Arhivă etichetă pentru ‘Isus’

Pentru noi, pentru cei care avem nevoie de el ca de pâine…

„Noi devenim mai buni numai primind iubirea sa neobosită,
care nu se schimbă, ci ne schimbă.
Numai iubirea lui Isus transformă viaţa,
vindecă rănile mai profunde,
eliberează de cercurile vicioase
ale insatisfacţiei, supărării şi plângerii”…

„Nesătui de a avea,
ne aruncăm în atâtea iesle de vanitate,
uitând de ieslea din Betleem.
Acea iesle, săracă în toate şi bogată în iubire,
învaţă că hrana vieţii este
să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu
şi să-i iubim pe alţii”.

În această noapte se împlineşte marea profeţie a lui Isaia: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă” (Is 9,5).

Un fiu ni s-a dat nouă. Se aude adesea spunându-se că bucuria cea mai mare a vieţii este naşterea unui prunc. Este ceva extraordinar, care schimbă totul, pune în mişcare energii negândite şi face să se depăşească trude, dificultăţi şi vegheri fără somn, pentru că aduce o mare fericire, în faţa căreia se pare că nimic nu mai are importanţă. Aşa este Crăciunul: naşterea lui Isus este noutatea care ne permite în fiecare an să ne renaştem înăuntru, să găsim în El forţa pentru a înfrunta orice încercare. Da, pentru că naşterea sa este pentru noi: pentru mine, pentru tine, pentru noi toţi, pentru fiecare. Pentru este cuvântul care revine în această noapte sfântă: „Un copil s-a născut pentru noi„, a profeţit Isaia; „Astăzi s-a născut pentru noi Mântuitorul”, am repetat la Psalm; Isus „s-a dat pe sine însuşi pentru noi” (Tit 2,14), a proclamat sfântul Paul; şi îngerul în Evanghelie a vestit: „Astăzi s-a născut pentru voi un Mântuitor” (Lc 2,11). Pentru mine, pentru voi.

Dar ce vrea să ne spună acest pentru noi? Că Fiul lui Dumnezeu, binecuvântatul prin natură, vine să ne facă fii binecuvântaţi prin har. Da, Dumnezeu vine în lume ca fiu pentru a ne face fii ai lui Dumnezeu. Ce dar minunat! Astăzi Dumnezeu ne uimeşte şi spune fiecăruia dintre noi: „TU eşti o minunăţie”. Soră, frate, nu te descuraja. Ai ispita că ai greşit? Dumnezeu îţi spune: „Nu, eşti fiul meu!”. Ai senzaţia că nu vei reuşi, teama că eşti nepotrivit, frica de a nu ieşi din tunnel-ul încercării? Dumnezeu îţi spune: „Curaj, eu sunt cu tine”. Nu-ţi spune asta în cuvinte, ci făcându-se fiu ca şi tine şi pentru tine, pentru a-ţi aminti punctul de plecare al fiecărei renaşteri a tale: a te recunoaşte fiu al lui Dumnezeu, fiică a lui Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare al oricărei renaşteri. Aceasta este inima indestructibilă a speranţei noastre, nucleul incandescent care sprijină existenţă: dedesubtul calităţilor noastre şi al defectelor noastre, mai puternic decât rănile şi decât eşecurile din trecut, decât fricile şi decât neliniştea faţă de viitor, există acest adevăr: suntem fii iubiţi. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi nu depinde şi nu va depinde niciodată de noi: este iubire gratuită. Această noapte nu are altă explicaţie în altă parte: numai harul. Totul este har. Darul este gratuit, fără meritul niciunuia dintre noi, har pur. În această noapte, ne-a spus sfântul Paul, „harul lui Dumnezeu s-a arătat” (Tit 2,11). Nimic nu este mai preţios.

Un fiu ni s-a dat nouă. Tatăl nu ne-a dat ceva, ci pe însuşi Fiul său unicul născut, care este toată bucuria sa. Şi totuşi, dacă privim la nerecunoştinţa omului faţă de Dumnezeu şi la nedreptatea faţă de atâţia fraţi ai noştri, vine o îndoială: Domnul a făcut bine să ne dăruiască aşa de mult, face bine să mai hrănească încredere în noi? Nu ne supraevaluează? Da, ne supraevaluează, şi face asta pentru că ne iubeşte până la moarte. Nu reuşeşte să nu ne iubească. Este făcut aşa, este atât de diferit de noi. Ne iubeşte mereu, mai mult decât reuşim noi să ne iubim pe noi înşine. Este secretul său pentru a intra în inima noastră. Dumnezeu ştie că unicul mod pentru a ne mântui, pentru a ne vindeca înăuntru, este să ne iubească: nu există un alt mod. Ştie că noi devenim mai buni numai primind iubirea sa neobosită, care nu se schimbă, ci ne schimbă. Numai iubirea lui Isus transformă viaţa, vindecă rănile mai profunde, eliberează de cercurile vicioase ale insatisfacţiei, supărării şi plângerii.

Un fiu ni s-a dat nouă. În săraca iesle dintr-un grajd întunecat este chiar Fiul lui Dumnezeu. Apare o altă întrebare: de ce a venit pe lume noaptea, fără o găzduire demnă, în sărăcie şi în refuz, când merita să se nască aşa ca regele cel mai mare în cel mai frumos dintre palate? De ce? Pentru a ne face să înţelegem până unde iubeşte condiţia noastră umană: până acolo încât să atingă cu iubirea sa concretă mizeria noastră cea mai rea. Fiul lui Dumnezeu s-a născut rebutat pentru a ne spune că orice rebutat este fiu al lui Dumnezeu. A venit pe lume aşa cum vine pe lume un prunc, slab şi fragil, pentru ca noi să putem cu duioşie fragilităţile noastre. Şi să descoperim un lucru important: ca atât la Betleem, cât și cu noi, lui Dumnezeu îi place să facă lucruri mari prin sărăciile noastre. A pus toată mântuirea noastră în ieslea dintr-un grajd şi nu se teme de sărăciile noastre: să lăsăm ca milostivirea sa să transforme mizeria noastră!

Iată ce înseamnă că un fiu s-a născut pentru noi. Dar există încă un pentru, pe care îngerul îl spune păstorilor: „Acesta este semnul pentru voi: un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2.12). Acest semn, Pruncul în iesle, este şi pentru noi, pentru a ne orienta în viaţă. La Betleem, care înseamnă „Casa pâinii”, Dumnezeu stă într-o iesle, parcă pentru a ne aminti că pentru a trăi avem nevoie de El ca de pâinea de mâncat. Avem nevoie să ne lăsăm străbătuţi de iubirea sa gratuită, neobosită, concretă. În schimb, de câte ori, înfometaţi de distracţie, succes şi mondenitate, alimentăm viaţa cu mâncăruri care nu satură şi lasă golul înăuntru! Domnul, prin gura profetului Isaia, se plângea că, în timp ce boul şi măgarul cunosc ieslea lor, noi, poporul său, nu-l cunoaştem pe El, izvor al vieţii noastre (cf. Is1,2-3). Este adevărat: nesătui de a avea, ne aruncăm în atâtea iesle de vanitate, uitând de ieslea din Betleem. Acea iesle, săracă în toate şi bogată în iubire, învaţă că hrana vieţii este să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu şi să-i iubim pe alţii. Isus ne dă exemplul: El, Cuvântul lui Dumnezeu, este prunc; nu vorbeşte, însă oferă viaţa. În schimb noi vorbim mult, însă adesea suntem analfabeţi în bunătate.

Un fiu ni s-a dat nouă. Cine are un prunc mic, ştie câtă iubire şi câtă răbdare este nevoie. Trebuie hrănit, îngrijit, spălat, avut grijă de fragilitatea sa şi de nevoile sale, adesea greu de înţeles. Un fiu face să ne simţim iubiţi, însă învaţă şi să iubim. Dumnezeu s-a născut prunc pentru a ne determina să avem grijă de alţii. Plânsul său duios ne face să înţelegem cât sunt de inutile multe mofturi ale noastre; şi avem atâtea! Iubirea sa dezarmată şi dezarmantă ne aminteşte că timpul pe care-l avem nu foloseşte să ne tot plângem, ci să consolăm lacrimile celui care suferă. Dumnezeu îşi ia locuinţă aproape de noi, sărac şi nevoiaş, pentru a ne spune că slujindu-i pe cei săraci îl vom iubi pe El. Din această noapte, aşa cum a scrisă o poetă, „reşedinţa lui Dumnezeu este lângă a mea. Mobilierul este iubirea” (E. Dickinson, Poems, XVII).

Un fiu ni s-a dat nouă. Tu, Isuse, eşti Fiul care mă face fiu. Tu mă iubeşti aşa cum sunt, nu aşa cum mă visez că sunt; eu ştiu asta! Îmbrăţişându-te pe tine, Prunc din iesle, reîmbrăţişez viaţa mea. Primindu-te pe tine, Pâine a vieţii, şi eu vreau să dăruiesc viaţa mea. Tu care mă mântuieşti, învaţă-mă să slujesc. Tu care nu mă laşi singur, ajută-mă să-i consolez pe fraţii tăi, pentru că Tu ştii din această noapte toţi sunt fraţii mei.

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Mulți „educă” fără să-și dea seama…

O mare plagă a timpului nostru este că mulți oameni „educă” milioane de tineri fără să-și dea seama. Altfel spus, viața vedetelor din lumea muzicii, a filmului, a sportului etc. devine șablon și vis de realizat pentru tineri. Aceștia sunt învățătorii timpului nostru, „stelele” spre care privesc zilnic mii de oameni. Fără a generaliza și fără a exclude alte domenii – precum „stelele” din firmamentul educativ și religios – trebuie să recunoaștem că mulți „educatori” și multe „modele” nu sunt ceea ce ar trebui să fie, nu transmit un sistem de adevărate valori, nu indică un drum prin care se construiește o viață frumoasă.  Ce ne învață ei? Care este mesajul transmis de „învățătorii” și „modelele” zilelor noastre? Care este mesajul nostru, învățătura noastră?!

Astăzi mai mult ca oricând trebuie să răsune cuvintele lui Isus: „Nu faceți după faptele lor…” iar „voi să nu fiți numiți «rabbi», pentru că unul este învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați. Nici să nu fiți numiți «maeștri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos” (Mt 23,3.8.10). Unul singur este Învățătorul nostru: Cristos!

Într-o lume plină de scandaluri, într-o lume în care toți sunt derutați și nu știu spre cine să privească și de unde să învețe adevărul, ni se amintește astăzi: „O stea răsare din Iacob, un sceptru se ridică din Israel”. Domnul care se pregătește să vină în mijlocul nostru este singura stea care ne luminează calea și ne conduce prin întunericul acestei lumi. Nu starurile, nu vedetele, nu „falșii învățători, profeți sau lideri” ne conduc spre bine, ci doar el, Învățătorul nostru: Cristos. Câtă suferință în noi înșine și în jurul nostru când vedem că aceste cuvinte ale lui Isus ne au ca destinatari pe noi sau pe cei spre care deseori am privit ca la niște modele: „Vai vouă, învățătorilor și fariseilor ipocriți! Voi închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor: nici voi nu intrați și nici pe cei care ar voi să intre nu-i lăsați să intre” (Mt 23,13).

După cum acum 2000 de ani Isus învăța în templu ca „unul care are autoritate”, așa continuă să învețe și astăzi. Acum se adresează templului viu, Bisericii pe care o formăm noi și ne cere să învățăm de el: „Luați asupra voastră jugul meu și învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mt11,29). Orice alt învățător nu aduce în viața noastră decât oboseală, dezgust și rătăcire. Singurul care poate lumina mințile noastre și umple de liniște sufletele noastre rămâne Cristos.

O, Marie, Tronul înțelepciunii mijlocește-ne harul de a deveni și noi însetați de adevăratul Învățător. Umple de lumina harului drumul nostru spre Crăciun pentru ca privind la Cristos să-l descoperim pe Învățătorul zilelor noastre, modelul fiecărei inimi care își caută liniștea și împlinirea.

Reține

Fii atent la ceea ce faci astăzi. Ce fel de învățătură transmit gesturile și cuvintele tale celor din jur?


14 decembrie 2020 

Luni din săptămâna a 3-a din Advent
Sf. Ioan al Crucii, pr. înv. **
Num 24,2-7.15-17a; Ps 24; Mt 21,23-27

LECTURA I
O stea răsare din Iacob.
Citire din cartea Numerilor 24,2-7.15-17a
În zilele acelea, Balaam şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Israel aşezat după triburile sale. Şi Duhul lui Dumnezeu a fost peste el. 3 Balaam şi-a rostit parabola sa: „Oracolul lui Balaam, fiul lui Beor, oracolul bărbatului cu ochii deschişi, 4 oracolul celui care aude cuvintele lui Dumnezeu, al celui care vede ceea ce lasă să se vadă Cel Atotputernic, al celui care, deşi cade, are ochii deschişi: 5 Cât de frumoase sunt corturile tale, Iacob, locuinţele tale, Israel! 6 Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă râu, ca aloea pe care a sădit-o Domnul, precum cedrii pe lângă ape. 7 Apa lui se revarsă din găleţi, şi sămânţa lui se bucură de ape îmbelşugate. Regele său se ridică mai presus de Agag şi împărăţia se măreşte”. 15 Balaam şi-a rostit parabola sa: „Oracolul lui Balaam, fiul lui Beor, oracolul bărbatului cu ochii deschişi, 16 oracolul celui care aude cuvintele lui Dumnezeu, al celui care vede ceea ce lasă să se vadă Cel Atotputernic, al celui care, deşi cade, are ochii deschişi: 17a Îl văd, dar nu acum, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacob, un sceptru se ridică din Israel”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 24(25),4-5ab.6-7bc.8-9 (R.: 4b)
R.: Învaţă-mă, Doamne, cărările tale.

4 Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale,
şi învaţă-mă cărările tale!
5ab Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă,
căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! R.

6 Aminteşte-ţi, Doamne, de îndurarea şi de milostivirea ta,
pentru că ele sunt din veşnicie!
7bc Adu-ţi aminte de mine în milostivirea ta,
pentru bunătatea ta, Doamne! R.

8 Domnul este bun şi drept,
de aceea el îi învaţă pe cei păcătoşi calea;
9 îi face pe cei sărmani să umble după dreptate,
îi învaţă pe cei smeriţi căile sale. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Ps 84(85),8
(Aleluia) Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta! (Aleluia)

EVANGHELIA
Botezul lui Ioan, de unde era?
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 21,23-27
După ce a venit Isus în templu, în timp ce învăţa, s-au apropiat de el arhiereii şi bătrânii poporului şi i-au spus: „Cu ce autoritate faci acestea şi cine ţi-a dat această autoritate?” 24 Dar Isus, răspunzând, le-a zis: „Vă voi întreba şi eu un lucru. Dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. 25 Botezul lui Ioan de unde era: din cer sau de la oameni?” Dar ei discutau între ei: „Dacă spunem: «Din cer», ne va zice: «Atunci de ce nu aţi crezut în el?» 26 Iar dacă spunem: «De la oameni», ne temem de popor, pentru că toţi îl consideră pe Ioan ca profet”. 27 Şi i-au răspuns lui Isus: „Nu ştim”. Atunci, el le-a zis: „Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea”.

Cuvântul Domnului

Niciodată nu ne rugăm singuri…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi, în această audienţă, aşa cum am făcut în audienţele precedente, eu voi rămâne aici. Mi-ar plăcea mult să cobor, să salut pe fiecare, dar trebuie să menţinem distanţele, pentru că dacă eu cobor imediat se creează o îmbulzeală pentru a saluta, şi acest lucru este împotriva îngrijirilor, precauţiilor pe care trebuie să le avem în faţa acestei „doamne” care se numeşte Covid şi care ne face aşa de mult rău. Pentru aceasta, scuzaţi-mă dacă eu nu cobor ca să vă salut: vă salut de aici, dar vă port pe toţi în inimă. Şi voi, purtaţi-mă în inimă şi rugaţi-vă pentru mine. La distanţă ne putem ruga unul pentru altul; mulţumesc pentru înţelegere.

În itinerarul nostru de cateheză despre rugăciune, după ce am parcurs Vechiul Testament, ajungem acum la Isus. Şi Isus se ruga. Începutul misiunii sale publice are loc cu botezul în râul Iordan. Evangheliştii concordă în a atribui importanţă fundamentală acestui episod. Relatează cum tot poporul era recules în rugăciune şi specifică faptul că această adunare avea un caracter penitenţial clar (cf. Mc 1,5; Mt 3,8). Poporul mergea la Ioan pentru a se boteza pentru iertarea păcatelor: este un caracter penitenţial, de convertire.

Aşadar, primul act public al lui Isus este participarea la o rugăciune corală a poporului, o rugăciune a poporului care merge pentru a fi botezat, o rugăciune penitenţială, unde toţi se recunoşteau păcătoşi. Pentru aceasta Botezătorul ar vrea să se opună şi spune: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” (Mt 3,14). Botezătorul înţelege cine era Isus. Însă Isus insistă: actul său era unul care ascultă de voinţa Tatălui (v. 15), un act de solidaritate cu starea noastră umană. El se roagă cu păcătoşii din poporul lui Dumnezeu. Acest lucru să-l reţinem: Isus este cel drept, nu este păcătos. Însă el a voit să coboare până la noi, păcătoşii, şi el se roagă cu noi, şi atunci când noi ne rugăm el se roagă cu noi; el este cu noi pentru că este în cer rugându-se pentru noi. Isus se roagă mereu cu poporul său, mereu se roagă cu noi: mereu. Niciodată nu ne rugăm singuri, mereu ne rugăm cu Isus. Nu rămâne pe malul opus al fluviului – „Eu sunt drept, voi sunteţi păcătoşi” – pentru a marca diversitatea şi distanţa sa de poporul neascultător, ci îşi scufundă picioarele sale în aceleaşi ape de purificare. Se face ca un păcătos. Şi aceasta este măreţia lui Dumnezeu care l-a trimis pe Fiul său care s-a nimicit pe sine însuşi şi a apărut ca un păcătos.

Isus nu este un Dumnezeu îndepărtat, şi nu poate să fie aşa. Întruparea l-a revelat în mod complet şi omeneşte inimaginabil. Astfel, inaugurând misiunea sa, Isus se pune în fruntea rândului unui popor de penitenţi, ca şi cum și-ar lua obligația să deschidă o breşă prin care noi toţi, după el, trebuie să avem curajul de a trece. Însă calea, drumul, este dificilă; în el merge, deschizând calea. Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că aceasta este noutatea plinătăţii timpului. Spune: „Rugăciunea filială, pe care Tatăl o aştepta de la fiii săi, este în sfârşit trăită de însuşi Fiul unicul născut în umanitatea sa, cu oamenii şi pentru oameni” (nr. 2599). Isus se roagă cu noi. Să punem acest lucru în cap şi în inimă: Isus se roagă cu noi.

În acea zi, pe malurile râului Iordan, este aşadar toată omenirea, cu dorinţele sale neexprimate de rugăciune. Este mai ales poporul celor păcătoşi: cei care credeau că nu pot să fie iubiţi de Dumnezeu, cei care nu îndrăzneau să meargă dincolo de pragul templului, cei care nu se rugau pentru că nu se simţeau vrednici. Isus a venit pentru toţi, şi pentru ei, şi începe tocmai unindu-se cu ei, în fruntea rândului.

Mai ales Evanghelia după Sfântul Luca scoate în evidenţă climatul de rugăciune în care a avut loc botezul lui Isus: „În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis” (3,21). Rugându-se, Isus deschide poarta cerurilor şi din acea breşă coboară Duhul Sfânt. Şi din înălţime un glas proclamă adevărul minunat: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată plăcerea” (v. 22). Această frază simplă cuprinde o comoară imensă: ne face să intuim ceva din misterul lui Isus şi al inimii sale îndreptate mereu spre Tatăl. În vârtejul vieţii şi al lumii care va ajunge să-l condamne, chiar şi în experienţele mai dure şi triste pe care va trebui să le suporte, chiar şi atunci când experimentează că nu are un loc unde să-şi rezeme capul (cf. Mt 8,20), chiar şi atunci când în jurul lui se dezlănţuie ura şi persecuţia, Isus nu este niciodată fără refugiul unei locuinţe: locuieşte veşnic în Tatăl.

Iată măreţia unică a rugăciunii lui Isus: Duhul Sfânt ia în stăpânire persoana sa şi glasul Tatălui atestă că el este cel iubit, Fiul în care el se oglindeşte pe deplin.

Această rugăciune a lui Isus, care pe malurile râului Iordan este total personală – şi aşa va fi în toată viaţa sa pământească -, la Rusalii va deveni prin har rugăciunea tuturor celor botezaţi în Cristos. El însuşi ne-a obţinut acest dar şi ne invită să ne rugăm aşa cum se ruga el.

Pentru aceasta, dacă într-o seară de adoraţie ne simţim vlăguiţi şi goi, dacă ni se parte că viaţa a fost complet inutilă, în acea clipă trebuie să implorăm ca rugăciunea lui Isus să devină şi a noastră. „Eu nu pot să mă rog astăzi, nu ştiu ce să fac: nu mă simt în stare, sunt nevrednic, nevrednică”. În acel moment, trebuie să ne încredinţăm lui pentru ca să se roage pentru noi. El în acest moment este în faţa Tatălui rugându-se pentru noi, este mijlocitorul; îi arată Tatălui rănile, pentru noi. Să avem încredere în asta! Dacă noi avem încredere, vom auzi atunci un glas din cer, mai puternic decât acela care se înalţă din străfundurile noastre şi vom auzi acest glas şoptind cuvinte de duioşie: „Tu eşti cel iubit de Dumnezeu, tu eşti fiu, tu eşti bucuria Tatălui din ceruri”. Tocmai pentru noi, pentru fiecare dintre noi răsună cuvântul Tatălui: chiar dacă am fi respinşi de toţi, păcătoşi din cea mai rea specie. Isus n-a coborât în apele Iordanului pentru el însuşi, ci pentru noi toţi. Era tot poporul lui Dumnezeu care se apropia de Iordan pentru a se ruga, pentru a cere iertare, pentru a face acel botez de pocăinţă. Şi aşa cum spune acel teolog, se apropiau de Iordan „cu sufletul gol şi picioarele goale”. Aşa este umilinţa. Pentru a ne ruga este nevoie de umilinţă. A deschis cerurile, aşa cum Moise a deschis apele Mării Roşii, pentru ca noi toţi să putem trece în urma lui. Isus ne-a dăruit însăşi rugăciunea sa, care este dialogul de iubire cu Tatăl. Ne-a dăruit-o ca o sămânţă a Treimii, care vrea să încolţească în inima noastră. Să o primim! Să primim acest dar, darul rugăciunii. Mereu cu el. Şi nu vom greşi.

APEL

Mă unesc cu durerea familiilor tinerilor studenţi ucişi în mod barbar sâmbăta trecută la Kumba, în Camerun. Simt mare tulburare pentru un act atât de crunt şi nesăbuit, care a smuls din viaţă nevinovaţii mici în timp ce urmăreau orele la şcoală. Dumnezeu să lumineze inimile, pentru că gesturi asemănătoare să nu mai fie repetate niciodată şi pentru ca regiunile martirizate din Nord-Vestul şi din Sud-Vestul ţării să poată regăsi în sfârşit pacea! Doresc ca armele să tacă şi să poată fi garantată siguranţa tuturor şi dreptul fiecărui tânăr la educaţie şi la viitor. Exprim familiilor, oraşului Kumba şi întregului Camerun afectul meu şi invoc întărirea pe care numai Dumnezeu o poate da.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 28 octombrie 2020

Cateheze despre rugăciune: 12. Isus, om al rugăciunii

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!



Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

%d blogeri au apreciat: