Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Posts Tagged ‘dreptate’

Disconfortul dreptății și popularitatea unui Dumnezeu milostiv…

Posted by Paxlaur pe 21/10/2017

dreptate milostivire balantaInima noastră aspiră după iubire, iertare, gingășie, milostivire. Vrem să simțim mereu confortul ce ne vine din faptul că toți cei din jur ne înțeleg slăbiciunile și defectele. Chiar și atunci când facem cele mai mari greșeli sperăm într-o îmbrățișare, într-o înșiruire de cuvinte care să însemne: „Lasă, stai liniștit, nu-i nimic grav. Mergem înainte!” sau „Te înțeleg și te iert”. Multe sentimente sunt râvnite de inima noastră, dar oare dreptatea mai este astăzi o dorință a vieții noastre? Mai râvnim noi acea dreptate care nu alungă iubirea, milostivirea și nici măcar iertarea, ci le desăvârșește spre binele tuturor? Nu cumva avem „iconițe” doar cu Dumnezeu cel milostiv, uitând de Dumnezeul cel drept?

Pentru cei care au înlocuit „Dumnezeu vede tot” cu „Dumnezeu iartă tot” evanghelia de astăzi s-ar putea să fie incomodă. Pentru cei care cred că a trecut timpul adevărurilor de credință și că „Dumnezeu este drept: el răsplătește binele și pedepsește răul” precum și capitolul 25 din Evanghelia după sfântul Matei sunt texte depășite, formulări care nu au nimic în comun cu popularitatea unui Dumnezeu milostiv, cuvintele lui Isus din această zi pot crea un disconfort spiritual. Când separăm milostivirea și iubirea de dreptate, ceea ce obținem nu este cu siguranță credință. Totodată știm că nu se poate vorbi despre milostivire și iubire în afara adevărului. Toate acestea trebuie să se regăsească împreună: milostivire, iubire, adevăr și dreptate.

Astăzi Isus ne invită să ne amintim învățătura Bisericii: „Oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va afla iertare în veac, ci e vinovat de un păcat veşnic (cf. Mc 3,29). Îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, dar cel care refuză în mod deliberat să o primească prin căinţă respinge iertarea păcatelor sale şi mântuirea oferită de Duhul Sfânt . O asemenea împietrire poate duce la nepocăinţa finală şi la pierzarea veşnică” (CBC 1864). Iată care sunt aceste păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate care se împotrivesc într-un chip deosebit harului lui Dumnezeu şi, de aceea, îngreunează convertirea: nesocotirea bunătăţii lui Dumnezeu cu gândul ca el nu ne va pedepsi; deznădăjduirea în mila lui Dumnezeu; împotrivirea faţă de adevărul cunoscut; pizmuirea aproapelui pentru harurile pe care le-a primit; împietrirea inimii în faţa dojenilor mântuitoare; încăpăţânarea în nepocăinţă.

Să-l invocăm în această zi pe însuși Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul, ca să putem sta departe de tot ceea ce ne îngreunează convertirea. Să stăruim în rugăciune împreună cu sfânta Fecioară Maria ca și asupra noastră să vină noi Rusalii și să practicăm dreptatea și adevărul, să trăim în milostivire și iubire.


Nu putem separa milostivirea de adevăr și nici iubirea de dreptate.
Toate trăiesc îmbrățișate în Dumnezeu
și trebuie să facă parte din viața noastră,
precum în cer așa să fie și pe pământ (cf. Ps 85,11-12).


21 octombrie 2017 

Sâmbătă din săptămâna a 28-a de peste an
Ss. Ursula şi îns., m.; Celina; Ilarion, abate
Rom 4,13.16-18; Ps 104; Lc 12,8-12

LECTURA I
Abraham a sperat împotriva oricărei speranţe.
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani 4,13.16-18
Fraţilor, promisiunea că va deveni moştenitorul lumii i-a fost făcută lui Abraham şi descendenţei lui nu prin Lege, ci prin justificarea din credinţă. 16 De aceea, promisiunea a fost făcută prin credinţă, ca să fie din har şi ca promisiunea să rămână sigură pentru toată descendenţa: nu numai pentru cel care provine din Lege, ci şi pentru cel care provine din credinţa lui Abraham, care este părintele nostru, al tuturor – 17 după cum este scris: „Te-am pus părinte al multor neamuri” – înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care dă viaţă celor morţi şi cheamă la fiinţă cele ce nu sunt. 18 Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi descendenţa ta”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 104(105),6-7.8-9.42-43 (R.: 8a)
R.: Domnul îşi aduce aminte în veci de alianţa sa.

6 Voi, descendenţii lui Abraham, slujitorul lui,
voi, copiii lui Iacob, aleşii lui!
7 El, Domnul, este Dumnezeul nostru;
judecăţile lui sunt lege pentru tot pământul. R.

8 El îşi aduce aminte totdeauna de alianţa sa,
de cuvântul pe care l-a dat pentru o mie de generaţii,
9 de alianţa pe care a încheiat-o cu Abraham,
de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac. R.

42 Pentru că şi-a adus aminte de cuvântul său cel sfânt
dat lui Abraham, slujitorul său.
43 L-a făcut pe poporul său să iasă cu veselie,
pe aleşii săi, în mijlocul strigătelor de bucurie. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 15,26d.27a
(Aleluia) Duhul adevărului va da mărturie despre mine, spune Domnul; şi voi veţi da mărturie. (Aleluia)

EVANGHELIA
Duhul Sfânt vă va învăţa ce trebuie să spuneţi.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 12,8-12
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Vă zic, dar, oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va da mărturie pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. 9 Însă cine mă va renega înaintea oamenilor va fi renegat înaintea îngerilor lui Dumnezeu. 10 Şi oricine va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel care va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat. 11 Când vă vor duce înaintea sinagogilor, a guvernanţilor şi a autorităţilor, nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi răspunde sau ce veţi spune, 12 căci Duhul Sfânt vă va învăţa în acel ceas ce trebuie să spuneţi”.

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Posted in Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Oamenii sunt ca vinurile: fie devin mai buni, fie… oțet!

Posted by Paxlaur pe 11/10/2017

vinul bun si otetulCât de fragili și instabili suntem: atunci când suntem iertați și simțim îndurarea Domnului, tresăltăm de bucurie pentru că el este bun. Însă când vedem bunătatea sa revărsată asupra altora ne întristăm și devenim asemenea lui Iona.

Cartea profetului Iona este o adevărată perlă. Pe de o parte este cea mai frumoasă cântare a milostivirii lui Dumnezeu, pe de altă parte este o denunţare a acelor credincioşi care nu ştiu să se bucure atunci când mântuirea este dăruită celor care sunt consideraţi de ei nevrednici; atunci când se întoarce acasă fiul pierdut şi se face sărbătoare pentru el (cf. Lc 15,11-32); atunci când păstorul găseşte oaia pierdută şi face sărbătoare numai pentru ea (cf. Lc 15,4-7); atunci când ultimii primesc aceeaşi recompensă ca primii, pentru că stăpânul este milostiv (cf. Mt 20,1-15).

Dumnezeu i-a cerut lui Iona să meargă la Ninive și să predice un timp de convertire, altfel cetatea va fi distrusă. Mai întâi Iona nu ascultă şi fuge, dar Dumnezeu îl readuce la misiunea sa şi el este constrâns să predice convertirea ninivitenilor. Atunci locuitorii din acea cetate au credinţă şi îşi schimbă comportamentul lor: părăsesc drumul rău şi abandonează violenţa şi nedreptatea. Astfel Dumnezeu schimbă hotărârea sa şi le face milostivire. Însă Iona, văzând asta, se înfurie teribil, până acolo încât vrea să moară. Sunt elocvente cuvintele sale, care arată supărarea sa tocmai din cauza milostivirii Domnului: „Știam că tu eşti îndurător şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi regreţi răul. Acum, Doamne, ia viaţa de la mine, căci e mai bine să mor decât să fiu viu!” (cf. Iona 4,2-3).

Știm că în Dumnezeu prevalează milostivirea asupra dreptăţii, dar când vestim aceasta nu mereu ne bucurăm, ci dimpotrivă uneori chiar devenim mai răi. Suntem predicatori zeloși ca Iona, dar uităm să ajungem la chipul adevăratului predicator, Isus Cristos, adevăratul predicator, neispitit să asume sentimentele şi stilul lui Iona. Isus a vestit milostivirea tuturor, dându-şi viaţa pentru toţi, absolut pentru toţi (cf. Mc 10,45; Mt 20,28; Is 53,11-12; Enzo Bianchi, Milostivirea în timpul papei Francisc, 25 august 2016).

Să ne privim pe noi înșine: chiar ne bucurăm de convertirea și salvarea celor răi? Am învățăt noi ce înseamnă cuvântul Domnului: „Milă vrea, nu jertfă?” (cf. Mt 9,13).

Dacă nu am învățat, suntem săraci, limitați și suferim atunci când vedem pe un altul căruia îi merge un pic mai bine şi ne cuprinde invidia: cum adică să nu moară şi capra vecinului?!?! Ba să moară. Sau şi mai bine: să moară vecinul ca să-i iau eu capra. Dacă nu am învățat milostivirea, ne rugăm în zadar „Tatăl nostru” și cerem în zadar iertare, pentru că nu trăim ca frați și nu ne bucurăm de iertarea pe care o primesc frații noștri.


„Oamenii sunt ca vinurile.
Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni,
fie se transformă în oţet”
(sfântul Ioan al XXIII-lea).


11 octombrie 2017 

Miercuri din săptămâna a 27-a de peste an
Ss. Ioan al XXIII-lea, pp. *; Filip, diacon; Alexandru Sauli, ep.
Iona 4,1-11; Ps 85; Lc 11,1-4

LECTURA I
Ţie-ţi este milă de un ricin şi mie cum să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare?
Citire din cartea profetului Iona 4,1-11
În zilele acelea, când a văzut că Dumnezeu îi iartă pe locuitorii din Ninive, lui Iona i-a părut foarte rău şi s-a înfuriat. 2 El s-a rugat Domnului şi a zis: „Vezi, Doamne, oare nu acesta era cuvântul meu când eram în ţara mea şi aveam de gând să fug la Tarşiş? Căci ştiam că tu eşti îndurător şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi regreţi răul. 3 Acum, Doamne, ia viaţa de la mine, căci e mai bine să mor decât să fiu viu!” 4 Domnul i-a zis: „Este oare bună furia ta?” 5 Iona a ieşit din cetate şi s-a aşezat la est de cetate. Şi-a făcut o colibă şi a stat sub ea, la umbră, ca să vadă ce va fi cu cetatea. 6 Domnul Dumnezeu a făcut să crească un ricin care a crescut peste Iona, să facă umbră deasupra capului lui şi să-l elibereze de starea sa rea. Iona s-a bucurat foarte mult pentru ricin. 7 Dumnezeu a trimis un vierme la revărsatul zorilor, acesta a ros ricinul şi s-a uscat. 8 Când a răsărit soarele, Dumnezeu a trimis un vânt arzător de la răsărit. Soarele lovea capul lui Iona şi a leşinat. Atunci a cerut să moară şi a zis: „E mai bine să mor decât să fiu viu!” 9 Dumnezeu i-a zis lui Iona: „Faci bine că te mânii pentru un ricin?” Şi el a spus: „Da, fac bine că mă mânii până la moarte”. 10 Domnul i-a zis: „?ie îţi este milă de un ricin pentru care nu ai muncit şi pe care nu l-ai crescut, care într-o noapte a răsărit şi într-o noapte a pierit. 11 Iar mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu care-i stânga şi care-i dreapta şi animale multe?”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 85(86),3-4.5-6.9-10 (R.: 15b)
R.: Doamne, tu eşti îndurător şi plin de milostivire.

3 Ai milă de mine, Doamne,
către tine strig toată ziua!
4 Fă să se bucure sufletul slujitorului tău,
căci eu înalţ sufletul meu către tine, Doamne! R.

5 Căci tu, Doamne, eşti bun şi iertător,
plin de îndurare faţă de cei care te cheamă.
6 Pleacă-ţi urechea, Doamne, la rugăciunea mea;
ia aminte la glasul cererii mele! R.

9 Toate neamurile pe care le-ai făcut vor veni,
se vor prosterna în faţa ta, Doamne, şi vor cinsti numele tău,
10 pentru că eşti mare şi săvârşeşti lucruri minunate,
tu singur eşti Dumnezeu! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Rom 8,15bc
(Aleluia) Aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Abba, Tată!” (Aleluia)

EVANGHELIA
Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 11,1-4
În acel timp, Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui!” 2 Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! 3 Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele 4 şi iartă-ne păcatele noastre, pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!»”

Cuvântul Domnului

Posted in Fericitul Ioan al XXIII-lea, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Dreptatea: Biserica și politica

Posted by Paxlaur pe 24/05/2017

dreptatea biserica societatea„Societatea dreaptă nu poate să fie opera Bisericii,
ci trebuie să fie realizată prin politică”.

Benedict al XVI-lea ne învață că

pentru a defini mai precis relația dintre angajarea necesară în favoarea dreptății și slujirea carității, trebuie să ținem cont de două situații de fapt fundamentale:

a) Ordinea dreaptă a societății și a statului ține de datoria esențială a politicii. Un stat care nu ar fi condus după dreptate s-ar reduce la o mare bandă de hoți, cum a spus odată sfântul Augustin: „Remota itaque iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?”[18]. Deosebirea dintre ceea ce este al cezarului și ceea ce este al lui Dumnezeu (cf. Mt 22,21), adică deosebirea dintre stat și Biserică sau, cum spune Conciliul Vatican II, autonomia realităților pământești[19], ține de structura fundamentală a creștinismului. Statul nu poate să impună religia, ci trebuie să garanteze libertatea sa și pacea între adepții diferitelor religii; la rândul său, Biserica, fiind expresie socială a credinței creștine, are independența sa și, întemeindu-se pe credință, trăiește forma sa comunitară, pe care statul trebuie să o respecte. Cele două sfere sunt distincte, dar mereu într-o relație reciprocă.

Dreptatea este scopul și deci măsura intrinsecă a oricărei politici. Politica este mai mult decât o simplă tehnică pentru definirea orânduirilor publice: originea și finalitatea sa se găsesc tocmai în dreptate, și faptul acesta este de natură etică. Astfel, statul se găsește de fapt în mod inevitabil confruntat cu următoarea întrebare: cum să realizeze dreptatea aici și acum? Dar această întrebare presupune o altă întrebare mai radicală: ce este dreptatea? Această problemă ține de rațiunea practică, dar pentru a putea acționa în mod drept, rațiunea trebuie mereu să fie purificată, căci orbirea sa etică, decurgând din tentația interesului și a puterii care îi întunecă vederea, este un pericol ce nu poate fi eliminat complet niciodată.

În acest punct, politica și credința se întâlnesc. Desigur, credința are natura sa specifică de întâlnire cu Dumnezeul cel viu – întâlnire care ne deschide orizonturi noi mult dincolo de domeniul propriu al rațiunii. Dar, în același timp, ea este o forță purificatoare pentru rațiunea însăși. Pornind de la perspectiva lui Dumnezeu, o eliberează de orbirile sale și, de aceea, o ajută să fie ea însăși mai bună. Credința sprijină rațiunea să-și împlinească mai bine datoria sa și să vadă mai bine ceea ce îi este specific. Aici se situează doctrina socială catolică: ea nu vrea să confere Bisericii o putere asupra statului. Nici nu vrea să impună acelora care nu împărtășesc credința sa perspective și modalități de comportament care îi aparțin. Vrea să contribuie pur și simplu la purificarea rațiunii și să ajute pentru a face în așa fel încât ceea ce este drept să poată fi aici și acum recunoscut și apoi pus și în practică.

Doctrina socială a Bisericii își ia argumentele pornind de la rațiune și de la dreptul natural, adică pornind de la ceea ce este în conformitate cu natura oricărei ființe umane. Știe că nu-i revine Bisericii să valorifice politic această doctrină: ea vrea să slujească formarea conștiințelor în domeniul politic și să contribuie la sporirea percepției exigențelor adevărate ale dreptății și totodată la creșterea disponibilității de a acționa în funcție de ele, chiar dacă lucrul acesta este în opoziție cu situațiile de interes personal. Lucrul acesta înseamnă că edificarea societății și a statului de drept, prin care se dă fiecăruia ceea ce i se cuvine, este o datorie fundamentală, pe care fiecare generație trebuie să o abordeze din nou. Fiind vorba de o datorie politică, așa ceva nu poate să cadă în sarcina imediată a Bisericii. Dar, de vreme ce este totodată o datorie umană primordială, Biserica are datoria de a-și oferi contribuția specifică prin purificarea rațiunii și formarea etică, pentru ca exigențele dreptății să devină comprehensibile și politic realizabile.

Biserica nu poate și nici nu trebuie să ia în mână bătălia politică pentru a construi o societate cât mai dreaptă posibil. Nu poate și nici nu trebuie să înlocuiască statul. Dar nu poate și nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate. Trebuie să intre în această luptă pe calea argumentării raționale și trebuie să trezească acele forțe spirituale, fără de care dreptatea, care implică și renunțări, nu se poate afirma și nici nu se poate dezvolta. Societatea dreaptă nu poate să fie opera Bisericii, ci trebuie să fie realizată prin politică. Cu toate acestea, Biserica se implică în mod profund în favoarea dreptății, lucrând pentru deschiderea inteligenței și a voinței la exigențele binelui.

b) Iubirea – caritas – va fi întotdeauna necesară, chiar și în societatea cea mai dreaptă. Nu există nici un fel de ordine dreaptă a statului care să zădărnicească slujirea iubirii. Acela care vrea să se elibereze de iubire să se pregătească să se elibereze de omul ca atare. Întotdeauna va fi suferință, care are nevoie de consolare și de ajutor. Întotdeauna va fi singurătate. Întotdeauna vor fi și situații de necesitate materială, pentru care un ajutor este de neînlocuit, în sensul iubirii concrete față de aproapele[20]. Statul care vrea să prevadă totul, care absoarbe totul în sine, devine în definitiv o instanță birocratică ce nu poate asigura esențialul de care are nevoie omul suferind, oricare om: dăruirea personală plină de iubire. Nu avem nevoie de un stat care guvernează și domină totul, ci, dimpotrivă, de un stat care recunoaște generos și care susține, pe linia principiului subsidiarității, inițiativele care apar în cadrul diferitelor grupuri sociale și care asociază spontaneitatea și apropierea de oamenii nevoiași. Biserica este una dintre aceste forțe vii: în ea pulsează dezvoltarea dinamică a iubirii provocată de Duhul lui Cristos. Această iubire nu oferă oamenilor doar ajutor material, ci, în egală măsură, întărire și îngrijire a sufletului, ajutor deseori mai necesar decât sprijinul material. Afirmația potrivit căreia structurile drepte ar zădărnici operele de caritate ascund în realitate o concepție materialistă despre om: prejudecata potrivit căreia omul ar trăi „numai cu pâine” (Mt4,4; Dt 8,3) este o convingere care îl umilește pe om și ignoră tocmai ceea ce este mai specific uman.

Din Deus caritas est, Scrisoarea enciclică a suveranului pontif Benedict al XVI-lea către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către toți credincioșii laici, nr. 28.

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: