Diavolul: „Nu am să mă las învins de bunătate! Niciodată…”

drum ceata raspunsÎn timp ce intram în biserică, v-am văzut şi pe unii dintre dumneavoastră cum înaintaţi spre această casă a Domnului. V-am văzut pe unii venind cu pas mare, grăbit, spre altarul Domnului; dar i-am văzut şi pe unii intrând cu pas mic, agale. Unii aveaţi, şi aveţi şi acum, întipărit pe chip un sentiment de linişte, de fericire; alţii lăsaţi să se întrezărească în fizionomia dumneavoastră neliniştile inimii şi problemele vieţii de zi cu zi. Unii dintre dumneavoastră aţi intrat în biserică şi aţi căutat un loc mai aproape de altar, alţii aţi optat pentru unul dintre locurile din spate.

Văzând toate acestea, m-am întrebat şi vă invit să ne întrebăm acum împreună: deşi suntem atât de diferiţi, de ce am venit astăzi aici şi ne-am adunat? Pentru ce, pentru cine venim, îngenunchem şi ne rugăm în faţa sfântului altar, în faţa lui Cristos euharisticul, în faţa sfintei Cruci? Ce dorim, ce aşteptăm de la Dumnezeu şi de la sfânta sa Biserică prin prezenţa noastră aici?

Dacă fiinţa noastră nu găseşte un răspuns imediat la aceste întrebări, să nu ne neliniştim. Să căutăm acum, împreună, să ne motivăm prezenţa sub impulsul Duhului Sfânt, călăuziţi de cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am ascultat.

Să ne amintim cuvintele psalmistului pe care le-am aclamat împreună: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul”. Meditând asupra acestor cuvinte, s-ar putea să găsim tocmai unul dintre multele motive care ne aduc aici. Am venit aici pentru că vrem să gustăm, pentru că vrem să vedem bunătatea Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu ne provoacă să conştientizăm că venim aici – în casa prezenţei Domnului – tocmai pentru a gusta şi a vedea cât de bun este el.

Aceste cuvinte ale psalmistului ni se arată a fi atât de potrivite zilelor noastre. Suntem o generaţie care vrea să reducă totul la ceea ce se simte, la ceea ce se vede. Căutăm să reducem totul la simţuri. Trăim şi ne mişcăm într-o lume care se declară – nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin fapte – ucenica fidelă a sfântului apostol Toma: dacă nu vedem, nu credem; dacă nu simţim, dacă nu atingem cu mâna noastră, nu ne convingem. Autorul sacru pare să se fi gândit la noi când a scris aceste cuvinte: gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul. Spun că s-a gândit la noi pentru că prezintă bunătatea Domnului exact aşa cum deseori ne-o dorim: sesizabilă, perceptibilă simţurilor noastre. Dumnezeu, în înţelepciunea sa providenţială, se gândeşte la noi şi ne face această demonstraţie palpabilă a iubirii şi a bunătăţii sale, mai ales în sfânta Euharistie.

Despre bunătatea lui Dumnezeu care se lasă gustată şi văzută, care se lasă simţită, ne învaţă şi fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Ioan. Pâinea cea vie coborâtă din cer, despre care vorbeşte Isus, este trupul său, este sfânta Euharistie, este el însuşi: „Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer, eu sunt pâinea vieţii. Cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veci”. Iar pâinea pe care Domnul o dă pentru viaţa lumii, pentru viaţa noastră, este trupul său.

Suntem chemaţi să vedem bunătatea Domnului gustând din pâinea vieţii, gustând trupul său, împărtăşindu-ne cu vrednicie. Şi trebuie să fim conştienţi că, gustând din această pâine vie coborâtă din cer şi rămasă în mijlocul nostru, nu simţim doar cât de bun este Domnul, ci primim şi viaţa veşnică, primim garanţia că nu vom muri, ci că vom trăi în veci.

Vorbind despre această bunătate a Domnului, este posibil totuşi să apară în noi anumite întrebări: ce gust are această bunătate a Domnului? Cu ce simţ putem percepe această bunătate?

Gustul bunătăţii Domnului este tocmai gustul după care fiinţa noastră tânjeşte cel mai mult, gustul pe care-l dorim cel mai mult, gustul care ne lipseşte cel mai mult.

Poate că ne lipseşte gustul credinţei. Să venim şi să gustăm şi vom simţi cum însuşi Domnul ne redă acest gust şi ne întăreşte credinţa. Sau poate căutăm salvarea speranţei care ne este în agonie. Să ne apropiem, să gustăm şi să vedem cum Domnul ni se dăruieşte pentru a ne înviora speranţa. Sau poate iubirea noastră nu mai are nici un gust. Atunci să venim şi să vedem cum bunătatea Domnului este flacăra ce ne reaprinde iubirea.

Sau poate suntem căzuţi şi vrem să ne ridicăm, sau obosiţi şi vrem să ne odihnim, sau lipsiţi de puterea de a-i ocroti şi ajuta pe cei dragi, sau lipsiţi de curajul de a da mărturie despre Cristos? Să ne apropiem cu vrednicie de această imensă şi inepuizabilă bunătate divină şi vom primi gustul care ne lipseşte, vom găsi puterea, odihna şi curajul care ne lipsesc.

Şi dacă mintea ne va cere cont şi ne va face să ne întrebăm asupra simţului cu care percepem această bunătate a Domnului, trebuie să-i arătăm că, după cum Dumnezeu ne-a lăsat ochiul pentru a ne bucura de frumuseţile creaţiei văzându-le, urechea spre a ne delecta cu sunetele melodioase ascultându-le, nasul pentru a percepe miresmele îmbătătoare mirosindu-le; la fel, providenţiala înţelepciune divină ne-a lăsat un organ şi un simţ pentru a-i percepe bunătatea: ne-a lăsat inima şi iubirea pentru a-i percepe bunătatea iubindu-l.

Şi totuşi, trăind în mijlocul unei generaţii bazate pe ştiinţă şi experimente, pe modele şi exemple, suntem oameni care vrem mereu mai mult, vrem să fim mereu mai siguri, mai convinşi. Avem nevoie de oameni care au experimentat bunătatea lui Dumnezeu, oameni care au depăşit un moment de disperare tocmai hrănindu-se cu hrana pe care o dă Domnul, gustând din bunătatea Domnului.

Biserica ne pune astăzi în faţa ochilor exemplul profetului Ilie, despre care am auzit în prima lectură luată din Cartea întâi a Regilor. Să-l privim pe profetul Ilie înainte de a gusta din bunătatea Domnului, înainte de a gusta din hrana pe care Dumnezeu i-a trimis-o prin intermediul îngerului. Îl vedem descurajat, ajuns la capătul puterilor, căzut la pământ şi cerându-şi moartea: „Îmi ajunge, Doamne! Ia-mi viaţa, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!” Şi să-l privim pe acelaşi slujitor al lui Dumnezeu după ce este trezit de înger: „Ridică-te, ia şi mănâncă, pentru că ai de parcurs un drum lung”. Profetul se ridică, mănâncă şi, întărit de această hrană, parcurge drumul de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Domnului, până la întâlnirea cu Dumnezeu.

Acelaşi înger vine astăzi şi ne spune şi nouă: ridică-te, mănâncă şi mergi înainte. Întăreşte-te cu această hrană dumnezeiască şi prinde putere, ca să parcurgi drumul tău, drumul vieţii tale de patruzeci de zile şi de patruzeci de nopţi, drum la sfârşitul căruia, asemenea profetului Ilie, trebuie să-l întâlneşti pe Dumnezeu.

Este important să nu neglijăm strigătul acestor mesageri ai Domnului. Să nu-i trecem cu vederea pe aceşti îngeri despre care ne vorbesc atât prima lectură, cât şi psalmul responsorial. Sfinţii Părinţi ai Bisericii le cereau cu insistenţă credincioşilor: împrieteniţi-vă cu îngerii! Da, împrieteniţi-vă cu cei care sunt lângă noi. Dacă nu ştim de ce este bine să căutăm această prietenie, să-l ascultăm pe sfântul Vasile cel Mare:

Îngerul stă alături de oricine a crezut în Domnul dacă nu-l alungăm prin faptele noastre rele. Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază îngerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci Dumnezeu aşază neapărat lângă tine străjeri şi paznici; te întăreşte de jur împrejur cu paza îngerilor. Domnul te înconjoară cu nişte ziduri şi te întăreşte cu tăria lui. Îngerul înalţă zid împotriva duşmanilor care te atacă din faţă, te apără de duşmanii care ar veni din spate şi nu lasă nepăzite nici laturile.

Dar înaintea sfântului Vasile cel Mare, psalmistul, cu care am cântat şi noi astăzi, ne-a asigurat că „îngerul Domnului este lângă cel care se teme de el şi-l scapă din orice primejdie”. Să nu-i uităm şi să apelăm cu încredere la mijlocirea lor.

Aceste fiinţe angelice nu doar că ne ajută să gustăm bunătatea Domnului, ci ne învaţă şi cum să-l cinstim pe acest Dumnezeu rămas în mijlocul nostru; ei ne învaţă cum să-l adorăm şi ne arată cum să-i cântăm fără încetare slava şi sfinţenia. Îngerii buni trebuie să ne fie exemplu de fidelitate şi de statornicie, precum şi de ascultare şi umilinţă în faţa Domnului. Cu ajutorul lor să fugim de îngerii răi şi de exemplul lor. Să fugim de exemplul lor şi să luptăm împotriva Diavolului.

Diavolul există! Existenţa Diavolului şi a îngerilor săi nu este un basm, o poveste spusă de un părinte pentru a-şi cuminţi odrasla, ci este o dogmă învăţată şi mărturisită de o mamă, Biserica, ce doreşte să-şi mântuiască fiii, oamenii, omenirea! Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că „Diavolul este o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care din invidie îl aruncă pe om în moarte” (391). Avem datoria de a lupta împotriva acestei voci înşelătoare, iar în lupta noastră trebuie să ne lăsăm hrăniţi de bunătatea Domnului, bunătate ce se vede şi se gustă cel mai bine din Euharistie. Veniţi, gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul! Acesta este îndemnul acestei duminici, acesta este îndemnul bimilenar al Bisericii, acesta este însuşi îndemnul lui Dumnezeu. Veniţi! Dar veniţi cu vrednicie, cu suflet curat. Şi trebuie să fim atenţi la această vrednicie, ca nu cumva, în loc să primim viaţa, puterea, să primim moartea, să ne gustăm propria osândă. Sacrilegiul este cea mai mare tristeţe produsă lui Dumnezeu: nu există durere mai mare în ceruri şi bucurie mai mare în iad decât sacrilegiul!

Spunem aceasta pentru că se povesteşte că doi îngeri răi discutau între ei despre care să fi fost cel mai trist moment din viaţa stăpânului lor, Satana! Şi-au început să-şi dea cu părerea: creaţia omului, alianţa cu poporul lui Israel, întruparea Fiului lui Dumnezeu, învierea Fiului lui Dumnezeu, naşterea Bisericii. Dar în toiul discuţiei lor, însuşi Satana le-a apărut şi le-a spus răstit:

Nu ştiţi nimic! Habar nu aveţi! Nu creaţia omului, nici întruparea Fiului lui Dumnezeu, nici nimic din ce aţi spus voi! Nimic! Nimic nu m-a distrus şi întristat atât de mult ca instituirea sfintei Euharistiei. Cumplită lovitură am primit! Cine s-a gândit că bunătatea lui Dumnezeu va merge până acolo încât să rămână pentru totdeauna pentru ei, între ei, cu ei?! Să-l vadă, să-l guste, să-i simtă bunătatea! Cine?! Acela a fost momentul tristeţii mele cumplite… Şi totuşi… Nu mă las… Vreau să-l bat pe Dumnezeu cu propria armă! Iar de la Iuda încoace nu încetez să savurez cu nesaţ fiecare sacrilegiu. Acestea sunt singurele bucurii pe care le pot sustrage de la oamenii ce se apropie cu nevrednicie de acest sacrament. Sărmanii de ei! Dacă ar şti bucuria mea şi fericirea iadului! Şi, mai ales, dacă ar şti tristeţea lui Dumnezeu şi a întregului cer. Nu am să mă las învins de bunătate niciodată.

Da, Diavolul luptă! A luptat şi va lupta mereu – folosindu-se de noi – împotriva lui Dumnezeu. Dar să nu ne speriem, căci avem de partea noastră cea mai puternică iubire: iubirea divină. Avem de partea noastră cea mai copleşitoare bunătate: Euharistia. Să prindem curaj, să ne ridicăm şi să ne purificăm sufletele printr-o sfântă Spovadă şi să ne apropiem de ospăţul care se pregăteşte pentru noi la această sfântă Liturghie. Să venim cu inimi curate, cu suflete în care să nu fie nici urmă de asprime, indignare, ură, insultă sau ton răstit. Să ne lepădăm de orice răutate, aşa cum ne-a îndemnat sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură pe care am proclamat-o. Şi, ştiind că nu e suficient să nu facem răul, ci trebuie să facem binele, să fim binevoitori unii faţă de alţii, generoşi, iertându-ne unii pe alţii. Numai aşa devenim asemenea lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, după dorinţa Domnului exprimată de sfântul Paul.

Făcând acestea, dobândim un suflet care îl poate primi cu vrednicie pe Domnul nostru Isus Cristos. Şi primind această pâine vie care s-a coborât din cer, nu numai că vom gusta bunătatea Domnului, nu numai că vom primi puterea de a lupta împotriva Diavolului, ci, în acelaşi timp, vom obţine viaţa veşnică, nemurirea. Şi oare nu este în noi toţi aceasta – nemurirea – cea mai mare dorinţă?


12 august 2018 

† DUMINICA a 19-a de peste an
Sf. Ioana Francisca de Chantal, călug.
1Rg 19,4-8; Ps 33; Ef 4,30-5,2; In 6,41-51

LECTURA I
Cu puterea acelei hrane, a mers până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.
Citire din cartea întâi a Regilor 19,4-8
În zilele acelea, Ilie a mers în pustiu cale de o zi; a ajuns şi a şezut sub un ienupăr. Atunci a cerut să moară zicând: „Ajunge acum, Doamne, ia-mi viaţa, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” 5 S-a întins şi a adormit sub ienupăr. Dar, iată, un înger l-a atins şi i-a spus: „Ridică-te şi mănâncă!” 6 Atunci a văzut aproape de capul său o turtă coaptă pe pietre şi un urcior cu apă. A mâncat şi a băut; apoi s-a întins din nou. 7 Dar îngerul Domnului s-a întors pentru a doua oară, l-a lovit şi i-a zis: „Ridică-te şi mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul!” 8 El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi, cu puterea acelei hrane, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 33(34),2-3.4-5.6-7.8-9 (R.: 9a)
R.: Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!

2 Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp,
lauda lui va fi fără încetare în gura mea.
3 Să se laude sufletul meu în Domnul!
Să audă cei umili şi să se bucure! R.

4 Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine,
să înălţăm numele lui împreună!
5 L-am căutat pe Domnul şi el mi-a răspuns
şi m-a eliberat de orice teamă. R.

6 Priviţi la el şi veţi fi luminaţi
şi feţele voastre nu se vor acoperi de ruşine!
7 Acest sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat
şi l-a scăpat din toate strâmtorările sale. R.

8 Îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el
şi-i scapă din primejdie.
9 Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul,
fericit omul care îşi caută în el refugiu! R.

LECTURA A II-A
Umblaţi în iubire după cum şi Cristos ne-a iubit pe noi!
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni 4,30-5,2
Fraţilor, nu-l întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu cu al cărui sigiliu aţi fost însemnaţi pentru ziua răscumpărării! 31 Să fie îndepărtate dintre voi orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi orice răutate! 32 Dimpotrivă, fiţi buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-vă unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat în Cristos! 5,1 Aşadar, fiţi imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi, 2 şi umblaţi în iubire după cum şi Cristos ne-a
iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 6,51ab
(Aleluia) Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer, spune Domnul. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci. (Aleluia)

EVANGHELIA
Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 6,41-51
În acel timp, iudeii murmurau împotriva lui Isus, pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”, 42 şi spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” 43 Isus a răspuns şi le-a zis: „Nu mai murmuraţi între voi! 44 Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 45 Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. 46 Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. 47 Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. 48 Eu sunt pâinea vieţii. 49 Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. 50 Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. 51 Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

Cuvântul Domnului

Reclame

Răspuns. Înfrângere. Femeia. Te iubesc

Cum spune te iubesc un chimist

„Nu-i lăsa pe diavoli să(-ți) vorbească”!

rugaciune rozariul singuratate tacereCât de adânc pătrunde suferința în viața noastră. Îi simțim deseori ghearele cu care ne smulge bucăți de inimă, ne sfâșie trupul. Și atunci, zvârcoliți de durere, spunem cu mult încercatul Iob: „Viața omului pe pământ este numai zbucium… luni zadarnice și nopți de chin mi-au fost rânduite” (cf. Iob 7,1.3). Doborâți de greutatea zilelor, strigăm cu psalmistul: „ Sunt istovit de atâta geamăt, în fiecare noapte mă zvârcolesc în patul meu și cu lacrimile mele scald așternutul meu. Mi s-au împăienjenit ochii de durere, am îmbătrânit între toți asupritorii mei” (cf. Ps 6,7-8).

Însă cuvântul Domnului, ba chiar mai mult, însuși Cuvântul, vine și ne arată calea pentru a ne elibera de suferință. Cristos însuși vine și ne eliberează de acest zbucium, de disperarea în fața suferinței, astfel încât să tresăltăm de bucurie în speranță și să cântăm cu psalmistul: „Domnul este mângâiere în orice suferință… Domnul îi vindecă pe cei cu inima zdrobită… Domnul sprijină pe cei sărmani” (cf. Ps 146,3.6). Așa credem, așa sperăm, așa mărturisim. Aceasta este evanghelia – vestea ce bună! – pe care o proclamăm împreună cu apostolul neamurilor: „Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre” (cf. Mt 8,17). „Liberi față de toți”, vestim evanghelia, arătăm lumii Calea care duce de la suferință la mântuire, de la moarte la viață: Isus Cristos! El este singura cale: „Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fap 4,12).

Tot ceea ce învățăm despre Cristos, tot ceea ce știm despre el, întreaga sa viață, întreaga sa bogăţie „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi, ci pentru noi, de la întruparea sa „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1Cor 15, 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4,25). Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1In 2, 1), „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7, 25). Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna, El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9, 24), după cum ne învață Catehismul Bisericii Catolice (nr. 519).

Despre acest adevăr ne vorbește evanghelia. Sfântul Marcu surprinde splendoarea și puterea Fiului lui Dumnezeu în fața suferinței, autoritatea sa în fața Diavolului și a răului, înțelepciunea cu care fascinează lumea și înfruntă ispita gloriei. Cât de frumos este să stai în prezența unui Dumnezeu iubitor de oameni, de tăcere, de smerenie! Cât de eliberatoare este prezența unui Dumnezeu care s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce tocmai pentru ca prin moartea sa să ne răscumpere pe noi și să ne izbăvească de orice rău, să ne poarte la cunoașterea Adevărului și la iubirea Vieții (cf. Fil 2,6-7; 1Tim 2,4).

Cristos este și astăzi în mijlocul nostru și-l reduce la neputință pe cel care are puterea morții, adică pe Diavol, și îi eliberează pe toți cei care, de frica morții și a suferinței, sunt reduși la sclavie, pe cei care cuprinși de febra morții trăiesc în zbucium și disperare (Evr 2,14-15).

Vindecarea soacrei apostolului Petru pare ceva neseminificativ. Adesea minunea aceasta trece neobservată (mulți reducând scena la bancul care face legătură dintre vindecarea soacrei și trădarea lui Petru!). Și totuși este primul miracol din evanghelia după sfântul Marcu. E simplu și tocmai cu această simplitate ne invită Isus să înțelegem toate minunile sale, toată viața sa. De altfel, la sfârșitul evangheliei după Marcu, la sfârșitul activității publice, chiar înaintea discursului escatologic (cf. Mc 13), vom găsi o altă „simplitate feminină” cu care Isus ne invită să ne trăim viața: simplitatea din ofranda văduvei (cf. Mc 12,41-44). Să admirăm și să învățăm din această simplitate propusă de Mântuitorul: la început pune o femeie simplă, o mamă, o soacră suferindă, dar vindecată, iar la sfârșit, înainte de discursul escatoligic, pune o văduvă săracă, dar generoasă, plină de încredere în providență. Cristos ne învață cum să slujim (departe de orice febră/ambiție!) și cum să renunțăm la tot ce este lumesc și să ne încredem în providență! Da, ce mare har ar fi și ce victorii am obține în lupta cu suferința din noi și din jurul nostru dacă am învăța să slujim cu încredere în providență. Pentru că miracolul acestei zile, acestei evanghelii, nu stă atât în vindecare, cât mai ales în slujire: „Febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească” (Mc 1,31) Mulți sunt vindecați, dar puțini slujesc!

Da, mulți sunt vindecați, dar nu toți: îi aduceau la el pe toți bolnavii și posedații de diavol și el îi vindeca pe mulți (cf. Mc 1,32-34). Este realitatea cu care ne confruntăm și astăzi: prea mulți bolnavi în jurul nostru. Ne simțim neputincioși și am vrea ca Isus să-i vindece pe toți. Ba chiar ne revoltăm împotriva lui când uită un bolnav, mai ales pe cei dragi din familia noastră, pe cei care fac parte din viața noastră. De ce nu face Dumnezeu nimic pentru ei? Dar oare chiar nu face nimic? Oare nu a rânduit el lucrurile astfel încât să fim noi, tocmai noi, lângă acești bolnavi și prin prezența noastră să-i alinăm?

Este adevărat: noi nu putem vindeca, noi nu suntem dumnezei! Însă noi putem alina, însoți, putem împiedica boala să devină suferință! Și apoi să nu uităm că nu orice boală este spre moarte. Să ne amintim cuvântul lui Cristos: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea” (In 11,4). Să ne amintim învățătura Apostolului: „Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea neobișnuită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați; doborâți, dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru. Căci noi care trăim suntem mereu dați la moarte pentru Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor… De aceea noi nu ne descurajăm, dimpotrivă, dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoiește din zi în zi, căci suferința noastră scurtă și ușoară ne aduce un belșug nemărginit al gloriei veșnice, pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt temporare, pe când cele care nu se văd sunt veșnice (2Cor 4,7-11.16-18).

Să înțelegem aceste adevăruri, să le iubim, să le sperăm și să nu disperăm în fața bolilor. Trecând prin această vale de lacrimi, să sperăm bunurile veșnice. Să ne apropiem cu încredere de Cristos, de cel care „a luat asupra sa slăbiciunile noastre și a purtat bolile noastre” și să-i spunem și noi: „Doamne, iată, cel care ți-e prieten este bolnav” (In 11,3). Să ne apropiem de el cu smerenie și încredere, dar fără pretenții atotștiutoare! Să ne apropiem de Cristos cu smerenia, credința și iubirea care izvorăsc din rugăciunea Tatăl nostru.

Să medităm astăzi la felul nostru de a ne apropia de Cristos, la ceea ce-i purtăm să ne vindece. Să medităm și la rătăcirile noastre, atunci când am căutat alinare și vindecare în altă parte. Sau când le-am căutat cu pretenția de a ști noi ce e cel mai bine pentru viitorul nostru. Să medităm și să revizuim felul nostru de a cere minuni! Și mai ales felul nostru de a reacționa în fața (ne)minunilor: cum ne comportăm după ce suntem vindecați, alinați? Începem noi cu adevărat să slujim, să vestim lucrările pe care Domnul le-a făcut pentru noi, în noi sau în frații noștri? Cum ne comportăm atunci când Dumnezeu ne arată că are alte planuri, mereu mai bune, decât cele pe care le-am făcut noi? Nu cumva ne atribuim meritele vindecărilor trupești sau sufletești, când de fapt știm că Domnul singur face fapte minunate?

Noi, umili servitori, încă nu am învățat să fugim de gloria lumii și abia așteptăm să auzim: „Toți te caută!” (Mc 1,37). Însă Cristos, „dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga” (Mc 1,35). Se ruga pentru a-i mulțumi Tatălui, dar și pentru a primi forța de a învinge prima ispită: gloria. Cât de greu rezistăm acestui „Toți te caută!”. Cât de mult trebuie să ne rugăm, să ne retragem din fața laudelor. Dacă avem pretenția că suntem slujitori (ai evangheliei, ai oamenilor, ai suferinței, ai Crucii), atunci să iubim retragerea, singurătatea.

De fapt, unitatea de măsură a vieții noastre consacrate este singurătatea cu Isus! Cât iubim să stăm singuri cu el, cât căutăm astfel de momente, cât prețuim acele clipe cu Isus (părăsit)! Singurătatea cu Isus este unitatea de măsură a vieții nostre de credință. A tuturor, consacrați sau nu, preoți sau laici! Doar în această singurătate vom înțelege voința Tatălui și vom găsi forța zilnică de a nu se abate de la voința sa sfântă și mântuitoare. În singurătate, în tăcerea deplină a prezenței lui Dumnezeu înțelegem suferința și rolul ei.

Gălăgia, aglomerația, populismul sunt de la Diavol. Pentru aceasta Isus nu-l lasă să vorbească, nici măcar să mărturisească existența lui Dumnezeu (Mc 1,34). Diavolul, atunci când este lăsat să vorbească, nu face decât zgomot, decât rău. Gălăgia pe care o face Diavolul ne descurajează, ne urcă pe culmile disperării. Nu-i lăsa pe Diavoli să(-ți) vorbească! Niciodată! Ei alungă bucuria de a fi singuri cu Dumnezeu, de a sta liniștiți în tăcere. El descurajează! Îngrozește! Nu aduce nimic bun în viața ta. Niciodată! Nu-l lăsa să(-ți!) vorbească! Te va ispiti și dispera!

Din liniștea cu Dumnezeu, din iubirea tăcerii, vom primi forța de a predica mereu – chiar „și în altă parte!” – și în alte vieți și în acele locuri unde Dumnezeu pare absent sau respins sau deformat. Toată forța ne vine din „singurătatea cu Domnul” și din convingerea că nu suntem noi cei care predicăm/vorbim, nu suntem noi cei care facem miracole, ci Duhul lui Dumnezeu care lucrează prin noi și cu noi (cf. Mt 10,19-20; 1Cor 12,6).

În fața suferinței, a încercărilor să privim la Maria care stătea neclintită la picioarele Crucii. De la ea să învățăm statornicia. De la ea să învățăm să slujim. De la ea să învățăm să facem voința Tatălui, chiar și în sufeirnță. De la ea să învățăm tăcerea. De la ea să învățăm smerenia. Împreună cu ea să-l purtăm lumii pe Cristos, cel care a luat asupra lui slăbiciunile noastre și a a purtat bolile noastre.

Să ne rugăm:

Isuse, învață-ne să slujim. Întotdeauna. Oricui. Învață-ne să te slujim chiar și în acele locuri sau în acele persoane din care tu pari absent. Învață-ne să slujim necondiționat, așa cum tu ai slujit tuturor, ba chiar ți-ai dat viața pentru toți. Ajută-ne să înțelegem că doar slujirea ne face să fim asemenea ție, blânzi și smeriți. Întipărește în inima noastră convingerea că slujirea este calea care ne duce la Tatăl și ne apropie cu demnitate și sfințenie de oameni, frații noștri. Învață-ne, blând Mântuitor, slujirea adevărată, plină de iubire și umilință. Doar astfel vom evita discriminările și vom nimici mândria din inima noastră.

Isuse, învață-ne să-ți prezentăm mai întâi ție bucuriile și necazurile, jertfele și suferințele noastre. Învață-ne să punem totul cu simplitate și încredere la picioarele tale. Să căutăm mai întâi în brațele tale alinare și vindecare în orice suferință, trupească sau sufletească. Cuprinși în brațele tale și eliberați de orice urmă de disperare, să ne lăsăm apoi îmbrățișați și de oameni, frații noștri. Astfel, vom evita descurajarea și disperarea, ura și invidia, bârfa, viciile și orice neputiință.

Isuse, învață-ne să ne retragem din mijlocul oamenilor, din fața laudelor și să stăm singuri cu tine. Numai în cea mai profundă singurătate umplută doar de prezența ta vom înțelege care este voința Tatălui și vom primi forța de a o îndeplini. Singurătatea cu tine, Doamne, dă inimii noastre curajul de a spune împreună cu Sfânta Născătoare de Dumnezeu, mama ta și a noastră: „Iată, Slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău”. Astfel, stând cu tine în singurătate, vom evita fuga după gloria acestei lumi, setea de oameni și de laude deșarte. Astfel ne vom elibera de orice deșertăciune.

Și nu în ultimul rând, Isuse, ajută-ne să te predicăm mai mult pe tine decât pe noi. Dăruiește-ne forța să trecem cu tine pe celălalt mal în fiecare zi, să descoperim micile bucurii ale fiecărei zile. Încurajați de prezența ta, ajută-ne să străbatem lumea călcând mereu cu sfială și sfințenie pe urma pașilor tăi … spre Calvar și spre Înviere. Plini de iubire și dornici de slujire viața noastră să devină o predică vie despre tine, care ești veșnic viu și care domnești împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți veci vecilor. Amin!


4 februarie 2018 

† DUMINICA a 5-a de peste an
Sf. Gilbert, pr.
Iob 7,1-4.6-7; Ps 146; 1Cor 9,16-19.22-23; Mc 1,29-39

LECTURA I
Sunt chinuit de coşmaruri de seara, până la revărsatul zorilor.
Citire din cartea lui Iob 7,1-4.6-7
În zilele acelea, Iob a zis: „Oare nu este numai zbucium pentru om pe pământ şi zilele sale nu sunt ca zilele celui tocmit? 2 După cum sclavul tânjeşte după umbră şi cel tocmit aşteaptă plata lui, 3aşa este moştenirea mea: luni zadarnice şi nopţi de chin mi-au fost rânduite. 4 Dacă mă culc, îmi spun: «Când mă voi ridica?» Dar noaptea se lungeşte şi mă satur de zvârcolire până în zori. 6Zilele mele trec mai repede decât suveica şi se termină fără speranţă. 7 Aminteşte-ţi că zilele mele sunt o suflare şi ochii mei nu se vor mai întoarce să vadă binele!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 146-147(147),1-2.3-4.5-6 (R.: cf. 3a)
R.: Domnul este mângâiere în orice suferinţă.
sau:
Aleluia.

1 Lăudaţi-l pe Domnul,
pentru că bine este să-i cântăm psalmi Dumnezeului nostru;
pentru că plăcut este să-l lăudăm pe el!
2 Domnul reclădeşte Ierusalimul,
îi adună pe cei alungaţi ai lui Israel. R.

3 El vindecă pe cei cu inima zdrobită
şi le leagă rănile.
4 El socoteşte numărul stelelor
şi le cheamă pe nume pe toate. R.

5 Mare este Domnul nostru şi atotputernic,
priceperea lui nu are margini.
6 Domnul sprijină pe cei sărmani
şi-i doboară la pământ pe cei nelegiuiţi. R.

LECTURA A II-A
Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 9,16-19.22-23
Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, nu am niciun motiv de laudă, pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia! 17 Căci dacă fac aceasta de bunăvoie, am răsplată, dar dacă o fac fără de voie, îndeplinesc o misiune ce mi-a fost încredinţată. 18 Aşadar, care este răsplata mea? Este aceea ca să vestesc fără plată evanghelia şi să nu mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia. 19 Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi. 22 Am devenit slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii. 23 Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 8,17bc
(Aleluia) Cristos a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre. (Aleluia)

EVANGHELIA
El a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,29-39
În acel timp, ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. 30 Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. 31 El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. 32Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol 33şi toată cetatea era adunată la uşă. 34 El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. 35 Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. 36 Simon şi cei care erau cu el l-au căutat 37 şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. 38 El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” 39 Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: