Arhivă etichetă pentru ‘descurajare’

Nu cumva să vă lăsaţi descurajaţi şi obosiţi

fecioara Maria si Isus

„Să îndepărtăm orice povară şi păcatul care ne împresoară,
să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte,
cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei,
care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea
şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu!
Gândiţi-vă, deci, la cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoşilor,
ca nu cumva să vă lăsaţi descurajaţi şi obosiţi în sufletele voastre!”
(Scrisoarea către Evrei 12,1-3)

Sete de nimic. Terapia dorinței

SeteExistă o carte a Bibliei care „ne face să zâmbim, şi să zâmbim salutar despre noi înşine, în loc să facem drame pentru tot şi pentru nimic”; o carte prin care se învaţă că „înţelepciunea este de partea vestitorilor de speranţă şi nu a apocalipticilor predicatori de tragedii”. Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica – în dimineaţa zilei de marţi 20 februarie, în a patra meditaţie a exerciţiilor spirituale ţinute la Ariccia pentru papa Francisc şi Curia Romană – o situaţie deosebită în care se poate afla omul: aptia.

Pentru a rămâne în tema generală a exerciţiilor („Elogiul setei”), este vorba despre acea situaţie în care suntem asaltaţi de o paralizantă „sete de nimic”. De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înţeleasă în sensul mai amplu şi existenţial „ne învaţă arta de a căuta, de a învăţa, de a colabora, pasiunea de a sluji”, atunci „când renunţăm la sete, începem să murim”.

Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai „la nivel individual”, ci se poate experiment şi „în instituţiile şi practicile comunitare. Biserica însăşi se poate lăsa trasă de această derivă a dorinţei de nimic”. Între altele, a adăugat el, este un „scurtcircuit” care „loveşte mulţi preoţi” în misiunea lor pastorală, în faţa dificultăţilor, a insucceselor, uneori şi în faţa miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator. În acest impas „este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă şi vulnerabilă. Când ne simţim iubiţi ca o persoană unică, susţinuţi de o reţea de afect şi de însoţire, când simţim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică şi ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simţim abandonaţi, neînţeleşi şi cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol”. Este vorba despre o „gaură existenţială” care uneori este umplută „cu angoasă şi cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, social network, consumismul sau hiperactivitatea”. În unii, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, reies fragilităţi determinate de „plângeri, eşecuri, accidente”, în alţii se manifestă „rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii”, alţii „trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra”.

Este nevoie să se înţeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: „Fiecare poartă cu sine propria frumuseţe şi suferinţă” şi „frumuseţea umană este, în fond, a ne accepta aşa cum suntem”. Numai atunci „ne descoperim iubiţi de Dumnezeu şi preţioşi în ochii lui”. Deci este nevoie de o adevărată „terapie a dorinţei”. Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar „o fiinţă fără dorinţă”, cu mentalitatea unui „funcţionar”, un „om alintat care nu suportă să fie contrazis” şi care era „pradă a indolenţei spirituale”. Şi cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depăşeşte „surzenia” lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este „refractar faţă de conţinutul voinţei lui Dumnezeu”. Domnul îl conduce din nou la „o relaţie existenţială nouă, inspirând vitalitate şi încredere”.

Aşadar, apatiei şi „tristeţii” care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune „terapia dorinţei”. Dorinţă care „este dorinţă de viaţă”, nu „posesia, ci aşteptarea”. Şi dacă, aşa cum spunea Weil, „când avem o sete mare, nu reuşim să stăm un minut în plus fără a bea” şi se ajunge să se strige tare pentru a obţine apa, dorinţa zdruncină apatia, invită la luptă. Şi „inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru asta şi pentru cei care sunt iubiţi”. Acesta este „drumul urmării, în stilul lui Isus”.

În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalips în care mireasa spune: „Vino!”. O invocaţie care revelează „necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului”. „Vino!”, a concluzionat părintele Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care „este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivaţia strigătului nostru, motivaţia speranţei noastre şi, de multe ori, motivaţia disperării noastre, a eşecului nostru, a oboselii noastre, şi necesitatea de a depăşi toate acestea în Dumnezeu”.

„Terapia dorinţei”, capacitatea omului de a striga la Domnul „Vino!” pentru a umple setea, poate ajunge dacă devenim conştienţi de o problemă ulterioară: de fapt, se poate întâmpla „să fim complet însetaţi şi să nu ne dăm seama de asta”. Şi acesta este aspectul tratat de predicatorul portughez în a treia meditaţie rostită în după-amiaza zilei de luni 19 februarie. O meditaţie care a fost, esenţial, o chemare puternică de a sta cu picioarele pe pământ, de a nu ne tolăni în atâtea pseudo-certitudini intelectuale, să ne dăm seama „de existenţa reală şi nu de ficţiunea de noi înşine la care ne adaptăm de prea multe ori”. Trebuie să fim conştienţi, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, că „a intra în contact cu propria sete nu este o operaţiune uşoară, dar dacă nu facem asta viaţa spirituală pierde aderenţa la realitatea noastră”. Devenim ca un teren aşa de uscat încât ne facem impermeabili pentru că „ploii îi este greu să pătrundă până în straturile interne”.

Deci primul lucru este să nu ne fie „frică să recunoaştem setea noastră şi uscăciunea noastră”, înţelegând în ce grad de ariditate interioară suntem. Înainte de toate trebuie să nu „intelectualizăm prea mult credinţa”. De fapt, se întâmplă că suntem „preocupaţi mai mult de credibilitatea raţională a experienţei de credinţă decât de credibilitatea sa existenţială, antropologică şi afectivă”: se întâmplă, până la urmă, ca „să ne ocupăm mai mult de raţiune decât de sentiment”.

Dar cum „să verificăm starea setei noastre”? Literatura poate ajuta pentru că, a explicat predicatorul, ea are caracteristici absolut funcţionale pentru acest obiectiv: de fapt, ea propune o „metaforă integrală a vieţii” şi mai ales ştie să atingă existenţa concretă. Deci poate să fie un suport valabil pentru viaţa spirituală care „nu este prefabricată”, ci este „implicată în singularitatea radicală a fiecărui subiect”. Astfel, chiar dintr-un text autobiografic al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, în care artistul explică modul în care „şi-a dat seama că este însetată”, părintele Tolentino de Mondonça s-a inspirat pentru a-i invita pe toţi la o ascultare „profundă a propriei vieţi”. De fapt, se poate întâmpla ca, „scufundaţi în rutina noastră zilnică, să avem cea mai mare dificultate chiar şi de a admite că suntem însetaţi”. În schimb, cu răbdare, trebuie „interpretată dorinţa care este în noi” şi să n-o confundăm cu „nevoile”, cu „necesităţile care se satisfac cu posesia unui obiect”. Dorinţa „este o rană deschisă mereu”, o aspiraţie care ne transcende, este „dorinţă de infinit”. Dorinţa nu este sete de posesie, ci aspiraţie de „a fi iubit, privit, îngrijit, dorit şi recunoscut”.

Apoi predicatorul s-a întrebat: în societăţi ca acelea în care trăim, „organizate în jurul consumului”, cei botezaţi sunt „o comunitate de doritori? Creştinii au vise?”. Trebuie învinse „ispitele autosuficienţei şi autoreferenţialităţii”, şi „îmbrăţişate propriile vulnerabilităţi” ajungând până la deschiderea la dorinţă. „Poate că noi creştinii – a concluzionat el – şi îndeosebi noi păstorii, trebuie să valorizăm spiritualitatea setei, mai mult decât structurile. Poate că avem nevoie să regăsim dorinţa, itineranţa şi deschiderea sa mai mult decât codificările în care totul este deja prevăzut, stabilit, garantat”. Fără a uita că „credinciosul este un cerşetor de milostivire. Dacă ne simţim în această condiţie, să nu ne îngrijorăm: acesta este locul nostru”.

(A treia şi a patra meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale de la Ariccia
După L’Osservatore Romano, 21 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

La mulți ani!

IMG_0008„Luat dintre oameni” și pus în mijlocul oamenilor ca slujitor este imaginea celui care se consacră Domnului (cf. Evr 5,1). Însă în jurul nostru sunt tot mai puțini cei care se lasă „luați dintre oameni”. Principiul pare să fie: „Să nu alegi ceea ce majoritatea refuză”. De ce să intri într-o lume care e plină de slăbiciuni mediatizate? De ce să alegi o viață din care pare că lipsește tocmai „mirele” și în care fiecare zi pare o zi de post, o zi grea și tristă? Unde este acel Domn care fascina? Oare nu este și astăzi același Cristos în viața celor „luați dintre oameni”?

Isus Cristos este același ieri, astăzi și în veac și el continuă să fascineze și va continua să atragă la sine inimi (cf. Evr 13,8). Cristos, Mirele, este și astăzi în mijlocul nostru. Suntem noi cei care decidem dacă facem sau nu sărbătoare în prezența lui; suntem noi cei care alegem să-l urmăm sau nu. Iar dacă noi nu îndrăznim să-l urmăm pe Cristos în totalitate, atunci cel puțin să-i lăsăm pe alții să o facă. Să nu-i descurajăm! Dimpotrivă, să-i încurajăm! Să susținem vocațiile la viața consacrată. Să nu ne mirăm, plini de dezamăgire, în fața omului care spune: „Eu merg să mă fac preot/călugăr/călugăriță”. Este trist când auzi regrete de genul: „Ah, săracul s-a dus la seminar! Ah, săraca s-a dus la mănăstire. Și era așa deștept/așa capabilă. Și era așa frumos/frumoasă. Cum poate să renunțe la lume?! Vai, săracii, la vârsta lor…” etc. Nu e nici un vai, ci ar trebui să fie un „Wow! Respect!”.

Să nu uităm: „Nimeni nu-și ia singur această cinste, ci numai cel chemat de Dumnezeu” (Evr 5,4). Noi ne împotrivim de atâtea ori chemării lui Dumnezeu descurajând sau ispitind. Noi suntem atât de capabili de a deveni ispita lumii, a gălăgiei, a vieții care uită de Cer, ba chiar care neagă existența Cerului. Noi suntem responsabili de frica unora de a se dedica în totalitate slujirii lui Dumnezeu.

Să ne rugăm zilnic – și mai ales astăzi când sărbătorim Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate! – pentru cei care s-au lăsat aleși dintre oameni. Domnul să-i țină cu inima neîmpărțită! Dumnezeu, cel care i-a chemat, să țină pașii lor statornici pe cale!

Bătrânii Simeon și Ana sunt imaginea vieții consacrate:
oameni drepți și evlavioși
care slujesc în Biserică zi și noapte
prin posturi și rugăciuni,
vorbind tuturor despre Cristos, pruncul divin.
Ei și toți sfinții să mijlocească persoanelor consacrate har peste har!
La mulți ani și sărbătoare frumoasă! 


2 februarie 2018 – ZIUA MONDIALĂ A PERSOANELOR CONSACRATE (a XXII-a)

Vineri din săptămâna a 4-a de peste an
ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI; Sf. Ioana
Mal 3,1-4 ; (Evr 2,14-18); Ps 23; Lc 2,22-40 (2,22-32)

LECTURA I
Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi.
Citire din cartea profetului Malahia 3,1-4
Aşa spune Domnul Dumnezeu: „Iată, îl trimit pe mesagerul meu! El va îndrepta calea înaintea mea. Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi, mesagerul alianţei pe care voi îl doriţi. Iată, vine, zice Domnul Sabaot! 2 Cine va putea suporta ziua venirii lui? Cine va putea sta când se va arăta el? Căci el va fi ca focul celui care topeşte şi ca leşia celui care spală. 3 Va şedea precum cel care topeşte şi îi va curăţa pe fiii lui Levi şi-i va rafina ca pe aur şi pe argint. Ei îi vor aduce Domnului ofrandă după dreptate. 4 Îi va plăcea Domnului ofranda lui Iuda şi a Ierusalimului, ca în zilele de odinioară, ca în anii de mai înainte”. Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 23(24),7.8.9.10(R.: 10b)
R.: Domnul oştirilor: el este regele gloriei.

7 Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus,
deschideţi-vă voi, porţi veşnice,
ca să intre regele gloriei! R.

8 Cine este acest rege al gloriei?
E Domnul cel tare şi puternic,
Domnul cel viteaz în luptă. R.

9 Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus,
deschideţi-vă voi, porţi veşnice,
ca să intre regele gloriei! R.

10 Cine este acest rege al gloriei?
Domnul oştirilor: el este regele gloriei. R.

LECTURA A II-A
Trebuia să se facă în toate asemenea fraţilor.
Citire din Scrisoarea către Evrei 2,14-18
Fraţilor, cum însă copiii au acelaşi sânge şi aceeaşi carne, a devenit şi Isus părtaş cu ei, pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol, 15 şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie. 16 Căci nu se îngrijeşte de îngeri, ci de urmaşii lui Abraham se îngrijeşte. 17 De aceea, era nevoie să se facă în toate asemenea fraţilor, pentru ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului. 18 Aşadar, prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi. Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 2,32
(Aleluia) Lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău, Israel! (Aleluia)

EVANGHELIA*
Ochii mei au văzut mântuirea ta.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 2,22-40
După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif l-au dus pe copil la Ierusalim, ca să-l ofere Domnului, 23 după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” 24 şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. 25 Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. 26 Îi fusese descoperit de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. 27 A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, 28 l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: 29 „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, 30 căci au văzut ochii mei mântuirea ta 31 pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, 32 lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” 33 Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. 34 Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – 35 ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi -, iar o
sabie va străpunge sufletul tău!” 36 Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, 37 era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. 38 Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. 39 Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. 40 Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

Cuvântul Domnului

%d blogeri au apreciat: