Arhivă etichetă pentru ‘generozitate’

Consumismul ne-a sechestrat Crăciunul… Să nu mai amânăm binele!

Dacă naşterea lui Isus nu atinge viaţa noastră
– a mea, a ta, toate –
dacă nu atinge viaţa, trece în zadar!

În acest timp dificil,
în loc să ne plângem de ceea ce pandemia ne împiedică să realizăm,
să facem ceva pentru cel care are mai puţin:
nu obişnuitul cadou pentru noi
şi pentru prietenii noştri,

ci pentru un nevoiaş la care nu se gândeşte nimeni!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această a patra şi ultimă duminică din Advent, Evanghelia ne repropune relatarea Bunei-Vestiri. „Bucură-te”, îi spune Mariei îngerul, „vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îl vei numi Isus” (Lc1,28.31). Pare o veste de pură bucurie, destinată s-o facă fericită pe Fecioară: cine dintre femeile din timpul său nu visa să devină mama lui Mesia? Însă, împreună cu bucuria, acele cuvinte prevesteau Mariei o mare încercare. De ce? Pentru că în acel moment ea era „logodită” (v. 27). În această situaţie, Legea lui Moise stabilea că nu trebuiau să existe raporturi şi coabitare. Aşadar, având un copil, Maria ar fi încălcat Legea, iar pedepsele pentru femei erau teribile: era prevăzută uciderea cu pietre (cf. Dt 22,20-21). Desigur, mesajul divin va umple inima Mariei cu lumină şi cu forţă; totuşi, ea s-a aflat în faţa unei alegeri cruciale: a spune „da” lui Dumnezeu riscând totul, inclusiv viaţa, sau a refuza invitaţia şi a merge înainte cu drumul său obişnuit.

Ce anume face? Răspunde aşa: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Fie (fiat). Însă în limba în care este scrisă Evanghelia nu este pur şi simplu un „să se facă”. Expresia verbală indică o dorinţă puternică, indică voinţa ca să se realizeze ceva. Cu alte cuvinte, Maria nu spune: „Dacă trebuie să fie atunci să fie…, dacă nu se poate face altfel…”. Nu este resemnare. Nu exprimă o acceptare slabă şi docilă, exprimă o dorinţă puternică, o dorinţă vie. Nu este pasivă, este activă. Nu îl îndură pe Dumnezeu, ci aderă la Dumnezeu. Este o îndrăgostită dispusă să slujească în toate şi imediat pe Domnul său. Ar fi putut să ceară un pic de timp pentru a se gândi, sau explicaţii mai mari despre ce anume se va întâmpla: eventual să pună vreo condiţie… În schimb, nu-şi ia timp, nu-l face pe Dumnezeu să aştepte, nu amână.

De câte ori – să ne gândim la noi acum – de câte ori viaţa noastră este făcută din amânări, chiar şi viaţa spirituală! De exemplu: ştiu că îmi face bine să mă rog, însă astăzi nu am timp… „mâine, mâine, mâine, mâine…” amânăm lucrurile: voi face asta mâine; ştiu că a ajuta pe cineva este important – da, trebuie să fac asta: o voi face mâine. Este acelaşi lanţ al zilelor de mâine… A amâna lucrurile. Astăzi, având Crăciunul la uşă, Maria ne invită să nu amânăm, să spunem „da”: „Trebuie să mă rog?” „Da, şi mă rog”. „Trebuie să-i ajut pe alţii? Da”. Cum să fac asta? O fac. Fără a amâna. Fiecare „da” costă. Fiecare „da” costă, însă mereu mai puţin decât a costat-o pe ea acel „da” curajos, acel „da” prompt, acel „fie mie după cuvântul tău” care ne-a adus mântuirea.

Şi noi, ce „da” putem spune? În acest timp dificil, în loc să ne plângem de ceea ce pandemia ne împiedică să realizăm, să facem ceva pentru cel care are mai puţin: nu obişnuitul cadou pentru noi şi pentru prietenii noştri, ci pentru un nevoiaş la care nu se gândeşte nimeni! Şi un alt sfat: pentru ca Isus să se nască în noi, să pregătim inima: să mergem ca să ne rugăm. Să nu ne lăsăm „duşi înainte” de consumism: „trebuie să cumpăr cadourile, trebuie să fac asta sau aia…”. Acea frenezie de a face atâtea lucruri… cel important este Isus. Consumismul, fraţi şi surori, ne-a sechestrat Crăciunul. Consumismul nu este în ieslea din Betleem: acolo este realitatea, sărăcia, iubirea. Să pregătim inima aşa cum a făcut Maria: liberă de rău, primitoare, gata să-l găzduiască pe Dumnezeu.

„Fie mie după cuvântul tău”. Este ultima frază a Fecioarei în această ultimă duminică din Advent şi este invitaţia de a face un pas concret spre Crăciun. Pentru că dacă naşterea lui Isus nu atinge viaţa noastră – a mea, a ta, toate – dacă nu atinge viaţa, trece în zadar. La Angelus acum şi noi vom spune „fie mie după cuvântul tău”: Sfânta Fecioară Maria să ne ajute să spunem asta cu viaţa, cu atitudinea din aceste ultime zile, pentru a ne pregăti bine pentru Crăciun.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori, pandemia de coronavirus a provocat o suferinţă deosebită lucrătorilor maritimi. Mulţi dintre ei – se calculează că sunt circa 400.000 în toată lumea – sunt blocaţi pe nave dincolo de termenele contractelor lor şi nu se pot întoarce acasă. Cer Fecioarei Maria, Stella Maris, să întărească aceste persoane şi pe toţi cei care trăiesc situaţii de dificultate şi îndemn guvernele să facă tot posibilul pentru ca să se poată întoarce printre cei dragi ai lor.

Anul acesta organizatorii au avut ideea fericită de a face expoziţia „100 de iesle” sub Coloane. Sunt multe iesle care desfăşoară tocmai o cateheză a credinţei pentru poporul lui Dumnezeu. Vă invit să vizitaţi ieslele sub Coloane, pentru a înţelege cum încearcă oamenii să arată cu arta cum s-a născut Isus. Ieslele care sunt sub Coloane sunt o mare cateheză a credinţei noastre.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite ţări, familii, grupuri parohiale, asociaţii şi pe fiecare credincios. Crăciunul, de acum aproape, să fie pentru fiecare ocazie de reînnoire interioară, de rugăciune, de convertire, de paşi înainte în credinţă şi de fraternitate între noi. Să privim în jurul nostru, să privim mai ales la cei care sunt în lipsuri: fratele care suferă, oriunde s-ar afla, fratele care suferă ne aparţine. Este Isus în iesle: cel care suferă este Isus. Să ne gândim un pic la asta. Şi Crăciunul să fie o apropiere de Isus în acest frate sau în această soră. Este acolo, în fratele nevoiaş, ieslea la care trebuie să mergem cu solidaritate. Aceasta este ieslea vie: ieslea în care îl vom întâlni cu adevărat pe Răscumpărătorul în persoanele care au nevoie. De aceea să mergem spre Noaptea Sfântă şi să aşteptăm împlinirea misterului mântuirii.

Şi urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (20 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro


copilul-1

Oferă o fărâmă din bucuria Crăciunului unui copil sărac, uitat, abandonat, orfan, suferind…

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

Încă nu semănăm cu el…

De lângă Isus Cristos nu a plecat nimeni însetat, flămând, gol, bolnav…

Încă nu semănăm cu el dacă ne culcăm îmbuibați și indiferenți, în timp ce lângă noi trăiesc oameni, mai ales copii, care adorm flămânzi, goi, suferinzi, ne-iubiți.

Încă nu semănăm cu Isus Cristos cel disprețuit și sărac dacă nu am învățat să oferim din puținul pe care-l avem. În mâinile lui puținul nostru, sărăcia noastră devine binecuvântare pentru viața celuilalt (Mt 15,29-37). 

Toți avem ceva de oferit, pentru că toți am primit! (1Cor 4,7)


Isus vindecă mulţi bolnavi şi înmulţeşte pâinile.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 15,29-37
În acel timp, Isus, plecând de acolo, a venit de-a lungul Mării Galileii şi, urcând pe munte, s-a aşezat acolo. 30 Veneau la el mari mulţimi având cu ele şchiopi, orbi, invalizi, muţi şi mulţi alţii pe care îi puneau la picioarele lui, iar el i-a vindecat, 31 aşa încât uimea mulţimea care vedea muţii vorbind, invalizii sănătoşi, şchiopii mergând şi orbii văzând. Şi îl glorificau pe Dumnezeul lui Israel. 32Chemându-i pe discipolii săi, Isus le-a zis: „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce. Şi nu vreau să-i trimit flămânzi, ca nu cumva să leşine pe drum”. 33Discipolii i-au spus: „De unde să luăm în pustiu atâtea pâini încât să hrănim o mulţime atât de mare?” 34 Dar Isus le-a zis: „Câte pâini aveţi?” Ei au răspuns: „Şapte şi câţiva peştişori”. 35 Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ. 36 A luat cele şapte pâini şi peştii şi, după ce a mulţumit, le-a frânt şi le-a dat discipolilor, iar discipolii, mulţimilor. 37 Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din ceea ce a prisosit din bucăţi au strâns şapte coşuri pline.

Cuvântul Domnului

Cerul pe pământ. A iubi şi a sluji pentru a transforma lumea

Sperăm o lume mai bună cu acea speranță neclintită care este văzută ca o copilă aproape ascunsă printre fustele celor două surori mai mari (credinţa şi dragostea), surori ce par că o poartă pe această copilă prin lume, printre oameni, prin și în viața noastră. În realitate, tocmai această copilă, speranța, este cea care ține de mână, poartă și sprijină credința și dragostea în viața noastră.

Transformarea lumii

Apare volumul „Cerul pe pământ” cu un text inedit al Papei Francisc

A apărut în librărie, marţi, 24 noiembrie 2020, volumul Cerul pe pământ. A iubi şi a sluji pentru a transforma lumea (Libreria editrice vaticana, Città del Vaticano, 288 de pagini), cu un text inedit al Papei Francisc – pe care-l publicăm integral în continuare. Cartea, care face parte din coloana Schimb de daruri – caracterizat de o nuanţă specific ecumenică – repropune tema iubirii creştine şi a valorilor legate de ea printr-o culegere de fraze ale Papei Bergoglio.

Se mai poate crede în posibilitatea unei lumi noi, mai drepte şi fraterne? Se poate spera cu adevărat într-o transformare a societăţilor în care trăim, în care să nu domine legea celui mai puternic şi aroganţa dumnezeului ban, ci respectarea persoanei şi o logică de gratuitate? Îmi imaginez expresia pe faţa multora, în faţa acestor cuvinte, a acestor întrebări „naive”. O uşoară strâmbare din buze, curbate într-un mic zâmbet de scepticism sau în cel mai bun dintre cazuri de compătimire care ne face să trăim în societatea scepticismului.

Aşadar, trebuie să luăm act că lumea este nemodificabilă, cu nedreptăţile sale care „strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu”? Şi nouă, oamenilor din Biserică, ne rămâne numai misiunea de a predica resemnare pasivă sau de a enunţa cu repetitivitate necesară principii pe cât de abstracte pe atât de adevărate?

Nicio minte onestă nu poate nega forţa transformatoare a creştinismului în devenirea istoriei. De fiecare dată când viaţa creştină s-a răspândit în societate în mod autentic şi liber a lăsat mereu o urmă de umanitate nouă în lume. Încă din primele secole. Cea mai mare noutate pe planul social a fost considerarea valorii fiecărei persoane, sensibilitate care făcea să nu se rebuteze ca inutili indivizii imperfecţi, să se trateze cu respect sclavii până acolo încât să se simtă ca intolerabilă în timp însăşi instituţia sclaviei, sentimentul de repulsie faţă de cruzimea jocurilor cu gladiatori şi de „spectacolul sângelui”, rezistenţa realizată de monahismul benedictin în timpul barbarilor în faţa abandonării ogoarelor şi a pierderii amintirii culturii greco-latine, frumuseţea sobră a bisericilor romanice şi „asaltul rugător al cerului” al catedralelor gotice, refuzarea severă a cametei şi preceptul moral al „retribuţiei drepte” pentru muncitor inserat în catehism. O lume nouă, care se năştea şi lua formă, încet-încet, într-o lume veche aflată de destrămare.

Cum se întâmpla, care este secretul acestei transformări formidabile? Şi ce învăţătură putem scoate astăzi, noi, creştinii din secolul al XXI-lea? Un gânditor francez din anii ’30, Emmanuel Mounier, spunea că influenţa importantă a creştinismului asupra civilizaţiei europene a fost mai mult un „efect colateral” al mărturiei primilor creştini decât un plan prestabilit; mai mult consecinţa gratuită a unei credinţe trăite simplu decât rezultatul unui program cultural-politic elaborat la măsuţă: „Există mereu între început şi efecte un soi de parcurs în diagonală, pare mereu că creştinismul produce efecte asupra realităţii temporale ca prin supraplus, aproape uneori prin distragere”[1]. Este atunci când creştinismul se înrădăcinează în Evanghelia care dăruieşte civilizaţiei ceea ce are ea mai bun: „de fapt, creştinismul dă mai mult acţiunii exterioare a oamenilor mai degrabă când creşte în intensitate spirituală, decât atunci când se pierde în tactică şi în gestiune”[2]. Desigur această observaţie este valabilă din punct de vedere istoric şi la negativ; am văzut asta de atâtea ori, din păcate: creştinismul pierde ceea ce este mai bun în el atunci când se ajunge la coruperea şi identificarea sa cu logici şi structuri lumeşti.

Să lăsăm suprafaţa pentru a merge mai în profunzime; ca şi cum am coborî în inima unei fântâni pentru a descoperi originea acelei forţe misterioase care, în mod imprevizibil, împinge ţâşnirile în jur, modificând peisajul şi teritoriul înconjurător. O putem găsi, această origine a dinamicii transformatoare creştine, exemplificată bine în experienţa apostolului neamurilor, Paul din Tars, pe care Domnul l-a azvârlit de pe şa pe calea Damascului cu privirea sa puternică şi milostivă. „În acel moment Saul a înţeles că mântuirea sa nu depindea de faptele bune făcute conform legii, ci de faptul că Isus a murit şi pentru el – persecutorul – şi era, şi este, înviat”[3]. Paul n-a făcut nimic pentru a-l întâlni pe Isus, nu a fost iniţiativa sa. Nimic pentru care să merite acea bruscă privire de iubire pe care Dumnezeu a îndreptat-o pe neaşteptate spre un „duşman politic” al său. Nici „faptele bune făcute conform legii” – spune Papa Benedict – nu puteau să-i dea mântuirea. O gratuitate absolută, căreia vechiul persecutor nu-i opune rezistenţă, dimpotrivă o primeşte cu libertate ajungând să simtă acest eveniment ca nota dominantă a vieţii sale. Caritatea a cărui martor pasionat devine Paul şi pe care o cunoaştem bine prin scrisorile sale nu este altceva decât reflexia misterioasă a acelei milostiviri experimentate în viaţa sa.

Cuvintele creştine în timpul nostru adesea evaporează, pierd semnificaţia lor. Iubire, caritate… cuvinte care astăzi evocă un sentimentalism vag sau o filantropie melancolică. Pentru a le înţelege sensul creştin trebuie să ne gândim tocmai la experienţa trăită de Paul, la transformarea care are loc în el prin iniţiativă divină; nu alterează trăsăturile puternice ale personalităţii sale, nu-l face să devină un visător slab şi veleitar, ci un om cu inimă mare pentru că a fost învins de o Iubire mai mare. Imnul său adus carităţii, în Prima Scrisoare către Corinteni, rămâne „manifestul” cel mai sugestiv al revoluţiei pe care Cristos o aduce în lume.

Cu adevărat una din erorile cele mai vechi şi mereu prezente în istoria Bisericii este pelagianismul, în definitiv un creştinism fără Har, credinţa redusă la un moralism, la un efort de voinţă titanic şi falimentar. Pe bună dreptate Augustin – aşa de conştient de rana structurală pe care o poartă în el fiecare suflet – s-a împotrivit cu toate forţele erorii lui Pelagius. De fapt, creştinismul n-a transformat lumea antică prin tactici lumeşti sau voluntarisme etice, ci numai cu puterea Duhului lui Isus înviat.

Întregul fluviu de fapte de caritate mici sau mari, un curent de solidaritate care străbate istoria de două mii de ani, are acest unic izvor. Caritatea se naşte dintr-o emoţie, dintr-o uimire, dintr-un Har.

Încă de la începuturi, istoric, caritatea creştinilor devine atenţie faţă de nevoile persoanelor mai fragile, văduvele, săracii, sclavii, bolnavii, marginalizaţii… Compătimire, a pătimi cu acela care suferă, împărtăşire. Devine şi denunţare a nedreptăţilor şi angajare de a le contrasta pe cât posibil. Deoarece a avea grijă de o persoană înseamnă a îmbrăţişa toată condiţia sa şi a o ajuta să se elibereze de ceea ce o oprimă mai mult şi neagă drepturile sale. Primatul harului nu duce la pasivitate, dimpotrivă însuteşte energiile şi măreşte sensibilitatea faţă de nedreptăţi.

„Nu trebuie să crezi că a fura înseamnă numai a-i fura aproapelui tău averile sale; dacă tu îl vezi pe vecinul tău că îndură foame, sete, nevoie, că nu are casă, haine şi încălţări, şi nu-l ajuţi, furi de la el exact aşa ca acela care fură banii dintr-o geantă sau din casetă. Tu ai obligaţia de a-l ajuta în nevoie. De fapt, bunurile tale nu sunt ale tale; tu eşti numai administratorul lor, cu misiunea de a le împărţi celor care au nevoie”[4].

Este o privire nouă aceea care se naşte din experienţa gratuităţii iubirii lui Dumnezeu trăită personal. De exemplu, nu atenuează, ci ascute sensul dramatic al limitei noastre, al faptului că suntem păcătoşi. Însă tocmai pentru asta ne face să simţim mai puternic necesitatea unei dreptăţi însoţite de milostivire. Scria teologul nord-american Reinhold Niebuhr: „Orice dreptate care nu este altceva decât dreptate degenerează rapid în ceva mai puţin decât dreptatea”[5]. Şi Martin Luter nota: „Adevărata dreptate simte milă; dreptatea falsă simte mânie”[6].

Este diferit şi modul în care creştinul se angajează alături de cei din urmă, care astăzi au chipul bătrânilor singuri, al muncitorilor precari sau la negru, al refugiaţilor, al persoanelor cu dizabilităţi. Această angajare nu este umplutura unui gol propriu din care eventual se încearcă evadarea cu un activism „entuziast” care pe termen lung nu este credibil şi nici nu se susţină în timp.

Un abis separă profesioniştii entuziasmului de angajarea care se naşte din experienţa unui dar primit. Când ne apropiem cu sinceritate de persoanele vulnerabile, cu dorinţa de a le ajuta, se întâmplă să fim trimişi la propriile vulnerabilităţi. Le avem cu toţii. Şi toţi avem nevoie de îngrijire, toţi avem nevoie să fim salvaţi. motiv pentru care caritatea sinceră ajunge mereu la rugăciune, la cerşirea prezenţei lui Dumnezeu, singura care poate vindeca rănile interioare ale noastre şi ale altora.

Există o altă trăsătură distinctivă în acţiunea creştinului faţă de cei din urmă. Este un vârf de bucurie care rămâne mereu, eventual uneori în filigran, chiar în faţa experienţelor mai negative şi dureroase. Este compania unei prezenţe care nu depinde în ultimă analiză de circumstanţele externe, ci este dăruită, întocmai; o familiaritate cu Isus în care se înaintează zi după zi în rugăciune şi în citirea Evangheliei. Rădăcină a unei speranţe de schimbare pe care Charles Peguy o vedea ca virtutea copilă care merge aproape ascunsă printre fustele celor două surori mai mari (credinţa şi caritatea), dar care în realitate ea, această speranţă copilă, este cea care ţine de mână şi sprijină.

„Pentru a nu-l iubi pe aproapele, copilă, 
ar trebui să-ţi acoperi ochii şi urechile. 
La atâtea strigăte de dezolare […]. 
Însă speranţa, spune Dumnezeu, 
iată ceea ce mă uimeşte. 
Pe mine însumi. 
Acest lucru este uimitor. 
Ca acei fii săraci să vadă cum merg lucrurile 
şi să creadă că va fi mai bine mâine dimineaţă. 
Ca să vadă cum merg lucrurile astăzi
şi să creadă că va fi mai bine mâine dimineaţă. 
Acest lucru este uimitor şi este tocmai 
cea mai mare minunăţie a harului nostru. 
Şi eu însumi sunt uimit de asta. 
Şi este nevoie ca harul meu să fie de fapt 
de o forţă incredibilă. 
Şi ca să izvorască dintr-un izvor 
şi ca un fluviu inepuizabil. 
Din acela din care a izvorât prima dată 
şi din care izvorăşte din totdeauna”[7].

(După L’Osservatore Romano, 24 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe ercis.ro

Note:

[1]Feu la Chrétienté, 1950, 252.

[2]Ibid., 253.

[3] Benedict al XVI-lea, Angelus, 25 ianuarie 2009.

[4] Martin Luter, Breviario, 1996, 65-66.

[5]Om moral şi societate imorală, 1968, 181.

[6] Martin Luter, Breviario, 109.

[7] Charles Peguy, Il portico del mistero della seconda virtù, 1978, 14.


papa-francisc-generozitate-vulnerabilitate-iubire-si-slujire-2

Dăruiește speranță unor copii fără copilărie.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

%d blogeri au apreciat: