Dumnezeu nu are temerile noastre

Oare ce ecou au cuvintele „Nu vă temeți!” în inima oamenilor care trăiesc astăzi în mijlocul persecuțiilor, a pandemiei, a calamităților? Cum să te apropii de un om care vede războiul în stradă, în fața casei (nu la televizor, ca noi!) și să-i spui: „Nu te teme!”? Cum să te apropii astăzi și să spui unui mame care își vede copilul murind: „Nu te teme!”? Cum să le spui celor cu inima sfâșiată de durere: „Nu te teme!”? Cum să faci să fii credibil atunci când proclami evanghelia în fața unor oameni care trăiesc doar printre bolnavi, morți, șomeri, războaie, calamități naturale? Trebuie să fii Dumnezeu ca să rostești aceste cuvinte sau ajunge să fii om? Există vreun om care are dreptul să rostească aceste cuvinte?

Da, există astfel de oameni: sunt cei care au un alt fundament, alte principii, altă Speranță decât noi cei care suntem cuprinși atât de ușor de frică. Sunt cei care cred împreună cu Apostolul că „speranța nu dezamăgește” (Rom 5,5). Ei trăiesc ținându-se de mână cu Domnul pentru că știu că Dumnezeu nu are temerile noastre: Dumnezeu este mai presus de orice frică! Așa cum un copil strânge mâna tatălui, în care vede un super erou, la fel și noi trebuie să ne ținem strâns de mâna Tatălui care este atotputernic și să nu ne temem. Este mai mult curaj și înțelepciune în a sta alături de Dumnezeu, decât în a lupta singur cu Diavolul!

„Nu mă tem”, poate spune orice om care stă cu Dumnezeu. „Nu vă temeți”, putem spune celor din jur. „Nu te teme!” sunt cuvinte rostite de Dumnezeu, de îngeri, de oameni. Sunt cuvinte adresate bărbaților și femeilor, celor tineri și celor bătrâni, celor sănătoși și celor bolnavi, tuturor. Evanghelia ne încurajează ca să înțelegem eterna valabilitate a cuvintelor rostite de Cristos: „Nu vă temeți!”. În ochii Domnului suntem prețioși, cei mai prețioși (Mt 10,31)! Să prindem curaj și să lăsăm să se strecoare în inimă cuvintele Domnului. Să nu ne temem! Nu suntem singuri. Să ne liniștim inima: „Să nu vă fie teamă și să nu vă tulburați; adorați-l pe Cristos în inimile voastre. Fiți gata oricând să dați răspuns despre speranța voastră” (1Pt 3,14-15).

Susțin proiectele Paxlaur: un ajutor pentru cei mai săraci dintre cei săraci

PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii

2. Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

5. Primăvara creștinilor și risipa de energie

6. Despre bunătate și invidie în vremea COVID-19

7. Nu din slăbiciune, ci din iubire și smerenie (Fil 2,6-8)

Nu din slăbiciune, ci din iubire și smerenie (Fil 2,6-8)

Ești doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul,
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

Să nu ai nevoie de nimeni, să crezi că te poți descurca singur este una dintre ispitele vieții. Mai ales în tinerețe, când inima este încă un teritoriu pur și liber. Când virtuțile și viciile încă se luptă pentru a stăpâni viața și viitorul, ispita de a refuza ajutorul dă târcoale ca un leu care rage, căutând să ne înghită (1Pt 5,8). „Mă descurc și singur!” pare ingredientul indispensabil pentru libertate, pentru glorie. Neîncrederea în celălalt și necredința în Celălalt ne ademenesc să cântăm refrenul omului descurcăreț: „Nu am nevoie de tine/Tine”.

Cu timpul însă chiar și cei mai puternici oameni conștientizează nevoia de celălalt, acel celălalt care te sprijină, care te ține de mână și te călăuzește tocmai ca să fii cu adevărat liber (In 8,32). Cu timpul, doar cu timpul, învățăm că a ne lăsa ajutați – de părinți, de bunici, de frați, de prieteni, de un duhovnic etc. – nu înseamnă slăbiciune și neputință, ci smerenie. Doar omul smerit se lasă ajutat. Iar rodul smereniei este simțul realității: toți avem nevoie să fim ținuți de mână, măcar din când în când.

Smerenia, această virtute născută la Betleem, odată cu Cristos (Fil 2,6-8) – pe cât de necunoscută era religiilor precreștine, pe atât este astăzi ignorată și refuzată de omul recent, postmodern, prea modern, prea monden – este cea care ne ajută să înaintăm împreună. Fără această virtute a comuniunii între oameni nu vom putea construi o lume mai bună pentru toți. Fără smerenie vrem o lume bună doar pentru noi, sau mai întâi pentru noi. Fără smerenie pierdem simțul realității, ne creăm o imagine ireală și prea bună despre noi (Ps 131).

Atunci când nu zădărnicim harul lui Cristos revărsat asupra noastră prin sacramente, trecerea tămăduitoare a timpului ne maturizează și îmbrățișăm cu drag smerenia. Ea devine filtrul vieții noastre. Protejați de ea, mândria nu trece pragul casei noastre, iar faptele și cuvintele noastre nu au izul mucegăit al orgoliului. „Dumnezeu se împotrivește celor mândri, însă celor smeriți le dă har” (Iac 4,6), pe cei smeriți îi ține de mână. Ba chiar mai mult: îi înalță așa cum numai un Dumnezeu iubitor de oameni poate să o facă (Lc 1,52).

Susțin proiectele Paxlaur: un ajutor pentru cei mai săraci dintre cei săraci

PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii

2. Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

5. Primăvara creștinilor și risipa de energie

6. Despre bunătate și invidie în vremea COVID-19

Despre bunătate și invidie în vremea COVID-19

Creștinul adevărat este plin de bunătate
nu pentru a-și spori fericirea sau faima,
ci pentru ca viața sa
să oglindească bunătatea lui Dumnezeu,
chipul Tatălui.

Ești doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul,
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

Când cauți cuvântul „bunătate” în unele dicționare sau enciclopedii ești redirecționat către termenii „iubire”, „milostivire”, „iertare”, adică spre realități care devin expresia concretă a bunătății. Iubirea, milostivirea, iertarea au chipul omului plin de bunătate, al omului „bun ca pâinea caldă”. Iar Tradiția Bisericii, când enumeră cele douăsprezece roade ale Duhului Sfânt, după învățătura Sfintei Scripturi, confirmă adevărul despre omul bun, așezând bunătatea alături de iubire, veselie, pace, stăruință, îndelungă-răbdare, blândețe, facere de bine, fidelitate, modestie, înfrânare, curăție. În omul bun se găsesc toate aceste roade care nu permit „faptelor trupului” – desfrânarea, necurăția, nerușinarea, idolatria, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambițiile, discordiile, dezbinările, invidiile, bețiile, orgiile – să încolțească în inima lui (Gal 5,19-23). Omul bunătății dorește atât de mult roadele Duhului și muncește pentru ele încât în viața sa efectiv nu au loc „faptele trupului”: primește „harul de a nu avea timp” să fie rău sau invidios.

Care este situația noastră după Rusalii: suntem plini de bunătate, de roadele Duhului, sau de invidie, de faptele trupului?

E uimitor gândul la ceea ce poate rodi viața noastră atunci când ne ținem de mână cu „Domnul și de viață dătătorul”. Omul plin de bunătate rodește și devine o reflecție a perfecțiunii lui Dumnezeu Tatăl care este bunătate și care ne poartă de grijă – mai ales în timpurile de încercare – ca o mamă iubitoare (Is 66,13). Când cultivăm virtuțile, sufletul ne este „împăcat și liniștit, ca un copil înțărcat la sânul mamei sale” (Ps 131,2).

Creștinul adevărat este plin de bunătate nu pentru a-și spori fericirea sau faima, ci pentru ca viața sa să oglindească bunătatea lui Dumnezeu, chipul Tatălui. Asemenea pruncilor, omul bun simte prezența lui Cristos și-l face cunoscut cu smerenie și încredere (Mt 18,3; Mt 11,25). Și, mai ales, nu se lasă niciodată cuprins de tristețe în fața bunătății sau bunurilor altuia. Adică nu-și lasă inima atinsă de invidie, acea invidie a Diavolului prin care moartea și toate rele au intrat în lume (Înţ 1,13; 2,24).

Omul bun trăiește conștient de limitele sale și de drumul anevoios pe care trebuie să-l străbată pentru a ajunge la Perfecțiune. Însă parcurge acest drum de mână cu Dumnezeu, fiind pentru cei din jurul său ecoul simplității Apostolului: „Fiți buni unii cu alții” (Ef 4,32).

Susțin proiectele Paxlaur: un ajutor pentru cei mai săraci dintre cei săraci

PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii

2. Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

5. Primăvara creștinilor și risipa de energie

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: