Un interviu despre adevăratele crize. „Această epidemie risipeşte fumul iluziei”…

Vom fi capabili, oare, să păstrăm această scară a valorilor?
Vom fi capabili să ne reconstruim oraşele
pe altceva decât pe creştere, consum şi fuga după bani?
Cred că am fi vinovaţi dacă,
atunci când se va termina această criză,
vom recădea în aceleaşi greşeli. 

În timp ce lumea întreagă este lovită de coronavirus, cardinalul Robert Sarah, izolat la Vatican, analizează resorturile acestei crize absolut inedite. 

Ce vă sugerează criza coronavirusului? 

Acest virus a acţionat ca un revelator. În câteva săptămâni, marea iluzie a unei lumi materialiste, care se credea atotputernică, pare să se fi năruit. 

Acum câteva zile, politicienii vorbeau despre creştere, despre pensionări, despre scăderea şomajului. Erau siguri de sine. Şi iată că un virus, un virus microscopic, a îngenunchiat această lume care se contempla pe sine, plină de automulţumire, căci se credea invulnerabilă. Criza actuală este o parabolă. Ea descoperă cât de lipsit de consistenţă, cât de fragil şi cât de vid era totul, tot ceea ce ei ne invitau să credem. Ne spuneau: puteţi consuma fără limite! Dar economia s-a prăbuşit şi bursele scad. Pretutindeni există faliment. Ne promiteau că limitele naturii umane vor fi împinse tot mai departe, de o ştiinţă considerată triumfătoare. Ne vorbeau de PMA [Positive Mental Attitude, atitudine mentală pozitivă, n.tr.] şi de GPA[Grade Point Average, valoare asemănătoare cu IQ-ul, folosită de potenţialii angajatori (dar nu numai) pentru a-i compara pe candidaţi, n.tr.], de transumanism, de umanitate augmentată. Se lăudau în faţa noastră cu un om de sinteză şi cu o umanitate pe care biotehnologiile o fac invincibilă şi nemuritoare. Dar iată-ne îngroziţi, izolaţi, de un virus despre care nu se ştie aproape nimic. „Epidemia” era un termen depăşit, medieval. A devenit, dintr-o dată, realitatea de fiecare zi.

Cred că această epidemie a împrăştiat fumurile iluziei. Omul aşa-zis atotputernic apare în întreaga sa realitate crudă. Iată-l dezgolit, iar slăbiciunea şi vulnerabilitatea sa sunt revoltătoare.

Faptul că suntem izolaţi la domiciliu ne va permite, sper, să ne întoarcem din nou spre lucrurile esenţiale, să descoperim importanţa raporturilor noastre cu Dumnezeu, prin urmare, locul central al rugăciunii în existenţa umană. Şi, conştienţi de fragilitatea proprie, să ne încredinţăm lui Dumnezeu şi îndurării sale paterne.

Credeţi că este vorba despre o criză a civilizaţiei?

Am repetat deseori, mai ales în ultima mea carte, Le soir approche et déj? le jour baisse [Se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite, Sapientia, Iaşi 2019, n.tr.] că marea greşeală a omului modern este aceea că refuză să fie dependent. Omul modern doreşte să fie în mod radical independent. El nu vrea să fie dependent de legile naturii. Refuză să devină dependent de ceilalţi angajându-se la legături definitive, cum ar fi căsătoria. Consideră că este umilitor să depinzi de Dumnezeu. Crede despre sine că nu datorează nimănui nimic. Refuzul de a se înscrie într-o reţea de dependenţă, de moştenire şi de filiaţie ne condamnă să intrăm descoperiţi în jungla concurenţei unei economii lăsate în voia ei. 

Dar totul este o iluzie. Experienţa izolării a permis multora să redescopere că depindem, în mod real şi complet, unii de alţii. Atunci când totul se prăbuşeşte, se păstrează doar legăturile de căsătorie, de familie, de prietenie. Am descoperit că, în calitate de membri ai unei naţiuni, suntem legaţi prin legături invizibile, dar reale. Şi am redescoperit mai ales că depindem de Dumnezeu. 

Credeţi că se poate vorbi despre o criză spirituală? 

Aţi remarcat valul de linişte care s-a rostogolit peste Europa? Brusc, în câteva ore, chiar oraşele noastre zgomotoase au fost cuprinse de tăcere. Străzile noastre, care deseori forfoteau de lume şi de maşini, sunt, astăzi, pustii, tăcute. Mulţi s-au pomenit singuri, în linişte, în apartamente care au devenit tot atâtea locuinţe de eremit ori chilii de călugări.

Ce paradox! A fost nevoie de un virus ca să ne determine să tăcem. Şi, deodată, am conştientizat cât de fragilă este viaţa noastră. Am realizat că moartea nu este departe. Ni s-au deschis ochii. Ceea ce ne preocupa: economiile noastre, vacanţele, polemicile mediatice, toate acestea ni s-au descoperit secundare şi zadarnice. Atunci când ni se anunţă, în fiecare zi, un mare număr de persoane infectate şi de decese, nu se poate să nu fie pusă problema vieţii veşnice. Unii intră în panică, alţii refuză să vadă evidenţa. Ei îşi spun: este un moment greu, care va trece. Şi totul va fi ca înainte.

Şi dacă, în această linişte, în această solitudine, în această izolare, am încerca, pur şi simplu, să ne rugăm? Dacă am încerca să ne transformăm casa într-o Biserică domestică?

O Biserică este un loc sacru ce ne aminteşte că în această casă de rugăciune totul trebuie trăit căutând să orientăm totul şi orice alegere spre gloria lui Dumnezeu. Şi dacă, pur şi simplu, îndrăznim să ne acceptăm limitările, slăbiciunea noastră de creatură? Încerc să vă chem să vă întoarceţi la Dumnezeu, la Creator, la Mântuitor. Atunci când moartea este atât de intens prezentă, vă chem să vă puneţi întrebarea: moartea este, cu adevărat, sfârşitul a tot? Sau este o trecere, dureroasă, cu siguranţă, dar care duce la viaţă? De aceea, Cristos cel înviat este marea noastră speranţă. Să ne îndreptăm privirea spre el. Să ne ataşăm de el. El este Învierea şi Viaţa. Cine crede în el, chiar dacă moare, va trăi; cel ce trăieşte şi crede în el nu va muri în veci (Ioan, 11,25-26). Oare nu suntem ca Iob din Biblie? Lipsit de toate, cu mâinile goale, cu inima neliniştită, ce ne rămâne? Mânia împotriva lui Dumnezeu este absurdă. Ne rămâne adoraţia, încrederea şi contemplarea misterului. 

Dacă refuzăm să credem că suntem fructul unei voinţe iubitoare a lui Dumnezeu atotputernicul, toate acestea sunt prea dure, toate acestea nu au niciun sens. Cum să trăieşti într-o lume în care un virus loveşte la întâmplare şi îi seceră pe cei nevinovaţi? Există un singur răspuns: certitudinea că Dumnezeu este iubire şi că nu este indiferent la suferinţa noastră. Vulnerabilitatea noastră ne deschide inima spre Dumnezeu şi îl cheamă pe Dumnezeu să se îndure de noi.

Cred că este timpul să pronunţăm aceste cuvinte de credinţă. A trecut timpul falselor pudori şi al ezitărilor laşe. Lumea aşteaptă de la Biserică un cuvânt ferm, puternic, singurul cuvânt care oferă speranţa şi încrederea, cuvântul credinţei în Dumnezeu, cuvântul pe care ni l-a încredinţat Isus. 

Ce trebuie să facă preoţii în această situaţie?

Papa a spus foarte clar. Preoţii trebuie să facă tot ce pot pentru a rămâne aproape de credincioşi. Trebuie să facă tot ce le stă în putere pentru a-i asista pe muribunzi, fără a complica, în acelaşi timp, activitatea celor care-i îngrijesc şi a autorităţilor civile. Dar nimeni nu are dreptul de a-l priva pe un bolnav sau pe un muribund de asistenţa spirituală din partea unui preot. Acesta este un drept absolut şi inalienabil. În Italia, clerul a plătit deja un tribut greu. 75 de preoţi au murit, îmbolnăvindu-se după ce i-au asistat spiritual pe bolnavi.

Dar cred, de asemenea, că numeroşi preoţi îşi redescoperă vocaţia la rugăciune şi la mijlocire, în numele întregului popor. Preotul este preot pentru a sta, în mod constant, în faţa lui Dumnezeu, pentru a-l adora, pentru a-l glorifica şi pentru a-l servi. Astfel, în ţările izolate, preoţii se regăsesc în situaţia inaugurată de Benedict al XVI-lea. Ei învaţă să-şi petreacă zilele în rugăciune, în solitudine şi în tăcere, oferită pentru mântuirea oamenilor. Dacă nu pot să-l ţină de mână, fizic, pe fiecare muribund, aşa cum ar vrea, ei descoperă că, în adoraţie, pot mijloci pentru fiecare. Aş vrea ca bolnavii, persoanele izolate şi aflate în suferinţă să simtă această misterioasă prezenţă sacerdotală. În aceste zile teribile, nimeni nu este singur, nimeni nu este părăsit. Lângă fiecare veghează Sfântul Păstor. În numele fiecăruia veghează şi mijloceşte, ca o mamă, Biserica. Preoţii îşi pot redescoperi paternitatea spirituală prin rugăciunea continuă. Ei îşi redescoperă identitatea profundă: nu sunt, în primul rând, animatori ai unor reuniuni sau ai unor comunităţi, ci oameni ai lui Dumnezeu, oameni ai rugăciunii, care adoră şi contemplă maiestatea lui Dumnezeu.

Uneori, din cauza izolării, ei celebrează Liturghia în singurătate. Ei simt, atunci, imensa grandoare a sacrificiului euharistic, care nu are nevoie de o asistenţă numeroasă pentru a-şi vădi roadele. Prin Liturghie, preotul atinge lumea întreagă. Aşa ca Moise şi ca Isus, preoţii descoperă forţa mijlocirii lor, rolul lor de mediatori între Dumnezeu şi om. Sigur, celebrând Euharistia, nu mai au în faţa lor poporul lui Dumnezeu. Atunci, să-şi întoarcă privirea spre Răsărit. Căci „de la Răsărit vine mijlocirea. De acolo vine omul al cărui nume este Răsărit, care a devenit mediator între Dumnezeu şi om. Prin aceasta sunteţi invitaţi, prin urmare, să priviţi mereu spre Răsărit, unde răsare pentru voi Soarele dreptăţii, unde apare pentru noi, perpetuu, lumina”, ne spune Origene în omilia despre Levitic. Ar trebui să ne amintim de aceasta după criză, pentru a nu mai cădea într-o agitaţie zadarnică.

Şi credincioşii? 

Creştinii experimentează şi ei, foarte concret, comuniunea sfinţilor, această legătură misterioasă care-i uneşte pe cei botezaţi, în rugăciunea silenţioasă şi în starea de faţă în faţă cu Dumnezeu. Este important să redescoperim cât de preţios este obiceiul de a citi cuvântul lui Dumnezeu, de a recita Rozariul împreună cu familia şi de a consacra timp lui Dumnezeu, într-o atitudine de dăruire de sine, de ascultare şi de adoraţie silenţioasă. În mod obişnuit, utilitatea unei persoane se evaluează în funcţie de influenţa ei, de capacitatea ei de acţiune, chiar de capacitatea ei de a se agita. Deodată, iată-ne pe toţi aduşi la un numitor comun. Am vrea să fim utili, să fim folositori la ceva. Dar nu putem face altceva decât să ne rugăm, să ne încurajăm unul pe altul, să ne suportăm unul pe altul. A venit timpul să descoperim rugăciunea personală. Este timpul să-l auzim din nou pe Isus care spune: „Când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6,6). Este momentul să redescoperim rugăciunea în familie. A venit momentul ca taţii de familie să înveţe să-şi binecuvânteze copiii. Creştinii, privaţi de Euharistie, îşi dau seama cât de mult a însemnat pentru ei sacramentul Euharistiei. Îi încurajez să practice adoraţia de la casele lor, căci nu există viaţă creştină în absenţa vieţii sacramentale. În mijlocul oraşelor şi al satelor noastre, Domnul rămâne prezent. De asemenea, uneori li se cere creştinilor eroism: când spitalele caută voluntari, când trebuie să se ocupe de persoanele izolate, ori în stradă.

Ce trebuie să se schimbe? 

Unii spun: niciodată nu va mai fi ca înainte. Sper. Dar mă tem mai degrabă ca totul să nu reînceapă ca înainte, căci, atâta timp cât omul nu vine, din toată inima, la Dumnezeu, înaintarea sa spre prăpastie este inevitabilă. 

În tot cazul, observăm cât de mult a izolat consumerismul globalizat indivizii, cât de mult i-a redus la starea de consumatori predaţi junglei pieţei şi finanţelor. Globalizarea, pe care ne-au promis-o fericită, s-a dovedit a fi o amăgire. În încercări, naţiunile şi familiile fac corp comun. Dar grupurile de interese se luptă între ele. Criza actuală demonstrează că o societate nu poate fi fondată pe legături economice. Conştientizăm, din nou, că suntem o naţiune, cu frontierele sale, pe care le putem închide sau deschide pentru apărarea, protecţia şi securitatea populaţiilor noastre. La baza vieţii Cetăţii se află legături care ne preced: acelea ale familiei şi ale solidarităţii naţionale. Este frumos să le vezi reapărând, astăzi. Este frumos să-i vezi pe cei tineri având grijă de cei în vârstă. Acum câteva luni se vorbea despre eutanasie şi unii voiau să se debaraseze de bolnavii aflaţi în stare gravă şi de cei cu dizabilităţi. Astăzi, naţiunile se mobilizează pentru a proteja persoanele în vârstă. Se observă că din inimi renaşte spiritul dăruirii de sine şi al sacrificiului. Ai impresia că presiunea mediatică ne-a constrâns să ascundem cea mai valoroasă latură a noastră. Ne-au învăţat să-i admirăm pe „câştigători”, pe „lupi”, pe cei care reuşeau să-i strivească, în trecere, pe ceilalţi. Iată că, dintr-o dată, sunt admiraţi şi aplaudaţi cu respect şi gratitudine îngrijitorii, infirmierii, medicii, voluntarii şi eroii din viaţa de zi cu zi. 

Dintr-o dată, îndrăzneşti să îi aclami pe cei care îi servesc pe cei mai slabi. Timpul nostru era însetat de eroi şi de sfinţi, dar aceştia erau ascunşi şi ne era ruşine cu ei. 

Vom fi capabili, oare, să păstrăm această scară a valorilor? Vom fi capabili să ne reconstruim oraşele pe altceva decât pe creştere, consum şi fuga după bani? Cred că am fi vinovaţi dacă, atunci când se va termina această criză, vom recădea în aceleaşi greşeli. Această criză demonstrează că problema lui Dumnezeu nu este doar o problemă de convingere personală, ci una care pune în discuţie fundamentul civilizaţiei noastre. 

Ultima dată când aţi vorbit a fost cu prilejul apariţiei cărţii Dumneavoastră, scrisă cu participarea lui Benedict al XVI-lea. Ce părere aveţi despre această perioadă agitată? 

Am fost foarte şocat de violenţa şi de calomniile grosolane care s-au declanşat după apariţia cărţii Des profondeurs de nos coeurs [Din adâncul inimii noastre, Sapientia, Iaşi 2020, n.tr.]. Împreună cu Benedict al XVI-lea, am vrut să deschidem o dezbatere de fond, o reflecţie senină, obiectivă şi teologică despre preoţie şi celibat, bazându-ne pe revelaţie şi pe datele istorice. Ne-am pomenit în faţa unor acuzaţii pline de ură, mincinoase şi denigratoare. S-a încercat compromiterea unor persoane.

Au dorit să ne descalifice, etichetându-ne drept naivi, victime ale unei manipulări mediatice. Am citit multe invective şi injurii, dar puţine reflecţii teologice şi pastorale şi, mai ales, am întâlnit puţine comportamente creştine.

Totuşi, împreună cu Benedict al XVI-lea, am făcut propuneri curajoase de reformă a modului de viaţă al preoţilor. Nimeni nu a scos în evidenţă, nici nu a comentat, ceea ce cred că sunt paginile cele mai importante ale reflecţiei noastre, acelea care se referă la necesara renunţare, din partea preoţilor, la bunurile materiale, paginile care cheamă la o reformă întemeiată pe căutarea sfinţeniei şi pe viaţa de rugăciune a preoţilor, cele care invită „să stau în faţa ta şi să te servesc”. 

Preotul trebuie să fie o persoană plină de rectitudine morală, vigilentă, care se ţine dreaptă. La acestea se adaugă necesitatea de a-i servi pe Dumnezeu şi pe oameni. Cartea noastră se dorea să fie una spirituală, teologică şi pastorală, dar media şi unii autoproclamaţi experţi au făcut din ea o lectură politică şi dialectică. Acum, când polemicile sterile s-au disipat, am putea-o citi, în fine, cu adevărat? Poate vom putea să discutăm despre ea cu calm?

Bineînţeles, am suferit în această perioadă, am resimţit acut atacurile împotriva lui Benedict al XVI-lea. Dar, de fapt, am fost rănit mai ales constatând în ce măsură au invadat Biserica ura, suspiciunea şi dezbinarea, privitor la tema fundamentală şi capitală pentru supravieţuirea creştinismului: celibatul sacerdotal.

Marele absent dintre cei care au reacţionat la toate acestea a fost însuşi Benedict al XVI-lea. Se ştie cum a traversat această perioadă? 

A fost profund rănit. Dar şi-a asumat suferinţa în tăcere, în rugăciune şi cu dăruirea de sine pentru sfinţirea Bisericii.

În exortaţia sa post-sinodală, papa Francisc nici măcar nu a abordat problema celibatului preoţilor. Sunteţi mulţumit de acest lucru? 

Papa Francisc este fidel lui însuşi şi valorilor Bisericii. Mult înainte de sinodul despre Amazonia, a afirmat: „Prefer să-mi dau viaţa decât să schimb legea celibatului”. Am scris această carte, împreună cu Benedict al XVI-lea, fără să ştiu dacă va apărea înainte sau după exortaţia apostolică. Reflecţia noastră se voia autonomă, fără legătură cu concluziile sinodului. Am conceput-o într-un spirit de ascultare filială faţă de Sfântul Părinte. Voiam să ne îndeplinim datoria de episcopi: să aducem în faţa papei şi a fraţilor noştri episcopi o reflecţie calmă şi desăvârşită în rugăciune. 

Am trimis cartea, imediat ce a fost tipărită, Sfântului Părinte. 

De asemenea, voiam să-i susţinem pe preoţii tulburaţi de punerea în discuţie a preoţiei. Primesc în fiecare zi mărturii tulburătoare de la preoţii şi de la episcopii care îmi spun cât de mult i-au întărit aceste rânduri şi i-au readus la fundamentul vieţii lor sacerdotale, oferită pentru Biserică. 

S-ar putea spune că unii au fost tentaţi să folosească Amazonia ca pretext pentru revendicări ideologice? 

Imediat după publicarea exortaţiei apostolice Querida Amazonia5 [Dragă Amazonia (în limba spaniolă, în text), n.tr.)] a papei Francisc, unii prelaţi au manifestat dezamăgire şi furie. Ei nu erau preocupaţi pentru popoarele din Amazonia, ci erau dezamăgiţi deoarece, după părerea lor, Biserica ar fi trebuit să profite de această situaţie pentru a se pune în acord cu lumea modernă. S-a văzut clar, în acel moment, că problema amazoniană fusese instrumentalizată. Să folosim suferinţa celor sărmani pentru a promova proiecte ideologice. Trebuie să mărturisesc că un asemenea cinism mă întristează profund. În loc să lucrăm pentru a descoperi popoarelor Amazoniei profunzimea şi bogăţia unice ale persoanei lui Isus Cristos şi mesajul său de mântuire, s-a dorit „amazonizarea” lui Isus Cristos, s-a dorit a-l determina să îmbrăţişeze credinţele şi practicile indigenilor amazonieni, propunându-le acestora o preoţie de dimensiuni umane, adaptată situaţiei lor. Popoarele Amazoniei, ca şi acelea ale Africii, au nevoie de un Cristos crucificat, „scandal pentru evrei, nebunie pentru păgâni”, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, care a venit să mântuiască pe oamenii păcătoşi, să le ofere viaţa şi să-i reconcilieze între ei şi cu Dumnezeu, aducând pacea prin sângele său vărsat pe cruce. El vine să mântuiască pe fiecare om marcat profund de păcat.

Cum comentaţi tendinţa de a opune curentele, chiar oamenii, în sânul Bisericii? La apariţia cărţii Dumneavoastră, unii au evocat chiar „un război al papilor”… 

Sunt foarte îndurerat şi întristat. Această boală care constă în reducerea Bisericii la un câmp de bătălie politică, se termină prin implicarea creştinilor şi a clericilor. În media şi în reţelele sociale, fiecare comentează, judecă şi uneori condamnă sau insultă. Această atitudine rezultă dintr-o privire naturalistă. Mulţi nu văd că Biserica este, înainte de toate, un mister. Ea reprezintă continuarea prezenţei lui Cristos pe Pământ. Ea trebuie să fie locul iubirii, al comuniunii şi al unităţii în credinţă. Dacă nu regăsim puţină bunătate, Cristos nu va fi în mijlocul nostru şi atunci vom face ca Biserica să fie lipsită de roade. 

Dacă ura, suspiciunea şi resentimentul se infiltrează între noi, vom muri. Cum vom fi credibili dacă nu avem un minim de iubire între noi? Cum vom fi credibili dacă nu ştim să ne cerem iertare unii altora? 

Biserica este una, dar credincioşii văd că există tendinţe diferite, chiar opuse, puncte de dezacord între oamenii Bisericii. Înţelegeţi potenţiala lor nelinişte? 

Unitatea Bisericii este întemeiată, în primul rând, pe rugăciune. Dacă nu ne rugăm împreună, vom fi întotdeauna dezbinaţi. Aş vrea ca sinoadele să fie mai mult perioade de rugăciune comună şi nu un câmp de bătălie ideologică sau politică. Curia Romană aş dori să fie marcată mai mult de o viaţă comună de rugăciune şi de adoraţie. Aş vrea ca viaţa întregii Biserici să fie, în primul rând, o viaţă de rugăciune comună. Sunt convins că rugăciunea este datoria noastră primordială de preoţi. Din rugăciune se va naşte unitatea. Din rugăciune izvorăşte adevărul.

Dar unitatea catolicilor nu este un simplu ataşament sentimental. Ea se bazează pe ceea ce avem în comun. Revelaţia pe care ne-a lăsat-o Cristos. Dacă fiecare îşi apără opinia, noutatea acesteia, pretutindeni se va răspândi dezbinarea. Sursa unităţii noastre ne precede. Credinţa este una, ea este aceea care ne uneşte. 

Erezia este duşmanul adevărat al unităţii. Sunt şocat să constat că subiectivismul isterizează dezbaterile. Dacă se crede cu adevărat că unitatea poate fi căutată împreună, putem avea dezbatere deschisă, sinceră între teologi, iar inimile să rămână liniştite. Se ştie că, în cele din urmă, adevărul iese la iveală. Dimpotrivă, când se pune în discuţie obiectivitatea intangibilă a credinţei, totul se transformă în rivalitate între persoane şi în luptă pentru putere. Dictatura relativismului împiedică un climat de iubire senină între oameni, deoarece distruge încrederea calmă în adevărul revelat.

Să luăm exemplul hirotonirii bărbaţilor căsătoriţi. Două treimi dintre episcopii sinodului o pretindeau pentru Amazonia, papa Benedict al XVI-lea şi Dumneavoastră înşivă aţi respins-o.

Nu trebuie să ne temem. Biserica este ca barca apostolilor, pe care ne-o prezintă evanghelia: deseori aflată în furtună, uneori ameninţată de naufragiu, dar niciodată scufundată. Cristos este cu noi în barcă, chiar dacă pare că doarme. Vreau să le cer creştinilor să rămână calmi şi încrezători. Credinţa nu se schimbă, sacramentele nu se schimbă. Isus Cristos este acelaşi – ieri, astăzi şi pentru secole. Viaţa divină se transmite în ciuda greşelilor şi a păcatelor noastre. Clericii s-au certat deseori. Dumnezeu este mai puternic decât meschinăriile noastre umane. Dacă fiecare îşi apără opinia, noutatea, maniera proprie de a prezenta revelaţia şi tezaurul Tradiţiei Bisericii, atunci divizarea se va răspândi pretutindeni, iar dezbinarea se va instala printre credincioşi. Îi datorăm poporului credincios o învăţătură clară, fermă şi stabilă. Cum să acceptăm faptul că se contrazic conferinţele episcopale? Acolo unde domneşte confuzia, nu poate locui Dumnezeu!

Unitatea credinţei presupune unitatea magisteriului, în spaţiu şi timp. Când ne este dată o învăţătură nouă, aceasta trebuie să fie interpretată, întotdeauna, în armonie cu învăţătura care o precede. Dacă introducem ruperea legăturilor dintre învăţături, „revoluţiile”, distrugem unitatea care a guvernat sfânta Biserică pe parcursul secolelor. Aceasta nu înseamnă însă că suntem condamnaţi la fixism. Dar orice evoluţie trebuie să fie o înţelegere mai bună şi o aprofundare a trecutului. Hermeneutica reformei în continuitate, pe care a propovăduit-o clar Benedict al XVI-lea, reprezintă o condiţie sine qua non a unităţii. 

Cei care anunţă cu mare zgomot schimbarea şi ruptura, nu caută binele turmei. Unitatea noastră se va construi în jurul adevărului doctrinei catolice. Nu există altă cale. Ce cadou mai minunat putem oferi umanităţii, decât adevărul evangheliei şi o preoţie aşa cum o trăit-o Isus şi apostolii? 

Ce credeţi despre procesul sinodal în curs din Germania? Unii cardinali au denunţat riscul de „protestantizare” a acestei Biserici: ce credeţi despre acest lucru? 

Ceea ce se petrece în Germania este teribil. Ai impresia că adevărurile credinţei şi poruncile evangheliei urmează să fie supuse la vot. Cu ce drept putem decide să renunţăm la o parte a învăţăturii lui Cristos? Ştiu că mulţi catolici germani suferă din cauza acestei situaţii. Aşa cum a spus deseori Benedict al XVI-lea, Biserica germană este prea bogată. Eşti tentat să faci totul cu banii: să schimbi revelaţia, să creezi un alt magisteriu, o Biserică germană, nu o Biserică una, sfântă, catolică şi apostolică. Riscul, pentru ea, este acela de a se considera ca una dintre instituţiile lumeşti. Din acel moment, cum ar putea să nu ajungă să gândească precum lumea? Aş vrea să-i invit pe fraţii mei germani să facă experienţa sărăciei, să renunţe la subvenţia din partea statului. O Biserică săracă nu se va teme de radicalitatea evangheliei. Cred că, deseori, legăturile noastre cu banii sau cu puterea laică ne fac indiferenţi, reci, sau chiar laşi în a anunţa vestea cea bună. În spatele acestei dezbateri se pune problema esenţei supranaturale a credinţei. A fi creştin nu este un complement, un adaos spiritual al unei vieţi laice, un aspect al dezvoltării personale care le este plăcut oamenilor contemporani stresaţi. A fi creştin înseamnă să-l lăsăm pe Dumnezeu să năvălească în vieţile noastre şi să ne schimbe. Nu facem negoţ cu ansamblul credinţelor religioase şi al practicilor spirituale. Primim integral, total, evenimentul supranatural al revelaţiei divine. El ni se impune. El ne bulversează vieţile. 

Astăzi există dezbateri asupra problemelor interne ale Bisericii. Papa Francisc a spus că nu se teme de schismă. Dumneavoastră ce părere aveţi? Cum s-ar putea reface unitatea? 

Acest lucru nu este posibil decât prin a conferi prioritate rugăciunii şi adoraţiei. Împreună vom învăţa, prin acestea, fidelitatea totală faţă de doctrina catolică trăită în cea mai mare iubire.

Biserica este zdruncinată din toate părţile. Lupte interne în scandaluri de pedofilie, trecând prin aparenta sa inadecvare la lumea modernă… Ce se întâmplă? 

Trăim o criză profundă. Dar această criză este, în primul rând, o criză a credinţei şi o criză profundă a preoţiei. Crimele abominabile ale preoţilor sunt simptomele cele mai terifiante ale acesteia. Atunci când Dumnezeu nu este în centru, când acţiunea nu mai este determinată de credinţă, atunci când aceasta nu mai ghidează şi nu mai irigă viaţa oamenilor, atunci asemenea delicte devin posibile. Aşa cum spunea Benedict al XVI-lea: „De ce a atins pedofilia asemenea proporţii? În ultimă instanţă, motivul este absenţa lui Dumnezeu”. Într-adevăr, au fost formaţi preoţi care nu au fost învăţaţi că singurul punct de sprijin al vieţii lor este Dumnezeu, care nu au experimentat faptul că viaţa lor are sens doar prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Unii s-au scufundat în logica dialectică a abuzurilor de autoritate şi a crimelor sexuale. Dacă un preot nu face, zilnic, experienţa faptului că este doar un instrument, riscă să se îmbete cu o senzaţie de putere. Dacă viaţa unui preot nu este o viaţă consacrată, el se află într-un mare pericol de iluzie şi de deviere. 

Faţa Bisericii a fost pângărită de păcatul fiilor ei. Dar astăzi apare, din nou, adevărata faţă a Bisericii. Ea străluceşte la acei preoţi curajoşi care-i asistă pe muribunzii care au viaţa în pericol, la acei preoţi care-şi conduc poporul în rugăciune silenţioasă şi tainică. 

Creştinii sunt slăbiţi prin lipsa lor de credinţă. Unii dintre ei par să vrea să se lipsească de această lumină. Ei se forţează să vadă lumea cu o privire secularizată. De ce? Este vorba de o dorinţă de a fi acceptaţi de lume? O dorinţă de a fi ca toată lumea?

Mă întreb dacă, în fond, această atitudine nu maschează, pur şi simplu, frica ce ne face să refuzăm să auzim ceea ce ne spune Isus însuşi: „Voi sunteţi sarea pământului […] Voi sunteţi lumina lumii” (Mt5,13-14). Ce responsabilitate! Ce povară! A renunţa să fii sarea pământului înseamnă să condamni lumea să rămână fadă şi lipsită de gust, să renunţi la a fi lumina lumii înseamnă să o condamni la întuneric. Nu va trebui să ajungem la acest lucru! 

Ce-i de făcut?

Există, la mulţi creştini, o împotrivire de a mărturisi credinţa sau de a aduce lumii lumina. Credinţa noastră a devenit călduţă, ca o amintire care se estompează puţin câte puţin. Ea devine ca o negură rece. Atunci nu mai îndrăznim să spunem că ea este unica lumină a lumii. Totuşi, trebuie să mărturisim nu despre noi înşine, ci despre Dumnezeu, care a venit să ne întâlnească şi care ni s-a arătat. 

A venit timpul să-i smulgem pe creştini relativismului ambiant, care anesteziază inimile şi adoarme iubirea! În apatia noastră în faţa deviaţiilor doctrinare se poate constata atitudinea călduţă care s-a instalat printre noi. Nu rareori vedem predându-se, în universităţile catolice sau în publicaţiile creştine oficiale, nişte erori grave. Şi nimeni nu reacţionează! Să fim atenţi, într-o zi credincioşii ne vor cere socoteală. Ne vor acuza în faţa lui Dumnezeu de a-i fi predat lupilor şi de a ne fi părăsit locul de păstori care trebuiau să apere turma.

Credinţa noastră ne condiţionează iubirea faţă de Dumnezeu. Să apărăm credinţa înseamnă să-i apărăm pe cei mai slabi, pe cei mai simpli, şi să le permitem să-l iubească pe Dumnezeu cu adevărat.

Ea înseamnă mântuirea sufletelor, ale noastre şi ale fraţilor noştri. În ziua în care nu vom mai arde de iubire pentru credinţa noastră, lumea va muri de frig, lipsită de bunul său cel mai preţios. 

Cine se va ridica, astăzi, pentru a anunţa oraşelor Occidentului credinţa pe care acestea o aşteaptă? Cine se va ridica să propovăduiască musulmanilor evanghelia? Ei o caută, fără să ştie. Ei se îndreaptă spre islamism deoarece Occidentul le oferă ca unică religie societatea de consum. Nu ne mai putem numi creştini şi să trăim, în realitate, ca nişte atei! 

Vă aflaţi în inima Bisericii şi a centrului său de decizie, care este Vaticanul, ce părere aveţi despre Biserica de astăzi? 

Centrul Bisericii nu este administraţia vaticană. Centrul Bisericii se află în inima fiecărui om care crede în Isus Cristos, care se roagă şi care adoră. Centrul Bisericii se află în inima mănăstirilor. Centrul Bisericii se află, mai ales, în fiecare tabernacol, pentru că acolo este prezent Isus. Biserica nu poate fi judecată după criterii mundane. Ea nu are nimic de-a face cu sondajele. Ea nu se află aici pentru a fi influentă în lume. Ea spune, urmându-l pe Isus: „Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu” (In 18,37). Creştinii vor fi întotdeauna nedemni de această misiune, dar Biserica va fi întotdeauna aici pentru a-l mărturisi pe Cristos. 

Cardinalul de origine guineeană, Robert Sarah, prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, în dialog cu Charlotte d’Ornellas. Articol apărut în revista Valeurs actuelles (9 aprilie 2020).

Traducere de Augusta-Maria Flonta
Preluat de pe http://www.ercis.ro

Să ne hrănim viitorul!

Oferă și tu o carte și o pâine unui copil sărac!

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Cum să-l găsim pe Dumnezeu în „blogosferă”

copil in rugaciuneAntonio Spadaro, SJ, scriitor la revista „La civiltŕ cattolica”, a publicat recent cartea Conexiuni, noi forme ale culturii în timpul Internetului (Pardes Edizioni, 178 de pagini). În prefaţă Xavier Debanne, conducător al Siemens Informatica S.p.A. (Siemens Business Services Group) şi profesor la Centrul Interdisciplinar despre Comunicare Socială din Universitatea Pontificală Gregoriană din anul 2002 până în 2004, a scris că această carte a lui Spadaro „incită la reflecţie asupra fenomenologiei întâlnirii pe Internet, deoarece este loc frecventat de milioane de persoane zi de zi, spaţiu pe care nimeni nu-l posedă şi care favorizează conexiunile”. „Acest loc a devenit un ambient cultural şi educativ frecventat de milioane de persoane, credincioase sau nu, şi reprezintă pentru Biserică o formidabilă oportunitate de comunicare, deoarece permite multiplicarea conexiunilor fie ca legături personale, fie pentru constituirea de noi forme de agregare socială”, a adăugat el. În acest interviu acordat Agenţiei ZENIT, părintele Antonio Spadaro explică influenţa pe care reţeaua, blog-urile etc. o exercită asupra culturii şi asupra modului de a trăi religia şi cum aceastea pot deschide spaţii, inexistente înainte, de dialog interreligios şi teologic.

• Există Dumnezeu în blogosferă? Şi cum poate fi găsit?
În Internet se observă o creştere a necesităţilor religioase. În cartea mea ilustrez fenomenul, notez riscurile (mă gândesc, de exemplu, la aşa-numitele cyber-religii şi la secte), dar mai ales încerc să indic provocările care trebuie primite cu optimism şi discernământ: răspunsul la necesităţile religioase cele mai autentice. Blog-ul (termen născut din contracţia dintre web şi log [ziar, jurnal]), este una din realităţile cele mai interesante din reţea. El este un „jurnal în reţea”: cine îl are introduce zi de zi gânduri, idei, note, dar şi adevărate reflecţii ample, chiar foarte atente. Fiecare blog este legat de alte blog-uri şi toate împreună constituie un adevărat sistem, definit în mod obişnuit ca „blogosferă”.
Există Dumnezeu în aceste lumi de jurnale în reţea? Oricât ar fi de relativ acest fapt, există circa 130 de milioane de pagini web în care apar împreună God şi blog. Dacă noi căutăm blog-uri religioase în web-ul mondial observăm un crescendo continuu de prezenţe. Nu lipsesc idei stimulante. Revista Christianity today a vorbit despre o adevărată revoluţie teologică şi de blogosferă creştină. Ea este foarte variată şi cuprinde spaţii de reflecţie şi discuţie teologică între studenţi, blog-uri legate de reviste creştine, spaţii personale, chiar ale păstorilor şi preoţilor, de inspiraţie religioasă. Blogosfera italiană pare încă un loc de exprimare care nu este puternic marcată de prezenţa eclezială, nici de reflecţia teologică: este o misiune deschisă pentru practică şi pentru reflecţie. Deja s-au observat evoluţii interesante.

• Este posibil de a parcurge un drum spiritual în reţea?
Omul în căutarea lui Dumnezeu se aşază astăzi şi în faţa unui ecran de computer şi începe o navigare. În felul acesta există riscul de a se amăgi că sacrul şi religiosul este „la îndemâna mouse-ului”: este suficient un click pentru a trece de la un sit cu neovrăjitorie la cel cu o apariţie mariană sau de la un templu neopăgân la un sit de creştini tradiţionalişti. Reţeaua, tocmai graţie faptului că este în măsură să conţină totul, poate să fie asemănată cu uşurinţă cu un fel de mare supermarket cu profil religios. În schimb, Biserica nu este niciodată şi în nici un caz un „produs” al comunicării.
În afară de aceasta, credinţa nu este formată numai din informaţii, nici nu este loc de simplă „transmitere”, adică nu este o simplă „emitentă”. Şi totuşi, tocmai observând această proliferare a religiosului în reţea, este posibilă şi formarea unei idei asupra necesităţii profunde de Dumnezeu care agită inima umană, chiar dacă este trăită în manieră adesea alienantă şi denaturată. A-ţi de seama de aceste exigenţe înseamnă a învăţa să te mişti în acest ambient digital în mod corespunzător, propunând iniţiative adecvate: posibilitatea unui dialog spiritual, posibilitatea de a avea idei de meditaţie publicate în mod periodic sau trimise prin e-mail. Şi altele.

• Lipsa unui contact relaţional care să nu fie virtual nu este un handicap grav?
Motivul care duce la crearea de relaţii în reţea constă tocmai în tipologia de raport care se creează. El prezintă în acelaşi timp elemente contradictorii. De fapt, este în sine foarte anonim şi impersonal, deoarece fiecare poate face să se creadă că este ceea ce nu este la nivel de vârstă, sex şi meserie, exprimându-se fără limitele date de propria identitate publică. În reţea se dialoghează pentru ceea ce se simte că eşti. Aşadar, tocmai din această cauză dialogul este şi foarte confidenţial, deoarece permite să se spună despre sine lucruri care altminteri o persoană cu greu le-ar spune în situaţiile sale zilnice. Se poate avea o deschidere completă şi un mare nivel de autenticitate, însă, pe de altă parte, se poate cădea şi în spontaneitate fără limite şi fără ruşine. Aşadar, cyberspaţiul este un loc cald din punct de vedere emotiv şi nu unul rece, tehnologic, aşa cum ar fi tentat să-şi imagineze unul sau altul.
Deci raportul în reţea poate să fie anonim, dar şi extrem de „adevărat”. Însă trebuie amintit mereu că Biserica este loc de comunicare şi mărturie trăită a mesajului care se vesteşte. În schimb, raporturile din reţea riscă să formeze o obişnuinţă cu inutilitatea medierii concretizate într-un anumit moment şi într-un anumit loc şi deci şi cu mărturia şi cu comunicarea autoritară. Benedict al XVI-lea a evidenţiat recent acest lucru: „Din păcate trebuie să se constate că nu întotdeauna în acest timp al nostru noile tehnologii şi mass-media favorizează relaţiile personale” (Discurs la Ziua Universitară Europeană 2006). Aşadar, relaţia din reţea trebuie considerată oricum ca o oportunitate ce trebuie percepută cu spirit de încredere, dar şi de discernământ atent în direcţia raporturilor „adevărate”. Adesea se întâmplă că atunci când un raport iniţiat în reţea devine semnificativ duce apoi la întâlnirea reală. Începe să nu fie rar să găseşti persoane care caută direcţiune spirituală sau se află pe un drum vocaţional care au început parcursul lor în reţea.

• Este posibilă dezvoltarea unui dialog teologic?
Dacă reţeaua poate să fie loc de dialog spiritual, cu siguranţă că ea poate să deschidă spre dialogul interreligios şi teologic spaţii inexistente înainte. Împărţirea critică şi medierea ştiinţei credinţei, care este prima îndatorire a teologiei, se realizează mereu într-un context de gândire, de limbaj, de imagini, de cultură şi deci de „comunicare”. Reţeaua realizează o schimbare în modul de a trăi instanţele de comunicare şi de comuniune. Să ne gândim la comunicarea constantă dintre persoanele care lucrează la aceeaşi idee, însă care locuiesc în diferite părţi ale lumii şi nu se cunosc personal. Ele realizează între ele, dacă intră în relaţie puternică, un fel de „conştiinţă comună”. Desigur că acest lucru are influenţă în domeniul teologic, cu atât mai mult dacă are loc comunicarea între persoane care prin cultură şi formare folosesc metafore, imagini şi limbaje diferite pentru a vorbi despre Dumnezeu şi credinţă. Ce efecte va avea acest lucru asupra cunoaşterii şi comunicării teologice? Este o întrebare care angajează teologia pe diferite planuri. Primele niveluri sunt, desigur, cele ale studiului care foloseşte teorii, modele, metode ale ştiinţei comunicaţiilor în măsură să ajute propria reflecţie asupra credinţei şi cel al modului de a comunica teologia. Un model de teologie a revelaţiei de tip „verbal”, care îl încadrează pe om ca „ascultător al cuvântului” sau, dacă vrem, modelul parabolei îndreptată spre cer sau cel al omului-radar riscă, de fapt, să nu fie aşa de explicative cum erau în trecut. Dacă odinioară omul putea fi vizualizat ca o fiinţă în căutarea unui răspuns cu privire la viaţa sa, acum poate mai degrabă să fie conturat ca o persoană cu o atitudine de alegere, selectare, discernământ cu privire la răspunsul cel mai potrivit şi satisfăcător. Trebuie să înveţe să caute şi să găsească. Reţeaua oferă teologiei noi oportunităţi şi, în acelaşi timp, lansează provocări fie de ordin metodologic, fie de ordin speculativ.

• Cât de mult pot favoriza noile tehnologii ale comunicării activităţile pastorale şi care sunt limitele difuzării în reţea?
Ioan Paul al II-lea, pentru Cea de-a XXXVI-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale din anul 2002, a ales tema: „Internetul: un nou forum pentru a proclama evanghelia”. Cu ocazia acelei zile, a pregătit un mesaj cu tonuri inspirate din „sensul de aventură care a caracterizat alte perioade mari de schimbare”, din „realism” şi din „încredere” până la îndemn, adresat întregii Biserici, „să treacă în mod curajos acest nou prag pentru «a înainta în larg» în reţea”. Deci pastoraţia trebuie să se confrunte cu reţeaua, nu numai ca „instrument” de evanghelizare, ci înainte de toate ca „ambient” cultural şi educativ. El determină un stil de gândire, contribuind şi la definirea unui nou mod de a construi cunoaşterea şi relaţiile. De fapt, omul nu rămâne neschimbat de modul în care manipulează lumea: se transformă nu numai mijloacele de comunicare, ci însuşi omul şi cultura sa. Astfel, angajarea în mass-media nu are numai scopul de a multiplica vestirea. Nu este suficient a folosi mijloacele de comunicare pentru a răspândi mesajul creştin şi magisteriul Bisericii, ci trebuie integrat însuşi mesajul în noua cultură creată de comunicarea modernă.

• Într-un capitol dumneavoastră vorbiţi despre reţea ca model de Biserică, ne explicaţi de ce?
Relaţiile în reţea funcţionează dacă sunt mereu active conexiunile: atunci când un nod sau o legătură ar fi întreruptă, informaţia nu ar trece şi relaţia ar fi imposibilă. Caracterul reticular al viţei în ale cărei mlădiţe curge aceeaşi limfă nu este departe de imaginea internetului, până la urmă. De aici se înţelege că reţeaua este imagine a Bisericii în măsura în care este înţeleasă ca un trup care este viu dacă toate relaţiile în cadrul ei sunt vitale. Apoi, universalitatea Bisericii şi misiunea vestirii „la toate neamurile” întăresc percepţia că reţeaua poate furniza un model de o anumită valoare ecleziologică. Însă discursul poate să fie ambiguu: Biserica niciodată nu va putea fi înţeleasă numai ca o „comunitate virtuală”, nici să fie „redusă” la o reţea autoreferenţială. Biserica nu este o reţea de relaţii imanente, ci are întotdeauna un principiu şi un fundament „extern”. Dacă relaţiile în reţea depind de prezenţa şi de funcţionarea eficace a instrumentelor de comunicare, comuniunea eclezială este în mod radical un „dar” al Duhului.

• În apendicele cărţii dumneavoastră daţi multă atenţie lecturii, ajungând să spuneţi că „lectura poate deveni experienţă spirituală”. Puteţi să ne ilustraţi punctul dumneavoastră de vedere?
În volumul meu fac următoarea observaţie: cartea are un caracter „virtual” pentru că nu poate să fie redusă la textul tipărit şi nici la cititor: ea există cu adevărat atunci când este citită, atunci când se dezvoltă o interacţiune între pagini şi cel care le citeşte. Astfel opera ia viaţă. Textul este ca un joc în care cititorul se implică în mod interactiv.
Experienţa propusă de Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola îl cufundă pe cel care le face în misterul biblico-creştin şi îl abilitează să interacţioneze activ cu personaje, evenimente, discursuri, graţie şi capacităţii sale de imaginaţie. Aşadar, Exerciţiile pot să constituie un model de lectură a oricărui text literar. Implicarea, în lumina Exerciţiilor, este o situaţie în care cititorul intră în întregime (memorie, intelect, voinţă, ar spune Ignaţiu, mai exact cu aşteptările sale, amintirile sale, înţelegerea sa a realului) în lectură şi acolo el, într-un fel, se „citeşte” pe sine însuşi, dorinţele sale, tensiunile sale interioare. Persoana atentă la propria viaţă spirituală va fi în măsură „să simtă şi să cunoască mişcările care se provoacă în suflet” în timpul lecturii. Ele sunt în activitate în noi chiar şi atunci când citim o carte sau vedem un film. Nu este rar ca unele imagini sau unele expresii să acţioneze în noi în manieră profundă şi să fie izvor de consolare sau de dezolare spirituală. Pentru ca să se întâmple această recunoaştere este necesar discernământul spiritual.
Astfel pentru cititorul format la spiritualitatea Exerciţiilor nu va fi neobişnuit să se întrebe pe sine însuşi sau să discute în dialog cu o călăuză spirituală cu privire la emoţiile pe care le-a simţit citind un roman sau o poveste sau chiar privind un film, notând – aşa cum cere de mai multe ori Ignaţiu în Exerciţii – „punctele” sau „părţile mai importante”, unde s-a simţit „vreo cunoaştere, consolare sau dezolare” sau unde au fost observate „mişcări şi gusturi spirituale mai mari” (Exerciţii spirituale, nr. 62, 118 şi 227).

Interviu luat părintelui iezuit Antonio Spadaro

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

„Milostivirea a schimbat viața mea”…

Benigni milostivirea carte„Este o carte foarte frumoasă care ne «milostiveşte»”. O carte de „purtat în buzunar”, de „citit în 5 minute, când trenul întârzie…”. Aşa vorbeşte Roberto Benigni la prezentarea volumului Numele lui Dumnezeu este Milostivire – o conversaţie cu Andrea Torniellide Sanctitatea Sa Francisc. Comicul toscan a spus că este emoţionat să fie prezent „în statul cel mai mic din lume cu omul cel mai mare din lume”. „Nu se poate vorbi moderat despre papa. Este un revoluţionar, este minunat. Am făcut totul pentru a-l vedea”, a spus despre papa Francisc care în ultima omilie din anul 2014 l-a citat pe Roberto Benigni, în acel timp angajat cu „Cele zece porunci” la televiziune, definindu-l „un mare artist italian”.

Intervenţia lui Benigni este vulcanică şi distractivă. „Numai papei Francisc îi putea veni în minte să prezinte o carte cu un cardinal din Veneto, cu deţinut chinez şi un comic toscan…”, a spus referindu-se la persoanele care au intervenit înaintea lui, la Institutul Patristic Augustinianum: cardinalul Pietro Parolin şi deţinutul chinez Zhang Augustin Jianqing. Prezentarea a fost moderată de părintele Federico Lombardi, director al Sălii de Presă a Sfântului Scaun.

„De mic voiam să mă fac preot, a povestit Benigni. Când, la şcoală, mă întrebau «ce vrei să te faci când vei fi mare?», răspundeam «papă». Toţi începeau să râdă şi atunci am înţeles că trebuia să devin comic…”, a adăugat el, între râsetele publicului din sală.

Tot cu verva sa inimitabilă, actorul şi regizorul toscan a povestit şi despre telefonul primit de la Vatican pentru intervenţia sa la prezentarea de astăzi: „Aşa cum am auzit «Sanctitatea Sa», n-am voit să aflu ce urmează şi am răspuns imediat da. Sunt dispus să devin gardian elveţian, şofer pentru papa Francisc…”.

„Cine este în căutarea de revelaţii probabil că va rămâne un pic dezamăgit răsfoind aceste pagini”, afirmă la început cardinalul Parolin, pentru că aceasta „nu este o carte în care Francisc relatează curiozităţi inedite sau anecdote deosebite despre el însuşi. Nici nu este vorba despre un interviu fără limitări, despre chestiuni de actualitate care se referă la viaţa Bisericii şi a lumii, aşa cum se întâmplă de obicei în conferinţele de presă din avion, în timpul zborurilor de întoarcere din ţările vizitate”. În schimb aceasta este o carte „cu care papa ne deschide inima sa. Vrea să ne facă să intrăm, aproape luându-ne de mână, în marele şi mângâietorul mister al milostivirii lui Dumnezeu. Un mister aşa de îndepărtat de calculele noastre umane şi totuşi aşa de necesar şi aşteptat de noi pelerinii rătăciţi în aceste timpuri de provocări şi de încercări”.

Continuă Parolin: „«Milostivirea este adevărată»”, spune papa răspunzând la o întrebare a intervievatorului cu privire la raportul dintre milostivire şi doctrină. „Milostivirea, adaugă papa Francisc, este «cartea de identitate a Dumnezeului nostru»: o expresie exemplificativă, o imagine care ne ajută să înţelegem importanţa reală a acestui adevăr creştin. De fapt, cartea de identitate ne defineşte, descrie noţiunile de bază şi obiective care trebuie ştiute despre fiecare dintre noi”.

Cardinalul asigură: „Volumul pe care-l prezentăm astăzi se citeşte cu uşurinţă: introduce fie pe cel care crede fie pe cel care nu crede în misterul milostivirii lui Dumnezeu”. În plus, îl reprezintă cu fidelitate „pe principalul său autor, adică pe papa Francisc: de fapt, este o carte care deschide porţi, care vrea să menţină deschise porţi şi să indice posibilităţi, care doreşte să facă măcar să sclipească, dacă nu să strălucească, darul gratuit al infinitei milostiviri a lui Dumnezeu, fără de care «lumea n-ar exista», aşa cum avea să spună o bătrânică – o «abuela» – Monseniorului de atunci Bergoglio de puţin timp episcop auxiliar de Buenos Aires: episod pe care Sfântul Părinte l-a povestit în primul său Angelus, duminică 17 martie 2013, pe care l-a repetat recent într-o omilie de la «Sfânta Marta» şi pe care în carte o descrie cu adăugarea unui amănunt în plus”.

Papa „nu are, în aceste pagini, scopul de «a defini», a delimita, a pune ţăruşi sau a înfrunta cazuistica prin coborârea în fiecare aspect particular referitor la alegerile de viaţă ale persoanelor. Scopul acestor pagini, cel puţin aşa l-am înţeles eu, nu este întocmai acela de a coborî în fiecare caz, ci este mai degrabă acela de a lărgi privirea, de a aprinde în inima tuturor dorinţa întâlnirii cu iubirea infinită a Domnului, dorinţa de a experimenta în vieţile noastre acest dar divin, aşa de departe de logicile noastre umane şi aşa de necesar pentru a ne susţine, a ne încuraja, a ne ridica, a ne face capabili de a reîncepe mereu”.

Şi tocmai pentru că „lasă deschise porţile şi încearcă să facă să se întrevadă milostivirea lui Dumnezeu, este o carte care în unele pagini emoţionează. Emoţionează pentru că papa Francisc, reevocând, însuşindu-şi şi coborând în experienţa sa textele evanghelice, citatele din Părinţii Bisericii, unele cuvinte ale predecesorilor săi, prezintă faţa Dumnezeului milostivirii, Tatăl care atinge inimile şi care caută neobosit să ajungă la noi pentru a ne dărui iubirea sa şi iertarea sa. Caută orice breşă, explică papa, orice fisură chiar minimă a inimii noastre, pentru a ajunge la noi cu harul său”.

Iată o întrebare crucială la care Francisc răspunde în carte – subliniază secretarul de stat – pentru că astăzi omenirea are aşa nevoie de milostivire: „Pentru că este o omenire rănită, o omenire care are răni profunde. Nu ştie cum să le îngrijească sau crede că nu este chiar posibil să fie îngrijite. Şi nu există numai bolile sociale şi persoanele rănite de sărăcie, de excludere socială, de multele sclavii din cel de-al treilea mileniu. Şi relativismul răneşte mult persoanele: totul pare egal, totul pare acelaşi.

Pentru Parolin, „am pierdut simţul păcatului, dar am pierdut şi încrederea în posibilitatea de a găsi o lumină, un punct de sprijin care să ne permită să ieşim din disperare, din eroarea noastră, din cuştile pe care uneori ni le construim. Societatea noastră, pe care ne place s-o definim «lichidă», pare că a pierdut nu numai simţul a ceea ce este rău, ci şi credinţa în existenţa Cuiva care poate să ne mântuiască, să ne regenereze, să ne primească mereu, să ne ridice atunci când cădem”.

Cardinalul povesteşte „reacţia elevilor dintr-o şcoală din nordul Italiei în faţa propunerii profesorului de religie care le-a cerut să scrie o temă liberă bazată pe parabola «Fiului risipitor». Finalul ales de cea mai mare majoritate a copiilor a fost acesta: tatăl îl primeşte pe «Fiul risipitor», îl pedepseşte cu severitate şi îl pune să trăiască împreună cu servitorii săi. Astfel el învaţă să irosească toate bogăţiile familiei… O reacţie până la urmă foarte umană – afirmă el – tipică aceluia care experimentând prea puţin milostivirea lui Dumnezeu, cu greu o înţelege. Nu putem ascunde asta: noi, noi toţi, am fi tentaţi, în fond, să raţionăm în acelaşi mod”; în schimb Papa „comentează acest episod cu puţine cuvinte eficace: «Dar aceasta – spune el – este o reacţie umană. Reacţia fiului mai mare este umană. În schimb milostivirea lui Dumnezeu este divină». Milostivirea lui Dumnezeu este intrarea năvalnică în vieţile noastre a unui alt criteriu, a unui criteriu nou: foarte departe de calculele noastre, de raţionamentele noastre umane cu privire la dreptate, de «etica noastră a cântarului». Şi totuşi dacă ne uităm bine – şi asta reiese la fiecare pagină a cărţii pe care o prezentăm astăzi – tocmai de asta avem nevoie noi şi toţi cei pe care ni se întâmplă să-i întâlnim pe drum, la locurile de muncă, în viaţa de fiecare zi”.

În afară de asta, Francisc „priveşte cu favoare că «şi în dreptatea pământească, în normele judiciare», se impune «o conştiinţă nouă… Să ne gândim cât a crescut conştiinţa mondială în refuzarea pedepsei cu moartea. Să ne gândim cât se încearcă să se facă pentru reinserarea socială a deţinuţilor, pentru ca acela care a greşit, după ce a plătit datoria sa faţă de justiţie, să poată găsi mai uşor un loc de muncă şi să nu rămână la marginile societăţii». Papa a voit ca Anul Sfânt extraordinar al Milostivirii să fie îndreptat în mod special spre cel care trăieşte această experienţă”.

Şi după Parolin, este chiar momentul de a asculta cum cuvintele papei Bergoglio au fost primite de cel care îşi petrece existenţa sa în spatele gratiilor, în celula unei închisori. „Am 30 de ani şi vin din China, mai precis din Zhe Jiang. Poate părea straniu că un chinez poartă şi numele de Augustin, dar mai târziu veţi înţelege motivul”. Aşa se prezintă Zhang Augustin Jianqing. „Familia mea, de tradiţie budistă, este o familie cu persoane bune care în viaţa lor mereu s-au comportat bine şi au muncit atât în China cât şi în Italia. În anul 1997, la vârsta de 12 ani, am venit în Italia cu tatăl meu, mama mea era deja în Italia de doi ani. Au trecut 18 ani din acel an 1997, dintre care cea mai mare parte i-am petrecut în închisoare, şi acum sunt în închisoare”. Iată cum a fost: „Ajuns în Italia, am studiat câţiva ani, dar la şcoală mă plictiseam, astfel lipseam la ore, fugeam de la şcoală fără să ştie părinţii. După un an deveneam tot mai rău, începeam să mă cert cu părinţii mei pentru că nu-mi dădeau bani pentru a mă putea distra. La vârsta de 16 ani am inventat o poveste că mergeam să muncesc departe de locuinţa noastră pentru a putea sta afară noaptea. Adesea petreceam noaptea în discotecă, mă interesa numai să mă distrez şi să mă simt puternic, astfel în puţin timp mi-am plăsmuit un caracter violent şi superficial, mă interesa numai distracţia, banii şi fetele”. În acest moment, „am comis o gravă greşeală. Şi astfel la vârsta de 19 ani am intrat în închisoare pentru a doua oară cu o condamnare de 20 de ani”.

În spatele gratiilor din închisoarea din Belluno, „înlăuntrul meu apărea dorinţa de a mă schimba în bine pentru a n-o mai face pe draga mea mamă să mai sufere. Se năştea în mine dorinţa ca această suferinţă să se poată transforma în fericire”.

Motivul numelui Zhang Augustin? „Augustin pentru că gândindu-mă la sfântul Augustin, la istoria sa, m-a emoţionat îndeosebi mama sa sfânta Monica pentru toate lacrimile pe care le-a vărsat pentru fiul său, sperând să-l regăsească pe fiul pierdut. Este cam ca situaţia mea, gândindu-mă la mama mea şi la râul de lacrimi pe care le-a vărsat pentru mine sperând ca eu să pot regăsi sensul vieţii”.

În anul 2007 „sunt transferat la închisoarea din Padova. Prima persoană pe care am întâlnit-o a fost un conaţional al meu, Je Wu apoi Andrei. Un deţinut chinez ca şi mine care începuse să lucreze în închisoare la Padova şi care mi-a fost aproape şi m-a ajutat. După câteva luni de la sosire am început să lucrez şi eu la cooperativa socială Giotto, mai întâi asamblând ambalaje de bijuterii, apoi valize. Astăzi tot în închisoare lucrez în sectorul digitalizării şi al cheiţelor pentru firma digitală”.

Augustin afirma „că acest prieten al meu era tot mai bucuros până când a decis să devină creştin şi să se boteze. A vedea întâmplându-se aceste lucruri, a munci cu aceste persoane m-a făcut să apară întrebarea şi dorinţa de a fi şi eu fericit ca şi ei”; de fapt „văzând pe aceşti prieteni ai mei întorcându-se de la Liturghie bucuroşi, am decis să merg ca să văd ce anume se întâmpla şi dacă era ceva util pentru mine”.

Astfel, ascultând Evanghelia, „înlăuntrul meu apărea o bucurie pe care nu o simţisem niciodată înainte. Abia aşteptam să vină duminica. Însă această dorinţă era de toate zilele, de aceea am decis să particip cu câţiva prieteni deţinuţi şi din cooperativă la un moment săptămânal de întâlnire pentru a putea împărtăşi şi iubi cât mai mult viaţa mea. Acest drum a făcut să se nască în mine dorinţa de a deveni creştin”.

Şi la 11 aprilie 2015 „m-am botezat, m-am miruit şi am primit prima Împărtăşanie, totul în închisoare. Chiar dacă aş fi putut obţine permisiunea de la magistrat de a celebra în afara închisorii, am ales să fac asta în locul şi cu prietenii în care Isus a venit ca să mă întâlnească şi în care eu l-am întâlnit pe Isus”.

În sfârşit, o mulţumire specială papei Francisc „pentru atenţia deosebită pe care o are faţă de noi cei închişi. Niciodată nu m-aş fi gândit să fiu invitat să particip la prezentarea unei cărţi a papei, nici să am posibilitatea de a strânge mâna sa, aşa cum s-a întâmplat ieri”.

Aşadar, „sunt aici cu istoria mea ca să dau mărturie cum Milostivirea lui Dumnezeu a schimbat viaţa mea”.

(Benigni: această carte este ca şi acum l-ai avea pe papa în buzunar
De Domenico Agasso jr.
După Vatican Insider, 12 ianuarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: