Arhivă etichetă pentru ‘euharistie’

Nu putem să trăim fără…

„Am acceptat depărtarea de altarul Domnului
ca un timp de post euharistic,
util pentru a ne face să redescoperim importanţa vitală,
frumuseţea şi preţiozitatea incomensurabilă.
Însă, imediat ce va fi posibil,
trebuie să ne întoarcem la Euharistie cu inima purificată,
cu o uimire reînnoită,
cu o dorinţă mărită de a-l întâlni pe Domnul,
de a fi cu El, de a-l primi
pentru a-l duce la fraţi
cu mărturia unei vieţi depline de credinţă,
de iubire şi de speranţă”.

Congregatio de Culto Divino et Disciplina Sacramentorum

Prot. nr. 432/20

Să ne întoarcem cu bucurie la Euharistie!

Scrisoare despre celebrarea liturgiei în timpul şi după pandemia de COVID 19 adresată preşedinţilor Conferinţelor Episcopale din Biserica Catolică

Pandemia datorată virusului Covid 19 a produs dezorientări nu numai în dimensiunile sociale, familiale, economice, formative şi de muncă, ci şi în viaţa comunităţii creştine, inclusiv dimensiunea liturgică. Pentru a elimina spaţiul de răspândire a virusului a fost necesară o distanţare socială rigidă, care a avut repercusiune asupra unei trăsături fundamentale a vieţii creştine: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20); „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune. Toţi cei care credeau erau în acelaşi loc şi aveau toate în comun” (Fap 2,42-44).

Dimensiunea comunitară are o semnificaţie teologică: Dumnezeu este relaţie de Persoane în Preasfânta Treime; creează omul în complementaritatea relaţională între bărbat şi femeie pentru că „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18), intră în raport cu bărbatul şi femeia şi îi cheamă la rândul lor la relaţia cu El: aşa cum a intuit bine sfântul Augustin, inima noastră este neliniştită până când îl găseşte pe Dumnezeu şi se odihneşte în El (cf. Confesiuni, I, 1). Domnul Isus a început activitatea sa publică prin chemarea la El a unui grup de discipoli pentru ca să împărtăşească împreună cu El viaţa şi vestirea Împărăţiei; din această mică turmă se naşte Biserica. Pentru a descrie viaţa veşnică Scriptura foloseşte imaginea unei cetăţi: Ierusalimul din cer (cf. Ap 21); o cetate este o comunitate de persoane care împărtăşesc valori, realităţi umane şi spirituale fundamentale, locuri, timpuri şi activităţi organizate şi care contribuie la construirea bunului comun. În timp ce păgânii construiau temple dedicate numai divinităţii, la care persoanele nu aveau acces, creştinii, imediat ce s-au bucurat de libertatea de cult, imediat au edificat locuri care să fie domus Dei et domus ecclesiae, unde credincioşii să se poată recunoaşte drept comunitate a lui Dumnezeu, popor convocat pentru cult şi constituit în adunare sfântă. Aşadar Dumnezeu poate să proclame: „Eu sunt Dumnezeul tău, tu vei fi poporul meu” (cf. Ex 6,7; Dt 14,2). Domnul se menţine fidel faţă de Legământul său (cf. Dt 7,9) şi Israel devine tocmai prin asta Locuinţă a lui Dumnezeu, loc sfânt al prezenţei sale în lume (cf. Ex 29,45; Lev 26,11-12). Pentru aceasta casa Domnului presupune prezenţa familiei fiilor lui Dumnezeu. Şi astăzi, în rugăciunea de dedicare a unei biserici noi, episcopul cere ca ea să fie ceea ce trebuie să fie prin natura sa:

«[…] ca să dăinuie pururi lăcaşul sfânt […]. 
Aici apa harului dumnezeiesc să şteargă păcatele oamenilor, 
pentru ca fii tăi, Părinte, morţi pentru păcat, 
să renască la viaţa supranaturală. 
Aici credincioşii tăi, stând în jurul mesei altarului, 
să celebreze memorialul Paştelui 
şi să fie întăriţi la masa cuvântului şi a Trupului lui Cristos. 
Aici să răsune ca o jertfă plăcută de laudă 
glasul oamenilor laolaltă cu corurile de îngeri; 
şi să se ridice necontenit spre tine 
rugăciunea pentru mântuirea lumii. 
Aici săracii să afle milostivire, 
cei asupriţi să dobândească adevărata libertate 
şi toţi oamenii să fie înveşmântaţi în demnitatea de fii ai tăi, 
până ce vor ajunge, tresăltând de bucurie, 
în Ierusalimul cel de sus».

Comunitatea creştină n-a urmărit niciodată izolarea şi n-a făcut niciodată dintr-o biserică o cetate cu porţi închise. Formaţi la valoarea vieţii comunitare şi la căutarea binelui comun, creştinii au căutat mereu inserarea în societate, deşi având conştiinţa unei alterităţi: a fi în lume fără a aparţine ei şi fără a se reduce la ea (cf. Scrisoarea către Diognet, 5-6). Şi în această urgenţă pandemică a reieşit şi un mare simţ de responsabilitate: în ascultare şi colaborare cu autorităţile civile şi cu experţii, episcopii şi conferinţele lor teritoriale au fost gata să asume decizii dificile şi dureroase, până la suspendarea prelungită a participării credincioşilor la celebrarea Euharistiei. Această Congregaţie este profund recunoscătoare episcopilor pentru angajarea şi eforturile depuse în a încerca să dea răspuns, în cel mai bun mod posibil, la o situaţie neprevăzută şi complexă.

Însă imediat ce o permit circumstanţele, este necesar şi urgent să ne întoarcem la normalitatea vieţii creştine, care are edificiul biserică drept casă şi celebrarea liturgiei, îndeosebi a Euharistiei, drept „culme spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei” (Sacrosanctum Concilium, 10).

Conştienţi de faptul că Dumnezeu nu abandonează niciodată omenirea pe care a creat-o şi că şi încercările cele mai dure pot aduce roade de har, am acceptat depărtarea de altarul Domnului ca un timp de post euharistic, util pentru a ne face să redescoperim importanţa vitală, frumuseţea şi preţiozitatea incomensurabilă. Însă, imediat ce va fi posibil, trebuie să ne întoarcem la Euharistie cu inima purificată, cu o uimire reînnoită, cu o dorinţă mărită de a-l întâlni pe Domnul, de a fi cu El, de a-l primi pentru a-l duce la fraţi cu mărturia unei vieţi depline de credinţă, de iubire şi de speranţă.

Acest timp de privare ne poate da harul de a înţelege inima fraţilor noştri martiri din Abitene (începuturile secolului al IV-lea), care le-au răspuns judecătorilor lor cu determinare senină, deşi aveau în faţă o condamnare sigură la moarte: „Sine Dominico non possumus”. Acel absolut nos possumus (nu putem) şi pregnanţa de semnificaţie a neutrului substantivat Dominicum (ceea ce este al Domnului) nu se pot traduce cu un singur cuvânt. O exprimare foarte scurtă rezumă o mare bogăţie de nuanţe şi semnificaţii care se oferă astăzi meditaţiei noastre:

  • Nu putem să trăim, să fim creştini, să realizăm pe deplin umanitatea noastră şi dorinţele de bine şi de fericire care sălăşluiesc în inimă fără Cuvântul Domnului, care în celebrare ia trup şi devine cuvânt viu, rostit de Dumnezeu pentru cel care astăzi îşi deschide inima la ascultare;
  • Nu putem să să fim creştini fără a participa la Jertfa Crucii în care Domnul Isus se dăruieşte fără rezerve pentru a mântui, cu moartea sa, pe omul care era mort din cauza păcatului; Răscumpărătorul asociază la El omenirea şi o conduce la Tatăl; în îmbrăţişarea Răstignitului găseşte lumină şi întărire orice suferinţă umană;
  • Nu putem fără ospăţul Euharistiei, masă a Domnului la care suntem invitaţi ca fii şi fraţi pentru a-l primi pe însuşi Cristos Înviat, prezent cu trupul, sângele, sufletul şi dumnezeirea în acea Pâine din cer care ne susţine în bucuriile şi în trudele pelerinajului pământesc;
  • Nu putem fără comunitatea creştină, familia Domnului: avem nevoie să-i întâlnim pe fraţii care împărtăşesc filiaţia lui Dumnezeu, fraternitatea lui Cristos, vocaţia şi căutarea sfinţeniei şi a mântuirii sufletelor lor în bogata diversitate de vârste, istorii personale, carisme şi vocaţii;
  • Nu putem fără casa Domnului, care este casa noastră, fără locurile sfinte unde ne-am născut la credinţă, unde am descoperit prezenţa providenţială a Domnului şi am descoperit îmbrăţişarea sa milostivă care ridică pe cel care este căzut, unde am consacrat vocaţia noastră pentru urmarea călugărească sau pentru căsătorie, unde am implorat şi am mulţumit, ne-am bucurat şi am plâns, unde am încredinţat Tatălui pe cei dragi ai noştri care au terminat pelerinajul pământesc;
  • Nu putem fără ziua Domnului, fără duminică, zi care dă lumină şi sens succesiunii zilelor de muncă şi responsabilităţilor familiale şi sociale.

Oricât ar desfăşura mijloacele de comunicare o slujire apreciată faţă de cei bolnavi şi de cei care nu pot să meargă la biserică, şi au prestat o mare slujire în transmiterea Sfintei Liturghii în timpul în care nu exista posibilitatea de a celebra comunitar, nicio transmisiune nu este echivalabilă cu participarea personală şi n-o poate înlocui. Mai mult, aceste transmisiuni, singure, riscă să ne îndepărteze de la o întâlnire personală şi intimă cu Dumnezeul întrupat care ni s-a încredinţat nouă nu în mod virtual, ci real, spunând: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56). Acest contact fizic cu Domnul este vital, indispensabil, de neînlocuit. Odată găsite şi adoptate constatările concret demonstrabile pentru a reduce la minim infectarea cu virus, este necesar ca toţi să-şi reia locul lor în adunarea fraţilor, să redescopere preţiozitatea şi frumuseţea de neînlocuit a celebrării, să amintească şi să atragă cu infectarea entuziasmului pe fraţii şi surorile descurajaţi, înfricoşaţi, de prea mult timp absenţi sau distraşi.

Acest Dicaster vrea să reafirmă câteva principii şi să sugereze câteva linii de acţiune pentru a promova o întoarcere rapidă şi sigură la celebrarea Euharistiei.

Atenţia cuvenită faţă de normele igienice şi de siguranţă nu poate duce la sterilizarea gesturilor şi riturilor, la inducerea, chiar inconştientă, la teamă şi de nesiguranţă în credincioşi.

Se are încredere în acţiunea prudentă dar fermă a episcopilor pentru ca participarea credincioşilor la celebrarea Euharistiei să nu fie catalogată de autorităţile publice asemenea unei „adunări numeroase”, şi să nu fie considerată drept comparabilă sau chiar subordonată unor forme de adunări recreative.

Normele liturgice nu sunt materie asupra cărora pot să legifereze autorităţile civile, ci numai autorităţile ecleziastice competente (cf. Sacrosanctum Concilium, 22).

Să se faciliteze participarea credincioşilor la celebrări, însă fără experimentări rituale improvizate şi respectând pe deplin normele conţinute în cărţile liturgice, care le reglementează desfăşurarea. În liturgie, experienţa de sacralitate, de sfinţenie şi de frumuseţe care transfigurează, se pregustă armonia fericirii veşnice: aşadar, să se aibă grijă faţă de demnitatea locurilor, a obiectelor sacre, a modalităţilor de celebrare, conform indicaţiei autoritare a Conciliului al II-lea din Vatican: „Riturile să strălucească prin simplitate nobilă” (Sacrosanctum Concilium, 34).

Să le se recunoască credincioşilor dreptul de a primi Trupul lui Cristos şi de a-l adora pe Domnul prezent în Euharistie în modurile prevăzute, fără limitări care să meargă chiar dincolo de ceea ce este prevăzut de normele igienice date de autorităţile publice sau de episcopi.

Credincioşii în celebrarea euharistică îl adoră pe Isus Înviat prezent; şi vedem că se pierde cu atâta uşurinţă simţul adoraţiei, rugăciunea de adoraţie. Cerem păstorilor să insiste, în catehezele lor, asupra necesităţii adoraţiei.

Un principiu sigur pentru a nu greşi este ascultarea. Ascultare faţă de normele Bisericii, ascultare faţă de episcopi. În timpuri de dificultate (de exemplu, să ne gândim la războaie, la pandemii), episcopii şi Conferinţele Episcopale pot să dea normative provizorii care trebuie să fie respectate. Ascultarea păstrează comoara încredinţată Bisericii. Aceste măsuri dictate de episcopi şi de Conferinţele Episcopale expiră atunci când situaţia revine la normalitate.

Biserica va continua să păzească persoana umană în totalitatea sa. Ea mărturiseşte speranţa, invită la încrederea în Dumnezeu, aminteşte că existenţa pământească este importantă, însă mult mai importantă este viaţa veşnică: a împărtăşi aceeaşi viaţă cu Dumnezeu pentru veşnicie este ţinta noastră, vocaţia noastră. Aceasta este credinţa Bisericii, mărturisită de-a lungul secolelor de cete de martiri şi de sfinţi, o veste pozitivă care eliberează de reducţii unidimensionale, de ideologii: cu preocuparea necesară faţă de sănătatea publică Biserica uneşte vestirea şi însoţirea spre mântuirea veşnică a sufletelor. Aşadar să continuăm să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, să invocăm mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, salus infirmorum et auxilium christianorum, pentru toţi cei care sunt încercaţi dur de pandemie şi de orice altă suferinţă, să perseverăm în rugăciune pentru cei care au părăsit această viaţă şi în acelaşi timp să reînnoim propunerea de a fi martori ai Celui Înviat şi vestitori ai unei speranţe sigure, care transcende limitele acestei lumi.

Din Vatican, 15 august 2020

Solemnitatea Adormirii Maicii Domnului

Suveranul Pontif Francisc, în audienţa acordată la 3 septembrie 2020, subsemnatului cardinal prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, a aprobat această scrisoare şi a poruncit publicarea ei.

Cardinal Robert Sarah 
prefect

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Amintim și cinstim înainte de toate pe slăvita pururea Fecioară Maria

decembrie 23_duminica a IV din Advent Cristos Maria si saracii

«În unire cu întreaga Biserică,
amintim și cinstim înainte de toate
pe slăvita pururea Fecioară Maria,
Născătoarea Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos»

10. Nu avem intenția să trecem în revistă întregul conținut al noului Liturghier roman în acest Îndemn apostolic; dar, pentru a răspunde datoriei pe care ne-am stabilit-o cu privire la cărțile restaurate ale ritului roman (23), am vrea să subliniem cîteva din aspectele și din temele lor. Ne face plăcere înainte de toate să notăm că rugăciunile euharistice ale Liturghierului, convergînd în mod admirabil cu liturgiile orientale (24), conțin o comemorare semnificativă a Fericitei Fecioare. Așa este foarte vechiul Canon roman, care o comemorează pe Născătoarea de Dumnezeu în termeni de o mare densitate doctrinară și de suflu cultual: «În unire cu întreaga Biserică, amintim și cinstim înainte de toate pe slăvita pururea Fecioară Maria, Născătoarea Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos»; la fel și recenta Rugăciune euharistică III, care exprimă printr-o intensă implorare dorința credincioșilor de a împărți cu Mama moștenirea care revine unor fii: «Duhul Sfînt să facă din noi un prinos veșnic, ca să dobîndim moștenirea cerească împreună cu aleșii tăi, mai întîi cu preafericita Fecioară Născătoare de Dumnezeu Maria…». Această comemorare zilnică, prin locul pe care îl ocupă în inima jertfei dumnezeiești, trebuie să fie considerată ca o formă deosebit de expresivă a cultului pe care Biserica îl aduce celei «Binecuvîntate de Cel Preaînalt» (cf. Lc 1, 28).

Va urma…


Din același document puteți citi:

  1. Dumnezeu a așezat în Biserică, la fel ca în orice cămin familial, figura unei femei…
  2. Cristos este punctul de referință indispensabil pentru cultul marian
  3. Rolul pe care l-a avut Maria în misterul mântuirii
  4. Sărbătoarea lui Cristos și a Fecioarei: sărbătoarea Cuvîntului care se face «Fiul Mariei»
  5. Speranța și aurora mântuirii pentru întreaga lume
  6. Amintim și cinstim înainte de toate pe slăvita pururea Fecioară Maria

Textul este preluat din
Exortația apostolică Marialis Cultus
a papei Paul al VI-lea,

în traducerea ARCB,
de pe situl www.magisteriu.ro


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Ba da, ai râs!

rastignirea domnului isus cristos

M-a întristat să văd cum râdea. Era semn clar că nu a înțeles nimic din ceea ce tocmai se întâmplase. Nu ar fi râs dacă ar fi conștientizat la ce „eveniment” a participat. Nu poți să râzi dacă îți dai seama că tocmai a murit cineva din iubire față de tine. Nu poți! Nu e normal! Nimeni nu râde în fața morții și a morților. Nu e nimic de râs când ești martorul unei jertfe!

Cel pe care l-am văzut râzând în biserică, chiar în timpul sfintei Liturghii, mi-a lăsat impresia că „nu râdea a bine”… Poate e doar o impresie, dar… tot nu găsesc nimic de râs în fața unei Jertfe din iubire!

Cei care erau pe Calvar, cei care au participat la răstignirea și moartea lui Isus pe cruce, „și-au bătut pieptul”, după cum dă mărturie evanghelistul Luca: „Toate mulţimile adunate la această privelişte, văzând cele petrecute, se întorceau bătându-şi pieptul” (Lc 23,48).

Pe Calvar și la sfânta Liturghie nu e nimic de râs. Nimic! Acolo nu a fost și nu este spectacol! Iubirea totală, iubirea până la moarte și încă moartea pe cruce nu naște zâmbete sau râsete, ci căință și iubire!

Cum ne comportăm în prezența Domnului? Nu cumva suntem și noi printre cei care vorbesc și râd în biserică, uneori chiar și în timpul sfintei Liturghii? Cei mai mulți negăm. Poate din frică!

Îmi vine în minte textul din Cartea Genezei:

Ei l-au întrebat: „Unde este Sára, soţia ta?”. El le-a răspuns: „Iat-o în cort!”. 10 Şi a spus: „Mă voi întoarce la tine la anul pe vremea aceasta şi atunci Sára, soţia ta, va avea un fiu”. Sára asculta la intrarea în cort, fiind în spatele lui. 11 Abrahám şi Sára erau bătrâni, ajunși [înaintați] în zile, iar Sárei îi încetase rânduiala femeilor. 12 Sára a râs în sine, zicându-şi: „Acum că m-am trecut, voi mai avea plăcere?. Şi stăpânul meu este bătrân”. 13 Domnul i-a zis lui Abrahám: „Pentru ce a râs Sára, zicând: «Oare voi naşte cu adevărat, aşa bătrână cum sunt?». 14 Oare este vreun lucru prea minunat pentru Domnul? La timpul hotărât, [la anul] pe vremea aceasta, mă voi întoarce la tine şi Sára va avea un fiu”. 15 Sára a tăgăduit, zicând: „N-am râs”. Căci îi era frică. Dar acela a zis: „Ba ai râs!” (Gen 18,9-15).

Dumnezeu ne vizitează, ne oferă viață, o viață nouă, viața veșnică! Isus Cristos se lasă răstignit, moare și învie din iubire față de noi. Și noi? Râdem și vorbim de-ale noastre!

Ceea ce facem imediat înainte și după sfânta Liturghie spune despre noi cât de mult înțelegem din ceea ce se întâmplă la sfânta jertfă. Să ne cercetăm cu atenție cugetul și să vedem dacă noi înțelegem și credem ceea ce se celebrează, jertfa care se întâmplă pe altare, moartea și învierea Domnului!

Este trist să vezi oameni vorbind și râzând în timpul sfintei Liturghii sau imediat după sfânta Jertfă! Nu poți să râzi în prezența lui Dumnezeu, în prezența unui Dumnezeu adevărat și om adevărat care se jertfește pentru tine. Nu e normal!

Să ne întipărim în inimă cuvintele sfântului Paul:

Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea 24 şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!”. 25 De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!”. 26 Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni.

27 Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. 28 De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir. 29 Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare. 30De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. 31 Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi. 32 Dar fiind judecaţi de Domnul, suntem corectaţi, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea (1Cor 11,23-32).

Să ne amintim și învățătura Sfântului Părinte papa Benedict al XVI-lea:

„Sacramentul carității[1], preasfânta Euharistie este dăruirea de sine însuși pe care o face Isus Cristos, revelându-ne iubirea infinită a lui Dumnezeu față de fiecare om. În acest minunat sacrament se manifestă iubirea „mai mare”, care duce la „dăruirea vieții pentru proprii prieteni” (In15,13). De fapt, Isus „i-a iubit până la sfârșit” (In 13,1). Cu această expresie, evanghelistul introduce gestul de umilință infinită săvârșit de el: înainte de a muri pe cruce pentru noi, încingându-se cu un ștergar, el spală picioarele discipolilor săi. În același mod, Isus în sacramentul euharistic continuă să ne iubească „până la sfârșit”, până la darul trupului său și al sângelui său. Ce uimire a trebuit să cuprindă inima apostolilor în fața gesturilor și a cuvintelor Domnului în timpul cinei! Ce stupoare trebuie să trezească și în inima noastră misterul euharistic!

În sacramentul altarului, Domnul vine în întâmpinarea omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27), devenind însoțitorul său de călătorie. De fapt, în acest sacrament Domnul se face hrană pentru omul înfometat de adevăr și de libertate. Deoarece numai adevărul poate să ne facă liberi cu adevărat (cf. In 8,36), Cristos se face pentru noi hrană a adevărului. Având o cunoaștere profundă a realității umane, sfântul Augustin a scos în evidență că omul se mișcă în mod spontan, și nu din constrângere, atunci când se află în relație cu ceea ce îl atrage și trezește în el dorință. Întrebându-se deci ce anume poate în cele din urmă să-l miște pe om în interior, sfântul episcop exclamă: „Ce dorește sufletul mai cu ardoare decât adevărul?”[2]. De fapt, orice om poartă în sine dorința de nestins a adevărului, ultim și definitiv. Pentru aceasta, Domnul Isus, „calea, adevărul și viața” (In 14,6), se adresează inimii doritoare a omului, care se simte pelerin și însetat, inimii care tânjește după izvorul vieții, inimii care cerșește adevărul. De fapt, Isus Cristos este adevărul făcut persoană, care atrage la sine lumea. „Isus este steaua polară a libertății umane: fără el, ea își pierde orientarea, deoarece fără cunoașterea adevărului libertatea se denaturează, se izolează și se reduce la arbitriu steril. Cu el, libertatea se regăsește”[3]. În sacramentul Euharistiei Isus ne arată îndeosebi adevărul iubirii, care este însăși esența lui Dumnezeu. Acest adevăr evanghelic îl interesează pe om și pe omul întreg. Pentru aceasta, Biserica, având în Euharistie centrul său vital, se angajează în mod constant să vestească tuturor, la timp potrivit și la timp nepotrivit (cf. 2Tim 4,2), că Dumnezeu este iubire[4]. Tocmai pentru că Isus Cristos s-a făcut pentru noi hrană a adevărului, Biserica se adresează omului, invitându-l să primească în mod liber darul lui Dumnezeu (Sacramentum caritatis – Exortația apostolică postsinodală a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea,  adresată episcopatului, clerului, persoanelor consacrate și credincioșilor laici  despre euharistie, izvorul și culmea vieții și a misiunii Bisericii, nr.1-2. Textul integral poate fi citit AICI: https://www.magisteriu.ro/sacramentum-caritatis-2007/ ).


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

%d blogeri au apreciat: