Cu ce „rude prin alianță” (nu) te poți căsători: impedimentul de afinitate (can. 1092)

img_47931_76829

 

Can. 1092 – Afinitatea în linie dreaptă în orice grad invalidează căsătoria.

Can. 1092 – Affinitas in linea recta dirimit matrimonium in quolibet gradu.

Can. 1092 – L’affinità nella linea retta rende nullo il matrimonio in qualunque grado.

„Afinitatea este legătură de rudenie creată prin căsătorie între unul dintre soți și rudele celuilalt soț”, după cum citim în Dicționarul Explicativ al Limbii Române.

Actualul Cod de Drept Canonic ne învață prin canonul 109: „Afinitatea derivă dintr-o căsătorie validă, chiar neconsumată, și există între soț și consangvinii soției, precum și între soție și consangvinii soțului.

Afinitatea este calculată în așa fel încât cei care sunt consangvinii soțului sunt în aceeași linie și în același grad afinii soției, și invers”.

Chiar dacă afinitatea este o legătură juridică foarte asemănătoare cu consangvinitatea, trebuie subliniat că, în timp ce fundamentul consangvinității este nașterea (fie că ne referim la nașterea apărută în cadrul unei căsătorii legitime sau ilegitime, valide sau invalide, sau în urma oricărui fel de unire trupească în afara căsătoriei), fundamentul exclusiv al legăturii de afinitate este căsătoria validă, chiar dacă nu a fost consumată. Această legătură jurudică se creează pentru totodeauna și rămâne chiar și după moartea unuia dintre soți, după cum rămâne și în cazul în care se primește dispensa super rato din partea Pontifului Roman.

Cu toate acestea este un impediment de drept bisericesc, chiar și în linie dreaptă. De aceea, în principiu Biserica poate dispensa de acest impediment, însă în realitate este vorba despre o dispensă care se acordă în condiții cu totul și cu totul excepționale, tocmai pentru a evita scandalul și confuzia. Dispensa nu este rezervată Sfântului Scaun și poate fi acordată de către Ordinariul locului (cf. can. 1078).

Originea acestui impediment o găsim în legea mozaică (cf. Lev 18,8-18; 20,11-21; Dt 25,5; 27,20) și în dreptul roman. Conform legislației actuale bărbatul rămas văduv nu se poate căsători nici cu mama soției răposate, nici cu fiica pe care fosta soție a avut-o dintr-o altă căsătorie sau dintr-o legătură extraconjugală. Tot astfel, o femeie rămasă văduvă nu se poate recăsători nici cu tatăl fostului soț, nici cu fiul pe care fostul soț l-a avut dintr-o altă căsătorie sau dintr-o legătură extraconjugală. Altfel spus nu se poate căsători socrul cu nora, nici soacra cu ginerele, nici tatăl vitreg cu fiica viitregă și nici mama vitregă cu fiul vitreg.

Actualul Cod nu mai ia în considerare afinitatea în linie colaterală. Un bărbat rămas văduv se poate căsători fără dispensă cu sora soției sale decedate, iar femeia rămasă văduvă se poate căsători fără dispensă cu fratele soțului său decedat. Cei care au lucrat la revizuirea Codului au considerat că „deseori căsătoria între afini este cea mai bună soluţie în favoarea copiilor proveniţi din prima căsătorie”.

Trebuie însă adăugat că în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (Catolice), de exemplu, în Biserica Greco-Catolică, afinitatea constituie impediment și in gradul doi în linie colaterală: „Affinitas matrimonium dirimit in quolibet gradu lineae rectae et in secundo gradu lineae collateralis – Afinitatea invalidează căsătoria în orice grad în linie dreaptă şi în gradul al doilea al liniei colaterale” (CCEO, can. 809, § 1).

De asemenea, ca și pentru consangvinitate, impedimentul de afinitate nu se multiplică.

Observații.

Afinitatea se creează doar între soț și consangvinii soției, precum și între soție și consangvinii soțului. Așadar, nu se poate vorbi despre afinitate ca impediment matrimonial între consagvinii soțului și consangvinii soției. De exemplu, Costeluș și Filomena, amândoi văduvi, se căsătoresc. Din prima căsătorie amândoi au mai mulți copii. Între Costeluș și copiii Filomenei, precum și între Filomena și fiii lui Costeluș, există această afinitate. Însă între copiii lui Costeluș din prima căsătorie și copiii Filomenei din prima căsătorie, nu există acest tip de afinitate.

De asemenea, nu există afinitate ca impediment matrimonial între soț și afinii soției sau între soție și afinii soțului. De exemplu. Costeluș și Filomena sunt soț și soție. Filomena are o soră, Perpetua, și un frate, Oscar. Acesta din urmă, Oscar, este căsătorit cu Paulina. Între Costeluș și Perpetua, adică sora soției lui, există afinitate în linie colaterală. Însă între Costeluș și Paulina, cumnata soției, nu există afinitate.

O altă observație este legată de faptul că afinitatea nu are linii și grade proprii. De aceea, așa cum citim în paragraful al doilea al canonului 1092, se aplică liniile și gradele de la consangvinitate. Astfel, consanvinii soțului sunt afinii soției în aceeași linie și în același grad, și viceversa. De exemplu, între noră și socru, între ginere și soacră, între tatăl vitreg și fiica vitregă, între mama vitregă și fiul vitreg, există afinitate de gradul întâi în linie dreaptă. Gradul doi în linie dreaptă avem între soț și bunicii sau nepoții soției, și viceversa. Iar între cumnați este afinitate de gradul doi în linie colaterală.

Mai trebuie adăugat că acest impediment, conform canonului 11, nu îi privește pe cei nebotezați. Însă după ce primesc botezul în Biserica Catolică, afinitatea care eventual exista devine automat impediment. Necatolicii, botezați sau nu, pot fi supuși acestui impediment în mod indirect daca vor să căsătorească un catolic care le este afín.

În Biserica Ortodxă Română: „Cuscria, afinitatea sau alianta, este rudenia ce se stabileste intre doua sau mai multe persoane prin actul fizic al casatoriei. Se socoteste cuscrie de felul I, sau de un neam, rudenia ce se creeaza intre un sot cu consangenii celuilalt sot; cuscrie de felul II, sau de doua neamuri, lega­tura de rudenie dintre consangenii unui sot cu consangenii celuilalt sot si cuscrie de felul III, sau de trei neamuri, legatura de rudenie dintre incuscritii unui sot dintr-o prima casatorie cu incuscritii lui din o a doua ca­satorie, sau intre incuscritii unui sot dintr-o familie de mijloc cu incu­scritii unei alte persoane din aceeasi familie de mijloc. Asemenea cuscrie de felul III sau de trei neamuri se realizeaza deci prin doua casatorii.

Sotii, formand o unitate, fiecare din ei devine pentru rudele celui­lalt sot ruda (cuscru) in acelasi grad in care acesta se gasea cu consan­genii sai. Pentru acest motiv cuscria de felul I constituie impediment la casatorie in linie directa la infinit si in linie colaterala pana la gradul IV, ca si la consangenitate, in mod absolut, pentru gradul V si VI putandu-se obtine dispensa.

Cuscria de felul II opreste incheierea casatoriei pana la gradul IV (can. 19 apostolic, can. 54 trulan, can. 87 al sfantului Vasile cel Mare), iar curscria de felul III, pana la gradul II.

Codul Familiei nu prevede cuscria, in general, ca impediment la casatorie. S-ar putea intampla deci ca unii credinciosi care s-ar afla cuscri in grade oprite de Biserica sa se fi casatorit civil si sa solicate binecuvantarea casatoriei lor. In asemenea cazuri, preotul este dator sa nu treaca la savarsirea Tainei nuntii inainte de a fi primit dezlegarea sau dispensa necesara de la episcopul sau” (Informatiile despre afinitatea in Biserica Ortodoxa sunt luate de aici: http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/sfintele-taine/impedimente-casatorie-69132.html ).

În Noul Cod Civil din România la articolul 407 citim: „(1) Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. (2) Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ”. Însă articolul 274 nu menționaează nicio restricție pentru rudenia prin alianță, ci doar de impedimentul de consangvinitate. În acest articol citim: „(1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv. (2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens. (3) În cazul adopţiei, dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei”.

De asemenea, în Codul familiei citim:

„Art. 6. Este oprita casatoria intre rudele in linie dreapta, precum si intre cele in linie colaterala pana la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice, casatoria intre rudele in linie colaterala de gradul al patrulea, poate fi incuviintata de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al municipiului Bucuresti sau al judetului in cuprinsul caruia cel care cere aceasta incuviintare isi are domiciliul.

Art. 7. Este oprita casatoria:

  1. a) intre cel care infiaza sau ascendentii lui, de o parte, si cel infiat ori descendentii acestuia, de alta;
  2. b) intre copiii celui care infiaza, de o parte, si cel infiat sau copiii acestuia, de alta;
  3. c) intre cei infiati de aceeasi persoana.

Pentru motive temeinice, casatoria intre persoanele prevazute la lit. b si c de mai sus poate fi incuviintata potrivit dispozitiilor art. 6 alin. (2).

Art. 8. În timpul tutelei, casatoria este oprita intre tutore si persoana minora ce se afla sub tutela sa”.

„Deoarece planul lui Dumnezeu despre Căsătorie şi familie priveşte pe bărbat şi femeie în complexul existenţei lor zilnice şi în situaţii sociale şi culturale bine determinate, Biserica, în îndeplinirea misiunii sale, trebuie să cunoască situaţiile în care se dezvoltă astăzi Căsătoria şi familia.

Această cunoaştere este deci o exigenţă indispensabilă pentru opera de evanghelizare. Într-adevăr, Biserica trebuie să vestească evanghelia lui Isus Cristos, neschimbată şi mereu nouă, familiilor noastre, aşa cum sunt acestea legate de condiţiile lumii în mijlocul căreia sunt chemate să primească şi să realizeze planul lui Dumnezeu specific lor. Dar nu numai atât; chemările şi ecourile Duhului Sfânt răsună chiar prin glasul evenimentelor istorice, iar Biserica poate să fie condusă la înţelegerea mai profundă a misterului inepuizabil al Căsătoriei şi al familiei, chiar de complexul situaţiilor, de întrebările, neliniştile şi speranţele tinerilor, ale soţilor şi ale părinţilor zilelor noastre.

La toate acestea trebuie adăugată o constatare deosebit de importantă pentru zilele noastre. Nu rareori bărbatului şi femeii de astăzi, în căutarea sinceră şi profundă a unui răspuns la problemele zilnice şi grave ale vieţii lor matrimoniale şi familiale, le sunt oferite viziuni şi propuneri chiar seducătoare, dar care compromit în diferite feluri adevărul şi demnitatea persoanei umane. Adesea, această ofertă este făcută de organizarea puternică şi capilară a mijloacelor de comunicare socială, care subminează în mod subtil libertatea şi capacitatea de judecare obiectivă a lucrurilor.

Mulţi sunt conştienţi deja de acest pericol în care se află persoana umană şi lucrează pentru adevăr. Biserica, ajutată de discernământul evangheliei, se uneşte cu aceştia, punându-se în slujirea adevărului, a libertăţii şi a demnităţii fiecărui bărbat şi a fiecărei femei”.

Din Exortaţia apostolică Familiaris Consortio
a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
despre îndatoririle familiei creştine în lumea de astăzi, nr. 4.

Aici puteți citi și despre alte impedimente:

Canonul 1083: Impedimentul de vârstă

Canonul 1084: Impedimentul de impotență

Canonul 1085: Impedimentul de legământ matrimonial

Canonul 1086: Impedimentul de disparitate de cult

Canonul 1087: Impedimentul de hirotonire

Canonul 1088: Impedimentul de vot public de castitate

Canonul 1089: Impedimentul de răpire („raptus”)

Canonul 1090: Impedimentul de crimă

Canonul 1091: Impedimentul de consangvinitate

 


Bibliografie:

Arroba Conde M. J. (ed.), Manuale di diritto canonico, Lateran University Press, Città del Vaticano 2014.

Chiappetta L., Il codice di Diritto Canonico. Commento giuridico-pastorale, Roma 20123.

Tamaș I. (trad.),Codul de drept canonic: textul oficial și traducerea în limba română, Sapientia, Iași 2012.

Tamaș I., Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iasi 2013.

Demnitatea femeii, a căsătoriei și a libertății: impedimentul de răpire („raptus”)

Canonul 1089: Nu poate avea loc căsătoria între un bărbat şi o femeie răpită sau cel puţin reţinută cu scopul de a încheia cu ea căsătorie, decât dacă, ulterior, femeia, separată de cel care a răpit-o, aflându-se într-un loc sigur şi liber, alege de bunăvoie căsătoria.

Inter virum et mulierem abductam vel saltem retentam intuitu matrimonii cum ea contrahendi, nullum matrimonium consistere potest, nisi postea mulier a raptore separata et in loco tuto ac libero constituta, matrimonium sponte eligat.

Non è possibile costituire un valido matrimonio tra l’uomo e la donna rapita o almeno trattenuta allo scopo di contrarre matrimonio con essa, se non dopo che la donna, separata dal rapitore e posta in un luogo sicuro e libero, scelga spontaneamente il matrimonio.

Ioan Paul II_femeia si demnitatea saRăpirea – adică „a lua cu sila pe cineva” (DEX) – este considerată în Dreptul Canonic delict și impediment. Atât Statul (articolul 205 din Noul Cod penal) cât și Biserica pedepsesc și luptă împotrivă acestui delict care deteriorează viața și libertatea persoanei umane. Atunci când se vorbește despre delictul de răpire în dreptul canonic se face referire la orice persoană răpită sau reținută prin violență sau prin înșelăciune (can. 1397). Însă ca impediment matrimonial se referă doar la femeia răpită sau reținută prin violență cu scopul încheierii căsătoriei.

Răpirea constă în acțiunea violentă prin care o persoană (în cazul nostru canonul vorbește despre o femeie) este luată și transferată dintr-un loc sigur într-un loc nesigur, unde aceasta este ținută sub puterea (teroarea) celui răpit. Caracteristica acestei răpiri este tocmai separarea violentă de locul în care femeia se bucura de libertate și se simțea în siguranță și transferarea ei într-un alt loc unde viața ei este condiționată de cel care a răpit-o. În aceeași categorie se regăsește și femeia care, fără să fi fost transferată dintr-un loc în altul, a fost sechestrată, reținută prin violență în propria casă sau în orice alt loc unde înainte de sechestru se bucura de libertate și siguranță.

Motivația acestui canon care invalidează căsătoria dintre un bărbat și o femeie răpită este tocmai ocrotirea libertății femeii și totodată ocrotirea demnității sacramentului căsătoriei, sacrament care este comuniune de iubire și deci nu poate fi rodul unei acțiuni violente.

Trei sunt condițiile care trebuie să fie întrunite pentru ca o căsătorie să intre sub incidența acestui canon. În primul rând persoana răpită să fie femeia și nu bărbatul și nici părinții sau tutorii ori altcineva din familia ei, care apoi să fie folosiți cu scopul de a constrânge să accepte căsătoria. În al doilea rând răpirea să fie făcută împotriva voinței femeii și prin violență, amenințări sau înșelăciune. Se vorbește despre violență atunci când femeia răpită se opune fie răpirii, fie intenției matrimoniale a răpitorului. Dacă femeia la început este contrară, însă apoi se lasă convinsă (sedusă!) de răpitor și merge de bunăvoie, nu se mai poate vorbi de condițiile necesare pentru a intra sub incidența acestui impediment, întrucât lipsește elementul esențial: violența. Doctrina și jurisprudența recunosc că seducția nu face parte din rechizitele acestui impediment, însă întotdeauna trebuie evaluată bine situația și verificate toate datele pentru a se vedea dacă nu cumva, în cazul în care femeia acceptă căsătoria, aceasta să nu fie făcută din teamă (can. 1103), teamă care viciază consensul. Iar în al treilea rând, dincolo de răpirea violentă a femeii din locul în care trăia liberă și în siguranță, pentru ca impedimentul să aibă efect este necesar ca răpirea sau sechestrul să fi fost făcute tocmai în scopul încheierii căsătoriei cu respectiva persoană. Răpirea poate fi făcută și prin intermediul unei terțe persoane, distincte de cel care comandă răpirea. În cazul acesta impedimentul se referă doar la cel care comandă răpirea, nu la cel care efectuează acțiunea în sine.

Întrucât impedimentul este de drept bisericesc el obligă doar pe cei botezați în Biserica Catolică și pe cei primiți în ea (can. 11), însă, fiind vorba de un impediment relativ, care interzice căsătoria între răpitor și persoana răpită, el se aplică și atunci când doar unul din cei doi este catolic.

Acest impediment nu are caracter perpetuu, ceea ce înseamnă că încetează odată cu ieșirea femeii de sub puterea răpitorului și întoarcerea ei în într-un loc în care se bucură de libertate și siguranță fizică și psihologică.

Pentru a celebra o căsătorie în urma unei răpiri, chiar și atunci când femeia răpită și-a dat consimțământul, se cere separarea fizică a femeii de răpitor pentru a se vedea dacă într-adevăr aceasta este voința ei. Totodată trebuie verificată condiția psihică a femeii, analizându-se dacă are starea și capacitatea psihică suficiente pentru a decide în mod liber încheierea căsătoriei. De aceste rechizite nu se poate dispensa, iar impedimentul, așa cum am menționat deja, încetează doar atunci când se termină starea de răpire sau de sechestru a femeii. În cazul extraordinar și puțin probabil al imposibilității de a despărți femeia de cel răpit pentru a se asigura asupra deciziei ei libere de a se căsători, se poate acorda dispensa, însă doar atunci când s-au luat toate măsurile necesare pentru a fi siguri de libertatea femeii în alegerea căsătoriei.

Noul Cod penal atunci când precizează infracțiunile contra libertății persoanelor, la articolul 205 stabilește:

(1) Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 7 ani.

(2) Se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.

(3) Dacă fapta este săvârşită:

  1. a) de către o persoană înarmată;
  2. b) asupra unui minor;
  3. c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei,

pedeapsa este închisoarea cuprinsă între 3 şi 10 ani.

(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.

Iată un text din scrierile sfântului părinte papa Ioan Paul al II-lea care ne vorbește despre demnitatea femeii:

„Biserica doreşte să aducă mulţumiri Preasfintei Treimi pentru «misterul femeii», şi pentru fiecare femeie, pentru ceea ce constituie veşnica măsură a demnităţii sale feminine, pentru «marile lucruri ale lui Dumnezeu» care în istoria generaţiilor umane s-au săvârşit în ea şi prin ea.

Mulţumirea adusă Domnului pentru planul său referitor la vocaţia şi misiunea femeii în lume devine şi o mulţumire concretă şi directă adusă femeilor, fiecărei femei, pentru ceea ce reprezintă ea în viaţa omenirii.

Mulţumire ţie, femeie-mamă, care devii sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul unei experienţe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.

Mulţumire ţie, femeie-soţie, care-ţi uneşti irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.

Mulţumire ţie, femeie-fiică şi femeie-soră, care porţi în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii tale, ale intuiţiei tale, ale generozităţii şi statorniciei tale.

Mulţumire ţie, femeie-muncitoare, angajată în toate domeniile vieţii sociale, economice, culturale, artistice şi politice, pentru indispensabila contribuţie pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă sensului „misterului”, la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate ale umanităţii.

Mulţumire ţie, femeie-consacrată, care după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate şi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu un răspuns „sponsal”, care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

Mulţumire ţie, femeie, pentru însuşi faptul că eşti femeie! Cu percepţia care este proprie feminităţii tale, tu îmbogăţeşti înţelegerea lumii şi contribui la adevărul deplin al raporturilor umane”

(Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către femei, nr.2).


Aici puteți citi și despre alte impedimente:

Canonul 1083: Impedimentul de vârstă

Canonul 1084: Impedimentul de impotență

Canonul 1085: Impedimentul de legământ matrimonial

Canonul 1086: Impedimentul de disparitate de cult

Canonul 1087: Impedimentul de hirotonire

Canonul 1088: Impedimentul de vot public de castitate


Bibliografie:

Arroba Conde M. J. (ed.), Manuale di diritto canonico, Lateran University Press, Città del Vaticano 2014.

Chiappetta L., Il codice di Diritto Canonico. Commento giuridico-pastorale, Roma 20123.

Tamaș I. (trad.),Codul de drept canonic: textul oficial și traducerea în limba română, Sapientia, Iași 2012.

Tamaș I., Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iasi 2013.

Atentează invalid căsătoria cei care sunt legaţi de votul public perpetuu de castitate într-un institut religios (canonul 1088: impedimentul de vot public de castitate)

Canonul 1088:

Invalide matrimonium attentant, qui voto publico perpetuo castitatis in instituto religioso adstricti sunt.

Attentano invalidamente il matrimonio coloro che sono vincolati dal voto pubblico perpetuo di castità emesso in un istituto religioso.

Atentează invalid căsătoria cei care sunt legaţi de votul public perpetuu de castitate într-un institut religios.

Papa Francisc Familia si viata consacrataCu toate că impedimentul matrimonial care derivă din votul public perpetuu de castitate făcut într-un institut religios prezintă puncte comune cu impedimentul care derivă din hirotonire, aceste două impedimente trebuie considerate separate și distincte. Atât unul cât și celălalt au fost stabilite de Biserică pentru a evidenția incompatibilitatea, fie relativă, fie absolută, ce există între starea de viață aleasă de ministrul sacru sau de călugăr și starea vieții de căsătorie. Acest impediment ne vorbește despre dăruirea totală de sine pe care persoanele consacrate o fac Domnului, o dăruire de sine intimă și definitivă între cel ales și Cristos, așa cum este și iubirea dintre soți.

Așadar, acest impediment îi leagă pe acei creștini care printr-un act – profesiunea religioasă publică – au făcut cele trei voturi: de sărăcie, de castitate și de ascultare, act (vot) prin care sunt încorporați în formă definitivă într-un institut religios. „Votul este făgăduinţa deliberată şi liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil şi superior, ce trebuie împlinit pe temeiul virtuţii religiei (can. 1191, § 1).

Potrivit Codului din 1917, erau supuşi legii impedimentului dirimant numai membrii unui ordin religios cu voturi solemne, în timp ce membrii unei congregaţii cu voturi simple erau supuşi impedimentului prohibitiv („impediens”) (CDC 1917, cann. 1073 şi 1058, §§ 1 şi 2). Actualului Cod, deși continuă să facă distincție între votul simplu și votul solemn (can. 1192, § 2), în stabilirea acestui impediment pune accent pe caracterul public și perpetuu al votului. Astfel sunt supuşi impedimentului dirimant membrii tuturor institutelor religioase (călugăreşti), de bărbaţi sau de femei, atât de drept pontifical, cât şi de drept diecezan, care au votul public perpetuu de castitate. „Votul este public dacă este acceptat de Superiorul legitim în numele Bisericii, altminteri este privat” (can. 1192).

Condiția fundamentală pentru a intra sub incidența acestui impediment este validitatea votului, care, dincolo de uzul suficient al rațiunii (can. 1191, § 2), necesită îndeplinirea condițiilor legale prevăzute de în canoanele 656 și 658: să fi avut loc în mod liber admiterea din partea Superiorului competent; profesiunea să fie exprimată și făcută fără violență, frică gravă sau înșelătorie; profesiunea să fie primită de Superiorul legitim, personal sau prin altcineva; vârsta de cel puțin douăzeci și unu de ani împliniți; prealabila profesiune temporară pentru cel puțin trei ani.

O altă condiție evidențiată de legislator este ca votul să fie făcut într-un institut religios. Așadar, cine este consacrat Domnului în alte tipuri de institute de viață consacrată, într-un institut secular (can. 710) sau într-o societate de viață apostolică (can. 731), sau a îmbrățișat viața eremitică sau anahoretică (can. 603), nu este legat de acest impediment.

Fiind un impediment de drept ecleziastic, se poate acorda dispensă, dar numai după ce persoana în cauză a părăsit viaţa călugărească. Și cum institutele religioase pot fi de drept diecezan sau de drept pontifical, membrii unui institut de drept pontifical sunt dispensaţi de Sfântul Scaun, iar cei care aparţin unui institut de drept diecezan, de către episcopul diecezan. În pericol de moarte, dacă nu poate recurge la Sfântul Scaun, călugărul aparținând unui institut de drept pontifical poate di dispensat de Ordinariul locului și, în cazul în care nu se poate recurge nici la Ordinariul locului, poate fi dispensat de paroh, de slujitorul sacru delegat în mod reglementar sau de preotul sau diaconul care, deși nu sunt delegați, asistă la căsătorie (can. 1079, §§ 1-2).


Dincolo de toate caracteristicile și elementele acestui impediment, vreau să închei cu un gând încurajator adresat de Sfântul Părinte papa Francisc tuturor persoanelor consacrate, prin Scrisoarea pentru Anul Vieții Consacrate (21 noiembrie 2014):

„Nu cedaţi ispitei numerelor şi eficienţei, cu atât mai puţin celei de a vă încrede în propriile forţe. Scrutaţi orizonturile vieţii voastre şi ale momentului actual “în veghere vigilentă”. Cu Benedict al XVI-lea vă repet: “Nu vă uniţi cu profeţii de nenorocire care proclamă sfârşitul sau non-sensul vieţii consacrate în Biserica din zilele noastre; mai degrabă îmbrăcaţi-vă în Isus Cristos şi luaţi armele luminii – aşa cum îndeamnă sfântul Paul (cf. Rom 13,11-14) – rămânând treji şi vigilenţi”4. Să continuăm şi să reluăm mereu drumul nostru cu încrederea în Domnul” (nr. I,3).


Bibliografie:

Arroba Conde M. J. (ed.), Manuale di diritto canonico, Lateran University Press, Città del Vaticano 2014.

Chiappetta L., Il codice di Diritto Canonico. Commento giuridico-pastorale, Roma 20123.

Tamaș I. (trad.),Codul de drept canonic: textul oficial și traducerea în limba română, Sapientia, Iași 2012.

Tamaș I., Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iasi 2013.

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: