bătrânii, persoanele singure, mamele singure cu copii care aveau nevoie de hrană, medicamente. A fost şi continuă să fie prezentă în spitale, în închisori, pentru a-i ajuta să găsească de lucru pe cei care au devenit şomeri. „Am învăţat să ne îngrijim de ceilalţi”, se citeşte în schiţa Spaniei. „Am văzut slăbiciunea omului. Am conştientizat necesitatea de a colabora cu toate instituţiile pentru bunul comun”. 

În contribuţia sa, Conferinţa Episcopală Italiană scrie: „Am învăţat, măcar în parte, să fim atenţi cu adevărat la lucrurile care ni se întâmplă. Atâta generozitate a rezultat, atâtea mici istorii de «eroi» care au permis tuturor să nu piardă speranţa”. Bisericile privesc la viitor şi se întreabă cu privire la provocările care se întrevăd deja. „În aceste luni am vorbit mult. Multe dieceze cu episcopii, preoţii şi laicii s-au întrebat despre care vor putea fi consecinţele legate de coronavirus”, scriu episcopii italieni. 

„Cu siguranţă una din teme va fi un nou mod de a vesti Evanghelia şi o nouă formă de prezenţă în mijlocul străzilor din lumea noastră”. Este o preocupare care îi uneşte pe toţi. Afirmă asta Conferinţa Episcopală din Anglia şi Ţara Galilor care în schiţa sa vorbeşte despre o „lentă întoarcere a persoanelor în bisericile lor” după ce Liturghiile au putut să fie celebrate cu poporul. „Există un sentiment de paralizie socială care nu se observă numai în Biserică, ci în toate sectoarele societăţii. Va fi nevoie de timp înainte ca persoanele să se întoarcă la practicarea credinţei lor şi noi trebuie să fim gata să le primim aşa cum fac ele, furnizând un ambient sigur pentru a face asta”. 

În intervenţia sa rezumativă, părintele Pavel Ambros, de la Facultatea de Teologie din Olomouc în Republica Cehă, afirmă: „După ce s-au terminat restricţiile drastice, multe persoane au început să spună că nu au nevoie să meargă la Liturghie” şi să ceară să se permită participarea la Sfânta Liturghie prin transmisiunea în direct, „nu numai ca excepţie, ci ca practică bună”. Însă atenţie: „Dacă persoanele se obişnuiesc cu predarea la domiciliu, vor adapta mintal acest model la «serviciile» religioase pentru a satisface propriile necesităţi. Este ca şi cum s-ar cumpăra o pizza şi s-ar duce acasă, unde o scoatem afară imediat din cutie. Ar putea să se întâmple cu uşurinţă ca persoanele să vrea ca un preot să consacre ostia pentru folosinţa lor familială. Această atitudine interioară este în sine prevestitoare şi are nevoie să fie oprită în timp”.

(400 de preoţi morţi de Covid-19:
„Istorii de eroi care au permis tuturor să nu piardă speranţa”
De M. Chiara Biagioni
După 
agenţia SIR, 29 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

O realitate pe care mulţi o ignoră intenţionat (Videomesaj)

„Un copil, un învăţător, o carte şi un pix pot schimba lumea”.

Pandemia ne-a arătat că
nu putem trăi unul fără celălalt
sau, mai rău,
unul împotriva celuilalt.

Pandemia ne cheamă
să luăm acest moment de încercare
ca un moment de alegere:
timpul de a alege
între ceea ce contează cu adevărat
şi ceea ce trece,
pentru a separa ceea ce este necesar
de ceea ce nu este.

Domnule preşedinte,

Pacea să fie cu voi!

Vă salut cordial, domnule preşedinte, şi toate delegaţiile care participă la această semnificativă a 75-a Adunare Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În special, adresez salutul meu secretarului general, dl. António Guterres, şefilor de stat şi de guvern participanţi şi tuturor celor care urmăresc dezbaterea generală.

Cea de-a şaptezeci şi cincea aniversare a ONU este o oportunitate de a reitera dorinţa Sfântului Scaun ca această Organizaţie să fie un adevărat semn şi instrument de unitate între state şi de slujire a întregii familii umane[1].

Lumea noastră este în prezent afectată de pandemia COVID-19, care a dus la pierderea multor vieţi. Această criză ne schimbă modul de viaţă, pune sub semnul întrebării sistemele noastre economice, de sănătate şi sociale şi expune fragilitatea noastră de creaturi.

De fapt, pandemia ne cheamă „să luăm acest moment de încercare ca un moment de alegere […]: timpul de a alege între ceea ce contează cu adevărat şi ceea ce trece, pentru a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este”[2]. Poate reprezenta o oportunitate reală pentru convertire, transformare, pentru a ne regândi modul de viaţă şi sistemele noastre economice şi sociale, care lărgesc diferenţa dintre bogaţi şi săraci, ca urmare a unei distribuiri nedrepte a resurselor. Însă poate fi şi o posibilitate pentru o „retragere defensivă” cu caracteristici individualiste şi elitiste.

Prin urmare, ne confruntăm cu alegerea între una dintre cele două căi posibile: una duce la consolidarea multilateralismului, expresie a unei coresponsabilităţi mondiale reînnoite, a unei solidarităţi bazate pe justiţie şi pe împlinirea păcii şi a unităţii familiei umane, proiect al lui Dumnezeu asupra lumii; cealaltă acordă preferinţă atitudinilor de autosuficienţă, naţionalism, protecţionism, individualism şi izolare, lăsând în afară pe cei mai săraci, pe cei mai vulnerabili, pe locuitorii din periferiile existenţiale. Şi cu siguranţă va fi în detrimentul întregii comunităţi, provocând autovătămare tuturor. Şi acest lucru nu ar trebui să prevaleze.

Pandemia a evidenţiat necesitatea urgentă de a promova sănătatea publică şi de a realiza dreptul tuturor la îngrijire medicală de bază[3]. Prin urmare, reînnoiesc apelul către responsabilii politici şi către sectorul privat de a lua măsurile adecvate pentru a asigura accesul la vaccinurile COVID-19 şi la tehnologiile esenţiale necesare pentru îngrijirea bolnavilor. Şi dacă trebuie să fie privilegiat cineva, acesta este cel mai sărac, cel mai vulnerabil, cel care este în mod normal discriminat pentru că nu are putere şi nici resurse economice.

Criza actuală ne-a demonstrat, de asemenea, că solidaritatea nu poate fi un cuvânt sau o promisiune goală. În plus, ne arată importanţa evitării tentaţiei de a ne depăşi limitele naturale. „Libertatea umană este capabilă să limiteze tehnica, să o orienteze şi să o pună în slujba unui alt tip de progres mai sănătos, mai uman, mai social, mai integral”[4]. De asemenea, ar trebui să ţinem cont de toate aceste aspecte în dezbaterile despre tema complexă a inteligenţei artificiale (IA).

Având în vedere acest lucru, mă gândesc şi la efectele asupra muncii, sector destabilizat de o piaţă a forţei de muncă condusă tot mai mult de incertitudine şi „robotizare” generalizată. Este deosebit de necesar să găsim noi forme de muncă apte să fie cu adevărat capabile să satisfacă potenţialul uman şi care să afirme în acelaşi timp demnitatea noastră. Pentru a garanta o muncă decentă trebuie schimbată paradigma economică dominantă care urmăreşte doar extinderea profiturilor companiilor. Oferirea de locuri de muncă mai multor persoane ar trebui să fie unul dintre obiectivele principale ale fiecărui angajator, unul dintre criteriile pentru succesul activităţii productive. Progresul tehnologic este util şi necesar atâta timp cât foloseşte pentru a face munca persoanelor mai demnă, mai sigură, mai puţin grea şi împovărătoare.

Şi toate acestea cer o schimbare de direcţie şi pentru aceasta avem deja resursele şi avem mijloacele culturale, tehnologice şi avem conştiinţa socială. Cu toate acestea, această schimbare are nevoie de un cadru etic mai puternic, capabil să depăşească „«cultura rebutului» atât de răspândită şi consolidată inconştient”[5].

La originea acestei culturi a rebutului există o mare lipsă de respect faţă de demnitatea umană, o promovare ideologică cu puncte de vedere reducţioniste asupra persoanei, o negare a universalităţii drepturilor sale fundamentale şi o dorinţă de putere absolută şi control absolut care domină societatea modernă de astăzi. Să o spunem pe nume: acesta este şi un atac împotriva umanităţii.

Într-adevăr, este dureros să vedem câte drepturi fundamentale continuă să fie încălcate fără a fi pedepsit. Lista acestor încălcări este foarte lungă şi ne aduce imaginea teribilă a unei umanităţi încălcate, rănite, lipsite de demnitate, de libertate şi de posibilitatea dezvoltării. În această imagine, şi credincioşii religioşi continuă să sufere tot felul de persecuţii, inclusiv genocidul din cauza credinţelor lor. De asemenea, în rândul credincioşilor religioşi, noi creştinii suntem victime: câţi suferă în întreaga lume, uneori obligaţi să fugă din ţinuturile ancestrale, izolaţi de istoria şi cultura lor bogată.

De asemenea, trebuie să recunoaştem că crizele umanitare au devenit status quo-ul, în care drepturile la viaţă, la libertate şi la securitate personală nu sunt garantate. Într-adevăr, conflictele din întreaga lume arată că utilizarea armelor explozive, în special în zonele populate, are un impact umanitar dramatic pe termen lung. În acest sens, armele convenţionale devin din ce în ce mai puţin „convenţionale” şi din ce în ce mai mult „arme de distrugere în masă”, distrugând oraşe, şcoli, spitale, situri religioase şi infrastructuri şi servicii de bază pentru populaţie.

În plus, mulţi sunt obligaţi să-şi părăsească casele. Refugiaţii, migranţii şi persoanele strămutate intern din ţările de origine, tranzit şi destinaţie suferă adesea abandonate, fără nicio ocazie de a-şi îmbunătăţi situaţia din viaţă sau cea a familiei lor. Mai rău, mii sunt interceptaţi pe mare şi întorşi cu forţa în lagărele de detenţie unde se confruntă cu torturi şi abuzuri. Multe sunt victime ale traficului de persoane, ale sclaviei sexuale sau ale muncii forţate, exploatate în munci degradante, fără un salariu just. Totuşi, ceea ce este intolerabil, este astăzi o realitate pe care mulţi o ignoră intenţionat!

Multele eforturi internaţionale importante pentru a răspunde acestor crize încep cu o mare promisiune, între ele cele două Pacte Mondiale privind Refugiaţii şi pentru Migraţie, dar multe nu au sprijinul politic necesar pentru a reuşi. Altele eşuează, deoarece statele individuale îşi evită responsabilităţile şi angajamentele. Cu toate acestea, criza actuală este o oportunitate: este o oportunitate pentru ONU, este o oportunitate de a genera o societate mai fraternă şi mai plină de compasiune.

Aceasta include reconsiderarea rolului instituţiilor economice şi financiare, cum ar fi cele de la Bretton-Woods, care trebuie să răspundă inegalităţii în creştere rapidă dintre super-bogaţi şi cei săraci permanent. Un model economic care promovează subsidiaritatea, susţine dezvoltarea economică la nivel local şi investeşte în educaţie şi infrastructură de care beneficiază comunităţile locale, va oferi bazele pentru însuşi succesul economic şi, în acelaşi timp, pentru reînnoirea comunităţii şi a naţiunii în general. Şi aici reînnoiesc chemarea mea astfel încât „având în vedere circumstanţele […] să fie înfruntate – de către toate ţările – marile necesităţi ale momentului, reducând, sau chiar iertând, datoria care apasă pe bugetele celor mai săraci”[6].

Comunitatea internaţională trebuie să lucreze din greu pentru a pune capăt nedreptăţilor economice. „Când organizaţiile de credit multilaterale consiliază diferite naţiuni, este important să se ţină seama de conceptele înalte de justiţie fiscală, de bugetele publice responsabile pentru îndatorarea lor şi, mai presus de toate, de promovarea efectivă şi de frunte a celor mai săraci din reţeaua socială”[7]. Avem responsabilitatea de a oferi asistenţă pentru dezvoltare naţiunilor sărăcite şi reducerea datoriilor naţiunilor foarte îndatorate[8].

„O nouă etică presupune faptul de a fi conştienţi de necesitatea ca toţi să se angajeze să lucreze împreună pentru a închide refugiile fiscale, a evita evaziunile şi reciclarea banilor care fură societatea, precum şi pentru a spune naţiunilor importanţa de a apăra dreptatea şi bunul comun mai presus de interesele firmelor şi multinaţionalelor mai puternice”[9]. Acesta este timpul potrivit pentru a reînnoi arhitectura financiară internaţională[10].

Domnule preşedinte,

Îmi amintesc ocazia pe care am avut-o acum cinci ani să mă adresez Adunării Generale la cea de-a 70-a aniversare a sa. Vizita mea a avut loc într-o perioadă de multilateralism cu adevărat dinamic, un moment promiţător şi de mare speranţă, imediat anterior adoptării Agendei 2030. Câteva luni mai târziu, a fost adoptat şi Acordul de la Paris privind schimbările climatice.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem sincer că, deşi s-au făcut unele progrese, capacitatea limitată a comunităţii internaţionale de a-şi îndeplini promisiunile de acum cinci ani mă determină să reiterez faptul că „trebuie să evităm orice tentaţie de a cădea într-un nominalism declaraţionist cu efect liniştitor în conştiinţe. Trebuie să avem grijă ca instituţiile noastre să fie cu adevărat eficiente în lupta împotriva tuturor acestor flageluri”[11].

De asemenea, mă gândesc la situaţia periculoasă din Amazonia şi la populaţiile sale indigene. Acest lucru ne aminteşte că criza ambientală este indisolubil legată de o criză socială şi că îngrijirea mediului cere o abordare integrală pentru combaterea sărăciei şi combaterea excluziunii[12].

Este cu siguranţă un pas pozitiv că sensibilitatea ecologică integrală şi dorinţa de acţiune au crescut. „Nu trebuie să încărcăm generaţiile următoare cu problemele cauzate de cele anterioare. […] Trebuie să ne întrebăm serios dacă există – printre noi – voinţa politică […] de a atenua efectele negative ale schimbărilor climatice, precum şi de a ajuta cele mai sărace şi cele mai vulnerabile populaţii care sunt cele mai afectate”[13].

Sfântul Scaun îşi va juca în continuare rolul. Ca semn concret al îngrijirii casei noastre comune, a ratificat recent amendamentul Kigali la Protocolul de la Montreal[14].

Domnule preşedinte,

Nu putem să nu observăm consecinţele devastatoare ale crizei Covid-19 asupra copiilor, inclusiv a minorilor migranţi şi refugiaţi neînsoţiţi. Violenţa împotriva copiilor, inclusiv flagelul oribil al abuzului asupra copiilor şi al pornografiei, a crescut, de asemenea, în mod dramatic.

Mai mult, milioane de copii nu se pot întoarce la şcoală. În multe părţi ale lumii, această situaţie ameninţă creşterea muncii infantile, exploatarea, abuzul şi malnutriţia. Din păcate, ţările şi instituţiile internaţionale promovează şi avortul ca unul dintre aşa-numitele „servicii esenţiale” în răspunsul umanitar. Este trist să vedem cât de simplu şi convenabil a devenit, pentru unii, negarea existenţei vieţii ca soluţie la probleme care pot şi ar trebui rezolvate atât pentru mamă, cât şi pentru copilul nenăscut.

Prin urmare, implor autorităţile civile să acorde o atenţie specială copiilor cărora li se refuză drepturile şi demnitatea fundamentale, în special dreptul lor la viaţă şi la educaţie. Nu pot să nu-mi amintesc de apelul tinerei curajoase Malala Yousafzai, care în urmă cu cinci ani la Adunarea Generală ne-a reamintit că „un copil, un învăţător, o carte şi un pix pot schimba lumea”.

Primii educatori ai copilului sunt mama şi tatăl său, familia pe care Declaraţia Universală a Drepturilor Umane o descrie ca „elementul natural şi fundamental al societăţii”[15]. Prea des, familia este victima colonialismelor ideologice care o fac vulnerabilă şi ajung să provoace în mulţi dintre membrii săi, în special cei mai lipsiţi de apărare – copii şi vârstnici – un sentiment de dezrădăcinare şi orfani. Dezintegrarea familiei devine ecou în fragmentarea socială care împiedică angajamentul de a face faţă duşmanilor comuni. Este timpul să reevaluăm şi să ne angajăm din nou la obiectivele noastre.

Şi unul dintre aceste obiective este promovarea femeilor. Anul acesta marchează 25 de ani de la Conferinţa de la Beijing despre femeie. La toate nivelurile societăţii, femeile joacă un rol important, cu contribuţia lor unică, luând frâiele cu mare curaj în slujba binelui comun. Cu toate acestea, multe femei au rămas în urmă: victime ale sclaviei, traficului de persoane, violenţei, exploatării şi tratamentelor degradante. Faţă de ele şi faţă de cele care trăiesc separate de familiile lor, îmi exprim apropierea mea fraternă, reiterând în acelaşi timp o decizie şi un angajament mai mare în lupta împotriva acestor practici perverse care denigrează nu numai femeile, ci întreaga umanitate care, cu tăcerea sa şi lipsă de acţiune eficientă, devine complice.

Domnule preşedinte,

Trebuie să ne întrebăm dacă principalele ameninţări la adresa păcii şi securităţii, precum sărăcia, epidemiile şi terorismul, printre altele, pot fi înfruntate în mod eficient atunci când cursa armamentelor, inclusiv armele nucleare, continuă să irosească resurse preţioase care ar fi mai bine să fie utilizate în folosul dezvoltării integrale a popoarelor şi pentru a proteja mediul natural.

Este necesar să se rupă climatul de neîncredere existent. Asistăm la o eroziune a multilateralismului, care este şi mai gravă în lumina noilor forme de tehnologie militară[16], cum ar fi sistemele letale de arme autonome (LAWS), care modifică ireversibil natura războiului, separându-l şi mai mult de acţiunea umană.

Logicile perverse care atribuie posesiei de arme securitatea personală şi socială trebuie demontate. Astfel de logici folosesc doar la creşterea profiturilor industriei de război, alimentând un climat de neîncredere şi frică în rândul persoanelor şi al popoarelor.

Şi, în special, „descurajarea nucleară” încurajează un spirit de frică bazat pe ameninţarea anihilării reciproce, care ajunge să otrăvească relaţiile dintre popoare şi să împiedice dialogul[17]. De aceea este atât de important să susţinem principalele instrumente legale internaţionale de dezarmare nucleară, neproliferare şi interdicţie. Sfântul Scaun speră că viitoarea Conferinţă de Revizuire a Tratatului privind Neproliferarea Armelor Nucleare (TNP) va avea ca rezultat acţiuni concrete în conformitate cu intenţia noastră comună „de a realiza cât mai curând posibil încetarea cursei înarmărilor nucleare şi de a lua măsuri eficiente care vizează dezarmarea nucleară”[18].

Mai mult, lumea noastră în conflict are nevoie ca ONU să devină un atelier de lucru din ce în ce mai eficient pentru pace, ceea ce impune ca membrii Consiliului de Securitate, în special cei permanenţi, să acţioneze cu o mai mare unitate şi determinare. În acest sens, adoptarea recentă a încetării focului la nivel mondial în timpul crizei actuale este o măsură foarte nobilă, care cere bunăvoinţa tuturor pentru implementarea sa continuă. Şi reiterez, de asemenea, importanţa reducerii sancţiunilor internaţionale care fac dificilă pentru state să ofere sprijin adecvat populaţiilor lor.

Domnule preşedinte,

Nu ieşim din criză la fel: fie ieşim mai buni, fie ieşim mai răi. Prin urmare, în această conjunctură critică, datoria noastră este să regândim viitorul casei noastre comune şi al proiectului comun. Este o sarcină complexă, care cere onestitate şi coerenţă în dialog, pentru a îmbunătăţi multilateralismul şi cooperarea între state. Această criză subliniază în continuare limitele autosuficienţei noastre şi ale fragilităţii comune şi ne cere să clarificăm cum vrem să ieşim: mai buni sau mai răi. Pentru că repet, dintr-o criză nu ieşim la fel: ori ieşim mai buni ori ieşim mai răi.

Pandemia ne-a arătat că nu putem trăi unul fără celălalt sau, mai rău, unul împotriva celuilalt. Naţiunile Unite au fost create pentru a uni naţiunile, pentru a le apropia, ca o punte între popoare; să o folosim pentru a transforma provocarea cu care ne confruntăm într-o oportunitate de a construi împreună, încă o dată, viitorul pe care îl dorim.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Papa Francisc: Videomesaj cu ocazia celei de-a 75-a Adunări Generale a Naţiunilor Unite (25 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015, Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generală a ONU, 18 aprilie 2008.

[2] Meditaţie în timpul momentului extraordinar de rugăciune în timp de epidemie, 27 martie 2020.

[3] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, art. 25.1.

[4] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 112.

[5] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015.

[6] Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020.

[7] Discurs adresat participanţilor la Seminarul „Noi forme de solidaritate”, 5 februarie 2020.

[8] Cf. ibid.

[9] Ibid.

[10] Cf. ibid.

[11] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015.

[12] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 139.

[13] Mesaj adresat participanţilor la cea de-a XXV-a perioade de sesiuni ale Conferinţei statelor parte din Convenţia Marco de la Naţiunile Unite despre Schimbarea Climatică, 1 decembrie 2019.

[14] Cf. Mesaj pentru a XXXI-a Reuniune a părţilor Protocolului de la Montreal, 7 noiembrie 2019.

[15] Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, art. 16.3.

[16] Cf. Discurs despre armele nucleare, Parcul epicentrului bombei atomice, Nagasaki, 24 noiembrie 2019.

[17] Cf. ibid.

[18] Tratat despre Neproliferarea Armelor Nucleare, Preambul.

%d blogeri au apreciat: