Mai bine să mă creadă un monstru, decât să nu mai creadă în tine!

Caravaggio - Sacrificarea lui Isaac (1603)
Caravaggio – Sacrificarea lui Isaac (1603)

Tulburătoare este această pagină a Scripturii, aceste cuvinte adresate de Dumnezeu unui părinte, unui tată: „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, şi du-te în ţinutul Moria şi adu-mi-l acolo ca ardere de tot pe un munte pe care ţi-l voi arăta eu!” (Gen 22,2)… Sărmanul Abraham! Cât de mult își dorise un copil, un moștenitor… Tânjise după el și-l primise! Era binecuvântarea vieții sale, era mângâierea bătrâneților sale! Era totul! Însă acum?! Acum Dumnezeu are alte planuri! Iar el, om al credinței, „s-a trezit dis-de-dimineață… și a plecat” să împlineasă ceea ce i-a cerut Domnul (cfr. Gen 22,3). Dis-de-dimineață! Nu a ezitat!

Cât de apăsătoare trebuie să fi fost călătoria alături de Isaac. Ultimul drum! Mergea să-l jertfească pe singurul său fiu, pe fiul pe care-l iubea ca pe lumina ochilor. Crudă imagine, dureroasă tăcere, apăsător drum! Isaac își purta lemnele, singur, așa cum mai târziu Cristos avea să poarte lemnul, crucea pe care a fost jertfit (Gen 22,6; In 19,17). Isaac rupe din când în când tăcerea. Abraham abia își controlează lacrimile și tremuratul vocii: cum să-i spună? Ce să-i spună? Cum să-i explice? Inima sa plânge, o simte sângerând în exces, aproape crapă de durere. Isaac continuă: „Tată, unde este animalul de jertfă?” (Gen 22,7). Sărmanul Abraham abia reușește să spună: „Ah, fiul meu, Dumnezeu va avea grijă de mielul pentru arderea de tot! Da, fiul meu, Dumnezeu va avea grijă”. Și l-a strâns puternic la pieptul său, apoi s-a îndepărtat, s-a ascuns după o stâncă, să poate plânge fără să fie auzit de Isaac, întocmai ca Agar, care nu voia să audă plânsul sfâșietor al propriul copil ce părea sortit morții (cfr. Gen 22,8; 21, 14-19).

Nu, Abraham nu era disperat, el credea că Dumnezeu rânduiește totul spre binele celor care îl iubesc pe el! El credea! El credea cu toată ființa sa că Dumnezeu va avea grijă! Dar inima sa era zdrobită de durere pentru Isaac: cum să-i explice? Cum să-l facă să înțeleagă iubirea lui Dumnezeu? Cum să-l ajute să-l iubească pe acest Dumnezeu care are mereu grijă de mielul său de jertfă? Ce apăsătoare tăcere pe drumul spre altar, spre jertfă. Iar întrebările, gingășia și nevinovăția lui Isaac făcea ca totul să fie din ce în ce mai apăsător!

În cartea Timore e tremore, Soren Kierkegaard descrie zbuciumul lui Abraham, încercarea lui de a-l face pe copil să înțeleagă și să accepte voința Dumnezeului cel adevărat și veșnic bun. Era voința lui Dumnezeu ca Isaac să fie jertfit. Însă Isaac nu înțelege: îmbrățișează genunchii tatălui său, imploră milă! Cu fața la pământ, îi cere să fie cruțat: e atât de tânăr și în el tatăl își pusese atât de multe și frumoase speranțe. Era fiul său! Unicul său fiu! Implora milă, salvare…

Abraham, deși avea inima frântă de durere, era hotărât să împlinească voința lui Dumnezeu. Așa că înainta, făcându-se că nu mai aude implorările fiului. Isaac nu înțelegea cum Dumnezeu poate fi atât de crud: implora cruțarea vieții, milă! Insita! Era revoltat. Căuta chipul tatălui său pentru a primi explicații, pentru a primi iubirea salvatoare.

Însă când Abraham s-a întors spre el, l-a privit pe Isaac cu mânie, cu sălbăticie. Nu mai era nimic patern în privirea, în chipul lui Abraham: fața sa era înfricoșătoare, privirea sa era sălbatică. L-a prins cu putere pe Isaac și l-a trântit la pământ, țipându-i: „Prostule! Tu chiar crezi că eu sunt tatăl tău? Sunt un idolatru! Crezi tu că aceasta a fost cu adevărat o poruncă de la Dumnezeu? Nu, este capriciul meu, moftul meu, toanele mele”. Atunci sărmanul Isaac, șocat de aceste cuvinte, a tresărit și a început să strige plin de neliniște, de disperare: „Dumnezeul cerului ai milă de mine, Dumnezeul lui Abraham ai milă de mine! Dacă eu nu am un tată pe pământ, fii tu tatăl meu”. Aceasta în timp ce Abraham șoptea în inima sa: „Dumnezeul cerului, este mai bine să mă creadă pe mine un monstru, decât să-și piardă credința în tine”.

Abraham! Omul credinței și al dragostei de Dumnezeu: nu ar fi vrut pentru nimic în lume ca cineva să nu mai creadă în Dumnezeu din pricina sa! Abraham este omul care voia cu orice preț să salveze imaginea lui Dumnezeu, un Dumnezeu pe care încă nu-l cunoscuse pe deplin, un Dumnezeu pe care încă nu-l înțelegea. Dar un Dumnezeu pe care îl iubea și în care credea cu toată ființa sa! Și această credință l-a salvat și pe el și pe fiul său, Isaac!

Cât de bine înțelegem acest fragment din Cartea Genezei și credința lui Abraham, dacă plecăm de la definiția credinței primită de la autorul sacru prin Scrisoarea către evrei. În lumina acestei învățături despre credință și speranță înțelegem gestul lui Abraham, nebunia credinței sale, curajul de a spera împotriva oricărei speranțe: „Credința este garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd… Prin credință, Abraham l-a adus ca jertfă pe Isaac, atunci când a fost pus la încercare; și era să-l jertfească pe singurul născut, el care primise cu bucurie promisiunile, căruia i se spusese: În Isaac va fi numită descendența ta. El credea că Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morții, de aceea l-a redobândit ca semn” (Evr 11,1.17-19).

Da, Abraham credea cu adevărat că „Dumnezeu are grijă”, că „Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morții”. Credea! A sperat împotriva oricărei speranțe! Iată mărturia Apostolului în Scrisoarea către romani: „Abraham… este părintele nostru, al tuturor, după cum este scris: Te-am pus părinte al multor neamuri, înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care dă viață celor morți și cheamă la ființă cele ce nu sunt. Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri, după cum i se spusese: Așa va fi descendența ta. Și, fără a slăbi în credință, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – și nici la sânul neroditor al Sarei, n-a șovăit cu neîncredere, ci, în fața promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credință dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o și împlinească” (Rom 4,16-21).

În lumina acestor două texte din Noul testament înțelegem nu atât gestul lui Abraham, cât mai ales credința sa! Noi ce avem în comun cu această credință „a părintelui nostru, Abraham”? Ce suntem gata să jertfim pentru Domnul? Ce suntem gata să facem ca să părem mai degrabă noi nebunii în ochii lumii, să părem noi monștri, decât să fie acuzat Dumnezeu de rău, de nedreptate? Până unde merge încrederea noastră în Dumnezeu?

De fapt, despre încredere/credință sunt toate lecturile acestei duminici din Postul mare. Mai mult, despre credință este întreaga sfântă Scriptură: „Acestea au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui” (In 20,31).

Să avem viață și să fim salvați așa cum a fost salvat Isaac! Să avem viață și să credem chiar și atunci când suntem foarte umiliți, înjosiți, călcați în picioare, pe marginea prăpastiei. Să avem viață și să împlinim toate voturile făcute Domnului (cfr. Ps 114-115(116),10 şi 15.16-17.18-19).

Să avem viață, căci tocmai pentru viața noastră „Dumnezeu nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi”. Noi știm și credem că „Isus Cristos, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi”. Intervine ca să avem viață, viața veșnică. Așdar, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? De cine/ce ne vom teme?

Cum de cine?! De moarte! De suferință! De umiliri! Cât de mult ne înspăimântă crucea și calvarul! Nu vrem să știm de ele, nu vrem să facă parte din viața noastră. Strigăm cu Petru: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!” (Mt 16,22). Să ne ferească Dumnezeu… Însă el nu ne ferește, pentru că planurile sale sunt diferite, pentru că noi nu ne gândim la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor (Mt 16,23).

Dumnezeu nu ne ferește, ci ne pregătește, ne educă inima și viața, sufletul și trupul. Ne învață cum să înfruntăm momentele de încercare, cum să credem, cum să sperăm chiar și atunci când suntem în fața crucii. El ne ia cu sine pe munte și ne arată strălucirea sa, puterea sa. El ne ajută să înțelegem esențialul: Crucea nu este prilej de scandal, ci este instrumentul mântuirii noastre. Dumnezeu ne invită să privim la Cristos și să înțelegem ceea ce contează cu adevărat: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (Mc 9,7). Aici este totul! Aici este toată explicația, toată legea și toți profeții: Ascultă-l și fă ce vrei! Iubește-l și fă ce vrei! Slujește-l și fă ce vrei!

Ascultă-l pentru că în el Tatăl își găsește toată plăcerea (cfr. Lc 3,22)
Ascultă-l, adică iubește-l și slujește-l pentru că zi de zi „intervine pentru tine” (Rom 8,34)!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei înțelege planurile sale!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și nu te vei teme de sacrificii, de suferință, de moarte!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei reuși să te trezești dis-de-dimineață și să spui „Iată-mă”!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei face cunoscut numele său în fața fraților tăi!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și-ți vei purta crucea cu demnitate și speranță!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l pentru că astfel „prin tine vor fi binecuvântate toate nemurile pământului” (Gen 22,18)
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l pentru că a murit pentru tine!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l pentru că a înviat pentru tine!
Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei avea viață din plin, viața veșnică!

Amin!

Detalii despre pictură/imagine: https://www.uffizi.it/opere/sacrificio-di-isacco


25 februarie 2018 

† DUMINICA a 2-a din Post
Sf. Cezar, medic
Gen 22,1-2.9a.10-13.15-18; Ps 115; Rom 8,31b-34; Mc 9,2-10

LECTURA I
Jertfa patriarhului nostru Abraham.
Citire din cartea Genezei 22,1-2.9a.10-13.15-18
În zilele acelea, Dumnezeu l-a pus la încercare pe Abraham şi i-a zis: „Abraham!” El a răspuns: „Iată-mă!” 2 I-a zis: „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, şi du-te în ţinutul Moria şi adu-mi-l acolo ca ardere de tot pe un munte pe care ţi-l voi arăta eu!” 9a Când au ajuns la locul pe care li-l spusese Dumnezeu, Abraham a zidit acolo altarul şi a aşezat lemnele. 10Abraham şi-a întins mâna şi a luat cuţitul ca să-l înjunghie pe fiul său. 11 Atunci îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Abraham, Abraham!” El a spus: „Iată-mă!” 12 Şi i-a zis: „Să nu-ţi ridici mâna asupra tânărului şi să nu-i faci niciun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu pentru mine!” 13 Abraham şi-a ridicat ochii, a privit şi, iată, un berbec era în spatele lui, prins cu coarnele într-un tufiş! Abraham s-a dus, a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. 15 Îngerul Domnului l-a chemat din cer a doua oară pe Abraham 16 şi i-a zis: „Mă jur pe mine însumi – oracolul Domnului – pentru că ai făcut lucrul acesta şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu, 17 te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi descendenţa, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi descendenţa ta va stăpâni cetăţile duşmanilor săi. 18 Prin descendenţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului, pentru că ai ascultat de glasul meu”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 114-115(116),10 şi 15.16-17.18-19 (R.: 9)
R.: Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii.

10 Eu mi-am păstrat credinţa
chiar şi atunci când spuneam: „Sunt foarte umilit”.
15 Lucru de preţ este în faţa Domnului
moartea credincioşilor săi. R.

16 Ascultă-mă, Doamne, căci sunt slujitorul tău,
eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale!
Tu ai desfăcut legăturile mele.
17 Îţi voi aduce jertfă de laudă
şi voi invoca numele Domnului. R.

18 Voi împlini voturile făcute Domnului
de faţă cu tot poporul său,
19 în curţile casei Domnului,
în mijlocul tău, Ierusalime! R.

LECTURA A II-A
Dumnezeu nu l-a cruţat pe propriul său Fiu.
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani 8,31b-34
Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? 32 El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? 33 Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! 34Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 17,5cd
Glasul Tatălui din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!”

EVANGHELIA
Acesta este Fiul meu cel iubit.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 9,2-10
În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. 3 Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi. 4 Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. 5 Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!” 6 De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. 7 Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” 8 Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. 9 În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. 10 Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei,
întrebându-se ce înseamnă „a învia din morţi”.

Cuvântul Domnului

Reclame

Prințul Vladimir Ghika a fost „canonizat” de regina Maria a României

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334
Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Cât de înălțător este să întâlnești oameni buni, oameni frumoși, oameni cu un suflet nobil, oameni despre care să poți spune: „Iată cu adevărat un om în sufletul căruia nu este prefăcătorie. Iată cu adevărat un om care face doar binele, un om care caută doar ceea ce este frumos și adevărat, un om care își iubește aproapele. Cât de frumoși și blânzi sunt oamenii care trăiesc pentru alții, oamenii de caracter, sfinții”!

Astfel de sentimente și gânduri s-au împletit în prințesa Maria, viitoarea regină a României, atunci când l-a cunoscut pe fericitul prinț martir Vladimir Ghika, la sfârșitul celor două războaie balcanice (1912-1913). S-au întâlnit în timp ce ambii – Prințesă și Prinț – îngrijeau plini de dragoste bolnavii din lagărul de holerici de la Zimnicea. Ce imagine plină de speranță în trecutul României: ea, prințesa moșternitoare a tronului României, și el, prințul devenit preot catolic pentru a fi un bun ortodox, îngrijând bolnavii de holeră!

M-a cuprins un sentiment foarte plăcut când am găsit cele scrise de Regina Maria a României în urma întâlnirii cu Vladimir Ghika, „coborâtor din voievozii români de demult”:

„Cu toată inima și cu tot sufletul făcea parte dintre cei care simt aprigă năzuință de a-și jertfi viața în slujba semenilor lui… Vladimir Ghika era din fire un sfânt…

Își oferise serviciile ca un simplu infirmier, își alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi, acela pe care îl poreclisem iadul; acolo erau aduse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriș…

Aici oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricoșat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nici o grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului…”

(Maria, Regina României,
Povestea vieții mele,
volumul II, editura Rao, București 2013, p. 334).

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 și mort, sau mai bine zis ucis, în închisorile comuniste la 16 mai 1954, prințului preot Vladimir Ghika i-a fost recunoscut martiriul (de către papa Francisc) la 27 martie 2013. A fost beatificat, în prezența a peste 10.000 de persoane, la 31 august 2013.

Este srăbătorit și amintit an de an (chiar!) în ziua de 16 mai!…

Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi!


Aici puteți citi mai multe despre fericitul Vladimir Ghika http://www.vladimir-ghika.ro/ro/

Iubirea (la distanță) și consolările ei

Distanta cer pamant dumnezeu om inimi iubire la distantaDistanța pe care viața a pus-o între noi și oamenii care ne iubesc și pe care îi iubim – o distanță măsurată uneori în (zeci sau sute de!) metri alteori în (sute sau mii de) kilometri și nopți nedormite! – nu ne împiedică să credem în forța iubirii și să-i simțim binefacerile. Oricât de departe am fi de cei mai buni prieteni și oricât de mult ne-ar distanța în continuare viața, iubirea ne ține uniți, apropiați, prieteni… mereu nerăbdători să ne facem binele, să ne revedem, să ne ajutăm.

Am văzut de multe ori cum prietenii buni, prietenii adevărați, nu au fost niciodată împiedicați de distanță când a fost vorba să se ajute, să se susțină, să-și dovedească iubirea. Tocmai în astfel de situații – când distanța este umplută, ba chiar anihilată de iubire! – înțelegem că iubirea nu poate fi rezumată la manifestările ei exterioare, la ceea ce se vede sau se aude sau se atinge sau se oferă/primește. Iubirea este ceea ce păstrăm și purtăm în inima noastră atunci când nu mai vedem nimic, atunci când se așterne noaptea sufletului, bezna distanței!

Și acest lucru se observă cel mai bine din iubirea ce ne-o poartă Dumnezeu: nu l-am văzut niciodată, ba chiar uneori simt că este așa departe și străin de ceea ce mi se întâmplă, și totuși mă cutremur simțind că nimeni nu are o iubire mai mare și mai puternică decât a sa! Nimeni! „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi”, chiar și pentru cei care sunt departe (cf. In 15,13 ).

Câtă consolare primesc din această iubire la distanță! E dulce mângâierea ce-mi vine amintindu-mi că Dumnezeu a murit pentru mine, chiar dacă nu-l văd, nu-l simt, chiar dacă pare departe…

Oare câți din cei pe care nu i-am văzut niciodată ar fi dispuși să moară pentru mine?
Dar din cei pe care i-am văzut?

Dar eu?
Oare pentru ce om pe care nu l-am văzut niciodată aș fi dispus să mor?
Dar pentru cei pe care susțin sus și tare că-i iubesc și că mi-e dor de ei,
aș fi capabil să mor?

Nu cumva ne convine iubirea și prietenia doar atât timp cât nu ne cer sacrificii, cât nu ne dor? Apoi? Apoi fredonăm refrenul falselor prietenii și iubiri: „Ochii care nu se văd se uită”!

Iubirea adevărată presupune curajul de a-ți asuma distanța, tăcerea, durerea, necunoscutul… dăruirea vieții, ba chiar pierderea ei (cf. Mt 10,39).

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: