Arhivă etichetă pentru ‘har’

Aşa se comportă Dumnezeu

Biserica este chemată să ajungă la răscrucile de astăzi,
adică periferiile geografice şi existenţiale ale omenirii,
acele locuri de la margini,
acele situaţii în care se află situaţi şi trăiesc
fărâme de umanitate fără speranţă.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cu relatarea parabolei ospăţului de nuntă, din pagina evanghelică de astăzi (cf. Mt 22,1-14), Isus schiţează proiectul pe care Dumnezeu l-a gândit pentru omenire. Regele care „a făcut nuntă pentru fiul său” (v. 2), este imagine a Tatălui care a prestabilit pentru toată familia umană o minunată sărbătoare de iubire şi de comuniune în jurul Fiului său unicul născut. De două ori regele îi trimite pe servitorii săi să-i cheme pe invitaţi însă aceştia refuză, nu vor să meargă la sărbătoare pentru că au altceva la care să se gândească: ogoare şi afaceri. De atâtea ori şi noi punem interesele noastre şi lucrurile materiale mai înainte de Domnul care ne cheamă – şi ne cheamă la o sărbătoare. Însă regele din parabolă nu vrea ca sala să rămână goală, pentru că doreşte să dăruiască tezaurele împărăţiei sale. Atunci le spune servitorilor: „Mergeţi, aşadar, la răscrucile drumurilor şi, oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă!” (v. 9). Aşa se comportă Dumnezeu: când este refuzat, în loc să capituleze, relansează şi invită să fie chemaţi toţi cei care se află la răscrucile drumurilor, fără a exclude pe nimeni. Nimeni nu este exclus din casa lui Dumnezeu.

Termenul original pe care-l foloseşte evanghelistul Matei face referinţă la limitele drumurilor, adică acele puncte în care străzile oraşului se termină şi încep cărările care conduc la zona de la ţară, în afara localităţii, unde viaţa este precară. Şi la această umanitate a răscrucilor îi trimite regele pe servitorii săi, având certitudinea că găseşte oameni dispuşi să stea la masă. Astfel sala ospăţului se umple de „excluşi”, cei care sunt „din afară”, de cei care n-au părut niciodată vrednici să participe la o sărbătoare, la un ospăţ de nuntă. Mai mult: stăpânul, regele, le spune mesagerilor: „Chemaţi-i pe toţi, buni şi răi. Pe toţi!”. Dumnezeu îi cheamă şi pe cei răi. „Nu, eu sunt rău, am făcut atâtea…”. Te cheamă: „Vino, vino, vino!”. Şi Isus mergea la masă cu vameşii, care erau păcătoşii publici, erau cei răi. Lui Dumnezeu nu-i este frică de sufletul nostru rănit de atâtea răutăţi, pentru că ne iubeşte, ne invită. Şi Biserica este chemată să ajungă la răscrucile de astăzi, adică periferiile geografice şi existenţiale ale omenirii, acele locuri de la margini, acele situaţii în care se află situaţi şi trăiesc fărâme de umanitate fără speranţă. Este vorba de a nu ne acomoda în moduri comode şi obişnuite de evanghelizare şi de mărturie a carităţii, pentru că evanghelia nu este rezervată câtorva aleşi. Şi cei care se află la margini, chiar şi cei care sunt respinşi şi dispreţuiţi de societate, sunt consideraţi de Dumnezeu vrednici de iubirea sa. Pentru toţi el pregăteşte ospăţul său: drepţi şi păcătoşi, buni şi răi, inteligenţi şi inculţi. Aseară, am reuşit să dau un telefon unui preot bătrân italian, misionar din tinereţe în Brazilia, însă lucrând mereu cu cei excluşi, cu săracii. Şi trăieşte acea bătrâneţe în pace: a consumat viaţa sa cu săracii. Aceasta este Mama noastră Biserica, acesta este mesagerul lui Dumnezeu care merge la răscrucile drumurilor.

Totuşi, Domnul pune o condiţie: îmbrăcarea hainei de nuntă. Şi ne întoarcem la parabolă. Când sala este plină, vine regele şi îi salută pe invitaţii de la ultima oră, însă vede pe unul dintre ei fără haina de nuntă, acel soi de manta pe care la intrare îl primea fiecare în dar. Oamenii mergeau aşa cum erau îmbrăcaţi, cum puteau să se îmbrace, nu se îmbrăcau cu haine de gală. Însă la intrare le era dată un soi de manta, un cadou. Acel om, refuzând darul gratuit, s-a auto-exclus: astfel regele nu poate face altceva decât să-l arunce afară. Acest om a primit invitaţia, însă după aceea a decis că ea nu însemna nimic pentru el: era o persoană autosuficientă, nu avea nicio dorinţă de a se schimba sau de a lăsa ca Domnul să-l schimbe. Haina de nuntă – această manta – simbolizează milostivirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte gratuit, adică harul. Fără har nu se poate face un pas înainte în viaţa creştină. Totul este har. Nu este suficient a accepta invitaţia de a-l urma pe Domnul, trebuie să fim disponibili la un drum de convertire, care schimbă inima. Haina milostivirii, pe care Dumnezeu ne-o oferă neîncetat, este un dar gratuit al iubirii sale, este tocmai harul. Şi cere să fie primit cu uimire şi cu bucurie: „Mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai dat acest dar”.

Maria Preasfântă să ne ajute să-i imităm pe servitorii din parabola evanghelică în a ieşi din schemele noastre şi din vederile noastre restrânse, vestind tuturor că Domnul ne invită la ospăţul său, pentru a ne oferi harul care mântuieşte, pentru a ne da darul său.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Doresc să exprim apropierea mea de populaţiile lovite de incendiile care devastează atâtea regiuni ale planetei, precum şi de voluntarii şi pompierii care îşi riscă viaţa pentru a stinge incendiile. Mă gândesc la coasta de vest a Statelor Unite, îndeosebi la California, şi mă gândesc şi la regiunile centrale din America de Sud, la zona Pantanal, la Paraguay, la malurile fluviului Paraná, la Argentina. Multe incendii sunt provocate de seceta persistentă, însă nu lipsesc cele provocate de om. Domnul să-i susţină pe cei care suferă consecinţele acestor catastrofe şi să ne facă atenţi să ocrotim creaţia.

Am apreciat că între Armenia şi Azerbaidjan s-a concordat o încetare a focului din motive umanitare, în vederea obţinerii unui substanţial acord de pace. În pofida faptului că încetarea focului se dovedeşte prea fragilă, încurajez la reluarea ei şi exprim participarea la durerea datorată pierderii de vieţi umane, datorată suferinţelor îndurate, precum şi datorată distrugerii de locuinţe şi locuri de cult. Mă rog şi invit să ne rugăm pentru victime şi pentru toţi cei a căror viaţă este în pericol.

Ieri, la Assisi, a fost beatificat Carlo Acutis, tânăr de cincisprezece ani, îndrăgostit de Euharistie. El nu s-a acomodat într-un imobilism comod, ci a perceput nevoile din timpul său, pentru că îi cei mai slabi vedea faţa lui Cristos. Mărturia sa le indică tinerilor de astăzi că adevărata fericire se află punându-l pe Dumnezeu pe primul loc şi slujindu-l în fraţi, în special cei din urmă. Aplauze pentru noul tânăr fericit!

Aş vrea să amintesc intenţia de rugăciune pe care am propus-o pentru această lună octombrie, care spune aşa: „Să ne rugăm pentru ca laicii, în special femeile, să participe mai mult în instituţiile de responsabilitate ale Bisericii”. Pentru că nimeni dintre noi n-a fost botezat preot nici episcop: toţi am fost botezaţi ca laici şi laice. Laicii sunt protagoniştii Bisericii. Astăzi este nevoie de a lărgi spaţiile unei prezenţe feminine mai incisive în Biserică, şi ale unei prezenţe laice, se înţelege, însă subliniind aspectul feminin, pentru că în general femeile sunt puse deoparte. Trebuie să promovăm integrarea femeilor în locurile în care se iau decizii importante. Să ne rugăm pentru ca, în virtutea Botezului, credincioşii laici, în special femeile, să participe mai mult în instituţiile de responsabilitate în Biserică, fără a cădea în clericalisme care anulează carisma laicală şi ruinează şi faţa Sfintei Maici Biserici.

Duminica viitoare, 18 octombrie, Fundaţia Ajutor Bisericii care suferă promovează iniţiativa „Pentru unitate şi pace, un milion de copii recită Rozariul”. Încurajez această frumoasă manifestare care implică pe copiii din toată lumea, care se vor ruga în special pentru situaţiile de momente critice provocate de pandemie.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite ţări: familii, grupuri parohiale, asociaţii şi pe fiecare credincios. Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (11 octombrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Da sau nu?

Iubiţi fraţi şi surori,

În ţara mea se spune: „Când e timp urât, faţă bună”. Cu această „faţă bună” vă spun: bună ziua.

Cu predica sa despre Împărăţia lui Dumnezeu, Isus se opune unei religiozităţi care nu implică viaţa umană, care nu interpelează conştiinţa şi responsabilitatea sa în faţa binelui şi a răului. Demonstrează asta şi cu parabola celor doi fii, care este propusă în Evanghelia lui Matei (cf. 21,28-32). La invitaţia tatălui de a merge să lucreze în vie, primul fiu răspunde în mod impulsiv „nu, nu merg”, însă după aceea îi pare rău şi merge; în schimb, al doilea fiu, care imediat răspunde „da, da, tată”, în realitate nu face asta, nu merge. Ascultarea nu constă în a spune „da” sau „nu”, ci întotdeauna în a acţiona, în a cultiva via, în a realiza Împărăţia lui Dumnezeu, în a face binele. Cu acest exemplu simplu, Isus vrea să depăşească o religie înţeleasă numai ca practică exterioară şi obişnuită, care nu are incidenţă asupra vieţii şi asupra atitudinilor persoanelor, o religiozitate superficială, numai „rituală”, în sensul urât al cuvântului.

Exponenţii acestei religiozităţi „de faţadă”, pe care Isus îi dezaprobă, erau în acel timp „arhiereii şi bătrânii poporului” (Mt 21,23) care, conform avertismentului Domnului, sunt depăşiţi în Împărăţia lui Dumnezeu de vameşi şi desfrânate (cf. v. 31). Isus le spune: „Ei, vameşii, adică păcătoşii, şi desfrânatele vă vor preceda în Împărăţia cerurilor”. Această afirmaţi nu trebuie să ne inducă să credem că fac bine cei care nu respectă poruncile lui Dumnezeu, cei care nu respectă morala, şi spun: „Şi ce dacă, cei care merg la biserică sunt mai răi decât noi!”. Nu, aceasta nu este învăţătura lui Isus. Isus nu-i indică pe vameşi şi pe desfrânate ca modele de viaţă, ci ca „privilegiaţi ai Harului”. Şi aş vrea să subliniez acest cuvânt „har”, harul, deoarece convertirea este întotdeauna un har. Un har pe care Dumnezeu îl oferă oricui se deschide şi se converteşte la El. De fapt, aceste persoane, ascultând predica sa, s-au căit şi şi-au schimbat viaţa. De exemplu, să ne gândim la Matei, care era un vameş, un trădător al patriei sale.

În Evanghelia de astăzi, cel care face o figură mai bună este primul frate, nu pentru că a spus „nu” tatălui său, ci pentru că după aceea „nu”-ul s-a transformat în „da”, i-a părut rău. Dumnezeu este răbdător cu fiecare dintre noi: nu încetează, nu renunţă după „nu”-ul nostru; ne lasă liberi chiar şi să ne îndepărtăm de El şi să greşim. A ne gândi la răbdarea lui Dumnezeu este minunat! Aşa cum Domnul ne aşteaptă întotdeauna; mereu alături de noi pentru a ne ajuta; El respectă libertatea noastră. Şi aşteaptă trepidând „da”-ul nostru, pentru a ne primi din nou în braţele sale paterne şi a ne umple de milostivirea sa fără margini. Credinţa în Dumnezeu cere să reînnoim în fiecare zi alegerea binelui faţă de rău, alegerea adevărului faţă de minciună, alegerea iubirii aproapelui faţă de egoism. Cel care se converteşte la această alegere, după ce a experimentat păcatul, va găsi primele locuri în Împărăţia cerurilor, unde există mai multă bucurie pentru un singur păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi (cf. Lc 15,7).

Însă convertirea, schimbarea inimii, este un proces, un proces care ne purifică de încrustările morale. Şi uneori este un proces dureros, pentru că nu există calea sfinţeniei fără vreo renunţare şi fără lupta spirituală. A lupta pentru bine, a lupta pentru a nu cădea în ispită, a face partea noastră atât cât putem, pentru a ajunge să trăim în pace şi în bucuria Fericirilor. Evanghelia de astăzi cheamă în cauză modul de a trăi viaţa creştină, care nu este formată din vise şi aspiraţii frumoase, ci din angajamente concrete, pentru a ne deschide mereu la voinţa lui Dumnezeu şi la iubirea faţă de fraţi. Însă asta, chiar şi cea mai mică angajare concretă, nu se poate face fără har. Convertirea este un har pe care trebuie să-l cerem mereu: „Doamne, dă-mi harul de a fi mai bun. Dă-mi harul de a fi un creştin bun”.

Maria Preasfântă să ne ajute să fim docili la acţiunea Duhului Sfânt. El este Cel care înmoaie împietrirea inimilor şi le dispune la căinţă, pentru a obţine viaţa şi mântuirea promise de Isus.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Au venit ştiri îngrijorătoare de ciocniri în zona Caucazului. Mă rog pentru pacea în Caucaz şi cer părţilor aflate în conflict să facă gesturi concrete de bunăvoinţă şi de fraternitate, care să poată duce la rezolvarea problemelor nu prin folosirea forţei şi a armelor, ci prin intermediul dialogului şi negocierii. Să ne rugăm împreună, în tăcere, pentru pacea în Caucaz.

Ieri, la Napoli, a fost proclamată fericită Maria Luigia a Preasfântului Sacrament, înainte de călugărie Maria Velotti, fondatoarea Congregaţiei Surorilor Franciscane Adoratoare ale Sfintei Cruci. Să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru această nouă fericită, exemplu de contemplare a misterului Calvarului şi neobosită în exercitarea carităţii.

Biserica astăzi celebrează Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului. Salut refugiaţii şi migranţii prezenţi în piaţă în jurul monumentului intitulat „Îngeri fără să ştie” (cf. Evr 13,2), pe care l-am binecuvântat în urmă cu un an. Anul acesta am voit să dedic mesajul meu evacuaţilor interni, care sunt constrânşi să fugă, aşa cum i s-a întâmplat şi lui Isus şi familiei sale. „Asemenea lui Isus constrânşi să fugă”, şi evacuaţii, migranţii. Spre ei, în mod deosebit, şi celor care îi asistă se îndreaptă amintirea noastră şi rugăciunea noastră.

Astăzi este şi Ziua Mondială a Turismului. Pandemia a lovit dur acest sector, aşa de important pentru multe ţări. Adresez încurajarea mea celor care lucrează în turism, îndeosebi micilor firme familiale şi tinerilor. Doresc ca toţi să se poate ridica în curând din actualele dificultăţi.

Şi acum vă salut pe voi, dragi credincioşi romani şi pelerini din diferite părţi ale Italiei şi ale lumii. Sunt atâtea steaguri diferite! Un gând special faţă de femeile şi faţă de toate persoanele angajate în lupta împotriva tumorilor de sân. Domnul să susţină angajarea voastră! Şi salut pelerinii din Siena veniţi pe jos până la Roma.

Şi vouă tuturor vă urez o duminică frumoasă, o duminică în pace. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere.

Papa Francisc: Angelus (27 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe ercis.ro

Chemare. Recompensă. Disponibilitate

„Dumnezeu se comportă aşa:
nu priveşte la timp şi la rezultate,
ci la disponibilitate,
priveşte la generozitatea cu care ne punem în slujba sa.
Acţiunea sa este mai mult decât dreaptă,
în sensul că merge dincolo de dreptate şi se manifestă în har”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Pagina evanghelică de astăzi (cf. Mt 10,1-16) relatează parabola lucrătorilor chemaţi cu ziua de stăpânul viei. Prin această relatare, Isus ne arată modul surprinzător de a acţiona al lui Dumnezeu, reprezentat de două atitudini ale stăpânului: chemarea şi recompensa.

Înainte de toate chemarea. De cinci ori stăpânul unei vii iese în piaţă şi cheamă să lucreze pentru el: la şase, la nouă, la doisprezece, la trei şi la cinci după-amiază. Este emoţionantă imaginea acestui stăpân care iese în mai multe rânduri în piaţă ca să caute lucrători pentru via sa. Acel stăpân îl reprezintă pe Dumnezeu care îi cheamă pe toţi şi cheamă mereu, la orice oră. Dumnezeu acţionează aşa şi astăzi: continuă să cheme pe oricine, la orice oră, pentru a-i invita să lucreze în Împărăţia sa. Acesta este stilul lui Dumnezeu, pe care la rândul nostru suntem chemați să-l receptăm şi să-l imităm. El nu stă închis în lumea sa, ci „iese”: Dumnezeu este mereu în ieşire, căutându-ne; nu este închis: Dumnezeu iese. Iese încontinuu în căutarea persoanelor, pentru că vrea ca nimeni să nu fie exclus de la planul său de iubire.

Şi comunităţile noastre sunt chemate să iasă din diferitele tipuri de „graniţe” care pot să existe, pentru a oferi tuturor cuvântul de mântuire pe care Isus a venit să-l aducă. Este vorba de a ne deschide la orizonturi de viaţă care oferă speranţă celor care rămân în periferiile existenţiale şi încă n-au experiment, sau au pierdut, forţa şi lumina întâlnirii cu Cristos. Biserica trebuie să fie ca Dumnezeu: mereu în ieşire; şi atunci când Biserica nu este în ieşire, se îmbolnăveşte de atâtea rele pe care le avem în Biserică. Şi de ce sunt aceste boli în Biserică? Pentru că nu este în ieşire. Este adevărat că atunci când unul iese există pericolul unui accident. Însă este mai bine cu o Biserică accidentată, pentru a ieşi, pentru a vesti evanghelia, decât o Biserică bolnavă de închidere. Dumnezeu iese mereu, pentru că este Tată, pentru că iubeşte. Biserica trebuie să facă acelaşi lucru: mereu în ieşire.

A doua atitudine a stăpânului, care reprezintă pe cea a lui Dumnezeu, este modul său de a-i recompensa pe lucrători. Cum plăteşte Dumnezeu? Stăpânul se înţelege cu „un dinar” (v. 2) cu primii lucrători luaţi dimineaţa. În schimb, celor care se adaugă după aceea le spune: „Ceea ce este drept vă voi da!” (v. 4). La sfârşitul zilei, stăpânul viei porunceşte să se dea tuturor aceeaşi plată, adică un dinar. Cei care au lucrat încă de dimineaţă sunt mâniaţi şi se plâng împotriva stăpânului, însă el insistă: vrea să dea maximul recompensei tuturor, şi celor care au ajuns ultimii (v. 8-15). Întotdeauna Dumnezeu plăteşte maximul: nu rămâne la jumătate de plată. Plăteşte tot. Şi aici se înţelege că Isus nu vorbeşte despre muncă şi despre salariul just, care este o altă problemă, ci despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre bunătatea Tatălui ceresc care iese încontinuu ca să invite şi plăteşte maximul tuturor.

De fapt, Dumnezeu se comportă aşa: nu priveşte la timp şi la rezultate, ci la disponibilitate, priveşte la generozitatea cu care ne punem în slujba sa. Acţiunea sa este mai mult decât dreaptă, în sensul că merge dincolo de dreptate şi se manifestă în har. Totul este har. Mântuirea noastră este har. Sfinţenia noastră este har. Dăruindu-ne harul, El ne oferă mai mult decât merităm noi. Şi atunci, cel care raţionează cu logica umană, adică aceea a meritelor dobândite cu propria bravură, din cel dintâi ajunge cel din urmă. „Dar, eu am lucrat mult, am făcut mult în Biserică, am ajutat mult şi mă plătesc la fel cu acela care a ajuns ultimul”. Să ne amintim cine a fost primul sfânt canonizat în Biserică: tâlharul cel bun. A „furat” cerul în ultimul moment al vieţii sale: acesta este Har, aşa este Dumnezeu. Şi cu noi toţi. În schimb, cel care încearcă să se gândească la propriile merite, eşuează; cine se încredinţează cu umilinţă milostivirii Tatălui, precum cel din urmă – ca tâlharul cel bun – ajunge primul (cf. v. 16).

Maria Preasfântă să ne ajute să simţim în fiecare zi bucuria şi uimirea că suntem chemaţi de Dumnezeu ca să lucrăm pentru el, în ogorul său care este lumea, în via sa care este Biserica. Şi să avem ca unică recompensă iubirea sa, prietenia cu Isus. 

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Conform programelor făcute înainte de pandemie, în zilele trecute ar fi trebuit să se desfăşoare Congresul Euharistic Internaţional la Budapesta. Pentru aceasta doresc să adresez salutul meu păstorilor şi credincioşilor din Ungaria şi tuturor celor care aşteptau cu credinţă şi cu bucurie acest eveniment eclezial. Congresul a fost amânat pentru anul viitor, de la 5 la 12 septembrie, tot la Budapesta. Să continuăm, uniţi spiritual, drumul de pregătire, găsind în Euharistie izvorul vieţii şi misiunii Bisericii.

Astăzi în Italia este Ziua pentru Universitatea Catolică „Sacro Cuore”. Încurajez să se susţină această importantă instituţie culturală, chemată să dea continuitate şi nouă vigoare unui proiect care a ştiut să deschidă poarta viitorului multor generaţii de tineri. Este mai important ca niciodată ca noile generaţii să fie format la îngrijirea demnităţii umane şi a casei comune.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite ţări: familii grupuri parohiale, asociaţii şi fiecare credincios.

Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere.

Papa Francisc: Angelus (20 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: