Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Posts Tagged ‘criza’

Uimitor. Trist. Gânduri în timp de criză. Bețivii prin morgă

Posted by Paxlaur pe 13/02/2018

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment »

Sinuciderea și sensul singurei vieți

Posted by Paxlaur pe 18/09/2017

om ingandurat_trist_dezorientatPrea des rostim sau auzim: „Mai bine nu mă nășteam… Mai bine aș muri”. Și unii nu doar că spun, ci fac planuri și comit acte sinucigașe. Cât de tulburător este să auzi: „Părinte, fiica mea, de doar 19 ani, s-a sinucis”!

Oare de ce ne pierdem gustul de a trăi? Cum să fii tânăr și deja să fie prea greu, prea mult? Să fie boala? Sau sărăcia? Sau singurătatea? Alcoolul? Drogurile? Sau uitarea sufletului și pierderea sensului vieții?

Dacă în fața problemelor pierdem sensul vieții – avem o singură viață care începe aici, pe Pământ, și se desăvârșește în Ceruri! – atunci sinuciderea devine o puternică ispită îmbrăcată în hainele strălucitoare ale soluțiilor. Dacă ne lăsăm viața invadată doar de lucruri – telefon, computer, mașină etc. – și uităm să ne hrănim sufletul cu prieteni, speranță, credință, atunci viața prinde gust greoi de plastic sau de fier, în funcție de ceea ce ne umple inima.

Pierdem sensul vieții atunci când nu mai știm să valorificăm clipele de tăcere și de singurătate. La câtă agitație și viteză este în jurul nostru, zilnic trebuie să avem clipe în care să ne oprim, să ne adunăm sufletul și să-l umplem de speranță. Fugim atât de mult de noi înșine, încât sufletul rămâne mereu în urma noastră, flămând și părăsit. Unde ți-e sufletul acum? Ce ai în el?

Ne uităm atât de rar la sufletul nostru! Ar trebui să-l privim zilnic, să ne fie drag, ca un fluture colorat într-o grădină cu flori. Însă pentru că-l uităm, când ne amintim de el îl găsim pătat, plin doar de probleme și suferință. Iar la ușa lui bate nerăbdătoare sinuciderea, cu recomandarea: „Unica soluție”!

Această capcană atrage sufletele care uită că moartea nu este decât o trecere, iar această trecere, dacă este „grăbită”, în loc să îmbrace sufletul în lumină, dă întunericului din el valoarea veșniciei. Prin sinucidere, ceea ce aici pare insuportabil pentru un an sau zece, devine insuportabil pentru veșnicie, căci viața nu se pierde, ci se transformă, se îmbracă fie în lumină, fie în întuneric.

Să nu disperăm în fața suferinței, ci să alergăm la Domnul. Să nu căutăm singuri soluții la problemele care ne iau cu asalt. Și, mai ales, să nu considerăm „fuga de viață” o rezolvare. Sufletul și sensul vieții dau gust bun zilelor noastre.

Posted in E bine de ştiut, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

„Să nu uiți de săraci!”… (Adesea îmi vine un trandafir)

Posted by Paxlaur pe 16/10/2015

papa francisc si trandafiriiPapa Francisc este singur şi vine spre mine zâmbind. Îl prezint pe Marc Brincourt, redactor şef fotografic, şi pe Eric Vandeville, cu aparatul de fotografiat digital în mână. Afabil, Sfântul Părinte rosteşte câteva cuvinte în franceză şi ne invită să-l urmăm într-o sală mică ce are vedere spre o curte interioară. Am un fluviu de întrebări. Acest papă este carismatic, timbrul vocii sale blând, asigurator, şi modul său de a vorbi italiană cu anumite fraze spaniole fac rare aceste momente, pe cât de singulare pe atât de spontane. Vineri, 9 octombrie 2015, va rămâne o dată imprimată în memoria mea.

Sfinte Părinte, cum vă simţiţi?

Bine. Dar, cum ştiţi dumneavoastră, călătoriile sunt oricum foarte obositoare şi în acest moment, cu Sinodul Episcopilor, îmi rămâne foarte puţin timp pentru restul…

Dumneavoastră tocmai v-aţi întors dintr-o călătorie lungă. De ce n-aţi fost niciodată în Statele Unite?

Călătoriile pe care le-am făcut au fost motivate de reuniuni legate de îndatoririle mele ca maestru de novici, provincial, rector al facultăţilor de filozofie şi de teologie, episcop. Niciuna dintre acele reuniuni, congrese, sinoade nu s-a ţinut în Statele Unite şi acesta este motivul pentru care n-am avut ocazia să vizitez înainte această ţară.

La 18 octombrie, în timpul Sinodului despre familie, veţi canoniza pe tatăl şi pe mama sfintei Tereza de Lisieux. De ce tocmai ei?

Louis şi Zélie Martin, părinţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, sunt o pereche de evanghelizatori, care în timpul întregii lor vieţi au mărturisit frumuseţea credinţei în Isus. Între zidurile familiale şi în afara lor. Este cunoscut cât de primitoare era familia Martin şi deschidea uşa sa şi inima sa, cu toate că în acel timp o anumită etică burgheză, cu scuza „frumosului”, îi dispreţuia pe săraci. Ei doi, împreună cu cele cinci fiice, dedicau energii, timp şi bani pentru a ajuta pe cel care se afla în nevoie. Sunt cu siguranţă un model de sfinţenie şi de viaţă de cuplu.

De ce dumneavoastră, care sunteţi argentinian, aveţi o aşa devoţiune faţă de una dintre sfintele noastre cele mai populare, Tereza de Lisieux?

Este una dintre sfintele care ne vorbeşte mai mult despre harul lui Dumnezeu şi despre modul în care Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne ia de mână şi ne permite să escaladăm cu agilitate muntele vieţii numai dacă ne abandonăm total lui, ne lăsăm „transportaţi” de El. Mica Tereza a înţeles, în viaţa sa, că iubirea, iubirea reconciliatoare a lui Isus, mişcă membrele Bisericii. Asta mă învaţă Tereza de Lisieux. Îmi plac şi cuvintele sale împotriva „spiritului de curiozitate” şi a bârfelor. Ei, care s-a lăsat pur şi simplu susţinută şi transportată de mâna Domnului, îi cer adesea să ia în mâinile sale o problemă pe care o am în faţă, o chestiune care nu ştiu cum se va termina, o călătorie pe care trebuie s-o înfrunt. Şi îi cer, dacă acceptă s-o păzească şi să se ocupe, să-mi trimită ca semn un trandafir. Apoi de multe ori mi se întâmplă să primesc unul…

Iubirea sfântului Francisc de Assisi faţă de natură şi faţă de cauza ecologiei v-au determinat să alegeţi numele său?

Nu mă gândisem înainte. Mai mult şi mai înainte de mesajul sfântului Francisc cu privire la păstrarea creaţiei, m-a determinat în acel moment modul său de a trăi sărăcia evanghelică. Atunci când în conclav s-a ajuns de acum la pragul voturilor necesare pentru alegere, cardinalul Cláudio Hummes, un prieten, care era aşezat lângă mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să nu uit de cei săraci. Apoi m-am gândit şi la lumea sfâşiată de atâtea războaie şi violenţe. Francisc cu mărturia sa a fost un om al păcii. În enciclica Laudato si’, care începe cu cuvintele din Cântarea creaturilor, am încercat să arăt ce legături profunde există între angajarea pentru a dezrădăcina sărăcia şi îngrijirea creaţiei. Trebuie să lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri un pământ trăibil şi să ne angajăm să construim o pace adevărată şi dreaptă în lume.

Dumneavoastră sunteţi un Papă dintr-o epocă ce trebuie să se confrunte cu răsturnări climatice vaste. Care va fi mesajul dumneavoastră pentru conferinţa internaţională de la Paris despre climă?

Creştinul este realist, nu catastrofist. Însă tocmai pentru asta nu putem să ascundem un lucru evident: actualul sistem mondial nu este sustenabil. Sper cu adevărat ca întâlnirea să poată contribui la alegeri concrete, împărtăşite şi clarvăzătoare, pentru binele comun. Este nevoie de noi modalităţi de dezvoltare pentru ca să poată creşte şi trăi demn multele femei, mulţii bărbaţii, mulţii copii care astăzi suferă datorită foamei, exploatării, războaielor, lipsei locului de muncă. Este nevoie de noi modalităţi împărtăşite pentru a pune capăt exploatării nediscriminate a planetei noastre. Casa noastră comună este poluată, se deteriorează, este nevoie de angajarea tuturor. Trebuie să-l protejăm pe om de autodistrugere.

Ce-i de făcut?

Omenirea trebuie să renunţe să idolatrizeze banul şi să repună în centru persoana umană, demnitatea sa, binele comun, viitorul generaţiilor care vor popula pământul după noi. Altminteri descendenţii noştri vor fi constrânşi să trăiască pe grămezi de moloz şi de murdărie. Trebuie să cultivăm şi să protejăm darul care ne-a fost oferit, nu să-l exploatăm în mod nesăbuit. Trebuie să ne îngrijim de cel care nu are necesarul pentru a trăi şi să începem să realizăm reforme structurale care să facă lumea mai dreaptă. A renunţa la egoism şi aviditate pentru a trăi toţi un pic mai bine.

NASA a anunţat în iulie descoperirea unei planete cu dimensiuni asemănătoare celor terestre, Kepler 452 B, care se aseamănă cu Pământul. Oare sunt în altă parte alte fiinţe gânditoare?

Cu adevărat n-aş şti cum să vă răspund: până acum cunoştinţele ştiinţifice au exclus mereu că ar fi urmă a altor fiinţe gânditoare în univers. Este adevărat, până când n-a fost descoperită America noi credeam că nu există şi în schimb exista. Dar în orice caz, cred că trebuie să ţinem cont de ceea ce ne spun oamenii de ştiinţă, totuşi mereu conştienţi că Creatorul este infinit mai mare decât cunoştinţele noastre. De ceea ce sunt sigur este că universul, şi lumea în care noi locuim, nu este rodul întâmplării nici al haosului, ci al unei inteligenţe divine, al iubirii unui Dumnezeu care ne iubeşte, ne-a creat, ne-a voit şi nu ne lasă niciodată singuri. De ceea ce sunt sigur este că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat, a murit pe cruce pentru a ne mântui pe noi oamenii de păcat şi a înviat învingând moartea.

Credeţi că ţări precum Franţa, care primesc un mare număr de creştini, pot ajuta într-o zi comunităţile din Orient ameninţate de islamism să se întoarcă în ţările lor?

Ceea ce se întâmplă sub ochii tuturor este o tragedie umanitară, care ne interpelează. Pentru noi creştinii rămân indispensabile cuvintele lui Isus care ne-a invitat să-l vedem în cei săraci şi în străinii care au nevoie de ajutor. Ne-a spus că fiecare gest de solidaritate faţă de ei este un gest faţă de El. Dar în întrebarea dumneavoastră atingeţi o temă foarte importantă: nu putem să ne resemnăm cu faptul că aceste comunităţi, care astăzi sunt minoritare în regiunile din Orientul Mijlociu, trebuie să lase casele lor, pământurile lor, ocupaţiilor lor. Creştinii sunt cetăţeni cu titlu deplin ai acelor ţări, sunt prezenţi ca adepţi ai lui Isus de două milenii, pe deplin inseraţi în acele contexte culturale, în istoria popoarelor lor. Avem datoria umană şi creştină de a acţiona în faţa urgenţei. Însă nu putem uita cauzele care au provocat-o, să ne prefacem că nu există. Să ne întrebăm pentru ce fug atâţia oameni, care sunt cauzele atâtor războaie şi atâtor violenţe. Să nu uităm pe cei care alimentează ura şi violenţa şi pe cei care speculează cu privire la războaie, cum sunt traficanţii de arme. Şi să nu uităm nici ipocrizia acelor puternici ai pământului care vorbesc despre pace dar apoi, pe sub mână, vând arme.

Dincolo de asistenţa imediată, ce se poate face pentru refugiaţi?

Se poate încerca să se rezolve această dramă numai privind departe. Acţionând pentru a favoriza pacea. Lucrând concret pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei. Angajându-ne pentru a construi modele de dezvoltare economică în care în centru să fie omul şi nu banul. Acţionând pentru ca demnitatea fiecărui bărbat, a fiecărei femei, a fiecărui copil, a fiecărui bătrân să fie mereu respectată.

Capitalismul şi profitul sunt cuvinte diabolice?

Capitalismul şi profitul nu sunt diabolice dacă nu se transformă în idoli. Nu sunt diabolice dacă rămân instrumente. Dacă în schimb domină ambiţia neînfrânată de bani, iar binele comun şi demnitatea oamenilor trec în planul al doilea sau al treilea, dacă banii şi profitul cu orice preţ devin un fetiş de adorat, dacă aviditatea este la baza sistemului nostru social şi economic, societăţile noastre sunt destinate ruinării. Fiinţele umane şi întreaga creaţie nu trebuie să fie în slujba banului: consecinţele a ceea ce se întâmplă sunt sub ochii tuturor!

Jubileul milostivirii va începe la 8 decembrie. Cum v-a venit ideea?

De la Paul al VI-lea încoace Biserica a pus tot mai mult accentul pe referinţa la milostivire. În timpul pontificatului sfântului Ioan Paul al II-lea, acest accent s-a exprimat cu şi mai multă forţă: enciclica Dives in misericordia, instituirea sărbătorii Divinei Îndurări, canonizarea sfintei Faustina Kowalska. Prelungind această linie, reflectând şi rugându-mă, m-am gândit că ar fi fost frumos să proclam un an sfânt extraordinar, jubileul milostivirii.

Entuziasmul formidabil al cărui obiect sunteţi dumneavoastră va putea contribui la rezolvarea crizei mondiale?

În aceste domenii delicate acţiunea Papei şi a Sfântului Scaun face abstracţie de gradul de simpatie care în acest sau în acel moment trezesc persoanele. Încercăm să favorizăm cu dialogul soluţionarea conflictelor şi construirea păcii. Căutăm în mod neobosit căi paşnice şi negociabile pentru a rezolva crizele şi conflictele. Sfântul Scaun pe scena internaţională nu are interese de apărat, dar acţionează prin toate canalele sale posibile pentru a favoriza întâlnirea, dialogul, procese de pace, respectarea drepturilor umane. Cu prezenţa mea în ţări ca Albania şi Bosnia şi Herţegovina am încercat să încurajez exemple de convieţuire şi colaborare între bărbaţi şi femei de diferite credinţe religioase pentru depăşirea rănilor lăsate deschise de recentele conflicte tragice. Nu fac proiecte nici nu mă ocup de strategii de politică internaţională: sunt conştient că glasul Bisericii în atâtea ocazii şi situaţii este o vox clamantis in deserto, glasul unuia care strigă în pustiu. Însă cred că tocmai fidelitatea faţă de Evanghelie ne cere să fim constructori de punţi şi nu de ziduri. Nu trebuie exagerat cu privire la rolul Papei şi al Sfântului Scaun. Ceea ce s-a întâmplat între Statele Unite şi Cuba este un exemplu: am încercat doar să favorizăm voinţa de dialog prezentă în responsabilii din cele două ţări. Şi mai ales ne-am rugat.

Cum reuşiţi să vă păstraţi simplitatea şi rigoarea de iezuit după ce aţi celebrat la Manila o liturghie în faţa a şapte milioane de credincioşi şi a sute de milioane de telespectatori?

Când un preot celebrează liturghia este desigur în faţa credincioşilor, dar înainte de toate este în faţa Domnului. Oricum, cu cât suntem mai mult în faţa mulţimilor, cu atât trebuie să fim mereu conştienţi de micimea noastră, de faptul că suntem „slujitori inutili”, cum ne cere Isus. Cer în fiecare zi harul de a putea fi semn care face trimitere la prezenţa lui Isus, mărturie a îmbrăţişării sale de milostivire. Pentru aceasta, uneori când aud strigându-se „trăiască Papa!”, mă gândesc la Albino Luciani care, cardinal fiind, în faţa aplauzelor, amintea: „Voi credeţi că măgăruşul călărit de Isus în timp ce intra în Ierusalim printre «osanalele» putea să creadă că această primire era adresată lui?”. Iată, Papa, episcopii, preoţii, îndeplinesc misiunea lor dacă ştiu că sunt acel măgăruş şi ajută să fie văzut adevăratul protagonist, mereu conştienţi că dacă astăzi există „osanale” mâine pot să vină acei „răstigneşte-l!”.

Care este moştenirea cea mai preţioasă pe care aţi primit-o de la Societatea lui Isus?

Discernământul îndrăgit de sfântul Ignaţiu, căutarea zilnică pentru a-l cunoaşte mai bine pe Domnul şi a-l urma mai îndeaproape. A căuta să fac fiecare lucru din viaţa zilnică, şi cele mai mici, cu inima deschisă faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii. A căuta să am aceeaşi privire a lui Isus asupra realităţii şi să pun în practică învăţăturile sale zi după zi şi în raporturile cu persoanele.

Ce credeţi despre ceea ce scria Béranger, un autor francez din secolul al XIX-lea, despre iezuiţi: „Oameni negri, de unde ieşiţi? Ieşim de sub pământ, jumătate vulpe, jumătate lup, regula noastră este un mister, sunt fiii lui Loyola”?

Este cu adevărat îndrăzneţ a scrie asta! Şi probabil chiar viclean [Papa Francisc râde].

Cu peste două secole în urmă iezuiţii au fost expulzaţi din China. Astăzi China a dispărut din gândirea dumneavoastră?

Nu, absolut nu! China este în inima mea. Este aici [îşi bate pieptul]. Mereu.

Vă imaginaţi cu adevărat că puteţi merge într-o zi într-o pizzerie romană sau să luaţi autobuzul îmbrăcat ca un simplu preot?

N-am abandonat de tot clergyman-ul negru sub reverenda albă! Desigur că mi-ar plăcea să mă mai pot plimba pe stradă, pe străzile din Roma, care este un oraş foarte frumos. Am fost mereu un preot al străzii. Întâlnirile cele mai importante ale lui Isus şi predica sa au avut loc pe stradă. Desigur că mi-ar plăcea mult să merg ca să mănânc o pizza bună cu prieteni. Dar ştiu că nu este aşa de uşor, aproape imposibil. Ceea ce nu-mi lipseşte niciodată este contactul cu oamenii. Întâlnesc foarte mulţi, mult mai mulţi faţă de când eram la Buenos Aires, şi acest lucru îmi dă multă bucurie! Când îmbrăţişez persoanele pe care le întâlnesc, ştiu că Isus e cel care mă ţine în braţele sale.

(Interviul papei Francisc la „Paris Match”

Adesea îmi vine un trandafir

De Caroline Pigozzi
După L’Osservatore Romano, 16 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , , | 2 Comments »

 A îngriji ambientul înseamnă a ne preocupa şi de sărăcie!

Posted by Paxlaur pe 22/06/2015

De Andrea Tornielli

image

„Referinţa gentilă pe care a făcut-o fratele nostru papa Francisc nu m-a surprins…”. Patriarhul ecumenic de Constantinopol Bartolomeu I, citat în două paragrafe din enciclica „Laudato si'”, este un pionier al predicării în apărarea ambientului. Vatican Insider l-a intervievat după citirea textului lui Francisc.

Papa vine cu o enciclică dedicată ecologiei, care dedică două paragrafe magisteriului dumneavoastră despre această temă. Aţi fost surprins?

„Referinţa gentilă care a făcut-o fratele nostru papa Francisc la patriarhul ecumenic şi la slujirea noastră umilă nu m-a surprins. Din diferite motive. Înainte de toate, oricine încearcă să discearnă frumuseţea lui Dumnezeu în sacralitatea creaţiei, în mod inevitabil va recunoaşte «toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă» (Fil 4,8). În al doilea rând, deoarece nu putem vorbi despre o dublă ordine sau despre o dublă realitate în creaţie, toate Bisericile, toate religiile şi toate disciplinele mărturisesc acelaşi adevăr, adică faptul că lumea este un dar divin pe care noi toţi suntem chemaţi să o protejăm şi să o apărăm. În al treilea rând, criza ecologică are o dimensiune ecumenică: nu se poate găsi o instituţie în mod deosebit şi să fie învinovăţită pentru dauna pe care am provocat-o creaţiei; şi nicio instituţie nu poate rezolva singură criza ecologică”.

De ce Bisericile ortodoxă şi catolică au decis să intervină cu privire la această temă în manieră aşa de hotărâtă şi aşa de specifică?

„Există mult mai mult. Ceea ce uneşte cele două Biserici ale noastre este mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Ambele trebuie să ţină cont de acest aspect şi să se angajeze pentru unitate. Dar cu mult dincolo de diferenţele noastre confesionale şi doctrinale, suntem uniţi în pământul pe care-l împărtăşim, în creaţia care ne-a fost oferită ca dar preţios şi fragil de Creatorul nostru. În loc de a sugera că Biserica ortodoxă şi cea catolică au decis să denunţe impactul pe care omenirea l-a avut asupra schimbării climatice, probabil ar fi mai corect şi potrivit a spune că Bisericile noastre şi-au dat seama că nu putem face altfel, că «a sluji şi a apăra» creaţia lui Dumnezeu este parte integrantă a vocaţiei noastre de conducători de comunităţi creştine. Aşa cum este vocaţie a transforma natura în cultură şi a ne angaja pentru dreptatea socială în lume”.

În enciclica „Laudato si'” papa Francisc leagă în mod permanent tema păzirii creaţiei cu necesitatea de a schimba modelul de dezvoltare, pentru a merge spre o economie care să aibă în centru omul şi nu banul. Împărtăşiţi acest mod de a pune lucrurile?

„Problema poluării şi a degradării ambientale nu se poate izola cu scopul de a înţelege sau de a găsi o soluţie. Ambientul este casa care înconjoară specia umană şi cuprinde habitatul uman. Deci nu se poate aprecia şi nici evalua ambientul singur, fără a-l lega direct cu creatura unică ce locuieşte în el. A ne preocupa de ambient înseamnă a ne preocupa şi de probleme umane cum ar fi sărăcia, setea şi foamea. Această legătură este descrisă în detaliu şi în manieră completă în parabola în care Domnul spune: «Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau» (Mt 25,35). În afară de asta, termenii «ecologie» şi «economie» au aceeaşi rădăcină etimologică. Prefixul pe care-l au în comun «eco» derivă de la cuvântul grec oikos care înseamnă «casă» sau «locuinţă». Totuşi, este deplorabil şi egoist faptul că noi am limitat folosirea acestui cuvânt la noi înşine, ca şi cum am fi unicii locuitori ai lumii. Faptul este că niciun sistem economic – oricât de evoluat ar fi tehnologic sau social – nu poate supravieţui prăbuşirii sistemelor ambientale care îl susţin. Această planetă este de fapt casa noastră; dar este şi casa tuturor, aşa cum este casa fiecărui creaturi animale şi a oricărei forme de viaţă create de Dumnezeu. Este un semn de aroganţă din partea noastră să presupunem că numai noi fiinţele umane locuim pe acest pământ. În acelaşi mod, este un semn de tot atâta aroganţă a imagina că Pământul aparţine numai acestei generaţii”.

Creştinismul a fost uneori acuzat pentru că a permis aplicarea unui model de exploatare a pământului pornind de la cuvintele din Geneză: ce înseamnă „a lucra şi a păzi”?

„Scopul nostru este unit cu rugăciunea preotului în Liturgia Divină: «Aceleaşi daruri, primite de la Tine, Ţie ţi le oferim în toate şi pentru toate. Ţie ne închinăm, Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, o, Doamne, şi Te implorăm, o, Dumnezeul nostru». Aşadar suntem capabili să îmbrăţişăm toate persoanele şi toate lucrurile – nu cu frică sau din necesitate, ci cu iubire şi bucurie. Atunci învăţăm să ne îngrijim de plante, de animale, de fluvii, de munţi, de mări, de toate fiinţele umane şi de toată natura. Atunci descoperim bucuria – în loc de a provoca durere – în viaţa noastră şi în lumea noastră. Prin urmare să creăm şi să promovăm instrumente de pace şi de viaţă şi nu de violenţă şi moarte. Atunci creaţia pe de o parte şi omenirea pe de altă parte – cea care îmbrăţişează şi cea care este îmbrăţişată – corespund pe deplin şi cooperează una cu alta pentru că nu se mai contrazic şi nu sunt în competiţie. Atunci aşa cum omenirea oferă creaţia într-un gest de slujire şi jertfă sacerdotală, restituindu-i lui Dumnezeu, tot aşa creaţia se oferă în schimb ca dar omenirii pentru toate generaţiile următoare. Atunci totul devine un fel de schimb reciproc, rod al belşugului şi împlinire de iubire. Atunci totul asumă destinaţia sa originală şi scopul său original, aşa cum Dumnezeu a intenţionat din momentul creaţiei”.

În enciclică, papa Francisc valorizează mişcarea ecologică, dar se dezlipeşte de acel curent de gândire care îl consideră pe om ca „răul” planetei şi ar vrea să reducă populaţia. Ce părere aveţi?

„În literatura clasică a Bisericii de la începuturi, omenirea este considerată în termeni dialectici. Sfântul Grigore Teologul, care a fost arhiepiscop de Constantinopol pe la sfârşitul secolului al patrulea, a spus că omul este în acelaşi timp divin şi uman, un creator chemat să devină divin, un microcosmos şi un micro-Dumnezeu, un co-creator împreună cu Creatorul divin. Această ambivalenţă a omenirii înseamnă că omul este capabil să facă cele mai nobile şi demne acţiuni, dar în acelaşi timp este şi înclinat spre abuzurile cele mai respingătoare şi dăunătoare. Aşadar, este adevărat că omenirea – creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – este în starea sa cea mai naturală atunci când acţionează cu compasiune şi se îngrijeşte de alţii şi de natură. Totuşi, din cauza căderii omul acţionează «contrar naturii», în manieră alterată, uitând de viziunea şi de intenţia pe care Dumnezeu o avea pentru lume”.

Francis a propus din nou un acord pentru o dată fixă a celebrării Paştelui. Dumneavoastră sunteţi de acord cu privire la această ipoteză?

„Biserica ortodoxă discută posibilitatea unei date fixe şi unice pentru celebrarea Paştelui, sărbătoarea sărbătorilor, deja de peste jumătate de secol. De fapt, primele consultări panortodoxe ca pregătire pentru marele şi sfântul Conciliu programat pentru anul viitor la Istanbul, au analizat diferite opţiuni ştiinţifice şi liturgice pentru această eventualitate. Totuşi, în anii recenţi, şi îndeosebi după destrămarea Cortinei de Fier, elemente importante în cadrul unor Biserici naţionale au opus rezistenţă din păcate acestei ipoteze de schimbare. Este fără îndoială că un acord despre o dată fixă comună pentru celebrarea Paştelui ar fi un avantaj îndeosebi pentru acei creştini care trăiesc în Americi, în Europa occidentală şi în Oceania. Dar făcând abstracţie de faptul că personal sunt de acord sau nu, o propunere de acest gen ar trebui să fie decisă de toate Bisericile ortodoxe pentru a nu pune în pericol unitatea lumii ortodoxe”.

(După Vatican Insider, 18 iunie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in ecumenism, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , | 2 Comments »

„Laudato si’, despre grija pentru casa noastră comună”.

Posted by Paxlaur pe 18/06/2015

Pictorul preferatSfântul Scaun a dat publicităţii joi, 18 iunie 2015, textul oficial al enciclicei papei Francisc intitulată Laudato si’, despre grija pentru casa noastră comună”. Este cea de a doua scrisoare enciclică a papei Francisc (după Lumen fidei – „Lumina credinţei”, din 29 iunie 2013) şi a 323-a din istoria Bisericii Catolice. Semnată la Roma, la 24 mai 2015, în Solemnitatea Rusaliilor, în al treilea an de pontificat al papei Francisc, enciclica Laudato si’ este adresată nu doar catolicilor şi oamenilor de bunăvoinţă, ci „tuturor oamenilor care locuiesc pe această planetă” (v. Laudato si’, nr. 3).

Documentul a fost prezentat oficial joi, 18 iunie, la Vatican, în cadrul unei conferinţe de presă la care au luat cuvântul cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson – preşedintele Consiliului Pontifical „Dreptate şi Pace”; Preasfinţitul Ioannis Zizioulas – mitropolit ortodox de Pergamon, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului; prof. Hans Joachim Schellnhuber – fondator şi director al Potsdam Institute for Climate Impact Research; Carolyn Woo – preşedinte al Catholic Relief Services şi fost decan al Mendoza College of Business, din cadrul Universităţii Notre Damedin Statele Unite ale Americii.

Titlul enciclicei, Laudato si’, este în italiana dialectală din secolul al XIII-lea, folosită în regiunea Umbria, şi constituie o invocaţie („Lăudat să fii, Domnul meu…”) din imnul de laudă „Cântarea creaturilor” scris de sfântul Francisc din Assisi. Cântarea este considerată textul poetic cel mai vechi din literatura italiană. Titlul Laudato si’ al enciclicei va rămâne în italiană în toate versiunile lingvistice în care va fi tradusă enciclica. Deşi de obicei titlurile enciclicelor sunt în limba latină, în istoria Bisericii au mai existat documente pontificale cu titluri în italiană, germană ori franceză.

Papa Francisc nu este primul suveran pontif care abordează „problematica ecologică”. Aşa cum arată papa însuşi în introducerea enciclicei (nr. 3-6), Paul al VI-lea a vorbit în 1971 despre „consecinţa dramatică a activităţii necontrolate a omului” şi a atras atenţia asupra unei posibile „catastrofe ecologice”, subliniind necesitatea schimbării radicale a comportamentului oamenilor (în discursul la FAO, la 16 noiembrie 1970); Ioan Paul al II-lea a atras în repetate rânduri atenţia că omul priveşte ambientul natural doar în termeni de folosinţă şi consum şi a invitat la oconvertire ecologică globală; Benedict al XVI-lea a denunţat că ambientul natural este plin de răni produse de comportamentul iresponsabil al omului, cauzate „de acelaşi rău, adică de ideea că nu există adevăruri indiscutabile care călăuzesc viaţa noastră, şi prin urmare libertatea omului nu are limite”.

Enciclica Laudato si’ este structurată în şase mari capitole: 1. Ce se întâmplă cu casa noastră comună; 2. Evanghelia creaţiei; 3. Rădăcina umană a crizei ecologice; 4. Ecologia integrală; 5. Linii de orientare şi de acţiune; 6. Educaţie şi spiritualitate ecologică. Textul se încheie cu două rugăciuni, „una pe care o putem rosti toţi cei care credem într-un Dumnezeu creator atotputernic, şi cealaltă pentru ca noi creştinii să ştim să ne asumăm angajamentele faţă de creaţie pe care ni le impune Evanghelia” (nr. 246).

În partea introductivă a textului, papa Francisc oferă o scurtă prezentare a enciclicei:

„În primul rând, doresc să fac o scurtă trecere în revistă a diferitelor aspecte ale crize ecologice actuale pentru a culege roadele cele mai bune ale cercetării ştiinţifice disponibile astăzi, pentru a ne lăsa atinşi în profunzime de acestea şi pentru a oferi o bază concretă a parcursului etic şi spiritual care urmează. Pornind de la această privire de ansamblu, voi relua câteva argumentări care provin din tradiţia iudeo-creştină, pentru a oferi o mai mare coerenţă angajamentului nostru creştin în favoarea mediului. Apoi voi încerca să ajung la rădăcinile situaţiei actuale, aşa încât să notăm nu doar simptomele acesteia, ci şi cauzele sale cele mai profunde. Astfel vom putea propune o ecologie care, în diferitele sale dimensiuni, să integreze locul specific pe care fiinţa umană îl ocupă în această lume şi relaţiile ei cu realitatea înconjurătoare. În lumina acestei reflecţii aş dori să propun câteva direcţii ample de dialog şi de acţiune care să implice atât fiecare persoană cât şi politica internaţională. În fine, întrucât sunt convins că orice schimbare are nevoie de motivaţii şi de un parcurs educativ, voi propune câteva itinerare de maturizare umană inspirate din tezaurul experienţei creştine” (nr. 15).

Suveranul pontif doreşte ca această enciclică „să ne ajute să recunoaştem măreţia, urgenţa şi frumuseţea provocării care ni se prezintă” (nr. 15), aceea de a ocroti casa noastră comună, şi adresează „o invitaţie urgentă de a reînnoi dialogul asupra modului în care făurim viitorul planetei”. De asemenea, papa îşi exprimă recunoştinţa, îi încurajează şi le mulţumeşte „tuturor acelora care, în cele mai variate sectoare ale activităţii umane, trudesc pentru a garanta ocrotirea casei pe care o locuim împreună” (nr. 13).

Termenul enciclică vine din greacă (en kýklos, „în cerc”, adică „scrisoare circulară”), şi indică scrisorile pe care papa le adresează episcopilor şi credincioşilor din întreaga lume sau dintr-o anumită naţiune pe teme importante cu caracter doctrinar, moral, social, politic. Primul papă care a utilizat termenul de enciclică pentru o scrisoare a fost Benedict al XIV-lea, în anul 1740.

Pr. Francisc Ungureanu, secretar general

* * *

Informaţiile au fost preluate din comunicatul de presă nr. 56 din 18 iunie 2015, semnat de pr. Francisc Ungureanu, secretar general al Conferinţei Episcopilor din România, instituţie cu următoarele date de contact: str. Diligenţei, 24, sector 3, 031555-Bucureşti; tel. / fax 031/4361250; e-mail: secretariat@episcopat.ro; www.bisericacatolica.ro.

* * *

laudato-si-itEnciclica Laudato si’: o „hartă”

Acest text reprezintă un instrument de îndrumare pentru o primă lectură a enciclicei, care să-l ajute pe cititor să-i înţeleagă desfăşurarea pe ansamblu şi liniile principale. Primele două pagini cuprind o prezentare generală a enciclicei Laudato si’, iar apoi fiecare pagină corespunde câte unui capitol, arătând tema principală a acestuia şi reproducând câteva paragrafe cheie. Numerele dintre paranteze fac trimitere la paragrafele enciclicei. Ultimele două pagini prezintă cuprinsul integral.

O privire de ansamblu

„Ce fel de lume dorim să le transmitem acelora care vor veni după noi, copiilor care cresc în acest timpuri?” (160). Această întrebare este de importanţă centrală pentru Laudato si’, aşteptata enciclică a Papei Francisc despre grija pentru casa comună. Pontiful continuă: „Această întrebare nu se referă doar la mediu în mod izolat, întrucât chestiunea nu poate fi pusă în discuţie în mod parţial” şi acest lucru ne face să ne punem întrebări legat de sensul existenţei şi de valorile fundamentale ale vieţii sociale: «Care este scopul pentru care am venit la această viaţă? Pentru ce scop lucrăm şi luptăm? De ce acest pământ are nevoie de noi?» „Dacă nu ne punem aceste întrebări de fond”, scrie Suveranul Pontif, „nu cred că preocupările noastre ecologiste ar putea să obţină efecte importante” .

Numele enciclicei vine din invocaţia sfântului Francisc din Assisi, „Lăudat să fii, Domnul meu…”, care în Cântarea creaturilor aminteşte că pământul, casa noastră comună, „este şi ca o soră cu care împărtăşim existenţa, şi ca o mamă frumoasă care ne primeşte în braţele sale” (1). Noi înşine „suntem pământ” (cf Gen 2,7). Însuşi trupul nostru este alcătuit din elemente ale planetei, aerul ei este cel pe care îl respirăm şi apa ei ne ţine în viaţă şi ne învigorează” (2).

Acest pământ, maltratat şi prădat, acum se plânge iar gemetele lui se unesc cu gemetele tuturor celor abandonaţi ai lumii. Papa Francisc ne îndeamnă să le ascultăm, cerând de la toţi şi de la fiecare în parte – persoane, familii, colectivităţi locale, naţiuni şi comunitate internaţională -o „convertire ecologică”, după expresia Sfântului Ioan Paul al II-lea, adică o „schimbare a direcţiei”, asumându-ne frumuseţea şi răspunderea unui angajament pentru „grija pentru casa comună”. În acelaşi timp, Papa Francisc recunoaşte că „se observă o sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de mediu şi ocrotirea naturii, şi se maturizează o preocupare sinceră şi dureroasă pentru ceea ce se întâmplă cu planeta noastră” (19), îndreptăţind o privire de speranţă care marchează întreaga enciclică şi transmite tuturor un mesaj clar şi plin de speranţă: „Omenirea încă mai are capacitatea de a colabora la construirea casei noastre comune” (13); „fiinţa umană încă mai este capabilă să intervină în mod pozitiv” (58); „nu este totul pierdut, pentru că fiinţele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se depăşească, pot să aleagă din nou binelui şi să renască” (205).

Papa Francisc se adresează, desigur, credincioşilor catolici, preluând cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea: „creştinii, în particular, simt că angajamentul lor faţă de creaţie, datoriile lor faţă de natură şi de Creator, sunt parte a credinţei lor” ( 64), dar îşi propune „de a intra în dialog în mod deosebit cu toţi oamenii în ce priveşte casa noastră comună” (3): dialogul străbate întregul text, iar în cap. 5 devine instrumentul preferat pentru abordarea şi rezolvarea problemelor. Încă de la început, Papa Francisc aminteşte că „şi celelalte Biserici şi Comunităţi creştine – ca şi celelalte religii – au manifestat o profundă preocupare şi o reflecţie preţioasă” pe tema ecologiei (7). Mai mult, Papa îşi asumă în mod explicit contribuţia acestora, începând cu cea a „dragului Patriarh ecumenic Bartolomeu” (7), pe care îl citează pe larg la numerele 8-9. Totodată, Pontiful aduce mulţumiri în repetate rânduri protagoniştilor acestui demers – atât persoanelor, cât şi asociaţiilor şi instituţiilor -, recunoscând că „reflecţia oferită de numeroşi oameni de ştiinţă, filosofi, teologi şi organizaţii sociale a îmbogăţit cugetarea Bisericii asupra acestor chestiuni” (7) şi îi îndeamnă pe toţi oamenii să recunoască „bogăţia pe care religiile o pot oferi pentru o ecologie integrală şi pentru un progres deplin al neamului omenesc” (62).

Itinerarul enciclicei este trasat la nr. 15 şi se desfăşoară pe şase capitole. Se trece de la aflarea situaţiei actuale pornind de la cele mai bune cuceriri ştiinţifice disponibile astăzi (cap. 1), la compararea cu Biblia şi tradiţia iudeo-creştină (cap. 2), identificând rădăcina problemelor (cap. 3) în tehnocraţie şi în excesiva repliere autoreferenţială a fiinţei umane. Propunerea enciclicei (cap. 4) este o „ecologie integrală, care să îmbrăţişeze în mod clar dimensiunile umane şi sociale” (137), strâns legate de chestiunea ambientală. În această perspectivă, Papa Francisc propune (cap. 5) lansarea, la fiecare nivel al vieţii sociale, economice şi politice, a unui dialog onest, care să structureze procese decizionale transparente, şi aminteşte (cap. 6) că niciun proiect nu poate avea eficacitate dacă nu este însufleţit de o conştiinţă formată şi responsabilă, sugerând propuneri pentru o maturizare în această privinţă pe plan educaţional, spiritual, eclezial, politic şi teologic. Textul se încheie cu două rugăciuni: una oferită împărtăşirii cu toţi cei care cred într-un „Dumnezeu creator” (246), şi cealaltă propusă celor care mărturisesc credinţa în Isus Cristos, ritmată de refrenul „Lăudat să fii”, cu care enciclica începe şi se termină.

Textul este străbătut de la un capăt la altul de câteva linii tematice, abordate din perspective diferite, care îi conferă un pronunţat caracter unitar: „relaţia strânsă dintre cei săraci şi fragilitatea planetei; convingerea că lumea trăieşte într-o relaţie profundă; criticarea noii paradigme şi a celorlalte forme de putere care provin din tehnologie; îndemnul de a căuta noi modalităţi de înţelegere a economiei şi a progresului; valoarea proprie a fiecărei creaturi; sensul ecologiei pentru om; necesitatea unor dezbateri sincere şi oneste; responsabilitatea gravă a politicilor internaţionale şi locale; cultura rebutului şi propunerea unui nou stil de viaţă” (16).

Capitolul I. Ce se întâmplă cu casa noastră comună

Primul capitol prezintă cele mai recente descoperiri ştiinţifice din domeniul mediului ca modalitate de ascultare a strigătului creaţiei pentru „a transforma în suferinţă personală ceea ce se întâmplă cu lumea şi pentru a recunoaşte astfel care este contribuţia pe care o poate aduce fiecare” (19). Se abordează în acest fel „diferite aspecte ale crizei ecologice actuale” (15).

Schimbările climatice. „Schimbările climatice sunt o problemă globală cu grave implicaţii de mediu, sociale, economice, distributive şi politice, şi constituie una dintre principalele provocări actuale pentru omenire” (25). Dacă „clima este un bun comun, al tuturor şi pentru toţi oamenii” (23), impactul cel mai apăsător al alterării radicale a acesteia se răsfrânge asupra celor săraci, dar mulţi dintre cei „care deţin mai multe resurse şi puterea economică sau politică par să se concentreze mai ales pe mascarea problemelor sau pe ascunderea simptomelor acestora” (26): „lipsa de reacţie în faţa acestor drame ale surorilor şi fraţilor noştri este un semn al pierderii acelui simţ de răspundere faţă de semenii noştri pe care se întemeiază orice societate civilă” (25).

Chestiunea apei. Pontiful afirmă în mod clar că „accesul la apa potabilă şi sigură este un drept esenţial, fundamental şi universal, pentru că determină supravieţuirea persoanelor şi de aceea este o condiţie pentru exercitarea celorlalte drepturi ale omului”. A-i priva pe cei săraci de accesul la apă înseamnă a nega „dreptul la viaţă înrădăcinat în demnitatea lor inalienabilă” (30).

Ocrotirea biodiversităţii. „Anual dispar mii de specii vegetale şi animale pe care nu vom mai avea posibilitate de a le cunoaşte, pe care fiii noştri nu vor putea să le mai vadă, fiind pierdute pentru totdeauna” (33). Acestea nu sunt doar eventuale „resurse” exploatabile, dar au o valoare în sine. În această perspectivă „sunt demne de laudă şi, uneori, admirabile eforturile oamenilor de ştiinţă şi ale tehnicienilor care caută să rezolve problemele provocate de fiinţa umană”, dar intervenţia omului, când se pune în slujirea finanţelor şi a consumului, „face astfel încât pământul pe care trăim devine mai puţin bogat şi frumos, din ce în ce mai limitat şi trist” (34).

Datoria ecologică. În cadrul unei etici a relaţiilor internaţionale, enciclica arată că există o adevărată „datorie ecologică” (51), mai ales din partea Nordului faţă de Sudul lumii. În faţa schimbărilor climatice există „responsabilităţi diversificate” (52), iar cele care revin ţărilor dezvoltate sunt mai mari.

Cu conştiinţa acestor divergenţe profunde în faţa unor asemenea problematici, Papa Francisc se arată profund impresionat de „slabele reacţii” faţă de dramele atâtor persoane şi populaţii. Cu toate că nu lipsesc exemplele pozitive (58), el semnalează „o anumită amorţeală şi o iresponsabilitate nepăsătoare” (59). Lipsesc, astfel, o cultură adecvată (53) şi disponibilitatea de a modifica stilurile de viaţă, de producţie şi de consum (59), în timp ce este urgentă „înfiinţarea unui sistem normativ care (…) să asigure protecţia ecosistemelor” (53).

Capitolul al II-lea. Evanghelia creaţiei

Pentru a înfrunta problematicile ilustrate în capitolul precedent, Papa Francisc reia naraţiunile Bibliei, oferă o viziune de ansamblu care provine din tradiţia iudeo-creştină şi exprimă „înfricoşătoarea responsabilitate” (90) a fiinţei umane faţă de creaţie, legătura strânsă dintre toate creaturile şi faptul că „mediul este un bun colectiv, patrimoniu al întregii omeniri şi responsabilitate a tuturor oamenilor” (95).

În Biblie, „Dumnezeu care eliberează şi mântuieşte este acelaşi care a creat universul. (…) În El afecţiunea şi puterea merg împreună” (73). Un loc central îl ocupă naraţiunea creării lumii pentru a medita la raportul dintre fiinţa umană şi celelalte creaturi şi la modul în care păcatul distruge echilibrul întregii creaţii: „Aceste naraţiuni sugerează că existenţa umană se întemeiază pe trei relaţii fundamentale strâns legate între ele: relaţia cu Dumnezeu, cea cu aproapele şi cea cu pământul. Potrivit Bibliei, aceste trei relaţii vitale s-au rupt, nu doar în afara, dar şi înăuntrul nostru. Această ruptură este păcatul” (66).

De aceea, chiar dacă „uneori creştinii au interpretat Scriptura într-un mod incorect, astăzi trebuie să respingem cu tărie că din faptul de a fi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi din porunca de a supune pământul s-ar putea deduce o stăpânire absolută asupra celorlalte creaturi” (67). Fiinţei umane îi revine responsabilitatea de a „cultiva şi păzi” grădina lumii (cf Gen 2,15)” (67), ştiind că „scopul final al celorlalte creaturi nu suntem noi. În schimb, toate înaintează, împreună cu noi şi prin noi, spre ţelul comun, care este Dumnezeu” (83).

Faptul că omul nu este stăpânul universului „nu înseamnă a pune pe acelaşi plan toate fiinţele vii şi a-i şterge acea valoare particulară” care îl caracterizează; şi „nici nu comportă o divinizare a pământului, care ne-ar priva de chemarea de a colabora cu acesta şi de a-i proteja fragilitatea” (90). În această perspectivă, „orice maltratare a unei creaturi «este contrară demnităţii umane» (92) şi „sentimentul de intimă uniune cu celelalte fiinţe ale naturii nu poate fi adevărat dacă în acelaşi timp nu există în inimă blândeţe, compasiune şi preocupare pentru fiinţele umane” (91). Este nevoie de conştientizarea unei comuniuni universale: „creaţi de acelaşi Tată, noi, toate fiinţele universului suntem unite prin legături nevăzute şi formăm un fel de familie universală (…) care ne îndeamnă la un respect sacru, iubitor şi smerit” (89).

Capitolul se încheie cu nucleul revelaţiei creştine. „Isus pământesc”, prin „relaţia sa atât de concretă şi iubitoare faţă de lume”, este „cel înviat şi glorios, prezent în întreaga creaţie cu stăpânirea sa universală” (100).

Capitolul al III-lea. Rădăcina umană a crizei ecologice

Acest capitol prezintă o analiză a situaţiei actuale, pentru a fi „notate nu doar simptomele acesteia dar şi cauzele sale cele mai profunde” (15), instaurând un dialog cu filosofia şi ştiinţele umaniste.

Primul punct central al capitolului îl reprezintă reflecţia asupra tehnologiei: se recunoaşte cu gratitudine aportul acesteia la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă (102-103), dar aceasta oferă însă „celor care deţin cunoaşterea şi, mai ales, puterea economică pentru a o exploata o dominaţie impresionantă asupra întregului neam omenesc şi a lumii întregi” (104). Însăşi logica stăpânirii tehnocratice este cea care duce la distrugerea naturii şi la exploatarea persoanelor şi a populaţiilor mai slabe. „Paradigma tehnocratică tinde să exercite propria stăpânire şi asupra economiei şi a politicii” (109), împiedicând recunoaşterea faptului că „piaţa, de una singură, (…) nu garantează dezvoltarea umană integrală şi incluziunea socială” (109).

La rădăcina crizei este diagnosticată în epoca modernă o formă excesivă de antropocentrism (116); fiinţa umană nu-şi mai recunoaşte propria poziţie în raport cu lumea şi asumă o poziţie autoreferenţială, centrată exclusiv pe sine şi pe propria putere. Decurge de aici logica de genul „foloseşte şi aruncă” prin care se justifică orice fel de rebut, indiferent că este ambiental sau uman, care consideră că celălalt şi natura ar fi simple obiecte şi conduce la mii de forme de stăpânire. Este logica care duce la exploatarea copiilor, la abandonarea persoanelor în vârstă, la reducerea celorlalţi în sclavie, la supraestimarea capacităţii pieţei de a se auto-reglementa, la practicarea traficului de fiinţe umane, la comerţul cu piei de animale pe cale de dispariţie şi cu „diamante însângerate”. Este aceeaşi logică a multor organizaţii mafiote, a traficanţilor de organe, a traficului de droguri şi a eliminării celor pe cale de a se naşte pentru că nu corespund cu planurile părinţilor (123).

În această optică enciclica abordează două probleme cruciale pentru lumea de astăzi. Mai întâi de toate, munca: „în orice abordare a ecologiei integrale, care să nu excludă fiinţa umană, este indispensabil a integra valoarea muncii” (124), după cum „renunţarea la investiţia în oameni, pentru a obţine un profit mai mare, este una din cele mai păguboase afaceri pentru o societate” (128). În al doilea rând, limitele progresului ştiinţific, cu referinţă directă la organismele modificate genetic (OMG: 123-136), care reprezintă o „chestiune cu caracter complex” (135). Cu toate că „în unele regiuni folosirea acestora a produs o creştere economică care a contribuit la rezolvarea unor probleme, se notează dificultăţi semnificative care nu trebuie să fie minimalizate” (134), începând cu „concentrarea terenurilor productive în mâinile câtorva oameni” (134). Papa Francisc se referă în mod particular la micii producători şi la lucrătorii rurali, la biodiversitate, la reţeaua de ecosisteme. Este, de aceea, necesară „o dezbatere ştiinţifică şi socială care să fie responsabilă şi amplă, capabilă să ţină cont de întreaga informaţie disponibilă şi să spună lucrurilor pe nume”, pornind de la „liniile de cercetare autonomă şi interdisciplinară” (135).

Capitolul al IV-lea. Ecologia integrală

Propunerea principală a enciclicei este ecologia integrală ca nouă paradigmă de dreptate; o ecologie care „să integreze locul specific pe care fiinţa umană îl ocupă în această lume şi relaţiile ei cu realitatea înconjurătoare” (15). Într-adevăr, nu putem „considera natura ca pe ceva separat de noi sau ca pe o simplă ramă a vieţii noastre” (139). Aceasta este mereu valabilă, chiar dacă trăim în sectoare diferite ale vieţii: în economie şi în politică, în culturi diverse, în mod particular în cele mai ameninţate, şi chiar în orice moment al vieţii noastre de fiecare zi.

Perspectiva integrală pune în joc şi o ecologie a instituţiilor. „Dacă totul este în relaţie, atunci şi starea de sănătate a instituţiilor unei societăţi comportă consecinţe pentru mediu şi calitatea vieţii umane: «Orice lezare a solidarităţii şi a prieteniei civice provoacă pagube ambientale»” (142).

Papa Francisc recurge la numeroase exemple concrete pentru a-şi exprima convingerea că între chestiunile ambientale şi chestiunile sociale şi umane există o legătură care nu poate fi distrusă niciodată. Astfel, „analizarea problemelor ambientale nu poate fi separată de analizarea contextelor umane, familiale, de muncă, urbane şi de relaţia fiecărei persoane cu sine însăşi” (141), pentru că „nu există două crize separate, una ambientală şi una socială, ci numai o singură şi complexă criză socio-ambientală” (139).

Această ecologie integrală „este inseparabilă de noţiunea binelui comun” (156), care trebuie înţeleasă, însă, de o manieră concretă: în contextul de astăzi, în care „se întâlnesc numeroase inechităţi şi tot mai multe persoane sunt date deoparte, private de drepturile umane fundamentale”, a se angaja pentru binele comun înseamnă a face opţiuni solidare pe baza unei „opţiuni preferenţiale pentru cei mai săraci” (158). Acesta este şi modul cel mai bun prin care putem lăsa generaţiilor viitoare o lume sustenabilă, nu prin lozinci ci printr-un angajament de îngrijire a celor săraci de astăzi, cum subliniase deja Benedict al XVI-lea: „alături de o solidaritate loială inter-generaţională, este necesar să se afirme necesitatea morală urgentă a unei solidarităţi reînnoite intra-generaţională” (162).

Ecologia integrală priveşte şi viaţa de zi cu zi, căreia enciclica îi acordă o atenţie specifică, în particular celei din mediul urban. Fiinţa umană are o mare capacitate de adaptare şi sunt „admirabile creativitatea şi generozitatea persoanelor şi grupurilor capabile să depăşească limitele ambientului (…) învăţând să-şi orienteze existenţa în mijlocul dezordinii şi al situaţiei precare” (148). Cu toate acestea, dezvoltarea autentică presupune o îmbunătăţire integrală a calităţii vieţii umane: spaţii publice, locuinţe, transporturi, etc. (150-154).

Chiar şi „trupul nostru se situează într-o relaţie directă cu ambientul şi cu celelalte fiinţe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al lui Dumnezeu este necesară pentru a primi şi a accepta lumea întreagă ca dar al Tatălui şi casă comună; în schimb, o logică de dominare a trupului se transformă într-o logică, uneori subtilă, de stăpânire” (155).

Capitolul al V-lea. Linii de orientare şi acţiune

Acest capitol abordează întrebarea legată de ce putem şi ce trebuie să facem. Analizele nu pot fi suficiente: este nevoie de propuneri „de dialog şi de acţiune care să implice atât fiecare persoană cât şi politica internaţională” (15) şi care „să ajute la ieşirea din spirala autodistrugerii în care ne afundăm” (163). Pentru Papa Francisc este fermă convingerea potrivit căreia construirea de căi concrete nu trebuie abordată în mod ideologic, superficial sau reducţionist. De aceea este indispensabil dialogul, cuvânt prezent în titlul fiecărei secţiuni a acestui capitol: „Există discuţii, asupra chestiunilor legate de ambient, în care e greu să se ajungă la un consens. (…) Biserica nu pretinde să definească chestiuni ştiinţifice, nici să ia locul politicii, dar (eu) îndemn la o dezbatere onestă şi transparentă, pentru ca necesităţile particulare sau ideologiile să nu lezeze binele comun” (188).

Pornind de la aceasta, Papa Francisc nu ezită să exprime o judecată severă asupra dinamicii internaţionale recente: „Summit-urile mondiale despre mediu din ultimii ani nu au răspuns la aşteptări pentru că, în lipsa unei decizii politice, nu au ajuns la acorduri ambientale globale cu adevărat semnificative şi eficace” (166). Şi se întreabă „de ce se doreşte astăzi păstrarea unei puteri care va fi amintită pentru incapacitatea acesteia de a interveni când era urgent şi necesar să o facă?” (57). Sunt necesare, în schimb, după cum au amintit Suveranii Pontifi de mai multe ori, începând cu «Pacem in terris», forme şi instrumente eficiente de governance globală (175): „Avem nevoie de un acord asupra regimurilor de governance pentru toată gama aşa ziselor bunuri comune globale” (174), din moment ce „ocrotirea mediului nu poate fi asigurată numai pe baza calculării financiare a costurilor şi beneficiilor. Ambientul este unul din acele bunuri pe care mecanismele pieţei nu sunt capabile să le apere sau să le promoveze în mod adecvat” (190, care preia cuvintele din Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii).

Tot în acest capitol, Papa Francisc insistă asupra desfăşurării unor procese decizionale oneste şi transparente, pentru a putea „discerne” care politici şi iniţiative antreprenoriale vor reuşi să ducă „la o adevărată dezvoltare integrală” (185). În particular, studiul impactului asupra mediului al unui nou proiect „cere procese politice transparente şi supuse dialogului, în timp ce corupţia care ascunde adevăratul impact asupra mediului al unui proiect în schimbul unor favoruri duce deseori la acorduri ambigue care evită obligaţia de a informa şi dezbaterile aprofundate” (182).

Deosebit de incisiv este apelul adresat celor care îndeplinesc funcţii politice, de a se feri de „logica «eficientistă» şi «imediatistă»” (181), care astăzi este dominantă: „dacă va avea curajul să o facă, va putea să recunoască din nou demnitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca persoană şi va lăsa, după trecerea lui în această istorie, o mărturie de responsabilitate generoasă” (181).

Capitolul al VI-lea. Educaţie şi spiritualitate ecologică

Ultimul capitol atinge nucleul convertirii ecologice la care îndeamnă întreaga enciclică. Rădăcinile crizei culturale acţionează în profunzime, iar obiceiurile şi comportamentele nu se modifică cu uşurinţă. Educaţia şi formarea rămân provocările centrale: „orice schimbare are nevoie de motivaţii şi de un parcurs educativ” (15); sunt chemate în cauză ambientele educative, în primul rând „şcoala, familia, mijloacele de comunicare, cateheza” (213).

Încă de la început trebuie urmărită asumarea „unui alt stil de viaţă” (203-208), care deschide şi posibilitatea de „a exercita o presiune sănătoasă asupra celor care deţin puterea politică, economică şi socială” (206). Este ceea ce se întâmplă când opţiunile consumatorilor reuşesc „să modifice comportamentul întreprinderilor, forţându-le să ţină cont de impactul asupra mediului şi de modelele de producţie” (206).

Nu se poate subestima importanţa unui parcurs de educaţie despre mediu capabil să influenţeze gesturile şi obişnuinţele de fiecare zi, de la reducerea consumului de apă şi colectarea diferenţiată a deşeurilor până la „stingerea luminilor inutile” (211): „o ecologie integrală este făcută din gesturi zilnice în care frângem logica violenţei, exploatării şi egoismului” (230). Toate acestea vor fi mai simple pornind de la o privire contemplativă care vine din credinţă: „Pentru cel care crede, lumea nu se contemplă din afară, ci din interiorul ei, recunoscând legăturile prin care Tatăl ne-a unit cu toate celelalte fiinţe. În plus, ducând la creşterea capacităţilor particulare pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios, convertirea ecologică duce la dezvoltarea creativităţii şi entuziasmului” (220).

Revine linia propusă în Evangelii gaudium: „Sobrietatea, trăită în mod liber şi conştient, este eliberatoare” (223), astfel că „fericirea ne cere să ştim a limita unele necesităţi care ne asurzesc, rămânând astfel disponibili pentru multiplele posibilităţi pe care viaţa le oferă” (223); în acest fel, putem „să simţim din nou că avem nevoie unii de alţii, că avem o responsabilitate faţă de ceilalţi şi faţă de lume, că merită să fim buni şi oneşti” (229).

Pe această cale ne bucurăm de compania sfinţilor. Sfântul Francisc, pe care Pontiful îl citează de mai multe ori, este „exemplul prin excelenţă pentru grija faţă de ceea ce este slab şi pentru o ecologie integrală, trăită cu bucurie” (10), model care arată că „preocuparea pentru natură, dreptatea faţă de cei săraci, angajarea în societate şi pacea interioară sunt inseparabile” (10). Enciclica menţionează, însă, şi alţi sfinţi, cum ar fi Benedict, Tereza de Lisieux şi Fericitul Charles de Foucauld.

După cântarea Laudato Si’, examinarea conştiinţei, instrumentul pe care Biserica l-a recomandat dintotdeauna pentru orientarea vieţii în lumina relaţiei cu Dumnezeu, va trebui să includă o nouă dimensiune, luând în considerare nu numai cum este trăită comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu sine, dar şi cu toate creaturile şi cu natura.

CUPRINS

«Fii lăudat, Domnul meu» [1-2]

Nimic din această lume nu rezultă indiferent pentru noi [3-6]

Uniţi de aceeaşi preocupare [7-9]

Sfântul Francisc din Assisi [10-12]

Apelul meu [13-16]

Capitolul I

Ce se întâmplă cu casa noastră comună [17-61]

I. Poluarea şi schimbările climatice [20-26]

Poluarea, deşeurile şi cultura rebutului [20-22]

Clima ca bun comun [23-26]

II. Chestiunea apei [27-31]

III. Pierderea biodiversităţii [32-42]

IV. Deteriorarea calităţii vieţii umane şi decadenţa socialĂ [43-47]

V. Inechitatea planetară [48-52]

VI. Slăbiciunea reacţiilor [53-59]

VII. Diversitatea de opinii [60-61]

Capitolul II

Evanghelia creaţiei [62-100]

I. Lumina oferită de credinţă [63-64]

II. Înţelepciunea naraţiunilor biblice [65-75]

III. Misterul universului [76-83]

IV. Mesajul oricărei creaturi în armonia întregii creaţii [84-88]

V. O comuniune universală [89-92]

VI. Destinaţia comună a bunurilor [93-95]

VII. Privirea lui Isus [96-100]

Capitolul III

Rădăcina umană a crizei ecologice [101-136]

I. Tehnologia: creativitate şi putere [102-105]

II. Globalizarea paradigmei tehnocratice [106-114]

III. Criza şi consecinţele antropocentrismului modern [115-136]

Relativismul practic [122-123]

Necesitatea de a apăra munca [124-139]

Inovaţia biologică pornind de la cercetare [130-136]

Capitolul IV

O ecologie integrală [137-162]

I. Ecologia ambientală, economică, socială [138-142]

II. Ecologia culturală [143-146]

III. Ecologia vieţii de fiecare zi [147-155]

IV. Principiul binelui comun [156-158]

V. Dreptatea dintre generaţii [159-162]

Capitolul V

Linii de orientare şi de acţiune [163-201]

I. Dialogul despre mediu în politica internaţională [164-175]

II. Dialogul spre noile politice naţionale şi locale [176-181]

III. Dialog şi transparenţă în procesele decizionale [182-188]

IV. Politica şi economia în dialog pentru plinătatea umană [189-198]

V. Religiile în dialog cu ştiinţele [199-201]

Capitolul VI

Educaţie şi spiritualitate ecologică [202-246]

I. A conduce spre un alt stil de viaţă [203-208]

II. A educa în spiritul legământului dintre umanitate şi mediu [209-215]

III. Convertirea ecologică [216-221]

IV. Bucurie şi pace [222-227]

V. Iubirea civilă şi politică [228-232]

VI. Semnele sacramentale şi odihna celebrativă [233-237]

VII. Trinitatea şi relaţia dintre creaturi [238-240]

VIII. Regina întregii creaţii [241-242]

IX. Dincolo de soare [243-246]

Rugăciune pentru pământul nostru

Rugăciune creştină cu creaţia

Traducere îngrijită de redacţia română a Radio Vatican

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Magisteriu, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: