Era sfârşit de vară, dar îmi amintesc că era încă foarte cald; eram tânără, eram acasă singură şi studiam pentru iminenta sesiune de examene din septembrie. Spre seară, obosită de acum şi probabil mâhnită datorită zilei nerodnice, m-a străbătut un gând straniu, ca un impuls inedit pentru mine: voiam să merg la biserică şi la Liturghie. Eram destul de plictisită din cauza timpului petrecut cu cărţile, însă acel gând m-a pus în mişcare.

Totuşi, nu voiam să merg în parohia mea; consideram deja destul de nepotrivit să merg la Liturghie într-o zi din timpul săptămânii dar, şi mai mult, mă temeam să fiu văzută sau recunoscută de cineva. Astfel m-am îndreptat în schimb spre biserica mai apropiată de casa unde, însă, eram sigură că nu mă cunoştea nimeni: biserica avea ca patron pe sfânta Monica – încă are acest patron, însă în acea vreme nu ştiam nici măcar cine era această sfântă.

Am intrat în biserică şi imediat am perceput un straniu climat de sărbătoare: erau oameni – nu mă aşteptam la asta – şi preoţii celebranţi erau mai mulţi. M-am gândit că, probabil, se sărbătorea aniversarea căsătoriei vreunui cuplu şi mi-am imaginat că Liturghia va dura mai mult decât de obicei; un glas înăuntrul meu îmi sugera să plec, să renunţ, să fac mai degrabă o plimbare în altă parte, eventual pe faleza foarte apropiată. Însă în biserică era răcoare, erau locuri libere în spate şi în penumbră şi am decis să rămân: aş fi putut să-mi văd foarte bine de treburile mele, să mă cufund în gândurile mele pe care trebuia să le consider mai importante şi să plec atunci când voiam. Mai mult sau mai puţin asta eram eu. Însă în acea zi era 28 august, ziua în care Biserica îl comemorează pe sfântul Augustin – şi nici asta nu ştiam.

După lecturi – pe care nu mi le amintesc pentru că probabil că nu le-am ascultat – preotul a mers la amvon pentru omilia sa în timp ce eu mă pregăteam pentru un timp de linişte numai. Nu pot să-mi amintesc cuvintele sale, dar încă am bine în minte tonul său cald şi viu vorbind despre un om, un sfânt, întocmai Augustin, despre viaţa sa, despre tinereţea sa, despre pasiunile sale, despre neliniştea sa, despre marile sale dorinţe, despre iubirile sale şi despre păcatele sale, despre convertirea sa şi despre iubirea sa arzătoare faţă de Dumnezeu… şi eu nu puteam să nu ascult.

Nu reuşeam să mă apăr în niciun mod de acea relatare, mă simţeam implicată ca şi cum cineva relata viaţa mea şi îmi spunea că era frumoasă în contradicţiile sale, importantă în luptele sale şi că însuşi Dumnezeu o iubea. Trăirea existenţială şi de credinţă a acelui om, departe secole şi secole de mine, îmi era oglindă, dădea glas la ceea ce purtam în mine; mă emoţiona şi în acelaşi timp mă îmbucura foarte multe.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în mine, însă, ziua următoare, am mers repede la librărie pentru a cumpăra Confesiunile – fără a şti că acasă erau deja mai multe exemplare – pentru că era cartea pe care preotul a citat-o în omilia sa. Şi astfel am început să citesc, mai propriu-zis să călătoresc înăuntrul vieţii mele, în compania acelui om care mă învăţa, pas după pas, arta de a discerne în inimă, de a privi adevărul şi de a cunoaşte Adevărul. Pot să-mi însuşesc acele cuvinte pe care Augustin le spune referindu-se la o carte citită în schimb de el: „Cartea aceea, trebuie să admit, a schimbat modul meu de a simţi, a schimbat înseşi rugăciunile pe care ţi le adresam, Doamne, a trezit în mine noi aspiraţii şi noi dorinţe” (Confesiunile III, 4.7).

Începeam să-l cunosc pe Augustin prin ceea ce el însuşi relata despre sine şi descopeream în el că exista o posibilitate pentru mine de a exprima şi a consemna dorinţele mele. Nu mă înşelam, inima este făcută pentru lucruri mari, foarte mari: căutarea lui Dumnezeu, prietenia, comuniunea, pasiunea, dăruirea, frumuseţea împreună cu reculegerea, cu rugăciunea, cu harul. Filozoful plictisitor şi prea vorbăreţ pe care mi l-au prezentat ca Augustin de Hipona în timpurile şcolii nu era acelaşi om pe care-l întâlneam acum; adunându-i toată neliniştea, o recunoşteam pe a mea care în sfârşit avea drept de cetăţenie printre sfinţi!

Au trecut mulţi ani de la acele zile şi de la acele emoţii de neuitat şi numai Providenţa ştie cum după aceea, în urmă cu douăzeci de ani, am ajuns la viaţa monastică augustiniană. În schimb ceea ce ştiu este că în Augustin locuia o dorinţă după relaţia cu Dumnezeu şi după contemplarea acele Feţe Sfinte pe care o căuta în pliurile istoriei, ale fiecărei istorii, niciodată departe de realitatea şi de evenimentele foarte concrete ale umanităţii.

Inima noastră este ca inima lui Augustin: este capabilă să ardă de pasiune intensă faţă de bine, faţă de frumuseţe, faţă de căutarea fericirii. Şi este în noi posibilitatea de a asculta această pasiune pentru a ne îndrepta spre Cel care este izvorul ei.

Sunt ale sfântului Augustin cuvintele care ne ajută să fim adevăraţi: „Intraţi în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi departe de voi? Mergând departe vă veţi pierde. Pentru ce porniţi pe drumuri pustii? Întoarceţi-vă din vagabondajul vostru care v-a deviat de la drum; întoarceţi-vă la Domnul. El este pregătit. Mai întâi reintră în inima ta, tu care ai devenit străin de tine însuţi, numai pentru a vagabonda în afară: nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă! Reintră în inimă: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos” (Comentariu la Evanghelia lui Ioan).

(Inima este făcută pentru lucruri mari

de Fulvia Sieni, călugăriţă augustiniană

după L’Osservatore Romano, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro