Copilul ajunsese bucuros acasă și întinse mamei, cu ochii râzând, carnetul de note.
– Am media generală peste 9. Sunt premiant!
– Bravo, îi spuse mama cu amărăciune. Și îl sărută pe frunte.
– Mama, nu te bucuri? Am o medie mare și fără să fac meditații ca alți copii! Sunt foarte fericit, țopăi într-un picior băiatul de la gimnaziu.
– Mă bucur și sunt tare mândră de tine. Dar când aveți premierea?
– Păi joi, a spus băiatul. Joi, mama! Și doamna a spus că trebuie să ne îmbrăcăm frumos și să mergem să ne dea diplomele și premiul.
Femeia se forță să zâmbească dar sufletul i se prăbușise. Premierea însemna flori, o ieșire cu colegii. Bani. Însemna bani. Se uită în portofel. Numără mărunțeii. Abia dacă îi ajungeau de pâine pentru următoarele două zile. Iar premierea era peste trei zile.
Parcă citindu-i din gânduri, băiatul o întrebă:
– Mama, dar o să cumperi flori pentru doamna dirigintă și pentru doamna învățătoare? În fiecare an i-am dat flori doamnei învățătoare. Îmi cumperi două buchete, nu? Și după premiere, doamna a spus că mergem la pizza, la suc și că vom mânca și o înghețată sau o prăjitură, ce vrem noi.
– Vom vedea. Dar nu ziceam că joi mergem la cimitir?
– Mama, dar joi e premierea! Mergem vineri la cimitir.
– Bine, îi răspunse mama cu vocea sugrumată. Vom vedea cum facem. Acum merg să fac o baie.
Intră în cadă, se afundă cu totul în apa fierbinte și început să hohotească de plâns. Avea un copil bun, pe care amarnic se chinuia să-l crească. Învăța singur, niciodată nu a fost nevoie să apeleze la meditații suplimentare.
Din când în când mergeau împreună la cimitir. Aprindeau lumânări și sărutau o cruce: copilul cu drag și dor de tatăl său, ea cu durere și disperarea omului abandonat.
Se gândea îngrozită ce să facă pentru ziua de joi când tocmai sună telefonul. Era diriginta.
– Fiul dvs este premiant! Le-am spus copiilor că după premiere vom merge la….
– Da, știu, mi-a spus. Dar nu are cum să vină la premiere și deci nici la pizza. Avem planificat o deplasare și nu o putem amâna.
– Vai, dar nu se poate! Trebuie să se bucure cu toți copiii!
– Doamna dirigintă, mă iertați, unele lucruri sunt posibile, altele nu. Anul acesta nu se poate. Poate la anul.
– Să știți că nu e nevoie de flori, am spus asta întotdeauna. Și oricum îi sunt datoare cu o pizza pentru că m-a ajutat foarte mult anul acesta.
-Vă mulțumesc și mă bucură cele ce-mi spuneți, dar nu se poate.
Plânse a doua oară! Cum să-l trimită la premiere fără flori când îl educase respectuos și mărinimos; îl învățase că pentru tot ce primește trebuie să mulțumească.
FINALUL FERICIT:
Reușise cumva să se descurce de banii pentru pizza și suc, dar cumpărase doar un buchet de flori. Băiatul îl oferise fostei învățătoare. Diriginta i-a oferit premiul și diploma iar copilul s-a scuzat încet și i-a șoptit la ureche:
– Vă mulțumesc doamna, și nu vă supărați pe mine că nu v-am oferit flori, dar mama nu a mai avut bani.
– Stai liniștit! Dar să nu pleci până nu vorbim puțin, doar noi doi.
După premiere, au fost la restaurant, au mâncat pizza, prăjituri și au băut suc. La plecare, doamna a luat un buchet de flori și i-a spus copilului:
– Mergi la mama și oferă-i aceste flori, spune-i că sunt din partea mea și că îi mulțumesc că te-a crescut atât de frumos!
ÎN REALITATE:
A plecat cu mama la cimitir. Au aprins doar lumânări și amândoi plângeau. Mama de nădufuri și de nefericirea provocată azi, în joia premierii, singurului ei fiu.
El, copilul cu ochii ca tăciunele, a plâns gândindu-se la colegii care acum erau probabil foarte fericiți, cu o pizza în față. „Am să mă fac mare, mama! Am să mă fac mare!”, izbucni cu ochii în lacrimi.
…
Ajută un copil să meargă la școală…
Susține blogul și proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!
1. Nu rostirea frumoasă, ci Adevărul e ceea ce trebuie căutat în Sfintele Scripturi. Întreaga Scriptură se cere astfel citită, în duhul în care a fost scrisă. Nu iscusința cuvântării, ci folosul învățăturii e de căutat cu precădere. Tocmai de aceea, cu aceeași plăcere se cade să citim cărțile evlavioase și simple, precum cele înalte și adânci. Nu te poticni de numele și faima scriitorului, nu te gândi la cât de mare sau de mic a fost socotit; la citire să te atragă un singur lucru – dragostea de adevăr. N-are rost să te întrebi cine a zis cutare lucru, ci urmărește cu sârguință ce a spus.
2. Oamenii sunt trecători, dar adevărul Domnului rămâne neclintit în veșnicie. Dumnezeu vorbește în noi în cele mai felurite chipuri fără a ține seama de crainic. Ne stânjenește adesea, în citirea Sfintelor Scripturi, dorința de iscodire nemăsurată, atunci când, de pildă, am vrea să cernem prin ciur și să deslușim lucruri asupra cărora, de fapt, trebuie trecut mai departe. Dacă ții să-ți priască citirea, citește cu duhul drept și cinstit al smereniei și nu urmări să capeți faimă de învățat. Nu te sfii să pui întrebări și ascultă în tăcere răspunsurile sfinților: nu disprețui pildele bătrânilor; nu fără rost au fost și-ți sunt împărtășite.
Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: „În Cărțile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi și vorbește cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale” (Dei verbum: Constituţia dogmatică despre revelaţia divină, nr.8).
Să ne rugăm: Vorbește, Domnul meu, inimii mele. Dăruiește-mi harul ca, prin citirea cărților sfinte să fiu instruit în legea ta și să deslușesc voința ta în fiecare clipă. Ajută-mă să te pot urma și fă ca tot ceea ce mă înveți să fie călăuză pentru faptele, cuvintele și gândurile mele. Amin.
Să reținem: N-are rost să te întrebi cine a zis cutare lucru, ci urmărește cu sârguință ce a spus.
Să practicăm: După ce citești capitolul din Noul Testament (așa cum am promis ! AICI că vom citi în fiecare zi un capitol din Noul Testament pentru a-l cunoaște și a-l iubi mai mult pe Dumnezeu), oprește-te și meditează în tăcere ceea ce ai citit!
Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:
Cei care vor să citească sau au citit deja Logodnicii, pot găsi în tabelul de mai jos (în limba italiană) cele șapte asemănări, care pot fi izvorul unei aprofundări și în limba română.
Să ne amintim că romanul Logodnicii face parte din operele preferate de Sfântul Părinte Papa Francisc. Din cartea lui Saverio Gaeta Papa Francisc – viața și provocările (carte apărută și în limba română la Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare), am aflat câteva dintre preferințele Sfântului Părinte. Astfel știm că tabloul său preferat este La crocifissione bianca, de Marc Chagall, iar din muzică preferinţa sa este uvertura Leonora nr. 3 şi simfoniile lui Ludwiv van Beethoven (în versiunile lui Wilhelm Furttwangler), alături de operele lui Wagner. Din literatură, Sfântul Părinte ne spune că preferă poezia lui Friederich Holderlin, Logodnicii lui Alessandro Manzoni, Divina Comedie a lui Dante Alighieri şi operele lui Feodor Dostoievski.
În mijlocul luptelor împotriva Bisericii și a credinței, e bine să redescoperim cât creștinism există în cultura universală și totodată câtă cultură există în creștinism. Biserica și neamul omenesc nu au doar un trecut comun, ci muncesc împreună, armonios, pentru un viitor comun, un viitor mai bun.
Conciliul al II-lea din Vatican a evidențiat această legătură între Biserică și societate, între credință și neamul omenesc, între religie și cultură, prezentând „Multiplele raporturi între evanghelia lui Cristos și cultură”:
Între mesajul mântuirii și cultura umană există legături multiple. Căci Dumnezeu, revelându-se poporului său până la deplina manifestare de sine în Fiul întrupat, a vorbit conform culturii proprii diverselor epoci.
De asemenea, Biserica, trăind în decursul timpurilor în condiții variate, s-a folosit de resursele diferitelor culturi pentru a răspândi și a explica mesajul lui Cristos în propovăduirea ei la toate neamurile, pentru a-l cerceta și a-l aprofunda, pentru a-l exprima mai bine în celebrarea liturgică și în viața multiformă a comunităților de credincioși.
Însă, în același timp, Biserica, trimisă fiind la toate popoarele din toate timpurile și locurile, nu este legată în mod exclusiv și indisolubil de nici o rasă și de nici un neam, de nici un fel anume de viață, de nici un obicei vechi sau nou. Mereu fidelă propriei tradiții și, în același timp, conștientă de misiunea sa universală, ea poate intra în comuniune cu diferitele forme de cultură, ceea ce le îmbogățește atât pe acestea cât și pe ea însăși.
Vestea cea bună a lui Cristos reînnoiește necontenit viața și cultura omului căzut; combate și îndepărtează erorile și relele izvorâte din mereu amenințătoarea seducție a păcatului. Ea purifică și înalță fără încetare moravurile popoarelor. Prin bogățiile de sus, ea dă rodnicie din interior calităților spirituale și înzestrărilor fiecărui popor și fiecărei epoci, le întărește, le completează și le reface în Cristos[129]. Astfel, Biserica, împlinindu-și propria misiune[130], prin însuși acest fapt contribuie la cultură și civilizație și le stimulează, și prin acțiunea ei, chiar și liturgică, îl educă pe om la libertatea interioară (Gaudium et spes: Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, nr. 58).
Iar în alt punct, același document conciliar ne amintește:
„După cum este important pentru lume să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei și ferment al ei, tot astfel Biserica nu ignoră cât a primit de la istoria și de la evoluția neamului omenesc.
Experiența veacurilor trecute, progresul științelor, comorile ascunse în diversele forme ale culturii umane, prin care se manifestă mai deplin însăși natura omului și se deschid noi căi spre adevăr, toate acestea folosesc și Bisericii. Într-adevăr, încă de la începutul istoriei sale, el a învățat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor și limbilor diferitelor popoare; mai mult, s-a străduit să-l ilustreze cu înțelepciunea filozofilor, și aceasta pentru a adapta evanghelia, în limitele cuvenite, atât la înțelegerea tuturor cât și la exigențele înțelepților. Această propovăduire adaptată a cuvântului revelat trebuie să rămână legea oricărei evanghelizări. Fiindcă în acest fel se poate dezvolta la orice popor capacitatea de a exprima într-un mod ce îi este propriu mesajul lui Cristos și, în același timp, este promovat un schimb viu între Biserică și diferitele culturi ale popoarelor[102]. Pentru a spori un astfel de schimb, Biserica, mai ales în vremurile noastre când schimbările sunt atât de rapide și modurile de a gândi atât de variate, are în mod deosebit nevoie de ajutorul unora care, trăind în lume, îi cunosc bine diferitele instituții și domenii de activitate și le înțeleg adânc mentalitatea, fie că aceștia sunt credincioși sau necredincioși. Întregul popor al lui Dumnezeu, și mai ales păstorii și teologii, au datoria, cu ajutorul Duhului Sfânt, să asculte cu atenție diferitele limbaje ale timpului nostru, să le discearnă, să le interpreteze și să le aprecieze la lumina cuvântului divin, pentru ca adevărul revelat să poată fi perceput și înțeles tot mai profund și să poată fi prezentat într-o formă mai adecvată.
Având o structură socială vizibilă, care este tocmai semnul unității sale în Cristos, Biserica se poate îmbogăți și se îmbogățește și din evoluția vieții sociale, nu pentru că i-ar lipsi ceva în alcătuirea ce i-a fost dată de Cristos, ci pentru a o cunoaște mai adânc, a o exprima mai bine și a o adapta mai fericit la vremurile noastre. Ea însăși își dă seama cu recunoștință că primește un ajutor variat din partea oamenilor de orice rang sau condiție, ajutor de care beneficiază atât comunitatea cât și fiecare dintre fiii ei. Într-adevăr, oricine contribuie la dezvoltarea comunității umane în sfera familiei, a culturii, a vieții economice și sociale precum și politice, atât naționale cât și internaționale, aduce un ajutor deloc neglijabil, conform planului lui Dumnezeu, și comunității bisericești, în măsura în care aceasta depinde de lumea exterioară. Mai mult, Biserica mărturisește că mult ajutor i-a venit și îi poate veni chiar din opoziția acelora care i se împotrivesc sau o prigonesc.
Biserica, fie că ajută lumea, fie că primește mult de la ea, tinde spre un singur scop: să vină împărăția lui Dumnezeu și să se realizeze mântuirea întregului neam omenesc (GS, nr. 44-45).