De multe ori, când mergem pe stradă și vedem bătrâni, încovoiaţi de ani şi suferință, slăbiţi de foame şi de soare, cu ochii acoperiţi de plânsul uitării şi al singurătăţii, simțim că strigă cineva la noi: „Daţi-le voi să mănânce!” (Mt14,16). Noi? Eu? Şi de unde să luăm sau ce să iau ca să potolesc foamea miilor de oameni aflaţi în lipsuri? Şi apoi de multe ori văd că nu pâinea le lipseşte, ci o inimă care să-i asculte sau o gură care să le vorbească. Oameni au și astăzi nevoie de un om ca Isus, un om căruia să i se facă milă și să-i vindece nu doar de foame, ci mai ales de indiferență și de singurătate, de uitare (cf. Mt 14,14).

Astfel de oameni suntem chemați să fim noi: tu și eu. Astăzi am putea oferi oamenilor o clipă, nu o bancnotă; un surâs, nu un colţ de pâine. Astăzi am putea să ne așezăm lângă ei pentru un moment, evitând să le mai aruncăm în fugă din surplusul nostru. De fapt, aceasta înseamnă să le potoleşti inima, nu stomacul; să le ştergi lacrima din ochii lor brăzdaţi de durere; să-i ţii de mână. Chiar aşa: am luat vreodată un bătrân de mână? Pielea lui şi-a pierdut catifelarea tinereţii, însă acum poartă înscrisă istoria vieţii. Este plină de ridurile timpului.

Ce putem să facem noi pentru cei săraci, uitați, flămânzi? Ce pot să fac eu pentru săraci?

Să nu-i judec! Să-i ascult! Să le ofer, atunci când am şi mai ales atunci când nu am… sau când mă fac că nu am, speriat că nu o să-mi ajungă pentru mine sau pentru cei apropiaţi mie. Să le dau tot ce pot, tot ce am, tot ce sunt (cf. Mt 6,34).

Să nu devenim oameni care adună. Să ne amintim cuvântul Domnului: „ Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le distrug și unde hoții le sapă și le fură. Adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le distrug și unde hoții nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră” (Mt6,19-21).

Să stăm departe de oamenii care adună doar pentru acest pământ, doar pentru ei. Să ne temem de oamenii care nu ştiu să ofere; de oamenii care risipesc, în timp ce alţii strâng fiecare bob din lacrimile foamei; de oamenii care se uită în altă parte când ochii înlăcrimaţi îi cheamă şi le cere ajutorul; de oamenii care au două pături în timp ce alţii nu au niciuna. Să ne temem de ziua judecăţii, să ne temem pentru acea clipă în care am mâncat fără să ne pese că alţii, chiar în acelaşi timp, se sting în durerile înfometării.

Viitorul e al săracilor. Împărăţia cerurilor e a celor flămânzi. Fericirea e a celor care au ştiut să fie însetaţi de dreptate. Prezentul este trist și viitorul lipsit de speranță dacă oamenii nu mai ştiu cum e să fii flămând şi nu le mai pasă de ceilalţi care încă mai ştiu, care încă suferă!

Este adevărat că ceea ce avem și ceea ce putem oferi e puţin, 
însă în mâinile Domnului 
puținul nostru devine binecuvântare pentru toţi cei din jur.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 9,11b-17
În acel timp, Isus a primit mulţimile şi le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu vindecându-i pe bolnavi. ¹² Începuse să se lase înserarea; atunci, apropiindu-se cei doisprezece, i-au spus: „Dă drumul mulţimii pentru ca, mergând prin satele şi ţinuturile dimprejur, să-şi găsească adăpost şi de mâncare, pentru că aici suntem într-un loc pustiu!” ¹³ El însă le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce!” Dar ei au răspuns: „Nu avem mai mult de cinci pâini şi doi peşti. Doar dacă ne-am duce noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta!” ¹⁴ Erau cam cinci mii de bărbaţi. Atunci le-a zis discipolilor săi: „Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci!” ¹⁵ Ei au făcut astfel şi i-au aşezat pe toţi. ¹⁶Atunci, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii. ¹⁷ Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au adunat din ceea ce a prisosit pentru ei, din bucăţile de pâine douăsprezece coşuri.

Cuvântul Domnului