Arhivă etichetă pentru ‘lectura’

Inima este făcută pentru lucruri mari

Era sfârşit de vară, dar îmi amintesc că era încă foarte cald; eram tânără, eram acasă singură şi studiam pentru iminenta sesiune de examene din septembrie. Spre seară, obosită de acum şi probabil mâhnită datorită zilei nerodnice, m-a străbătut un gând straniu, ca un impuls inedit pentru mine: voiam să merg la biserică şi la Liturghie. Eram destul de plictisită din cauza timpului petrecut cu cărţile, însă acel gând m-a pus în mişcare.

Totuşi, nu voiam să merg în parohia mea; consideram deja destul de nepotrivit să merg la Liturghie într-o zi din timpul săptămânii dar, şi mai mult, mă temeam să fiu văzută sau recunoscută de cineva. Astfel m-am îndreptat în schimb spre biserica mai apropiată de casa unde, însă, eram sigură că nu mă cunoştea nimeni: biserica avea ca patron pe sfânta Monica – încă are acest patron, însă în acea vreme nu ştiam nici măcar cine era această sfântă.

Am intrat în biserică şi imediat am perceput un straniu climat de sărbătoare: erau oameni – nu mă aşteptam la asta – şi preoţii celebranţi erau mai mulţi. M-am gândit că, probabil, se sărbătorea aniversarea căsătoriei vreunui cuplu şi mi-am imaginat că Liturghia va dura mai mult decât de obicei; un glas înăuntrul meu îmi sugera să plec, să renunţ, să fac mai degrabă o plimbare în altă parte, eventual pe faleza foarte apropiată. Însă în biserică era răcoare, erau locuri libere în spate şi în penumbră şi am decis să rămân: aş fi putut să-mi văd foarte bine de treburile mele, să mă cufund în gândurile mele pe care trebuia să le consider mai importante şi să plec atunci când voiam. Mai mult sau mai puţin asta eram eu. Însă în acea zi era 28 august, ziua în care Biserica îl comemorează pe sfântul Augustin – şi nici asta nu ştiam.

După lecturi – pe care nu mi le amintesc pentru că probabil că nu le-am ascultat – preotul a mers la amvon pentru omilia sa în timp ce eu mă pregăteam pentru un timp de linişte numai. Nu pot să-mi amintesc cuvintele sale, dar încă am bine în minte tonul său cald şi viu vorbind despre un om, un sfânt, întocmai Augustin, despre viaţa sa, despre tinereţea sa, despre pasiunile sale, despre neliniştea sa, despre marile sale dorinţe, despre iubirile sale şi despre păcatele sale, despre convertirea sa şi despre iubirea sa arzătoare faţă de Dumnezeu… şi eu nu puteam să nu ascult.

Nu reuşeam să mă apăr în niciun mod de acea relatare, mă simţeam implicată ca şi cum cineva relata viaţa mea şi îmi spunea că era frumoasă în contradicţiile sale, importantă în luptele sale şi că însuşi Dumnezeu o iubea. Trăirea existenţială şi de credinţă a acelui om, departe secole şi secole de mine, îmi era oglindă, dădea glas la ceea ce purtam în mine; mă emoţiona şi în acelaşi timp mă îmbucura foarte multe.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în mine, însă, ziua următoare, am mers repede la librărie pentru a cumpăra Confesiunile – fără a şti că acasă erau deja mai multe exemplare – pentru că era cartea pe care preotul a citat-o în omilia sa. Şi astfel am început să citesc, mai propriu-zis să călătoresc înăuntrul vieţii mele, în compania acelui om care mă învăţa, pas după pas, arta de a discerne în inimă, de a privi adevărul şi de a cunoaşte Adevărul. Pot să-mi însuşesc acele cuvinte pe care Augustin le spune referindu-se la o carte citită în schimb de el: „Cartea aceea, trebuie să admit, a schimbat modul meu de a simţi, a schimbat înseşi rugăciunile pe care ţi le adresam, Doamne, a trezit în mine noi aspiraţii şi noi dorinţe” (Confesiunile III, 4.7).

Începeam să-l cunosc pe Augustin prin ceea ce el însuşi relata despre sine şi descopeream în el că exista o posibilitate pentru mine de a exprima şi a consemna dorinţele mele. Nu mă înşelam, inima este făcută pentru lucruri mari, foarte mari: căutarea lui Dumnezeu, prietenia, comuniunea, pasiunea, dăruirea, frumuseţea împreună cu reculegerea, cu rugăciunea, cu harul. Filozoful plictisitor şi prea vorbăreţ pe care mi l-au prezentat ca Augustin de Hipona în timpurile şcolii nu era acelaşi om pe care-l întâlneam acum; adunându-i toată neliniştea, o recunoşteam pe a mea care în sfârşit avea drept de cetăţenie printre sfinţi!

Au trecut mulţi ani de la acele zile şi de la acele emoţii de neuitat şi numai Providenţa ştie cum după aceea, în urmă cu douăzeci de ani, am ajuns la viaţa monastică augustiniană. În schimb ceea ce ştiu este că în Augustin locuia o dorinţă după relaţia cu Dumnezeu şi după contemplarea acele Feţe Sfinte pe care o căuta în pliurile istoriei, ale fiecărei istorii, niciodată departe de realitatea şi de evenimentele foarte concrete ale umanităţii.

Inima noastră este ca inima lui Augustin: este capabilă să ardă de pasiune intensă faţă de bine, faţă de frumuseţe, faţă de căutarea fericirii. Şi este în noi posibilitatea de a asculta această pasiune pentru a ne îndrepta spre Cel care este izvorul ei.

Sunt ale sfântului Augustin cuvintele care ne ajută să fim adevăraţi: „Intraţi în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi departe de voi? Mergând departe vă veţi pierde. Pentru ce porniţi pe drumuri pustii? Întoarceţi-vă din vagabondajul vostru care v-a deviat de la drum; întoarceţi-vă la Domnul. El este pregătit. Mai întâi reintră în inima ta, tu care ai devenit străin de tine însuţi, numai pentru a vagabonda în afară: nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă! Reintră în inimă: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos” (Comentariu la Evanghelia lui Ioan).

(Inima este făcută pentru lucruri mari

de Fulvia Sieni, călugăriţă augustiniană

după L’Osservatore Romano, 28 august 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

O poveste pentru cei care merg la școală… și pentru cei care ar vrea să meargă, dar nu pot…

Am citit această poveste:

Copilul ajunsese bucuros acasă și întinse mamei, cu ochii râzând, carnetul de note. 

– Am media generală peste 9. Sunt premiant!

– Bravo, îi spuse mama cu amărăciune. Și îl sărută pe frunte.

– Mama, nu te bucuri? Am o medie mare și fără să fac meditații ca alți copii! Sunt foarte fericit, țopăi într-un picior băiatul de la gimnaziu.

– Mă bucur și sunt tare mândră de tine. Dar când aveți premierea?

– Păi joi, a spus băiatul. Joi, mama! Și doamna a spus că trebuie să ne îmbrăcăm frumos și să mergem să ne dea diplomele și premiul.

Femeia se forță să zâmbească dar sufletul i se prăbușise. Premierea însemna flori, o ieșire cu colegii. Bani. Însemna bani. Se uită în portofel. Numără mărunțeii. Abia dacă îi ajungeau de pâine pentru următoarele două zile. Iar premierea era peste trei zile.

Parcă citindu-i din gânduri, băiatul o întrebă:

– Mama, dar o să cumperi flori pentru doamna dirigintă și pentru doamna învățătoare? În fiecare an i-am dat flori doamnei învățătoare. Îmi cumperi două buchete, nu? Și după premiere, doamna a spus că mergem la pizza, la suc și că vom mânca și o înghețată sau o prăjitură, ce vrem noi.

– Vom vedea. Dar nu ziceam că joi mergem la cimitir?

– Mama, dar joi e premierea! Mergem vineri la cimitir.

– Bine, îi răspunse mama cu vocea sugrumată. Vom vedea cum facem. Acum merg să fac o baie.

Intră în cadă, se afundă cu totul în apa fierbinte și început să hohotească de plâns. Avea un copil bun, pe care amarnic se chinuia să-l crească. Învăța singur, niciodată nu a fost nevoie să apeleze la meditații suplimentare. 

Din când în când mergeau împreună la cimitir. Aprindeau lumânări și sărutau o cruce: copilul cu drag și dor de tatăl său, ea cu durere și disperarea omului abandonat. 

Se gândea îngrozită ce să facă pentru ziua de joi când tocmai sună telefonul. Era diriginta.

– Fiul dvs este premiant! Le-am spus copiilor că după premiere vom merge la….

– Da, știu, mi-a spus. Dar nu are cum să vină la premiere și deci nici la pizza. Avem planificat o deplasare și nu o putem amâna.

– Vai, dar nu se poate! Trebuie să se bucure cu toți copiii!

– Doamna dirigintă, mă iertați, unele lucruri sunt posibile, altele nu. Anul acesta nu se poate. Poate la anul.

– Să știți că nu e nevoie de flori, am spus asta întotdeauna. Și oricum îi sunt datoare cu o pizza pentru că m-a ajutat foarte mult anul acesta.

-Vă mulțumesc și mă bucură cele ce-mi spuneți, dar nu se poate.

Plânse a doua oară! Cum să-l trimită la premiere fără flori când îl educase respectuos și mărinimos; îl învățase că pentru tot ce primește trebuie să mulțumească.

FINALUL FERICIT:

Reușise cumva să se descurce de banii pentru pizza și suc, dar cumpărase doar un buchet de flori. Băiatul îl oferise fostei învățătoare. Diriginta i-a oferit premiul și diploma iar copilul s-a scuzat încet și i-a șoptit la ureche:

– Vă mulțumesc doamna, și nu vă supărați pe mine că nu v-am oferit flori, dar mama nu a mai avut bani.

– Stai liniștit! Dar să nu pleci până nu vorbim puțin, doar noi doi.

După premiere, au fost la restaurant, au mâncat pizza, prăjituri și au băut suc. La plecare, doamna a luat un buchet de flori și i-a spus copilului:

– Mergi la mama și oferă-i aceste flori, spune-i că sunt din partea mea și că îi mulțumesc că te-a crescut atât de frumos!

ÎN REALITATE:

A plecat cu mama la cimitir. Au aprins doar lumânări și amândoi plângeau. Mama de nădufuri și de nefericirea provocată azi, în joia premierii, singurului ei fiu.

El, copilul cu ochii ca tăciunele, a plâns gândindu-se la colegii care acum erau probabil foarte fericiți, cu o pizza în față. „Am să mă fac mare, mama! Am să mă fac mare!”, izbucni cu ochii în lacrimi.


copil lectura

Ajută un copil să meargă la școală…

Susține blogul și proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€9.00

La citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr!

„Nu te poticni de numele și faima scriitorului, 
nu te gândi la cât de mare sau de mic a fost socotit; 
la citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr. 
N-are rost să te întrebi cine a zis cutare lucru, 
ci urmărește cu sârguință ce a spus”.

Capitolul VDESPRE CITIREA SFINTEI SCRIPTURI

1. Nu rostirea frumoasă, ci Adevărul e ceea ce trebuie căutat în Sfintele Scripturi. Întreaga Scriptură se cere astfel citită, în duhul în care a fost scrisă. Nu iscusința cuvântării, ci folosul învățăturii e de căutat cu precădere. Tocmai de aceea, cu aceeași plăcere se cade să citim cărțile evlavioase și simple, precum cele înalte și adânci. Nu te poticni de numele și faima scriitorului, nu te gândi la cât de mare sau de mic a fost socotit; la citire să te atragă un singur lucru – dragostea de adevăr. N-are rost să te întrebi cine a zis cutare lucru, ci urmărește cu sârguință ce a spus.

2. Oamenii sunt trecători, dar adevărul Domnului rămâne neclintit în veșnicie. Dumnezeu vorbește în noi în cele mai felurite chipuri fără a ține seama de crainic. Ne stânjenește adesea, în citirea Sfintelor Scripturi, dorința de iscodire nemăsurată, atunci când, de pildă, am vrea să cernem prin ciur și să deslușim lucruri asupra cărora, de fapt, trebuie trecut mai departe. Dacă ții să-ți priască citirea, citește cu duhul drept și cinstit al smereniei și nu urmări să capeți faimă de învățat. Nu te sfii să pui întrebări și ascultă în tăcere răspunsurile sfinților: nu disprețui pildele bătrânilor; nu fără rost au fost și-ți sunt împărtășite.

Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: „În Cărțile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi și vorbește cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale” (Dei verbum: Constituţia dogmatică despre revelaţia divină, nr.8).

Să ne rugăm: Vorbește, Domnul meu, inimii mele. Dăruiește-mi harul ca, prin citirea cărților sfinte să fiu instruit în legea ta și să deslușesc voința ta în fiecare clipă. Ajută-mă să te pot urma și fă ca tot ceea ce mă înveți să fie călăuză pentru faptele, cuvintele și gândurile mele. Amin.

Să reținem: N-are rost să te întrebi cine a zis cutare lucru, ci urmărește cu sârguință ce a spus.

Să practicăm: După ce citești capitolul din Noul Testament (așa cum am promis ! AICI că vom citi în fiecare zi un capitol din Noul Testament pentru a-l cunoaște și a-l iubi mai mult pe Dumnezeu), oprește-te și meditează în tăcere ceea ce ai citit!


Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:

CARTEA I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul I: Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreț peste deșertăciunile lumii

Capitolul II: Să nu avem despre noi înșine păreri înalte

Capitolul III: Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap?

Capitolul IV: Buna chibzuință a faptelor noastre

VA URMA! Capitolul VI: DESPRE IMBOLDURILE NEÎNFRÂNATE… (vineri, 16 octombrie 2020).


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București).

%d blogeri au apreciat: