Arhivă etichetă pentru ‘familie’

Familia

Astăzi încredinţez Domnului fiecare familie, în special pe cel mai încercate de dificultăţile vieţii şi de plăgile neînţelegerii şi ale dezbinării. Domnul, născut la Betleem, să dăruiască tuturor seninătatea şi forţa de a merge uniţi pe calea binelui.

Şi nu uitaţi aceste trei cuvinte care vor ajuta mult să trăiţi unitatea în familie: „te rog” – pentru a nu fi invadenţi, a-i respecta pe ceilalţi – „mulţumesc” – a ne mulţumi, reciproc în familie – şi „scuză-mă” atunci când noi facem un lucru urât. Şi acest „scuză-mă” – sau când există ceartă – vă rog să-l spuneţi înainte de a se termina ziua: să facem pace înainte de a se termina ziua.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

La puţine zile de la Crăciun, liturgia ne invită să ne îndreptăm privirea spre Sfânta Familie a lui Isus, Maria şi Iosif. Este frumos să reflectăm asupra faptului că Fiul lui Dumnezeu a voit să aibă nevoie, ca toţi copiii, de căldura unei familii. Tocmai pentru asta, pentru că este familia lui Isus, cea din Nazaret este familia-model, în care toate familiile din lume pot găsi punctul lor sigur de referinţă şi o inspiraţie sigură. La Nazaret a răsărit primăvara vieţii umane a Fiului lui Dumnezeu, în momentul în care el a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei. Între zidurile ospitaliere ale Casei din Nazaret s-a desfăşurat în bucurie copilăria lui Isus, înconjurat de grijile materne şi de îngrijirea lui Iosif, în care Isus a putut vedea duioşia lui Dumnezeu (cf. Scrisoarea apostolică Patris corde, 2).

Imitând Sfânta Familie, suntem chemaţi să redescoperim valoarea educativă a nucleului familial: el cere să fie întemeiat pe iubirea care regenerează mereu raporturile deschizând orizonturi de speranţă. În familie se va putea experimenta o comuniune sinceră atunci când ea este casă de rugăciune, când afectele sunt serioase, profunde şi curate, când iertarea prevalează asupra discordiilor, când asprimea zilnică a vieţii este îndulcită de duioşia reciprocă şi de adeziunea senină la voinţa lui Dumnezeu. În acest mod, familia se deschide la bucuria pe care Dumnezeu o dăruieşte tuturor celor care ştiu să dea cu bucurie. În acelaşi timp, găseşte energia spirituală de a se deschide spre exterior, spre ceilalţi, spre slujirea fraţilor, spre colaborarea pentru construirea unei lumi mereu noi şi mai bune; de aceea, capabilă să devină purtătoare de stimuli pozitivi; familia evanghelizează cu exemplul de viaţă. Este adevărat, în fiecare familie există probleme, şi uneori există ceartă. „Părinte, m-am certat…” – suntem umani, suntem slabi, şi toţi avem uneori acest fapt că ne certăm în familie. Eu vă voi spune un lucru: dacă ne certăm în familie, să nu se termine ziua fără a face pacea. „Da, m-am certat”, însă înainte de a se termina ziua, fă pace. Şi ştii de ce? Pentru că războiul rece al zilei următoare este foarte periculos. Nu ajută.

Şi după aceea, în familie există trei cuvinte, trei cuvinte de păstrat mereu: „te rog”, „mulţumesc”, „scuză-mă”. „Te rog”, pentru a nu fi invadenţi în viaţa celorlalţi. „Te rog: pot să fac ceva? Ţi se pare că pot să fac asta?”. „Te rog”. Mereu, a nu fi invadent. „Te rog”, primul cuvânt. „Mulţumesc”: atâtea ajutoare, atâtea servicii pe care ni le facem în familie. A mulţumi mereu. Recunoştinţa este sângele sufletului nobil. „Mulţumesc”. Şi după aceea, cel mai dificil de spus: „Scuză-mă”. Pentru că noi facem mereu lucruri urâte şi de atâtea ori cineva se simte ofensat de aceste lucruri. „Scuză-mă”, „scuză-mă”. Nu uitaţi cele trei cuvinte: „te rog”, „mulţumesc”, „scuză-mă”. Dacă într-o familie, în ambientul familial există aceste trei cuvinte, familia merge bine.

La exemplul de a evangheliza cu familia ne cheamă sărbătoarea de astăzi, repropunându-ne idealul iubirii conjugale şi familiale, aşa cum a fost subliniat în exortaţia apostolică Amoris laetitia, a cărei a cincea aniversăre de la promulgare va fi la 19 martie. Şi va fi un an de reflecţie asupra lui Amoris laetitia şi va fi o oportunitate pentru a aprofunda conţinuturile documentului [19 martie 2021 – iunie 2022].

Aceste reflecţii vor fi puse la dispoziţia comunităţilor ecleziale şi a familiilor, pentru a le însoţi pe drumul lor. Încă de acum îi invit pe toţi să adere la iniţiativele care vor fi promovate în decursul anului şi care vor fi coordonate de Dicasterul pentru Laici, Familia şi Viaţa. Să încredinţăm Sfintei Familii din Nazaret, îndeosebi Sfântului Iosif, soţ şi părinte grijuliu, acest drum cu familiile din toată lumea.

Fecioara Maria, căreia ne adresăm acum cu rugăciunea Angelus, să dobândească familiilor din întreaga lume să fie tot mai fascinate de idealul evanghelic al Sfintei Familii, aşa încât să devină ferment al noii umanităţi şi al unei solidarităţi concrete şi universale.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut pe voi toţi, familii, grupuri şi pe fiecare credincios, care urmăriţi rugăciunea Angelus prin mijloacele de comunicare socială. Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre familiile care în aceste luni au pierdut o rudă sau au fost încercate de consecinţele pandemiei. Mă gândesc şi la medici, la asistenţii medicali şi la tot personalul sanitar a căror angajare în prima linie în contrastarea răspândirii virusului a avut repercusiuni semnificative asupra vieţii familiale.

Şi astăzi încredinţez Domnului fiecare familie, în special pe cel mai încercate de dificultăţile vieţii şi de plăgile neînţelegerii şi ale dezbinării. Domnul, născut la Betleem, să dăruiască tuturor seninătatea şi forţa de a merge uniţi pe calea binelui.

Şi nu uitaţi aceste trei cuvinte care vor ajuta mult să trăiţi unitatea în familie: „te rog” – pentru a nu fi invadenţi, a-i respecta pe ceilalţi – „mulţumesc” – a ne mulţumi, reciproc în familie – şi „scuză-mă” atunci când noi facem un lucru urât. Şi acest „scuză-mă” – sau când există ceartă – vă rog să-l spuneţi înainte de a se termina ziua: să facem pace înainte de a se termina ziua.

Urez tuturor o duminică frumoasă şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (27 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

Feţele lor să zdruncine conştiinţele oamenilor

„Durerea şi răul nu sunt ultimul cuvânt.
Resemnarea în fața violenţei şi a nedreptăţii
ar însemna să refuzăm bucuria şi speranţa Crăciunului”.

Iubiţi fraţi şi surori, Crăciun fericit!

Aş vrea să ajungă la toţi mesajul pe care Biserica îl anunţă în această sărbătoare, cu cuvintele profetului Isaia: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă” (Is 9,5).

S-a născut un copil: naşterea este mereu izvor de speranţă, este viaţă care îmboboceşte, este promisiune de viitor. Şi acest Prunc, Isus, „s-a născut pentru noi”: un noi fără graniţe, fără privilegii şi fără excluderi. Pruncul pe care Fecioara Maria l-a adus pe lume la Betleem s-a născut pentru toţi: este „fiul” pe care Dumnezeu l-a dat întregii familii umane.

Graţie acestui Prunc, toţi putem să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l „Tată”, „Tăticule”. Isus este Unicul Născut; nimeni altcineva nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât el. În el a venit în lume tocmai pentru a ne revela faţa Tatălui. Şi astfel, graţie acestui Prunc, toţi putem să ne numim şi să fim realmente fraţi: din orice continent, din orice limbă şi cultură, cu identităţile şi diversităţile noastre, şi totuşi cu toţii fraţi şi surori.

În acest moment istoric, marcat de criza ecologică şi de grave dezechilibre economice şi sociale, agravate de pandemia de coronavirus, avem nevoie de fraternitate mai mult ca oricând. Şi Dumnezeu ne-o oferă dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus: nu o fraternitate făcută din cuvinte frumoase, din idealuri abstracte, din sentimente zadarnice… Nu. O fraternitate bazată pe iubirea reală, capabilă să-l întâlnească pe celălalt diferit de mine, să com-pătimească suferinţele sale, să se apropie şi să se îngrijească, deşi nu este din familia mea, din etnia mea, din religia mea; este diferit de mine, însă este fratele meu, este sora mea. Şi acest lucru este valabil şi în raporturile dintre popoare şi naţiuni: cu toţii fraţi!

La Crăciun celebrăm lumina lui Cristos care vine pe lume şi vine pentru toţi: nu numai pentru unii. Astăzi, în acest timp de întuneric şi de incertitudini datorită pandemiei, apar diferite lumini de speranţă, cum sunt descoperirile vaccinurilor. Însă pentru ca aceste lumini să poată lumina şi să poată aduce speranţă întregii lumi, trebuie să fie la dispoziţia tuturor. Nu putem lăsa ca naţionalismele închise să ne împiedice să trăim ca adevărata familie umană care suntem. Nici nu putem lăsa ca virusul individualismului radical să ne învingă pe noi şi să ne facă indiferenţi faţă de suferinţa altor fraţi şi surori. Nu pot să mă pun pe mine însumi înaintea celorlalţi, punând legile pieţei şi ale brevetelor de invenţie mai presus de legile iubirii şi sănătăţii omenirii. Cer tuturor: responsabililor statelor, firmelor, organismelor internaţionale, să promoveze cooperarea şi non-concurenţa, şi să caute o soluţie pentru toţi: vaccinuri pentru toţi, în special pentru cei mai vulnerabili şi nevoiaşi din toate regiunile planetei. Pe primul loc, cei mai vulnerabili şi nevoiaşi!

Pruncul din Betleem să ne ajute, aşadar, să fim disponibili, generoşi şi solidari, în special faţă de persoanele mai fragile, faţă de bolnavi şi faţă de cei care în acest timp au ajuns să fie fără loc de muncă sau sunt în dificultăţi grave, din cauza consecinţelor economice ale pandemiei, precum şi faţă de femeile care în aceste luni de izolare au îndurat violenţe familiale.

În faţa unei provocări care nu are margini, nu se pot ridica bariere. Toţi suntem în aceeaşi barcă. Fiecare persoană este fratele meu. În fiecare văd reflectată faţa lui Dumnezeu şi în cei care suferă îl observ pe Domnul care cere ajutorul meu. Îl văd în cel bolnav, în cel sărac, în cel care este şomer, în cel marginalizat, în cel migrant şi în cel refugiat: toţi fraţi şi surori!

În ziua în care Cuvântul lui Dumnezeu se face prunc, să ne îndreptăm privirea spre copiii prea mulţi care în toată lumea, în special în Siria, în Irak şi în Yemen, încă plătesc preţul mare al războiului. Feţele lor să zdruncine conştiinţele oamenilor de bunăvoinţă, pentru ca să fie înfruntate cauzele conflictelor şi să se lucreze cu curaj pentru a construi un viitor de pace.

Acesta să fie timpul propice pentru a rezolva tensiunile în tot Orientul Mijlociu şi în Mediterana orientală.

Isus Prunc să vindece rănile iubitului popor sirian, care de un deceniu este epuizat de război şi de consecinţele sale, agravate ulterior de pandemie. Să aducă întărire poporului irakian şi tuturor celor care sunt angajaţi pe calea reconcilierii, îndeosebi lui yazidi, loviţi dur de ultimii ani de război. Să aducă pace Libiei şi să permită ca noua fază a negocierilor în desfăşurare să ducă la sfârşitul oricărei forme de ostilitate în ţară.

Pruncul din Betleem să dăruiască fraternitate pământului care l-a văzut născându-se. Israelienii şi palestinienii să poată recupera încrederea reciprocă pentru a căuta o pace dreaptă şi durabilă printr-un dialog direct, capabil să învingă violenţa şi să depăşească resentimente endemice, pentru a mărturisi lumii frumuseţea fraternităţii.

Steaua care a luminat noaptea de Crăciun să fie ghid şi încurajare pentru poporul libanez, pentru ca, în dificultăţile pe care le înfruntă, cu sprijinul comunităţii internaţionale să nu piardă speranţa. Principele Păcii să-i ajute pe responsabilii ţării să pună deoparte interesele particulare şi să se angajeze cu seriozitate, onestitate şi transparenţă pentru ca Libanul să poată parcurge un drum de reforme şi să continue în vocaţia sa de libertate şi de convieţuire paşnică.

Fiul Celui Preaînalt să susţină angajarea comunităţii internaţionale şi a ţărilor implicate să continue încetarea ostilităţilor în Nagorno-Karabakh, precum şi în regiunile orientale ale Ucrainei, şi să favorizeze dialogul ca singură cale care conduce la pace şi la reconciliere.

Pruncul Divin să aline suferinţa populaţiilor din Burkina Faso, din Mali şi din Niger, lovite de o gravă criză umanitară, la baza căreia sunt extremisme şi conflicte armate, dar şi pandemia şi alte dezastre naturale; să facă să înceteze violenţele în Etiopia, unde, din cauza ciocnirilor, multe persoane sunt constrânse să fugă; să aducă întărire locuitorilor din regiunea Cabo Delgado, în nordul Mozambicului, victime ale violenţei terorismului internaţional; să-i determine pe responsabilii din Sudanul de Sud, din Nigeria şi din Camerun să continue drumul de fraternitate şi de dialog întreprins.

Cuvântul veşnic al Tatălui să fie izvor de speranţă pentru continentul american, lovit în mod deosebit de coronavirus, care a exacerbat multele suferinţe care îl oprimă, adesea agravate de consecinţele corupţiei şi traficului de droguri. Să ajute la depăşirea recentelor tensiuni sociale din Cile şi să se pună capăt pătimirilor poporului venezuelean.

Regele Cerului să protejeze populaţiile biciuite de calamităţi naturale în sud-estul asiatic, în mod deosebit în Filipine şi în Vietnam, unde numeroase furtuni au provocat inundaţii cu repercusiuni devastatoare asupra familiilor care locuiesc în acele ţinuturi, în termeni de pierderi de vieţi umane, daune aduse ambientului şi consecinţe pentru economiile locale.

Şi gândindu-mă la Asia, nu pot să uit poporul Rohingya: Isus, născut sărac între săraci, să aducă speranţă în suferinţele lor.

Iubiţi fraţi şi surori,

„Un copil s-a născut pentru noi” (Is 9,5). A venit să ne mântuiască! El ne anunţă că durerea şi răul nu sunt ultimul cuvânt. Resemnarea în fața violenţei şi a nedreptăţii ar însemna să refuzăm bucuria şi speranţa Crăciunului”..

În această zi de sărbătoare adresez un gând deosebit celor care nu se lasă înfrânţi de circumstanţele adverse, ci se străduiesc pentru a duce speranţă, întărire şi ajutor, ajutând pe cel care suferă şi însoţind pe cel care este singur.

Isus s-a născut într-un grajd, însă înfăşat de iubirea Fecioarei Maria şi a Sfântului Iosif. Născându-se în trup, Fiul lui Dumnezeu a consacrat iubirea familială. Gândul meu se îndreaptă în acest moment spre familii: spre acelea care astăzi nu pot să fie împreună, precum şi spre acelea care sunt constrânse să stea în casă. Pentru toţi, Crăciunul să fie ocazia de a redescoperi familia ca leagăn de viaţă şi de credinţă; loc de iubire primitoare, de dialog, de iertare, de solidaritate fraternă şi de bucurie împărtăşită, izvor de pace pentru toată omenirea.

Crăciun fericit tuturor!

___________________

Iubiţi fraţi şi surori, reînnoiesc urările mele de Crăciun fericit vouă tuturor, conectaţi din orice parte a lumii, prin radio, televiziune şi celelalte mijloace de comunicare. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră spirituală în această zi caracterizată de bucurie. În aceste zile, în care atmosfera Crăciunului invită oamenii să devină mai buni şi mai fraterni, să nu uităm să ne rugăm pentru familiile şi comunităţile care trăiesc între atâtea suferinţe. Vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună la masa de Crăciun şi la revedere!

Mesajul Urbi et Orbi al Sanctităţii Sale Francisc – Crăciun 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Este mai important fiul decât ruşinea…

Aceasta este rădăcina blândeţii creştine, capacitatea de a ne simţi binecuvântaţi şi capacitatea de a binecuvânta. Dacă noi toţi am face astfel, cu siguranţă n-ar exista războaiele…
Fie ca Domnul să ne înveţe să nu blestemăm niciodată, ci să binecuvântăm.

Dumnezeu nu a aşteptat ca să ne convertim
pentru a începe să ne iubească,
ci a făcut asta cum mult înainte,
când încă eram în păcat…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi ne oprim asupra unei dimensiuni esenţiale a rugăciunii: binecuvântarea. Continuăm reflecţiile despre rugăciune. În relatările creaţiei (cf. Gen 1-2) Dumnezeu încontinuu binecuvântează viaţa, mereu. Binecuvântează animalele (1,22), binecuvântează bărbatul şi femeia (1,28), în sfârşit binecuvântează sâmbăta, zi de odihnă şi de bucurie a întregii creaţii (2,3). Dumnezeu este cel care binecuvântează. În primele pagini ale Bibliei este o repetare continuă de binecuvântări. Dumnezeu binecuvântează, dar şi oamenii binecuvântează, şi repede se descoperă că binecuvântarea posedă o forţă specială, care însoţeşte toată viaţa pe cel care o primeşte şi dispune inima omului de a se lăsa schimbat de Dumnezeu (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia Sacrosanctum Concilium, 61).

Aşadar la începutul lumii este Dumnezeu care „cuvântează-bine”, bine-cuvântează, cuvântează-bine. El vede că fiecare lucrare a mâinilor sale este bună şi frumoasă, şi când ajunge la om, şi creaţia se împlineşte, recunoaşte că este „foarte bună” (Gen 1,31). Puţin mai târziu acea frumuseţe pe care Dumnezeu a imprimat-o în lucrarea sa se va altera şi fiinţa umană va deveni o creatură degenerată, capabilă să răspândească în lume răul şi moartea; însă nimic nu va putea şterge vreodată prima amprentă a lui Dumnezeu, o amprentă de bunătate pe care Dumnezeu a pus-o în lume, în natura umană, în noi toţi: capacitatea de a binecuvânta şi faptul de a fi binecuvântaţi. Dumnezeu nu a greşit cu creaţia şi nici cu crearea omului. Speranţa lumii se află complet în binecuvântarea lui Dumnezeu: el continuă să ne vrea binele, el cel dintâi, cum spune poetul Péguy , continuă să spere binele nostru.

Marea binecuvântare a lui Dumnezeu este Isus Cristos, este marele dar al lui Dumnezeu, Fiul său. Este o binecuvântare pentru toată omenirea, este o binecuvântare care ne-a mântuit pe toţi. El este Cuvântul veşnic cu care Tatăl ne-a binecuvântat „pe când eram încă păcătoşi” (Rom 5,8) spune Sfântul Paul: Cuvânt făcut trup şi oferit pentru noi pe cruce.

Sfântul Paul proclamă cu înduioşare planul de iubire al lui Dumnezeu şi spune aşa: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui. În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după planul binevoitor al voinţei sale, spre lauda gloriei harului său cu care ne-a copleşit în Fiul său preaiubit” (Ef 1,3-6). Nu există păcat care să poată şterge complet imaginea lui Cristos prezent în fiecare dintre noi. Niciun păcat nu poate şterge acea imagine pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Imaginea lui Cristos. O poate desfigura, dar n-o poate sustrage de la milostivirea lui Dumnezeu. Un păcătos poate să rămână în greşelile sale mult timp, însă Dumnezeu are răbdare până la capăt, sperând ca la sfârşit acea inimă să se deschidă şi să se schimbe. Dumnezeu este ca un tată bun şi ca o mamă bună, şi el este o mamă bună: nu încetează niciodată să-l iubească pe copilul lor, oricât de mult ar putea să greşească, mereu. Îmi vin în minte acele multe dăţi când am văzut oamenii stând la rând pentru a intra în închisoare. Atâtea mame la rând pentru a intra şi a-l vedea pe fiul lor închis: nu încetează să-l iubească pe fiu şi ele ştiu că oamenii care trec în autobuz se gândesc „Ah, aceasta este mama deţinutului”. Şi totuşi nu le este ruşine de acest lucru, sau mai bine zis, le este ruşine însă merg înainte, pentru că este mai important fiul decât ruşinea. Tot aşa pentru Dumnezeu noi suntem mai importanţi decât toate păcatele pe care noi le putem face, pentru că el este tată, este mamă, este iubire pură, el ne-a binecuvântat pentru totdeauna. Şi nu va înceta niciodată să ne binecuvânteze.

O experienţă puternică este aceea de a citi aceste texte biblice de binecuvântare într-o închisoare, sau într-o comunitate de recuperare. A informa acele persoane că rămân binecuvântate în pofida greşelilor lor grave, că Tatăl ceresc continuă să le vrea binele şi să spere ca să se deschidă în sfârşit binelui. Dacă până şi rudele lor mai apropiate i-au abandonat pentru că de acum îi consideră irecuperabili, pentru Dumnezeu sunt mereu fii. Dumnezeu nu poate şterge în noi imaginea de fiu, fiecare dintre noi este fiu, este fiică. Uneori se văd întâmplându-se minuni: bărbaţi şi femei care se renasc. Pentru că găsesc această binecuvântare care i-a uns ca fii. Pentru că harul lui Dumnezeu schimbă viaţa: ne ia aşa cum suntem, dar nu ne lasă niciodată aşa cum suntem.

Să ne gândim la ceea ce a făcut Isus cu Zaheu (cf. Lc 19,1-10) de exemplu. Toţi vedeau în el răul; în schimb Isus observă în el o spirală de bine, şi de acolo, de la curiozitatea sa de a-l vedea pe Isus, face să treacă milostivirea care mântuieşte. Aşa s-a schimbat mai întâi inima şi după aceea viaţa lui Zaheu. În persoanele respinse şi refuzate Isus vedea binecuvântarea de neşters a Tatălui. Zaheu este un păcătos public, a făcut atâtea lucruri urâte, însă Isus vedea acel semn de neşters al binecuvântării Tatălui şi de acolo vine compasiunea sa. Acea frază care se repetă aşa de mult în Evanghelie, „i s-a făcut milă”, şi acea milă îl face să-l ajute şi să-i schimbe inima. Mai mult, a ajuns să se identifice pe sine însuşi cu fiecare persoană nevoiaşă (cf. Mt 25,31-46). În textul „protocolului” final după care noi toţi vom fi judecaţi, Mt 25, Isus spune: „Am fost flămând, am fost gol, am fost în închisoare, am fost în spital, am fost acolo…”.

Lui Dumnezeu care binecuvântează şi noi să răspundem binecuvântând – Dumnezeu ne-a învăţat să binecuvântăm şi noi trebuie să binecuvântăm -: este rugăciunea de laudă, de adoraţie, de mulţumireCatehismul scrie: „Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: deoarece Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate să răspundă binecuvântându-l pe Cel care este izvorul oricărei binecuvântări” (nr. 2626). Rugăciunea este bucurie şi recunoştinţă. Dumnezeu nu a aşteptat ca să ne convertim pentru a începe să ne iubească, ci a făcut asta cum mult înainte, când încă eram în păcat.

Nu putem numai să-l binecuvântăm pe acest Dumnezeu care ne binecuvântează, trebuie să binecuvântăm totul în el, pe toţi oamenii, să-l binecuvântăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm pe fraţi, să binecuvântăm lumea: aceasta este rădăcina blândeţii creştine, capacitatea de a ne simţi binecuvântaţi şi capacitatea de a binecuvânta. Dacă noi toţi am face astfel, cu siguranţă n-ar exista războaiele. Această lume are nevoie de binecuvântare şi noi putem să dăm binecuvântarea şi să primim binecuvântarea. Tatăl ne iubeşte. Şi nouă ne rămâne numai bucuria de a-l binecuvânta şi bucuria de a-i mulţumi, şi de a învăţa de la el să nu blestemăm, ci să binecuvântăm. Şi aici numai un cuvânt pentru oamenii care sunt obişnuiţi să blesteme, oamenii care mereu au în gură, şi în inimă, un cuvânt urât, un blestem. Fiecare dintre noi se poate gândi: eu am acest obicei de a blestema aşa? Şi să cerem Domnului harul de a schimba acest obicei pentru că noi avem o inimă binecuvântată şi dintr-o inima binecuvântată nu poate ieşi blestemul. Fie ca Domnul să ne înveţe să nu blestemăm niciodată, ci să binecuvântăm.

APEL

Doresc să asigur rugăciunea mea pentru Nigeria, din păcate încă însângerată de un măcel terorist. Sâmbăta trecută, în nord-estul ţării, au fost ucişi în mod brutal peste o sută de agricultori. Dumnezeu să-i primească în pacea sa şi să-i întărească pe cei din familiile lor; şi să convertească inimile celor care comit asemenea orori, care ofensează grav numele său.

Astăzi este a patruzecea aniversare a morţii a patru misionare din America de Nord, ucise în El Salvador: surorile de la Maryknoll Ita Ford şi Maura Clarke, sora ursulină Dorothy Kazel şi voluntara Jean Donovan. La 2 decembrie 1980 au fost răpite, violate şi asasinate de un grup de paramilitari. Prestau slujirea lor în El Salvador în contextul războiului civil. Cu angajare evanghelică şi riscând meri pericole duceau mâncare şi medicamente celor evacuaţi şi ajutau familiile mai sărace. Aceste femei au trăit credinţa lor cu mare generozitate. Sunt un exemplu pentru toţi de a deveni discipoli misionari fideli.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 2 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 17. Binecuvântarea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: