Adevărata esenţă a iertării

iertareCreştinii care vor să trăiască zilnic şi concret Evanghelia lui Isus ştiu că una dintre dificultăţile cele mai mari pe care le întâlnesc este practica iertării. Isus a fost foarte clar în această privinţă: „Iubiţi pe duşmanii voştri, iertaţi pe cel care v-a făcut rău, rugaţi-vă pentru prigonitorii voştri” (cf. Mc 11,25; Mt 5,44.45; Lc 6,27-28.35-37).

Iertarea cerută de Isus, de şaptezeci de ori câte şapte (cf. Mt 18,22), adică mereu reînnoită faţă de cel care face răul, este apogeul legii iubirii aproapelui, şi trebuie să fie recunoscători evreilor care, întemeindu-se pe Scripturile din Vechiul Testament, judecă această iertare uneori imposibilă pentru noi bărbaţi şi femei, imposibilă ca iubirea faţă de duşman.

Astăzi asistăm chiar la o lipsă de respect şi de pudoare, când mai ales jurnaliştii întreabă victimele dacă îi iartă pe cei care le-au făcut rău. Ca şi cum iertarea ar coincide cu o declaraţie verbală făcută public şi dată ca o mărturisire de bunătate sau un răspuns dur, în ambele cazuri în favoarea telecamerei… Însă mi se pare că creştinii nu înţeleg mereu ce este adevărata iertare umană, conformă cu cererea lui Isus.

Înainte de toate iertarea nu poate să fie uitarea răului care ne-a fost făcut, pentru că răul este rău, trebuie recunoscut şi judecat ca atare, deci nu trebuie înlăturat. Însă iertarea nu înseamnă nici a-l scuza pe cel care a făcut răul: scuza este cerută atunci când răul este involuntar; în schimb atunci când răul provine din acte responsabile, din cuvinte rostite din partea celui care este pe deplin stăpân al propriei limbi, atunci scuzele nu merg.

A scuza ar însemna în acest caz a face din răufăcător un iresponsabil, unul care a făcut răul fără să ştie. Nu, există acte rele care nu sunt scuzabile şi nu trebuie să fie acoperite cu explicaţii psihologice sau cu cuvinte care nu-l recunosc pe celălalt ca subiect responsabil. Acţionând în acest mod, s-ar acoperi răul, s-ar manipula, ar face victima chiar complice.

Aşadar aceasta nu este calea iertării, chiar dacă apare drept calea mai uşoară şi scurtă. Vladimir Jankélévitch a scris pagini pătrunzătoare şi convingătoare despre „impardonabil”, pagini care sunt esenţiale pentru a înţelege harul şi iertarea scumpă. În schimb iertarea trebuie să afirme mereu adevărul şi nu trebuie să se oprească într-o regiune ceţoasă în care nu se discerne ceea ce este rău.

Tocmai pentru aceasta iertarea are nevoie de un drum lung şi de mult timp. Este nevoie de luni şi chiar ani pentru ca iertarea să devină un act cu adevărat uman şi prin urmare creştin. Dacă unul îmi face rău care mă răneşte profund, înainte de a-i spune: „Te iert”, trebuie să învăţ să nu răspund cu rău, să nu vreau o revanşă sau o răzbunare.

Uneori pentru a ne dezarma este necesară o distanţă, un a sta departe de cel care este înarmat; uneori este nevoie de o tăcere lungă, pentru că suntem prea fragili pentru a răspunde; uneori este nevoie să ne mărturisim nouă înşine că deocamdată, nu pentru totdeauna, este imposibil să iertăm. Să nu se uite că în tradiţia creştină, şi în căsătorie şi mai mult încă în contextul familial lărgit sau în prietenie, a ne distanţa şi a ne despărţi este de dorit cu scopul de a nu intra în vârtejuri infernale.

O persoană are mereu dreptul şi chiar obligaţia de a se apăra nu cu violenţa, nu răspunzând cu armele limbii, ci cu tăcerea şi distanţa, lăsând ca timpul să realizeze ceea ce în acel moment este imposibil. A ierta mereu şi imediat poate să fie şi o ispită de orgoliu şi de protagonism spiritual: sunt aşa de bun încât iert!

Să nu se uite că Isus pe cruce, adresându-se călăilor, n-a spus: „Eu vă iert”, ci l-a invocat pe Dumnezeu: „Tată, iartă-i!” (Lc 23,34). Cu umilinţă a cerut Tatălui să ierte, încredinţând Lui actul radical al iertării al cărui subiect numai Dumnezeu poate să fie. Iertarea este obositoare, dificilă, şi când are loc este o adevărată minune, o acţiune a Duhului lui Dumnezeu, sigiliu al milostivirii.

(Adevărata esenţă a iertării
Un drum obositor sigiliu al milostivirii
de Enzo Bianchi
după http://www.retesicomoro.it, 12 iunie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro

Reclame

Sete de nimic. Terapia dorinței

SeteExistă o carte a Bibliei care „ne face să zâmbim, şi să zâmbim salutar despre noi înşine, în loc să facem drame pentru tot şi pentru nimic”; o carte prin care se învaţă că „înţelepciunea este de partea vestitorilor de speranţă şi nu a apocalipticilor predicatori de tragedii”. Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica – în dimineaţa zilei de marţi 20 februarie, în a patra meditaţie a exerciţiilor spirituale ţinute la Ariccia pentru papa Francisc şi Curia Romană – o situaţie deosebită în care se poate afla omul: aptia.

Pentru a rămâne în tema generală a exerciţiilor („Elogiul setei”), este vorba despre acea situaţie în care suntem asaltaţi de o paralizantă „sete de nimic”. De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înţeleasă în sensul mai amplu şi existenţial „ne învaţă arta de a căuta, de a învăţa, de a colabora, pasiunea de a sluji”, atunci „când renunţăm la sete, începem să murim”.

Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai „la nivel individual”, ci se poate experiment şi „în instituţiile şi practicile comunitare. Biserica însăşi se poate lăsa trasă de această derivă a dorinţei de nimic”. Între altele, a adăugat el, este un „scurtcircuit” care „loveşte mulţi preoţi” în misiunea lor pastorală, în faţa dificultăţilor, a insucceselor, uneori şi în faţa miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator. În acest impas „este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă şi vulnerabilă. Când ne simţim iubiţi ca o persoană unică, susţinuţi de o reţea de afect şi de însoţire, când simţim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică şi ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simţim abandonaţi, neînţeleşi şi cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol”. Este vorba despre o „gaură existenţială” care uneori este umplută „cu angoasă şi cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, social network, consumismul sau hiperactivitatea”. În unii, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, reies fragilităţi determinate de „plângeri, eşecuri, accidente”, în alţii se manifestă „rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii”, alţii „trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra”.

Este nevoie să se înţeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: „Fiecare poartă cu sine propria frumuseţe şi suferinţă” şi „frumuseţea umană este, în fond, a ne accepta aşa cum suntem”. Numai atunci „ne descoperim iubiţi de Dumnezeu şi preţioşi în ochii lui”. Deci este nevoie de o adevărată „terapie a dorinţei”. Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar „o fiinţă fără dorinţă”, cu mentalitatea unui „funcţionar”, un „om alintat care nu suportă să fie contrazis” şi care era „pradă a indolenţei spirituale”. Şi cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depăşeşte „surzenia” lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este „refractar faţă de conţinutul voinţei lui Dumnezeu”. Domnul îl conduce din nou la „o relaţie existenţială nouă, inspirând vitalitate şi încredere”.

Aşadar, apatiei şi „tristeţii” care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune „terapia dorinţei”. Dorinţă care „este dorinţă de viaţă”, nu „posesia, ci aşteptarea”. Şi dacă, aşa cum spunea Weil, „când avem o sete mare, nu reuşim să stăm un minut în plus fără a bea” şi se ajunge să se strige tare pentru a obţine apa, dorinţa zdruncină apatia, invită la luptă. Şi „inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru asta şi pentru cei care sunt iubiţi”. Acesta este „drumul urmării, în stilul lui Isus”.

În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalips în care mireasa spune: „Vino!”. O invocaţie care revelează „necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului”. „Vino!”, a concluzionat părintele Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care „este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivaţia strigătului nostru, motivaţia speranţei noastre şi, de multe ori, motivaţia disperării noastre, a eşecului nostru, a oboselii noastre, şi necesitatea de a depăşi toate acestea în Dumnezeu”.

„Terapia dorinţei”, capacitatea omului de a striga la Domnul „Vino!” pentru a umple setea, poate ajunge dacă devenim conştienţi de o problemă ulterioară: de fapt, se poate întâmpla „să fim complet însetaţi şi să nu ne dăm seama de asta”. Şi acesta este aspectul tratat de predicatorul portughez în a treia meditaţie rostită în după-amiaza zilei de luni 19 februarie. O meditaţie care a fost, esenţial, o chemare puternică de a sta cu picioarele pe pământ, de a nu ne tolăni în atâtea pseudo-certitudini intelectuale, să ne dăm seama „de existenţa reală şi nu de ficţiunea de noi înşine la care ne adaptăm de prea multe ori”. Trebuie să fim conştienţi, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, că „a intra în contact cu propria sete nu este o operaţiune uşoară, dar dacă nu facem asta viaţa spirituală pierde aderenţa la realitatea noastră”. Devenim ca un teren aşa de uscat încât ne facem impermeabili pentru că „ploii îi este greu să pătrundă până în straturile interne”.

Deci primul lucru este să nu ne fie „frică să recunoaştem setea noastră şi uscăciunea noastră”, înţelegând în ce grad de ariditate interioară suntem. Înainte de toate trebuie să nu „intelectualizăm prea mult credinţa”. De fapt, se întâmplă că suntem „preocupaţi mai mult de credibilitatea raţională a experienţei de credinţă decât de credibilitatea sa existenţială, antropologică şi afectivă”: se întâmplă, până la urmă, ca „să ne ocupăm mai mult de raţiune decât de sentiment”.

Dar cum „să verificăm starea setei noastre”? Literatura poate ajuta pentru că, a explicat predicatorul, ea are caracteristici absolut funcţionale pentru acest obiectiv: de fapt, ea propune o „metaforă integrală a vieţii” şi mai ales ştie să atingă existenţa concretă. Deci poate să fie un suport valabil pentru viaţa spirituală care „nu este prefabricată”, ci este „implicată în singularitatea radicală a fiecărui subiect”. Astfel, chiar dintr-un text autobiografic al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, în care artistul explică modul în care „şi-a dat seama că este însetată”, părintele Tolentino de Mondonça s-a inspirat pentru a-i invita pe toţi la o ascultare „profundă a propriei vieţi”. De fapt, se poate întâmpla ca, „scufundaţi în rutina noastră zilnică, să avem cea mai mare dificultate chiar şi de a admite că suntem însetaţi”. În schimb, cu răbdare, trebuie „interpretată dorinţa care este în noi” şi să n-o confundăm cu „nevoile”, cu „necesităţile care se satisfac cu posesia unui obiect”. Dorinţa „este o rană deschisă mereu”, o aspiraţie care ne transcende, este „dorinţă de infinit”. Dorinţa nu este sete de posesie, ci aspiraţie de „a fi iubit, privit, îngrijit, dorit şi recunoscut”.

Apoi predicatorul s-a întrebat: în societăţi ca acelea în care trăim, „organizate în jurul consumului”, cei botezaţi sunt „o comunitate de doritori? Creştinii au vise?”. Trebuie învinse „ispitele autosuficienţei şi autoreferenţialităţii”, şi „îmbrăţişate propriile vulnerabilităţi” ajungând până la deschiderea la dorinţă. „Poate că noi creştinii – a concluzionat el – şi îndeosebi noi păstorii, trebuie să valorizăm spiritualitatea setei, mai mult decât structurile. Poate că avem nevoie să regăsim dorinţa, itineranţa şi deschiderea sa mai mult decât codificările în care totul este deja prevăzut, stabilit, garantat”. Fără a uita că „credinciosul este un cerşetor de milostivire. Dacă ne simţim în această condiţie, să nu ne îngrijorăm: acesta este locul nostru”.

(A treia şi a patra meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale de la Ariccia
După L’Osservatore Romano, 21 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Vindecarea unei țări posedate de diavol(i)

viitorul-romaniei-creste-in-italiaDupă ce mulți (ucenici vrednici!) s-au trudit să elibereze un singur om (nu o țară întreagă!) de diavol, de un duh mut care-l trântea la pământ (așa cum mulți dau de pământ și cu Patria noastră!), Isus intervine și-i ajută/învață/mustră, alungând diavolul și zicându-le (ucenilor și nouă): „Acest soi de diavol nu poate fi scos cu nimic în afară de (post și) rugăciune” (cf. Mc 9,29… recomand citirea întregului fragment din Evanghelia după sfântul Marcu capitolul 9,14-29).

La această luptă a omului cu Diavolul, la acest fragment din viața lui Isus, mi-a fugit gândul când am primit pe Facebook următorul mesaj:

Chemare la post si rugăciune pentru România, vineri 19.01.2018:

Românii s-au trezit si sâmbătă va avea loc unul din cele mai mari proteste din istoria recentă a noastră. Legile ce se dau nu fac altceva decat sa încurajeze furtul, ipocrizia si păcatul. Dumnezeu așteaptă din partea noastră (a celor ce știm ca El e unica speranță) să ne unim in post si rugăciune pentru această națiune. Nu uitați ca fericirea noastră atârnă și de fericirea cetății in care trăim. Fă ca acest mesaj sa ajunga la toti cei ce-L cunosc pe El si ne întâlnim vineri, 19.01.2018 in post și rugăciune pentru Romania!

Așadar, post și rugăciune, pentru că există diavoli care pot fi alungați numai în acest fel.

Aaaa… nu, nu fac politică. Nu mă refer la un anumit partid sau la vreun om politic. Nu, nu… Nici măcar la cei mai mediatizați în aceste zile. Ci mă refer, în primul rând, la diavolii care zac în noi, în fiecare om (deci și în ei, clar)!

Mă refer mai ales la diavolul indiferenței. Și la diavolul mârlăniei/mârșăviei față de aproapele din casa noastră, din țara noastră. Și la diavolul necredinței. Mă refer la diavolul nepăsării care zace în noi când totul merge bine (pentru pătrățica noastră!) sau atunci când în probleme știm pe cine să dăm vina (deși e doar vina noastră!), sau atunci când am zis: „Merge și-așa… ce-o fi o fi”! …

Aa… și să mai scoatem și diavolul ăla care ne ține în casă atunci când ar trebui să ieșim la vot! Tot un soi de diavol mut e și ăla când ar trebui să votăm, să vorbim, dar preferăm să facem altceva… adică să stăm muți și indiferenți față de situația politică a țării!

Aa… și dacă tot ne apucăm de scos diavoli, să-l scoatem și pe ăla care ne ține îndobitociți și astfel preferăm zilnic televizorul unei cărți, facebookul unei relații adevărate, reale, concrete, lenea în locul muncii, hoția în locul vieții cinstite (fie ea chiar și săracă)!

Să ne exorcizăm prin post și rugăciune, printr-o viață dreaptă, devenind iubitori de adevăr și de aproapele. Apoi vom exorciza și țara pe care unii încearcă să o distrugă aruncând-o în „foc și apă”, în mocirlă, „în bezna unde e doar plânset și scrâșnirea dinților” (cf. Mt 25,30; cf. In 1,4-12 ).

Căci a ta, Doamne, este împărăția și puterea și mărirea și România în veci de veci! Amin!


23 Apoi [Isus], urcând în barcă, discipolii lui l-au urmat.
24 Și iată, a fost pe mare o furtună atât de puternică, încât barca era acoperită de valuri, iar el dormea.
25 Venind [discipolii lui], l-au trezit spunându-i: „Doamne, salvează-ne! Pierim!”
26 Dar el le-a spus: „De ce sunteți fricoși, [oameni] cu puțină credință?” Atunci, ridicându-se, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște deplină.
27 Oamenii au fost cuprinși de uimire și spuneau: „Cine este acesta că și vânturile și marea ascultă de el?”
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: