Cum să-l găsim pe Dumnezeu în „blogosferă”

copil in rugaciuneAntonio Spadaro, SJ, scriitor la revista „La civiltŕ cattolica”, a publicat recent cartea Conexiuni, noi forme ale culturii în timpul Internetului (Pardes Edizioni, 178 de pagini). În prefaţă Xavier Debanne, conducător al Siemens Informatica S.p.A. (Siemens Business Services Group) şi profesor la Centrul Interdisciplinar despre Comunicare Socială din Universitatea Pontificală Gregoriană din anul 2002 până în 2004, a scris că această carte a lui Spadaro „incită la reflecţie asupra fenomenologiei întâlnirii pe Internet, deoarece este loc frecventat de milioane de persoane zi de zi, spaţiu pe care nimeni nu-l posedă şi care favorizează conexiunile”. „Acest loc a devenit un ambient cultural şi educativ frecventat de milioane de persoane, credincioase sau nu, şi reprezintă pentru Biserică o formidabilă oportunitate de comunicare, deoarece permite multiplicarea conexiunilor fie ca legături personale, fie pentru constituirea de noi forme de agregare socială”, a adăugat el. În acest interviu acordat Agenţiei ZENIT, părintele Antonio Spadaro explică influenţa pe care reţeaua, blog-urile etc. o exercită asupra culturii şi asupra modului de a trăi religia şi cum aceastea pot deschide spaţii, inexistente înainte, de dialog interreligios şi teologic.

• Există Dumnezeu în blogosferă? Şi cum poate fi găsit?
În Internet se observă o creştere a necesităţilor religioase. În cartea mea ilustrez fenomenul, notez riscurile (mă gândesc, de exemplu, la aşa-numitele cyber-religii şi la secte), dar mai ales încerc să indic provocările care trebuie primite cu optimism şi discernământ: răspunsul la necesităţile religioase cele mai autentice. Blog-ul (termen născut din contracţia dintre web şi log [ziar, jurnal]), este una din realităţile cele mai interesante din reţea. El este un „jurnal în reţea”: cine îl are introduce zi de zi gânduri, idei, note, dar şi adevărate reflecţii ample, chiar foarte atente. Fiecare blog este legat de alte blog-uri şi toate împreună constituie un adevărat sistem, definit în mod obişnuit ca „blogosferă”.
Există Dumnezeu în aceste lumi de jurnale în reţea? Oricât ar fi de relativ acest fapt, există circa 130 de milioane de pagini web în care apar împreună God şi blog. Dacă noi căutăm blog-uri religioase în web-ul mondial observăm un crescendo continuu de prezenţe. Nu lipsesc idei stimulante. Revista Christianity today a vorbit despre o adevărată revoluţie teologică şi de blogosferă creştină. Ea este foarte variată şi cuprinde spaţii de reflecţie şi discuţie teologică între studenţi, blog-uri legate de reviste creştine, spaţii personale, chiar ale păstorilor şi preoţilor, de inspiraţie religioasă. Blogosfera italiană pare încă un loc de exprimare care nu este puternic marcată de prezenţa eclezială, nici de reflecţia teologică: este o misiune deschisă pentru practică şi pentru reflecţie. Deja s-au observat evoluţii interesante.

• Este posibil de a parcurge un drum spiritual în reţea?
Omul în căutarea lui Dumnezeu se aşază astăzi şi în faţa unui ecran de computer şi începe o navigare. În felul acesta există riscul de a se amăgi că sacrul şi religiosul este „la îndemâna mouse-ului”: este suficient un click pentru a trece de la un sit cu neovrăjitorie la cel cu o apariţie mariană sau de la un templu neopăgân la un sit de creştini tradiţionalişti. Reţeaua, tocmai graţie faptului că este în măsură să conţină totul, poate să fie asemănată cu uşurinţă cu un fel de mare supermarket cu profil religios. În schimb, Biserica nu este niciodată şi în nici un caz un „produs” al comunicării.
În afară de aceasta, credinţa nu este formată numai din informaţii, nici nu este loc de simplă „transmitere”, adică nu este o simplă „emitentă”. Şi totuşi, tocmai observând această proliferare a religiosului în reţea, este posibilă şi formarea unei idei asupra necesităţii profunde de Dumnezeu care agită inima umană, chiar dacă este trăită în manieră adesea alienantă şi denaturată. A-ţi de seama de aceste exigenţe înseamnă a învăţa să te mişti în acest ambient digital în mod corespunzător, propunând iniţiative adecvate: posibilitatea unui dialog spiritual, posibilitatea de a avea idei de meditaţie publicate în mod periodic sau trimise prin e-mail. Şi altele.

• Lipsa unui contact relaţional care să nu fie virtual nu este un handicap grav?
Motivul care duce la crearea de relaţii în reţea constă tocmai în tipologia de raport care se creează. El prezintă în acelaşi timp elemente contradictorii. De fapt, este în sine foarte anonim şi impersonal, deoarece fiecare poate face să se creadă că este ceea ce nu este la nivel de vârstă, sex şi meserie, exprimându-se fără limitele date de propria identitate publică. În reţea se dialoghează pentru ceea ce se simte că eşti. Aşadar, tocmai din această cauză dialogul este şi foarte confidenţial, deoarece permite să se spună despre sine lucruri care altminteri o persoană cu greu le-ar spune în situaţiile sale zilnice. Se poate avea o deschidere completă şi un mare nivel de autenticitate, însă, pe de altă parte, se poate cădea şi în spontaneitate fără limite şi fără ruşine. Aşadar, cyberspaţiul este un loc cald din punct de vedere emotiv şi nu unul rece, tehnologic, aşa cum ar fi tentat să-şi imagineze unul sau altul.
Deci raportul în reţea poate să fie anonim, dar şi extrem de „adevărat”. Însă trebuie amintit mereu că Biserica este loc de comunicare şi mărturie trăită a mesajului care se vesteşte. În schimb, raporturile din reţea riscă să formeze o obişnuinţă cu inutilitatea medierii concretizate într-un anumit moment şi într-un anumit loc şi deci şi cu mărturia şi cu comunicarea autoritară. Benedict al XVI-lea a evidenţiat recent acest lucru: „Din păcate trebuie să se constate că nu întotdeauna în acest timp al nostru noile tehnologii şi mass-media favorizează relaţiile personale” (Discurs la Ziua Universitară Europeană 2006). Aşadar, relaţia din reţea trebuie considerată oricum ca o oportunitate ce trebuie percepută cu spirit de încredere, dar şi de discernământ atent în direcţia raporturilor „adevărate”. Adesea se întâmplă că atunci când un raport iniţiat în reţea devine semnificativ duce apoi la întâlnirea reală. Începe să nu fie rar să găseşti persoane care caută direcţiune spirituală sau se află pe un drum vocaţional care au început parcursul lor în reţea.

• Este posibilă dezvoltarea unui dialog teologic?
Dacă reţeaua poate să fie loc de dialog spiritual, cu siguranţă că ea poate să deschidă spre dialogul interreligios şi teologic spaţii inexistente înainte. Împărţirea critică şi medierea ştiinţei credinţei, care este prima îndatorire a teologiei, se realizează mereu într-un context de gândire, de limbaj, de imagini, de cultură şi deci de „comunicare”. Reţeaua realizează o schimbare în modul de a trăi instanţele de comunicare şi de comuniune. Să ne gândim la comunicarea constantă dintre persoanele care lucrează la aceeaşi idee, însă care locuiesc în diferite părţi ale lumii şi nu se cunosc personal. Ele realizează între ele, dacă intră în relaţie puternică, un fel de „conştiinţă comună”. Desigur că acest lucru are influenţă în domeniul teologic, cu atât mai mult dacă are loc comunicarea între persoane care prin cultură şi formare folosesc metafore, imagini şi limbaje diferite pentru a vorbi despre Dumnezeu şi credinţă. Ce efecte va avea acest lucru asupra cunoaşterii şi comunicării teologice? Este o întrebare care angajează teologia pe diferite planuri. Primele niveluri sunt, desigur, cele ale studiului care foloseşte teorii, modele, metode ale ştiinţei comunicaţiilor în măsură să ajute propria reflecţie asupra credinţei şi cel al modului de a comunica teologia. Un model de teologie a revelaţiei de tip „verbal”, care îl încadrează pe om ca „ascultător al cuvântului” sau, dacă vrem, modelul parabolei îndreptată spre cer sau cel al omului-radar riscă, de fapt, să nu fie aşa de explicative cum erau în trecut. Dacă odinioară omul putea fi vizualizat ca o fiinţă în căutarea unui răspuns cu privire la viaţa sa, acum poate mai degrabă să fie conturat ca o persoană cu o atitudine de alegere, selectare, discernământ cu privire la răspunsul cel mai potrivit şi satisfăcător. Trebuie să înveţe să caute şi să găsească. Reţeaua oferă teologiei noi oportunităţi şi, în acelaşi timp, lansează provocări fie de ordin metodologic, fie de ordin speculativ.

• Cât de mult pot favoriza noile tehnologii ale comunicării activităţile pastorale şi care sunt limitele difuzării în reţea?
Ioan Paul al II-lea, pentru Cea de-a XXXVI-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale din anul 2002, a ales tema: „Internetul: un nou forum pentru a proclama evanghelia”. Cu ocazia acelei zile, a pregătit un mesaj cu tonuri inspirate din „sensul de aventură care a caracterizat alte perioade mari de schimbare”, din „realism” şi din „încredere” până la îndemn, adresat întregii Biserici, „să treacă în mod curajos acest nou prag pentru «a înainta în larg» în reţea”. Deci pastoraţia trebuie să se confrunte cu reţeaua, nu numai ca „instrument” de evanghelizare, ci înainte de toate ca „ambient” cultural şi educativ. El determină un stil de gândire, contribuind şi la definirea unui nou mod de a construi cunoaşterea şi relaţiile. De fapt, omul nu rămâne neschimbat de modul în care manipulează lumea: se transformă nu numai mijloacele de comunicare, ci însuşi omul şi cultura sa. Astfel, angajarea în mass-media nu are numai scopul de a multiplica vestirea. Nu este suficient a folosi mijloacele de comunicare pentru a răspândi mesajul creştin şi magisteriul Bisericii, ci trebuie integrat însuşi mesajul în noua cultură creată de comunicarea modernă.

• Într-un capitol dumneavoastră vorbiţi despre reţea ca model de Biserică, ne explicaţi de ce?
Relaţiile în reţea funcţionează dacă sunt mereu active conexiunile: atunci când un nod sau o legătură ar fi întreruptă, informaţia nu ar trece şi relaţia ar fi imposibilă. Caracterul reticular al viţei în ale cărei mlădiţe curge aceeaşi limfă nu este departe de imaginea internetului, până la urmă. De aici se înţelege că reţeaua este imagine a Bisericii în măsura în care este înţeleasă ca un trup care este viu dacă toate relaţiile în cadrul ei sunt vitale. Apoi, universalitatea Bisericii şi misiunea vestirii „la toate neamurile” întăresc percepţia că reţeaua poate furniza un model de o anumită valoare ecleziologică. Însă discursul poate să fie ambiguu: Biserica niciodată nu va putea fi înţeleasă numai ca o „comunitate virtuală”, nici să fie „redusă” la o reţea autoreferenţială. Biserica nu este o reţea de relaţii imanente, ci are întotdeauna un principiu şi un fundament „extern”. Dacă relaţiile în reţea depind de prezenţa şi de funcţionarea eficace a instrumentelor de comunicare, comuniunea eclezială este în mod radical un „dar” al Duhului.

• În apendicele cărţii dumneavoastră daţi multă atenţie lecturii, ajungând să spuneţi că „lectura poate deveni experienţă spirituală”. Puteţi să ne ilustraţi punctul dumneavoastră de vedere?
În volumul meu fac următoarea observaţie: cartea are un caracter „virtual” pentru că nu poate să fie redusă la textul tipărit şi nici la cititor: ea există cu adevărat atunci când este citită, atunci când se dezvoltă o interacţiune între pagini şi cel care le citeşte. Astfel opera ia viaţă. Textul este ca un joc în care cititorul se implică în mod interactiv.
Experienţa propusă de Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola îl cufundă pe cel care le face în misterul biblico-creştin şi îl abilitează să interacţioneze activ cu personaje, evenimente, discursuri, graţie şi capacităţii sale de imaginaţie. Aşadar, Exerciţiile pot să constituie un model de lectură a oricărui text literar. Implicarea, în lumina Exerciţiilor, este o situaţie în care cititorul intră în întregime (memorie, intelect, voinţă, ar spune Ignaţiu, mai exact cu aşteptările sale, amintirile sale, înţelegerea sa a realului) în lectură şi acolo el, într-un fel, se „citeşte” pe sine însuşi, dorinţele sale, tensiunile sale interioare. Persoana atentă la propria viaţă spirituală va fi în măsură „să simtă şi să cunoască mişcările care se provoacă în suflet” în timpul lecturii. Ele sunt în activitate în noi chiar şi atunci când citim o carte sau vedem un film. Nu este rar ca unele imagini sau unele expresii să acţioneze în noi în manieră profundă şi să fie izvor de consolare sau de dezolare spirituală. Pentru ca să se întâmple această recunoaştere este necesar discernământul spiritual.
Astfel pentru cititorul format la spiritualitatea Exerciţiilor nu va fi neobişnuit să se întrebe pe sine însuşi sau să discute în dialog cu o călăuză spirituală cu privire la emoţiile pe care le-a simţit citind un roman sau o poveste sau chiar privind un film, notând – aşa cum cere de mai multe ori Ignaţiu în Exerciţii – „punctele” sau „părţile mai importante”, unde s-a simţit „vreo cunoaştere, consolare sau dezolare” sau unde au fost observate „mişcări şi gusturi spirituale mai mari” (Exerciţii spirituale, nr. 62, 118 şi 227).

Interviu luat părintelui iezuit Antonio Spadaro

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Reclame
paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: