Cauza oricărui faliment. PS 127

planuri_falimentOamenii și-au spus: „Haideţi să ne construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăştiem pe faţa întregului pământ”. Nu pare nimic rău în această dorință a oamenilor de a fi uniți, de a construi, de a rămâne împreună. Și atunci pentru ce a falimentat proiectul lor? Este ceva rău în a avea planuri mărețe?

Cuvintele unui psalm ne oferă atât de bine cauza falimentelor: „Dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc. Dacă Domnul n-ar păzi cetatea, în zadar ar veghea cel care o păzește. În zadar vă sculați dis-de-dimineață și vă culcați târziu, mâncându-vă pâinea în oboseală, pe când Domnul o dă preaiubiților săi în timpul somnului” (Ps 127,1-2). Rău, așadar, nu este să ai planuri mărețe, ci rău este să nu-l incluzi pe Dumnezeu în planurile tale.

Multe planuri, deși par bune și realizabile, falimentează pentru că se bazează doar pe forțele și înțelepciunea umană fără a ține cont de voința lui Dumnezeu, de forța și înțelepciunea sa. Nu putem să construim niciun „turn al cărui vârf să ajungă la cer” dacă în planurile noastre ținem cont doar de dimensiunea orizontală a muncii, doar de ceea ce ne poate oferi societatea și tehnologia. Ignorând dimensiunea verticală a proiectelor noastre, ignorăm tocmai scopul final al tuturor creațiilor: mântuirea sufletului și preamărirea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu – în care trăim, ne mișcăm și suntem (Fap 17,28) – vrea să facă parte din viața noastră și din operele noastre, vrea să fie lăsat să participe activ cu harul, lumina și forța sa la lucrările noastre. De fapt, singurele lucrări care pot reuși și rezista în timp sunt cele care oglindeasc voința lui Dumnezeu și dragostea față de aproapele. Însă când în viața noastră ne bazăm doar pe contractele și forțele pur umane, fără a fi înrădăcinați și întemeiați în Dumnezeu și în iubirea sa (cf. Ef 3,17), sfârșim prin a nu ne mai înțelege unii cu alții, iar proiectele noastre rămân doar un vis.

Să fim atenți: viața și operele noastre sunt falimentare nu doar atunci când sunt împotriva lui Dumnezeu, ci și atunci când sunt fără el, când ignorăm prezența și ajutorul său. Să ne amintim că pe stema țării noastre era scris cândva: Nihil sine Deo – Nimic fără Dumnezeu! Aceste cuvinte trebuiau puse la temelia turnului Babel. Aceste cuvinte trebuie întipărite în inima noastră, devenind călăuza planurilor noastre.

Care sunt planurile noastre acum? Îl cuprind ele pe Dumnezeu? Țin cont de el și de evanghelia sa? Ce facem prin viața noastră pentru Dumnezeu și pentru evanghelie? Cuvintele lui Cristos sunt clare: „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”.


„Tată, facă-se voia ta”,
spunem zilnic.
Să facem ca rugăciunea aceasta
să aibă ecou în planurile noastre.
Să nu ne rușinăm
de prezența Domnului
în viața noastră. 


17 februarie 2017 

Vineri din săptămâna a 6-a de peste an
Ss. Întemeietori ai Societăţii „Slujitorii Sf. Fc. Maria” *; Teodor, soldat m.
Gen 11,1-9; Ps 32; Mc 8,34-9,1

LECTURA I
Să coborâm şi să le încurcăm limbile.
Citire din cartea Genezei 11,1-9
Pe tot pământul erau o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. 2 Pornind de la răsărit, oamenii au găsit o vale în ţara lui Şinear şi s-au stabilit acolo. 3 Au zis unul către altul: „Haideţi să facem cărămizi şi să le ardem în foc!” Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de mortar. 4 Şi au zis: „Haideţi să ne construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăştiem pe faţa întregului pământ!” 5 Domnul a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care le construiau fiii oamenilor. 6 Şi Domnul a zis: „Iată, toţi sunt de un popor şi de o vorbire; acesta este numai începutul a ceea ce vor să facă! De acum înainte nimic nu-i va împiedica să facă tot ceea ce şi-au pus în gând să facă. 7 Haideţi, să coborâm şi să le încurcăm limba acolo, ca nimeni să nu mai înţeleagă limba celuilalt!” 8 Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ şi au încetat de a mai construi cetatea. 9 De aceea i s-a dat numele de Babel, pentru că acolo Domnul a încurcat vorbirea de pe întregul pământ şi de acolo Domnul i-a împrăştiat pe faţa întregului pământ.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 32(33),10-11.12-13.14-15 (R.: 12b)
R.: Fericit este poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire.

10 Domnul destramă planurile neamurilor,
el zădărniceşte gândurile popoarelor;
11
 dar planul Domnului rămâne în veci
şi gândurile inimii sale din generaţie în generaţie. R.

12 Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul,
poporul pe care el şi l-a ales ca moştenire.
13 Domnul priveşte din ceruri,
pe toţi fiii oamenilor el îi vede. R.

14 Din locuinţa lui sfântă,
îi cercetează pe toţi locuitorii pământului.
15 El singur a plăsmuit inimile lor
şi le înţelege toate faptele. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 15,15b
(Aleluia) „V-am numit pe voi prieteni, spune Domnul, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Cine îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie, o va salva.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 8,34-9,1
În acel timp, Isus, chemând la sine mulţimea şi pe discipolii săi, le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! 35 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva. 36 Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? 37 Căci ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său? 38 Dacă cineva se va ruşina de mine şi de cuvintele mele în această generaţie adulteră şi păcătoasă, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui său cu îngerii cei sfinţi”. 9,1 Şi le zicea: „Adevăr vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor vedea moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”.

Cuvântul Domnului

Lumină şi întuneric: raportul lor în Evnaghlia după sfântul Ioan

Introducere

În liniştea care domnea peste pământul pustiu lipsit de chip şi în întunericul care era deasupra pământului a răsunat pentru prima dată glasul lui Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Gen 1,3). Şi imediat s-a făcut lumină. „Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte” (Gen 1,3-5).

De atunci, timpul a tot trecut, zi după zi şi noapte după noapte, şi continuă să treacă până în ziua în care se va vedea un cer nou şi un pământ nou, zi în care cerul dintâi şi pământul dintâi vor trece, iar marea nu va mai fi. Atunci va apărea o cetate nouă, o încununare a istoriei mântuirii, o nouă creaţie „care nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui Dumnezeu o luminează iar făclia ei este Mielul” (Ap 21,23).

Dar nu numai începutul şi împlinirea creaţiei sunt caracterizate de prezenţa luminii – la început fiind vorba mai ales de lumina fizică, iar la sfârşit mai ales de lumina care este însuşi Dumnezeu –, ci întreaga istorie se desfăşoară sub prezenţa luminii fizice şi divine. Cei din trecutul îndepărtat al istoriei apelau des la simbolismul luminii pentru a vorbi despre Dumnezeu. Soarele şi luna, principalele surse de lumină, erau dumnezei, erau zei. La mare distanţa de ei şi de credinţele lor mitologice, noi cei de astăzi, care ne mărturisim credinţa într-un Dumnezeu treimic – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – învăţăm despre Fiul că este „lumină din lumină”.

Asupra acestei lumini care este Fiul şi care ne este adusă de Fiul vrem să ne îndreptăm şi noi atenţia prin aceste rânduri. După ce vom evidenţia în primul capitol cine este adevărata lumină, care sunt faptele luminii şi cum trebuie să fie mărturia despre lumină, în cel de-al doilea capitol vom arăta forţa contrară acestei lumini, întunericul: cine sau ce este, care-i sunt faptele şi planurile. Iar în cel de-al treilea capitol vom sublinia tema centrală a acestui studiu: raportul dintre lumină şi întuneric, arătând că lupta dintre lumină şi întuneric este o luptă dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă, dintre viaţă şi moarte. Prin această analiză vom reliefa şi concluziona împreună cu sfântul evanghelist Ioan că întunericul nu a reuşit şi nu va reuşi să cuprindă, să învingă, lumina, viaţa.

Toate acestea le vom face lăsându-ne călăuziţi mai ales de învăţătura ce reiese din Evanghelia după sfântul Ioan, dar apelând totodată şi la alte texte scripturistice care ar fi revelatoare şi luminante pentru prezenta temă.

I. DUMNEZEU ESTE LUMINĂ

Trei sunt „definiţiile” pe care sfântul apostol şi evanghelist Ioan ni le dă despre Dumnezeu. În primul rând, învaţă el, „Dumnezeu este duh” (In 4,24); apoi „Dumnezeu este lumină” (1In 1,5) şi nu în ultimul rând „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8).

Atenţia noastră este îndreptată acum spre definiţia sugerată deja de titlul acestui capitol: „Dumnezeu este lumină” (1In 1,5). Vrem să încercăm să pătrundem puţin în această misterioasă definiţie pe care autorul celei de-a patra Evanghelii i-o dă lui Dumnezeu. De aceea, în acest prim capitol, după ce vom vedea că într-adevăr lumina despre care vorbeşte sfântul apostol şi evanghelist Ioan este o realitate care răspunde la întrebarea „cine este” şi nu la întrebarea „ce este”, ne vom opri atenţia asupra misiunii pe care o are lumina şi cel care se identifică cu aceasta, precum şi rolul şi misiunea fiilor luminii.

1. Cine este lumina?

„Luminează-te, luminează-te Ierusalime,

căci a venit lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit” (Is 60,1).

Cea de-a patra Evanghelie, scrisă de sfântul apostol Ioan, încă din primele rânduri – prologul (cf. In 1,1-18)  – expune schematic toate temele care vor fi dezvoltate de-a lungul scrierii[1]. Printre aceste teme, de care autorul se foloseşte pentru a-şi atinge mai bine scopul scrierii – credinţa (In 20,31), se regăseşte şi lumina:

„În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om trimis de Dumnezeu […] ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit ca să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (In 1,4-9).

Astfel, aflăm încă de la început că în contextul evanghelic al credinţei întrebarea corectă despre lumină este „cine este lumina?” şi nu „ce este lumina?”. La întrebarea ce este lumina ne răspund dicţionarele explicative învăţându-ne că este „o radiaţie sau un complex de radiaţii electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminiscente şi care impresionează ochiul omenesc”[2].

Pentru studiul nostru ne interesează însă soluţia la întrebarea formulată „cine este lumina?”. Iar răspunsul l-am auzit deja: „Cuvântul era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (In 1,9). Dar şi mai grăitor evanghelistul Ioan elimină orice dubiu asupra identităţii luminii atunci când învaţă: „Isus le-a vorbit din nou: «Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii»” (In 8,12). Iar în capitolul următor din Evanghelia după sfântul Ioan, Isus reconfirmă: „cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (In 9,5). Aşadar, Isus Cristos este lumina; lumina este tocmai cel prin care toate au luat fiinţă şi fără de care nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există (cf. In 1,3).

Împreună cu sfântul Augustin trebuie să conştientizăm că aici, în Evanghelia după sfântul Ioan, este vorba despre o altfel de lumină căci: „şi soarele este lumină, şi luna este lumină, şi opaiţul este lumină. [Aici] trebuie să fie vorba de ceva cu mult mai important decât acestea, cu mult mai de seamă, cu mult mai presus. Această lumină trebuie să fie întru totul deasupra tuturor, pe cât este Dumnezeu mai presus de creatura sa, pe cât este întemeietorul mai presus de ce s-a întemeiat, pe cât este înţelepciunea mai presus de ceea ce s-a făcut cu ajutorul ei”[3].

Cu siguranţă în cea de-a patra evanghelie nu avem de-a face cu o folosire întâmplătoare a termenului lumină, ci autorul vrea să arate, printre altele, că în Cuvântul făcut trup, în Isus Cristos, s-au împlinit profeţiile mesianice ale Vechiului Testament. Profetul Isaia predicase deseori despre lumina pe care Dumnezeu o va trimite oamenilor: „Nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoi (…) Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare şi celor care locuiau în latura umbrei morţii le-a strălucit lumină” (Is 8,23; 9,1). Iar în alt loc, acelaşi profet ne spune: „Este puţin lucru să fii sluga mea, ca să aduci la un loc seminţiile lui Iacob şi să întorci printre cei ce au scăpat dintre seminţiile lui Israel; de aceea te voi face lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6)[4].

Totodată, apelul la imaginea luminii şi ceea ce apostolul Ioan avea să înveţe în prima sa scrisoare, şi anume: „Dumnezeu este lumină şi nu este întuneric în el” (1In 1,5) evidenţiază şi mai puternic continuitatea şi împlinirea Vechiului Testament în care Dumnezeu este deseori numit lumină sau dătător de lumină: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?” (Ps 27,1)[5]. Iar în alt loc „Ierusalime, nu te va mai lumina soarele în timpul zilei, şi luna nu-şi va mai revărsa lumina sa, ci Domnul va fi de-a pururi lumina ta şi Dumnezeul  tău strălucirea ta (…) Domnul va fi lumina ta cea de-a pururi” (Is 60,19-20)[6].

Dar dumnezeirea lui Isus lumina lumii şi prezentarea sa ca mesia este şi mai bine evidenţiată de apostolul iubirii atunci când lumina este asociată cu divinul vetero-testamentar „Eu sunt” (Ex 3,14): „Eu sunt lumina lumii”, altfel spus, el este Dumnezeu, el este „Mesia cel promis, care aduce întregii lumi lumina iluminării, a bucuriei şi a prezenţei lui Dumnezeu”[7].

Prezenţa printre noi oamenii a acestei lumini dumnezeieşti prin întrupare s-a făcut cu un scop şi lumina care ne-a răsărit are cu siguranţă o misiune bine determinată.

2. Misiunea luminii

„Eu lumina am venit în lume pentru ca oricine crede în mine

să nu rămână în întuneric” (In 12,46).

Lumina, identificată cu Isus, îşi asumă o semnificaţie soteriologică universală[8]. Existând din veşnicie, Cuvântul, lumina adevărată care era de la început la Dumnezeu, s-a făcut trup pentru ca locuind între noi să lumineze orice om (cf. In 1,2.9.14). „Fără Isus nici un om care vine în lume, nu are lumină, fie în sensul creaţiei, fie în sensul revelaţiei”[9]. Altfel spus, Isus Cristos este necesar ca lumină călăuzitoare pentru orice om care încearcă să pătrundă atât misterele creaţiei cât şi misterele revelaţiei. Cei care în căutările lor, în drumul lor spre viaţă, se lasă luminaţi de lumina adevărată ies din întuneric, împlinind dorinţa şi scopul proclamate de însuşi Cristos: „Eu lumina am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric” (In 12,46). Aşadar, o primă misiune este luminarea tuturor oamenilor pentru ca nimeni să nu rămână şi să nu trăiască în întuneric, pentru ca nimeni să nu săvârşească faptele întunericului.

Totodată, venind în lume, Isus doreşte ca să fie crezut, acceptat şi urmat: „Cât timp aveţi lumina, credeţi în lumină ca să deveniţi fiii luminii” (In 12,36). Lumina lumii, Isus Cristos, vrea ca toţi oamenii, crezând în el, să devină copiii luminii. Mai mult decât a crede în lumină, pentru a fi adevăraţi copiii ai luminii, oamenilor li se cere să urmeze lumina pentru ca să nu mai umble în întuneric: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Altfel spus, misiunea luminii este de a naşte fii ai luminii, fii născuţi nu din sânge, nici din voinţă trupului, nici din voinţa bărbatului, ci născuţi din Dumnezeu, care este lumină (cf. In1,13). Este vorba aici despre copiii lui Dumnezeu care devin şi sunt numiţi astfel numai datorită darului lui Dumnezeu. Iar aceşti copii sunt acei oameni care acceptând lumina, părăsesc întunericul, se convertesc, fac voinţa Tatălui, revelată în Cristos, şi-i ţin poruncile (cf. In 13,34-35)[10].

Apoi, o importantă misiune a luminii venită între noi este să risipească întunericul. Ştim încă din prima pagină a Scripturii că lumina şi întunericul nu pot coexista şi că aceste două realităţi, atât pe plan fizic cât şi pe plan spiritual, nu pot sta împreună: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”(Gen 1,4). Datorită păcatului întunericul cuprinsese pământul şi dădea impresia că îl acoperă cu un văl de bezna. Atunci s-a ivit lumina neamurilor, Cristos, şi a risipit bezna care învăluia omenirea ca într-o noapte lipsită de orice licăr de lumină.

Aşadar, lumina lumii a venit şi şi-a îndeplinit misiunea de a lumina oamenii, de a risipi întunericul şi de a naşte fii. Cei care prin ascultare, credinţă şi urmare i-au devenit fii, copiii luminii, au rămas în lume ca să dea mărturie despre lumină şi asupra acestei mărturii ne oprim în rândurile care urmează.

3. Fiii luminii: mărturia despre lumină

„Umblaţi ca nişte fii ai luminii, căci rodul luminii constă

în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Ef 5,8-9)

Împlinindu-şi misiunea pentru care a venit în lume, Isus îi transformă pe cei care-l urmează în fii ai luminii (cf. In 12,36). Însă toţi cei care au devenit fii ai luminii nu sunt chemaţi la o stare de pasivitate, nu pot sta indiferenţi, retraşi în conul lor de lumină, ci trebuie la rândul lor să acţioneze. Celor care-l ascultă şi-l urmează Isus le spune: „Voi sunteţi lumina lumii (…) aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,14.16).

Trebuie însă subliniat că după cum nimeni nu poate să devină fiu al luminii fără să creadă în Isus şi să-l urmeze pe el, tot astfel, nimeni nu poate şi nu trebuie să dea mărturie fără să fie trimis. Despre această trimitere, despre acest mandat se vorbeşte şi în cazul primului martor al luminii pe care îl menţionează evanghelistul Ioan: „A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină” (In 1,6-8).

Din acest text putem evidenţia cel puţin trei elemente esenţiale. În primul rând martorul este un om, un simplu om, subliniind astfel diferenţa ontologică între Isus, lumina, – om şi Dumnezeu – şi martorul luminii care este doar om. Apoi acest martor a fost trimis de Dumnezeu. Nu a venit să dea mărturie din propria iniţiativă, ci este trimis de Dumnezeu asemenea aleşilor din Vechiul Testament: Moise (cf. Ex 3,13 ş.u.), Isaia (cf. Is 6,8), Ieremia (cf. Ier 1,4 ş.u.) şi alţii. În al treilea rând, acest om trimis are o misiune clară: „să dea mărturie despre lumină pentru ca toţi să creadă prin el” (In 1,7). Astfel, existenţa şi formarea martorului capătă un profil şi un scop bine conturate: un om, un om trimis, un om trimis să dea mărturie, iar prin mărturia sa să se ajungă la credinţa în Isus Cristos, lumina lumii.

Şi cum se dă mărturie despre lumină? Tot sfântul evanghelist Ioan este cel care ne învaţă. Mărturie despre lumină dă cel care săvârşeşte lucrările celui care l-a trimis pe Fiul (cf. In 9,4), adică, omul care face adevărul (cf. In 3,21), căci „oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,21)[11]. Este important să fie evidenţiat că adevărata mărturie care aduce roade este cea care trece de la a gândi adevărul, la a face adevărul, la a acţiona în adevăr şi pentru adevăr. Altfel spus, simpla cunoaştere a adevărului şi vorbirea în adevăr nu sunt suficiente pentru ca toţi să creadă în Isus, lumina lumii[12].

Mărturie despre lumină dă cel care ştie, asemenea lui Ioan Botezătorul, să-l recunoască pe Isus drept Mesia, ca Mielul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu; care după ce l-a recunoscut vorbeşte despre el; iar prin vorbirea despre el, martorul adevărat şi fidel, îşi recunoaşte adevărata sa poziţie în comparaţie cu lumina, ştie care este locul său şi nu se pune pe sine în locul luminii: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca prin aceasta el să fie făcut cunoscut lui Israel»” (In 1,29-31).

Mărturia pe care este chemat să o dea un fiu al luminii trebuie să fie asemănătoare, dacă nu chiar identică cu mărturia pe care a dat-o Ioan Botezătorul: „Voi înşivă puteţi da mărturie despre mine că am spus: nu sunt eu Cristos, ci sunt trimis înaintea lui. Cel care are mireasa este mirele. Prietenul mirelui care stă şi ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel care vine de sus este deasupra tuturor. Cine este de pe pământ aparţine pământului şi vorbeşte despre cele pământeşti. Cel care vine din ceruri este deasupra tuturor, el dă mărturie despre ce a văzut şi auzit, dar nimeni nu primeşte mărturia lui. Cine primeşte mărturia lui, confirmă că Dumnezeu este vrednic de crezare. Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, pentru că el nu dă Duhul cu măsură. Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna lui. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui” (In 3,28-36).

Aceasta este mărturia adevărată şi acesta este martorul adevărat: cel care ştie să se micşoreze şi astfel să lase să pătrundă lumina.

Prezenţa luminii, planul luminii şi misiunea şi mărturia fiilor ei întâlnesc un mare obstacol în prezenţa, planul şi fii întunericului. După ce am sesizat şi ne-am convins de existenţa şi prezenţa luminii şi a fiilor ei, ne îndreptăm atenţia spre acest întuneric, rivalul declarat al luminii.

II. ÎNTUNERICUL, VRĂJMAŞUL LUMINII

Prezenţa puternică a luminii nu a reuşit totuşi şi nu va reuşi niciodată să elimine în totalitate întunericul, forţa veşnic contrastantă. Păşind mereu în urma luminii, încercând să o ajungă, să o lovească şi să o străpungă, întunericul este o realitate de a cărei prezenţă ne convingem atât fizic – noapte de noapte, sau în încăperile lipsite de lumină, sau în cazurile de eclipsă –, cât şi spiritual – în noapte sufletului nostru, în nopţile credinţei noastre, în timpurile în care păcatul se strecoară şi ne orbeşte.

Întunericul ne este prezentat în Sfânta Scriptură atât ca o forţă: „Acesta este ceasul şi puterea întunericului” (cf. Lc 22,53), cât şi ca un loc: „Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 8,12).

În acest capitol vrem să ne concentrăm atenţia asupra acestei forţe a întunericului evidenţiind cine sau ce este, precum şi să facem o analiză a faptului că şi întunericul, ca şi lumina, are fii, are slujitori care lucrează de partea ei şi care vor să instaureze o împărăţie a întunericului. Aceştia, lucrează după un plan întocmit de stăpânul întunericului, plan faţă de care cei afiliaţi trăiesc în sclavia unei nopţi fără sfârşit.

1. Cine sau ce este întunericul?

„Peste aceia se întindea o noapte grea,

care era icoana întunericului celui ce avea să-i înghită”

(Înţ 17,20)

După cum deseori răul este definit simplu ca fiind absenţa binelui, tot astfel adesea întunericul este definit ca absenţa luminii. Dar această scurtă şi simplă definiţie spune prea puţin despre această realitate – întunericul – care se prezintă cu o foarte bogată încărcătură de semnificaţii în scrierile sfinte.

Întunericul este menţionat în Sfânta Scriptură înaintea luminii: „Şi pământul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adâncului” (Gen 1,2). Spre deosebire de lumină, întunericul nu este o creaţie a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu încă de la început a despărţit lumina – la care a privit şi a văzut că era bună (cf. Gen 1,4) – de întuneric, despre care nu ni se spune nici că a fost creat sau privit de Dumnezeu şi nici că era bun.

Acest întuneric despărţit de lumină trebuie considerat şi analizat ca fiind ceva mai mult decât absenţa luminii[1]. Încă din primele rânduri ale Evangheliei după sfântul Ioan autorul contrapune întunericul luminii, subliniind victoria luminii: „lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5). Din faptul că există o confruntare între lumină – cu care se identifică Isus Cristos, Cuvântul făcut trup – şi întuneric, putem conclude că şi întunericul este cineva, este o persoană, o personificare, mai mult decât este ceva. Întunericul apare ca o putere însufleţită capabilă să se opună luminii, apare ca o putere ce atacă şi luptă împotriva luminii şi a fiilor ei.

Întunericul îşi are începutul şi existenţa în cel care a pornit război în cer şi împotriva căruia Mihael şi îngerii lui au luptat. Satana sau Diavolul, şarpele de la început, cel care înşală toată omenirea, a fost învins şi alungat din cer şi împreună cu el au fost alungaţi toţi îngerii lui (Ap 12,7-10). El este cel despre care profetul Isaia spune: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor” (Is 14,12). El a fost aruncat pe pământ şi aici, pe pământ, împreună cu îngerii săi, luptă împotriva luminii şi a fiilor ei, luptă împotriva tuturor celor „care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus” (cf. Ap 12,12.17).

Întunericul în Evanghelia după sfântul Ioan are mereu un caracter malefic şi putem spune că prezintă cel puţin două aspecte. În primul rând, putem spune că întunericul apare ca o entitate mereu activă şi perversă, rea, care vrea să stingă lumina vieţii (In 1,5) şi astfel să împiedice fiinţa umană să mai vadă planul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Întunericul apare ca o forţă care se opune luminii, vieţii, cunoaşterii, adevărului: poate fi definit ca o ideologie contrară planului creator. Aceasta ideologie dacă este acceptată de oameni sufocă în ei aspiraţia la lumină, la viaţă, la cunoaştere, la adevăr. Acest întuneric produce în om orbirea şi-l împiedică astfel să se realizeze şi totodată îl împiedică să împlinească planul lui Dumnezeu, plan care este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. În orbirea pe care întunericul o produce, imaginea lui Dumnezeu şi planul său apar deformate şi omul îl percepe greşit pe Dumnezeu, privindu-l ca pe un Dumnezeu care nu înţelege omul, care nu-l iubeşte şi nu-l cunoaşte pe om, ci doar îl subjugă[2].

În al doilea rând, în Evanghelia după sfântul Ioan întunericul este considerat ca un ambient de obscuritate; sau este o orbire creată prin propria acţiune, orbire în care omul este privat de experienţa vieţii şi nu poate cunoaşte planul lui Dumnezeu cu el (cf. In 5,3; 3,1ş.u.). În acest ambient, relaţia dintre cel orbit şi ceilalţi: Dumnezeu, oameni, adevăr, viaţă etc. apare ca o continuă duşmănie.

Cum menţionam deja în introducerea acestui capitol, toate acestea se întâmplă după un plan elaborat de stăpânul întunericului şi de fii săi. Iar în cele ce urmează atenţia ne este concentrată tocmai asupra acestui plan.

2. Planul întunericului

„Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu;

eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta;

iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,31-32).

După cum Dumnezeu care este lumină (cf. 1In1,5) are un plan prin care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să devină fii ai luminii, tot astfel şi Satana, stăpânul întunericului, are un plan prin care vrea să-i câştige pe oameni de partea lui abătându-i de la lumină, adevăr şi viaţă spre întuneric, minciună şi moarte.

Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm despre iscusinţa Diavolului în a-i ademeni pe oameni şi a-i abate de la planul şi voinţa lui Dumnezeu (cf. Gen 3,1ş.u.). Iar cartea Apocalipsul sfântului apostol Ioan vrea să ne pună în gardă arătând puterea care i s-a îngăduit acestui stăpân al întunericului şi aghiotanţilor săi, putere prin care va reuşi să-i determine pe mulţi să i se închine (cf. Ap 13,1-8).

Realitatea aderării oamenilor la planul întunericului este reliefată şi în Evanghelia după sfântul Ioan: „lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele” (In 3,19-20).

Stăpânul întunericului nu doar îi ademeneşte pe oameni, ci prin bezna nopţii sale pe care o aruncă asupra pământului el pune piedici activităţilor fiilor luminii, căci „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (In 9,4). Sau dacă sunt dintre cei care lucrează în acest ambient al nopţii, al întunericului, aceia sunt cu siguranţă fiii întunericului care caută, adăpostiţi de beznă, să împlinească planurile malefice ale întunericului şi să distrugă planul luminii.

Obiectivele cuprinse în planul întunericului sunt: să-i îndepărteze pe oameni de lumină, adevăr şi viaţă şi să-i împiedice pe fii luminii să lucreze. Iar toţi cei care se înscriu în lupta pentru atingerea acestor obiective întunecate sunt fiii întunericului care se află în sclavia nopţii.

3. Fiii întunericului: sclavia nopţii

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni…

Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Mt 6,24)

În cazul urmării luminii ştim că toţi cei care nu sunt cu Isus sunt împotriva lui – tertium non datur. Tot astfel, dacă cei care-l urmează şi cred în el devin fiii luminii, cei care nu-l urmează şi nu cred în el, devin fiii întunericului (cf. In 12,36).

Dacă Isus Cristos, lumina lumii, a venit să aducă lumii libertatea, viaţa, adevărul, adică tot binele şi cei care-l urmează se bucură de toate acestea, cei care sunt în opoziţie cu lumina, cei din întuneric sunt privaţi de libertate, de viaţă, de adevăr. Aceştia trăiesc cu adevărat o sclavie a nopţii.

Atunci când lipseşte lumina şi se instaurează noaptea înseamnă că lipseşte Isus şi toate darurile şi harurile pe care ni le-a adus, printre care şi libertatea. În această beznă, lipsind Cristos, este prezent potrivnicul său, pe care toţi îl cunoaştem ca fiind Stăpânul întunericului, Diavolul care se instalează împreună cu „darurile sale”, printre care şi sclavia: o sclavie a nopţii instaurată peste toţi fii săi. Omul care se lasă prins în mreaja întunericului nu mai poate primi în interiorul său strălucirea luminii şi adesea el nici nu mai reuşeşte să o perceapă, şi devine adeptul unei ideologii contrare luminii.

A umbla în întuneric, a înşela, a nu face adevărul sunt expresii care-l identifică pe cel care se află în sclavia nopţii, expresii care ni-l prezintă pe cel care duce o viaţă în opoziţie cu Dumnezeu, lumina lumii. Trebuie să fim foarte atenţii în evaluarea părţii faţă de care se află o persoană: e cu lumina sau cu întunericul? Aceasta pentru că e posibil ca mulţi să se declare în „comuniune cu Dumnezeu”, prieteni şi slujitori ai luminii, dar în fapt, „stilul lor de viaţă” denotă clar că sunt sub sclavia nopţii şi slujitori servili ai Întunericului[3].

Tot fii ai întunericului, lucrători servili ai nopţii, sunt şi cei care se pretind a fi în slujba lui Mesia, dar privesc spre el ca la un Mesia dominator, unul care va folosi forţa pentru a restabili împărăţia lui Dumnezeu. Printre aceştia se regăsesc cu uşurinţă învăţătorii Legii (cf. In 12,24), o parte din popor (cf. In 12,40) care au fost incapabili să recunoască adevărata lumină, să-l recunoască pe adevăratul Mesia şi metoda lui de recucerire a lumii pentru Dumnezeu, şi recunoscându-l să adere la el (cf. In 12,34.37)[4].

Cu toate acestea, chiar şi cei care ajung să trăiască într-o insensibilitate activă faţă de orice licărire de lumină nu sunt privaţi de oferta lui Isus care răsună şi pentru ei: „Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric” (In 12,46). Omul căzut în această sclavie are nevoie de foarte mult har şi efort pentru a-şi recâştiga libertatea. Iar până când reuşeşte să se elibereze, în cazul în care vrea şi luptă pentru această eliberare din sclavie, el rămâne un combatant activ în durabilul război dintre lumină şi întuneric. Asupra cestui conflict dintre lumină şi întuneric, ce ni se reliefează ca un raport de contradicţii ne îndreptăm şi noi acum atenţia în cel din urmă capitol al acestei lucrări.

III. RAPORTUL DINTRE LUMINĂ ŞI ÎNTUNERIC: LUMINA – ADEVĂR, CUNOAŞTERE ŞI VIAŢĂ –

ÎNVINGE ÎNTUNERICUL – FALSITATE, IGNORANŢĂ ŞI MOARTE

A trăi înseamnă a ocupa un loc şi un rol activ pe frontul războiului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă, un război între forţele şi fiii luminii şi forţele şi fiii întunericului. A citi, a te informa, înseamnă a observa că şi alţii poartă sau au purtat acelaşi război, de o parte sau de alta, din care au ieşit învinşi sau învingători. A citi Evanghelia înseamnă a învăţa şi a crede că însuşi Dumnezeu, în Cuvântul său făcut trup, dar şi toată fiinţa sa trinitară, este angajat în această luptă de partea omului, de partea binelui, a adevărului, a vieţii.

Iar din cele patru Evanghelii, Evanghelia după sfântul Ioan pare a ne prezenta cel mai „palpabil” cadru al câmpului de bătălie dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric. Evanghelistul, dar şi realitatea vieţii noastre de zi cu zi, ne pune în faţa ochilor trupeşti şi sufleteşti o lume în care există şi persistă încă o dihotomie puternică: lumina este contrastată de întuneric, adevărul este contrazis de minciună, sclavia vine şi subjugă libertatea, iar moartea ia cu asalt viaţa.

Analizând raportul dintre lumină şi întuneric în Evanghelia după sfântul Ioan, ne îndreptăm atenţia şi vorbim şi despre adevăr şi minciună (In 3,19-21), cunoaştere şi ignoranţă (In 8,12; 8,19), viaţă şi moarte (cf. In 8,12; 9,5; 12,35.36.46).

1. Lumină şi întuneric:

adevărul împotriva minciunii şi cunoaşterea împotriva ignoranţei

„Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina,

pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină

ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină

ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,19-21).

Lumina echivalează metaforic adevărului şi omenirea este chemată să conştientizeze că pentru om unicul adevăr este plenitudinea vieţii conţinută în planul divin, care manifestă în acelaşi timp realitatea iubirii lui Dumnezeu şi plinătatea realităţii omului. Poate că discuţia în jurul acestui termen atât de obişnuit în analizele noastre, un termen des întâlnit, nu ar mai fi fost atât de dificilă dacă Isus ar fi răspuns provocării lui Pilat: „Ce este adevărul?”[1].

Însă noi ştim că Isus care a spus că este lumina lumii este acelaşi care a spus „eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (cf. In 14,6). Care adevăr este Isus?

Isus este acel adevăr pe care nici un filozof nu a reuşit să-l atingă, pe care nici o minte nu a putut să-l cuprindă, pe care nici o personalitate nu a izbutit să-l întruchipeze prin puritate lăuntrică sau comportament exterior. Acest adevăr nu este un sistem abstract alcătuit din câteva propoziţiuni şi nici o etică impersonală formulată prin intermediul câtorva reguli. Din contră, adevărul acesta este simultan realitatea şi etica materializate într-o singură Persoană care este infinit mai suplă decât rigiditatea juridică şi abstractul inexplicabil, Persoană care rămâne totuşi imuabilă şi consecventă. Cristos este adevărul şi el a proclamat adevărul cu o autoritate definitivă şi în termeni perfect accesibili minţii omeneşti[2].

Din partea sa, întunericul, care se opune direct adevărului (luminii) şi împiedică astfel viaţa, este un factor de minciună. Despre cei care umblă în întuneric, în minciună, evanghelistul Ioan notează cuvintele lui Isus: „Voi sunteţi de la Diavol, tatăl vostru, şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru. El era un ucigaş de la început şi nu s-a menţinut în adevăr pentru că în el nu este adevăr. Cine spune minciuna, vorbeşte după firea lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (In 8,44)[3].

Totodată, cine se află în lumină are cunoaşterea adevărată, în opoziţie cu cei care, trăind în întuneric, sunt în ignoranţă (cf. In 8,16-19). Cunoaşterea adevărată şi luminată se află în Isus Cristos pe care evanghelistul Ioan ni-l prezintă ca fiind cel care ştia ce este în om fără ca să-i spună cineva (cf. In 2,25): ştia situaţia femeii din Samaria (cf. In 4,18), îi cunoştea pe cei care nu credeau în el (cf. In 6,64), ştia că Lazăr murise (cf. In 11,14), că Iuda avea să-l vândă (cf. In 13,11), după cum ştia şi şovăielile lui Nataniel şi îndoielile lui Toma (cf. In 1,48; 20,27).

Acelaşi Duh Sfânt care l-a inspirat pe sfântul evanghelist Ioan să prezinte lumina lumii ca adevăr şi cunoaştere, l-a inspirat şi pe sfântul evanghelist Luca[4] să prezinte un conflict în direct dintre Stăpânul luminii şi Stăpânul întunericului, dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă. În fragmentul care ne prezintă ispitirea lui Isus (cf. Lc 4,1-13) confruntarea este deschisă, directă, iar victoria este de partea celui care fiind lumina, cunoaşte şi face adevărul. El este cel care ştie că „nu numai cu pâine va trăi omul”; este cel care mărturiseşte adevărul: „numai pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji”; este cel care-l învinge pe stăpânul întunericului, tatăl minciunii şi al ignoranţei adevărului: „Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeu tău”.

Dar disputa continuă pentru că, notează evanghelistul, „după ce a terminat toată ispitirea, Diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp” (cf. Lc 4,13). Victoria va fi mereu de partea celor care cunoscând adevărul vor umbla în lumină, fiind eliberaţi prin adevăr după cum este promisiunea lui Isus: „ Dacă veţi rămâne în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” ( In 8,32). Aceasta înseamnă orice ruptură de păcat, de minciună, de ignoranţă pentru că oricine comite păcatul, oricine umblă în întuneric, trăind în neştiinţă şi minciună, este sclav (cf. In 8,34).

Totodată raportul dintre lumină şi întuneric este un raport între viaţă şi moarte, şi spre evidenţierea acestui raport ne îndreptăm şi noi acum reflecţiile noastre.

2. Lumina şi întunericul sau viaţa şi moartea

„Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric,

ci va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Vorbind despre lumină şi întuneric trebuie să surprindem şi raportul dintre viaţă şi moarte. Aici analizăm de fapt lumina-viaţă conţinută în planul divin (cf. In 1,4) care s-a întrupat în Isus Cristos, „planul lui Dumnezeu devenit om (cf. In 1,14), care este lumina lumii, adică viaţa omenirii (cf. In 8,12; 9,5, 12,35.36.46).

Ce înseamnă a fi în lumină şi a avea viaţa? Înseamnă a adera la Cristos, înseamnă a-l urma şi a ajunge astfel la lumină care este viaţă şi care învinge întunericul, moartea. Este atitudinea celui care îl percepe pe Mesia ca fiind cu adevărat trimisul Tatălui care dăruieşte viaţa şi elimină moartea: „Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – şi chiar acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine” (In 5,25-26).

Cât despre moarte, care este încetarea vieţii şi despre care ştim că nu a fost inclusă în planul originar al lui Dumnezeu, ci a venit ca o plată a neascultării de poruncile divine (cf. Gen 2,17; Rom 5,12; 6,23)[5], este o realitate pe care o întâlnim atât ca fapt fizic, în moartea fizică a fiecăruia dintre noi (cf. In 11,13; 12,33; 18,32; 21,19), cât şi o realitate spirituală, care apare ca o consecinţă a păcatului, ca o consecinţă venită asupra celor care trăiesc în opoziţie cu lumina şi viaţa. În învăţătura sa, Isus cuprinde ambele perspective despre viaţă şi totodată le dă o semnificaţie mântuitoare. Această semnificaţie mântuitoare o dobândesc mai ales atunci când sunt evangheliştii le identifică cu Isus[6].

Pentru evidenţierea raportului dintre ele este bine să ascultăm însuşi cuvântul lui Cristos, prin care vedem că o anumită moarte este necesară şi de dorit pentru a putea trăi în comuniune cu lumina: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea acesta o păstrează pentru viaţa veşnică” (In 12,25-26). Cel care vrea să îţi păstreze viaţa pentru totdeauna alături de Cristos trebuie să ţină cont de trăirea în lumină, adevăr şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului său. Numai aşa se poate realiza în cineva promisiunea lui Isus: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă cineva va păstra cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci” (In 8,51).

Catehismul Bisericii Catolice preia cuvintele sfântului Grigore de Nyssa şi ne arată care sunt marile binefaceri aduse de Cristos, lumina lumii, iar printre ele se regăseşte şi trecerea de la moarte la viaţă: „bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierdusem stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduţi fiind, aşteptam un Mântuitor; prinşi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?”[7].

Primirea lui Cristos face să rodească în noi scopul venirii sale mântuitoare: „Eu am venit să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (cf. In 10,10). În confruntarea dintre viaţă şi moarte, adică lumină şi întuneric, e bine să fim de partea vieţii, a luminii, care, cu sau fără aportul nostru, va ieşi victorioasă. Asupra acestei victorii ne îndreptăm şi noi atenţia într-o ultimă parte a prezentului studiu.

3. „Dar întunericul nu a cuprins-o”. Victoria luminii

„L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger” (Lc 10,18)

Sfântul evanghelist Ioan notează: „în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,4-5).

După cum am observat, lupta, opoziţia există între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună, între viaţă şi moarte, cunoaştere şi ignoranţă. Dar din această luptă, după cum notează şi evanghelistul Ioan şi după cum este şi speranţa noastră, lumina este cea care iese victorioasă: aceasta învinge şi va învinge mereu întunericul.

Poate că acest raport-conflict al luminii şi întunericului este cel mai bine surprins – împreună cu victoria luminii – în fragmentul evanghelic despre vindecarea orbului din naştere (cf. In 9,1-41). Este un conflict prezentat, putem spune, în direct. Aici, deşi lumina apare menţionată doar o singură dată: „Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (In 9,5), ea constituie de fapt tema întregului episod. Lumina apare aici ca un contrariu al întunericului, al orbirii (cf. In 9,9.10.14.17.26.30). Iar victoria este evidenţiată prin faptul că orbului, născut în interiorul întunericului care-i ascundea adevăratul plan al lui Dumnezeu, îi sunt deschişii ochii, îi este redată lumina, vederea (cf. In 9,6-7). Totodată episodul este o dovadă grăitoare despre conflictul permanent dintre lumină şi întuneric, mai ales prin opoziţia care apare din partea fariseilor, cei care trăiau într-o continuă orbire spirituală (cf. In 9,35-41)[8].

Această luptă dintre lumină şi întuneric nu este o luptă a puterilor cosmice, în care omul să fie implicat printr-un sistem bine determinat, ci este, mai ales, o luptă care se petrece în sufletul, în interiorul omului. Iar în această luptă interioară, tot lumina, tot adevărul, tot viaţa trebuie să iasă învingătoare![9]

Indiferent cât va dura această opoziţie dintre lumină şi întuneric „lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5): lumina şi fiii ei vor ieşi învingători!

CONCLUZIE

Orice studiu exegetic sau hermeneutic asupra celei de-a patra evanghelii a Noului Testament, pentru a fi complet trebuie să includă şi tema luminii şi a întunericului. Vorbirea despre Evanghelia după sfântul Ioan ar fi incompletă fără prezentarea unui raport dintre lumină şi întuneric. Şi totodată, analiza acestui raport scoate la iveală cel puţin alte trei raporturi pe care le-am putut observa, destul de sintetizat, pe parcursul acestei reflecţii: adevărul şi minciuna, cunoaşterea şi ignoranţa, viaţa şi moartea.

Am încercat pe parcursul acestui studiu să reliefăm cine este adevărata lumină şi care sunt acţiunile şi planurile ei. Am descoperit-o ca identificându-se cu Isus Cristos, lumina lumii. Am văzut, tot în prima parte, care este misiunea acestei luminii, precum şi care-i sunt fii şi mărturia acestor fii în favoarea luminii.

Cea de-a doua parte ne-a ajutat să realizăm o personificare a forţei întunericului. Am încercat să evidenţiem cum într-o imitare perfectă a luminii, şi întunericul îşi are fii, fii care sunt prinşi într-o sclavie a nopţii, după cum are şi un plan cu ajutorul căruia încearcă să învingă lumina.

Ultima parte a surprins o serie de raporturi dintre lumină şi întuneric, reliefate prin conflictul dintre adevăr şi minciună, cunoaştere şi ignoranţă, viaţă şi moarte. Nota optimistă şi realistă a acestei dispute dintre lumină şi întuneric surprinsă şi în lucrarea noastră este evidenţiată de titlul ultimului punct: victoria luminii.

Aceasta este credinţa şi speranţa pe care o mărturisim cu toţii: în pofida aparenţelor zilnice care ne îndeamnă la descurajare şi vor să ne inspire o imagine în care lumina este învinsă, realitatea credinţei ne spune că lumina în întuneric luminează pentru totdeauna şi întunericul nu va reuşi niciodată să o cuprindă.

Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8,32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici pe pământ şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1Cor 13,12; 2Cor 5,6-8).


[1] Chiar dacă ştim că întrebarea lui Pilat nu „exprimă nici scepticism filozofic, nici ironie, nici sarcasmul omului politic, nici căutarea serioasă a adevărului. Pur şi simplu, Pilat este străin şi refractar faţă de mărturia lui Isus despre adevăr”. Cf. Noul Testament, 253.

[2] Dicţionar Biblic, I, Stephanus, Bucureşti 1995, 16.

[3] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, 180.

[4] Aceeaşi inspiraţie se poate verifica şi în cazul sfântului evanghelist Matei (cf. Mt 4,1-11). Se poate vedea şi Mc 1,12-13.

[5] Cf. Dicţionar Biblic, II, 384.

[6] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, 6.

[7] Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1993, 457.

[8] Juan Mateos, Juan Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, 182-183.

[9] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, I, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, 1129.


[1] Cf. Dicţionar Biblic, II, Stephanus, Bucureşti 1996, 200.

[2] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, Cittadella Editrice, Assisi 1982, 306.

[3] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, 221.

[4] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, 306.


[1] Cf. Noul Testament, Sapientia, Iaşi 2002, 207.

[2] Academia română, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, 585.

[3] Augustin, Despre iubirea absolută, Polirom, Iaşi 2003, 43.

[4] La fel de expresiv este şi textul: „Eu, Domnul te-am chemat întru dreptatea mea şi te-am luat de mână şi te-am ocrotit şi te-am făcut legământ poporului meu şi lumina neamurilor” (Is 42,6). Cf. Is 61,1-5.

[5] Se pot vedea şi Psalmii 43,3 şi 104,2.

[6] Cf. Is 45,7: „Eu întocmesc lumina şi plăsmuiesc întunericul”.

[7] M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, Lumina lumii, Korntal 1999, 356.

[8] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, 6.

[9] M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, 24.

[10] Noul Testament, 208.

[11] Cf. M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, 23.

[12] Cf. M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, 124.

Învăţătura actuală despre Duhul Sfânt

Duhule Sfinte,

Dumnezeu întru totul asemănător Tatălui şi Fiului,

dătător al vieţii şi lumină inteligentă, tu, răsplata celor drepţi,

vino, sălăşluieşte în noi cu bogăţia harurilor tale

pentru ca ajutaţi de tine să ducem la împlinire

lucrarea cea bună pe care o începem

în numele Preasfintei Treimi.

„Unul şi acelaşi Duh Sfânt”[1].

Fragilitatea condiţiei umane recere o permanentă colaborare cu Duhul Sfânt: nu se poate trăi fără participarea la viaţa pe care numai Duhul poate să o reverse asupra omenirii ca dar. Însă, aceeaşi fragilitate creaturală ne împiedică să putem percepe în întregime marele mister al celui care este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Încercăm aici să privim spre Duhul Sfânt din mijlocul cadrului pe care ni-l oferă cel de-al treilea mileniu creştin. Vrem să vedem în ce măsură este cunoscut astăzi Duhul Sfânt; să subliniem necesitatea trăirii credinţei sub călăuzirea lui şi să evidenţiem veşnica sa dumnezeire, aşa cum ea a fost învăţată şi de sfinţii părinţi, mai ales de sfântul Vasile cel Mare.

1.  Duhul Sfânt, între necunoaştere şi uitare

Deşi s-a scris şi învăţat enorm despre Duhul Sfânt în cele 20 de secole ale Bisericii – este suficient să privim paginile Noului Testament, scrierile sfinţilor Părinţi şi reflecţiile teologice şi magisteriale –, este posibil ca Domnul şi de viaţă dătătorul să fie totuşi un „necunoscut”. Şi în timpurile noastre, întrebând despre Duhul Sfânt, s-ar putea să ni se dea un răspuns identic cu cel primit de sfântul Paul : „Nici nu am auzit că există Duh Sfânt” (Fap 19,2). Această necunoaştere este mereu un semnal de alarmă pentru teologie, căci nu are cum să fie lăsat în ignoranţă tocmai acela fără de care nu am putea vorbi de întruparea Cuvântului, de Euharistie şi de Biserică.

Cel care încă de la începuturile Scripturii este prezent ca Duhul lui Dumnezeu – ruah Elohim (cf. Gen 1,2) şi care, până la împlinirea timpurilor, strigă împreună cu Biserica „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,17), este prezent în mijlocul nostru ca unul pe care noi nu-l cunoaştem (cf. In 1,26). Iar Biserica este chemată acum, la începutul celui de-al treilea mileniu după Cristos, să-l vestească şi să-l facă cunoscut pe izvorul nesecat al „apei săltătoare în viaţa veşnică” (In 4,14), pe cel care este adevăr şi har mântuitor[2].

Biserica, de fapt, nu este chemată doar să-l facă cunoscut pe cel prin care subzistă şi este sfinţitoare, ci trebuie să simtă nevoia să-l şi amintească celor care l-au uitat. Căci, într-adevăr, alături de cei care nu au auzit că există Duhul Sfânt, se află o mare mulţime a celor care, deşi au auzit despre el, unii chiar primindu-l în sfintele sacramente, l-au uitat. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Biserica, prin glasul Papei Leon al XIII-lea, a amintit lumii întregi că Duhul Sfânt trebuie cunoscut, iubit şi invocat:

Bunătatea nemărginită a Duhului Sfânt faţă de noi, bunătate care transpare clar [din măreţia harurilor pe care le revarsă asupra omenirii], ne cere urgent ca să-i arătăm devoţiunea şi cultul cel mai frumos. Creştinii o vor face în modul cel mai bun cu putinţă, străduindu-se în fiecare zi mai mult să-l cunoască, să-l iubească şi să-l invoce pe Duhul Sfânt. Să dea bunul Dumnezeu ca îndemnul nostru părintesc, izvorât din inimile noastre, să-i mobilizeze în acest sens! Poate mai există încă şi astăzi printre ei dintre aceia care, întrebaţi dacă l-au primit pe Duhul Sfânt, ar răspunde „Nici n-am auzit că există un Duh Sfânt” (Fap 19,2). Este absolut sigur că, şi astăzi, mulţi nu-l cunosc cu adevărat pe Duhul Sfânt; ei au adesea numele său pe buze în timpul săvârşirii actelor religioase, dar credinţa le este acoperită de o ceaţă densă. De aceea, toţi săvârşitorii sfintelor taine şi toţi păstorii sufleteşti trebuie să devină conştienţi de datoria pe care o au de a prezenta poporului cu multă grijă şi într-o formă atrăgătoare învăţătura sau doctrina despre Duhul Sfânt[3].

Magisteriul Bisericii a ţinut cont de acest îndemn, iar învăţătura despre Duhul Sfânt a fost aprofundată de Papa Pius al XII-lea[4], reliefată de întregul conţinut al Conciliului al II-lea din Vatican[5], reamintită prin scrisoarea A Concilio Constantinopolitano I[6], şi nu în ultimul rând, propusă prin scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem[7].

Dacă încercăm să desluşim cauzele care au generat această situaţie a necunoaşterii sau uitării Duhului Sfânt, din care aceste documente magisteriale vor să ne scoată, trebuie să ne oprim, în primul rând, asupra unei realităţi istorice: mişcările carismatice, care au dus la exagerări şi erori dogmatice în privinţa Duhului Sfânt, lăsând loc multor dezordini. Astfel de mişcări pneumatice au constituit: gnosticii, montaniştii, maniheii, catarii, albigenii, bogumilii, valdezii, umiliţii, fraţii liberului spirit şi alţii. Toţi aceştia nu acceptau Biserica decât la un „nivel pneumatic”, fiind puternic ostili ierarhiei. Astfel, Biserica, în faţa alternativei „dezordine sau ordine”, a preferat în mare măsură „instituţionalizarea” Duhului Sfânt. Doctrina despre Duhul Sfânt a devenit mai mult o doctrină despre administrarea lui de către Biserică. Iar consecinţele nu au întârziat să apară. Deşi trăirile mistice nu au încetat niciodată în Biserică, experienţele autentice ale Duhului Sfânt au fost rezervate şi atribuite doar Bisericii primare sau, mai târziu, şi comunităţilor monahale. A fost redimensionată lucrarea tainică şi actuală a Duhului Sfânt în viaţa interioară. Totodată s-a accentuat din ce în ce mai mult dualismul dintre spirit şi trup[8].

Pe lângă această cauză istorică, în al doilea rând, necunoaşterea şi uitarea Duhului Sfânt sunt consecinţele deplasări interesului teologic:

Aprofundarea insuficientă a acţiunii Duhului Sfânt în viaţa de credinţă şi în teologia practică corespunde restricţiilor operate în teologia dogmatică. Numai când, în perioadele de criză ale Bisericii, au apărut mişcările pneumatice şi cele reformatoare motivate de experienţele Duhului Sfânt, teologia Duhului a început să trezească interesul teologilor şi să fie explicit tematizată[9].

Astfel, deseori, din cauza modului în care teologii occidentali au tratat realitatea Duhului Sfânt, accentuând fie elementul jurisdicţional şi ierarhic, fie o ecleziologie a subordonării elementului carismatic, s-au ridicat critici puternice venite din partea Orientului, critici însoţite de acuzaţii de „subordinaţionism pneumatologic” şi „filioquism”[10].

Împreună cu aceste două cauze, menţionăm starea de facto a unei societăţi care se declară deseori fie atee, fie postcreştină. Această „declaraţie”, mai mult faptică şi mai puţin verbală, scoate din cercul intereselor nu doar realitatea Duhului Sfânt, ci orice referinţă la sacru şi religie, deci, implicit, Dumnezeul treimic. Nu trebuie deloc desconsiderat aspectul că în geneza şi răspândirea acestui păcat împotriva virtuţii religiei (cf. Rom 1,18)[11] „credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil. În măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare  a doctrinei, sau chiar prin deficienţele lor religioase, morale sau sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei”[12].

Aşadar, cauzele acestei amnezii pneumatologice aparţin atât trecutului cât şi prezentului. Cu toate acestea, este exclusă o uitare totală a Duhului Sfânt în Biserică, atât în prezentul tumultuos al timpului în care trăim şi ne mişcăm, cât şi în trecutul îndepărtat. Mărturie în acest sens dau toate referinţele patristice, scolastice, moderne ale Părinţilor şi învăţătorilor Bisericii, alături de documentele magisteriale. Şi chiar dacă oamenii l-au uitat deseori pe Duhul Sfânt sau nu i-au recunoscut prezenţa, acesta nu i-a părăsit niciodată. Asemenea Fiului, Duhul Sfânt este alături de noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20; 1In 2,1). El nu-şi părăseşte niciodată opera – creaţia, omul, Biserica – căci darurile lui Dumnezeu sunt irevocabile (cf. Rom 11,29), iar Duhul Sfânt este darul prin excelenţă. Duhul Sfânt este un Dumnezeu necesar omenirii celui de-al treilea mileniu, este Dumnezeul pe care Biserica trebuie să-l creadă şi despre care ea trebuie să înveţe fără încetare. Spre aceste „necesităţi” pneumatologice ne îndreptăm şi noi în continuarea acestei lucrări.

2.  Duhul Sfânt, Dumnezeu necesar Bisericii; Dumnezeu care trebuie predicat, crezut şi adorat

După cum deja am observat, Biserica vrea să iasă din această uitare a Duhului Sfânt şi vrea să îndrepte toată omenirea spre o mai bună cunoaştere a celui care este darul Tatălui şi al Fiului. Această îndatorire a Bisericii nu se realizează fără efort şi sacrificii, dar îndemnul sfântului Vasile cel Mare rămâne valabil şi încurajator şi pentru zilele noastre, mai ales pentru revalorizarea credinţei în Duhul Sfânt: „Nu este dureros a suferi pentru credinţă; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea”[13].

Dificultăţile întâmpinate în drumul spre reînnoirea penumatologică sunt în strânsă legătură cu cauzele uitării şi necunoaşterii Duhului Sfânt. Şi lor li se adaugă un element adesea neglijat: în vorbirea despre „Marele necunoscut” trebuie să se ţină cont de kenoza Duhului Sfânt. Acesta nu s-a întrupat, asemenea cuvântului, şi ori de câte ori ni se revelează nu foloseşte pronumele personal „eu”. Prin prezenţa sa, el nu se arată pe sine, ci ne trimite la persoana Fiului, făcându-ni-l cunoscut pe acesta.

Kenoza Duhului pare a fi mai adâncă decât cea a Cuvântului, deoarece acesta, întrupându-se, şi-a asumat o natură umană nevinovată, lipsită de păcat, pe când Duhul nu pregetă să se sălăşluiască în inimile persoanelor păcătoase, în mădularele Trupului Mistic şi în limitele instituţiilor acestuia. Istoria succesiunii apostolice şi a harului celui de multe feluri devine astfel istoria celui care este deasupra oricărei istorii. Pentru aceasta, acela care mijloceşte apropierea noastră filială de Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos este şi rămâne în acelaşi timp negrăit, necuprins şi tainic în mod deosebit[14].

Cu toate acestea, ba chiar în pofida vălului ce încă ne împiedică cunoaşterea „faţă către faţă”, privirile tuturor trebuie îndreptate spre Duhul Sfânt pentru ca să nu se repete niciodată episodul din cartea Faptele apostolilor (19,1-2). Trebuie să aibă loc o reînnoire pneumatologică neîncetată întrucât Duhul Sfânt îi este necesar Bisericii şi tuturor celor care trăiesc în ea, căci vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că noi nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, el intervenind pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26). De fapt, întreaga noastră viaţă de credinţă are loc datorită primirii „Duhului înfierii, prin care strigăm: Abba, Tată!” (Rom 8,15).

Duhul Sfânt îi este necesar Bisericii nu doar pentru împlinirea rugăciunilor sale, ci şi pentru faptul că atât oamenii, cât şi Biserica, au primit viaţă şi trăiesc datorită Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul: „Duhul este creator al vieţii împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul (…) Duhul este dar al lui Dumnezeu, însă este un dar care dă viaţă”[15]. După cuvântul psalmistului, suntem într-o dependenţă totală de Duhul Sfânt: „Tu îţi trimiţi Duhul tău şi ele vor fi create, şi vei reînnoi faţa pământului” (Ps 104,30). Orice reînnoire, spre care aspiră Biserica şi întreaga omenire, se realizează numai în Duhul Sfânt, singurul care poate să facă lumină în acest întuneric apăsător, care pare că s-a aşternut şi astăzi asupra universului[16]. În acest ambient în care „în ciuda progresului vertiginos al civilizaţiei tehnologice şi ştiinţifice şi cu toate realele cuceriri şi realizări, omul este ameninţat, omenirea este ameninţată”[17] şi, de ce nu, Biserica însăşi este ameninţată, Duhul Sfânt este necesar ca să realizeze reconcilierea oamenilor între ei, reconcilierea omului cu lucrarea periculoasă a mâinilor sale şi, mai ales, reconcilierea omului cu Dumnezeu. Este necesar ca întreaga omenire să resimtă şi să devină beneficiară roadelor Duhului Sfânt: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22-23).

Acelaşi Duh îi este necesar Bisericii şi pentru a păstra armonia unităţii în diversitatea carismelor. După mărturia sfântului Paul, Duhul Sfânt, datorită Botezului, este cauză de unitate a Bisericii „căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpăţi într-un singur Duh” (1Cor 12,13). Însă acelaşi Duh Sfânt, aproape în mod paradoxal, apare ca izvor al varietăţii şi diversităţii în Biserică prin slujirile pe care le împarte:

Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor. Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; unuia îi este dată puterea de a face minuni, altuia profeţia, altuia discernământul duhurilor, altuia varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea (1Cor 12,4-11).

Din acest cadru, Duhul Sfânt apare ca adevăratul responsabil al pluralităţii carismatice, dar totodată şi artizanul menţinerii în unitate.

Toate acestea – rugăciunea, viaţa, unitatea în diversitate – ne arată că Duhul Sfânt este necesar Bisericii a cărei eră a început o dată cu venirea Mângâietorului şi care continuă străbătând secolele şi generaţiile[18]. În aceste timpuri în care ne putem regăsi în descrierea sfântului Vasile cel Mare – „Iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignoră chiar numele; au dispărut admonestările făcute din iubire şi nicăieri nu mai există inimă creştină, nicăieri nu se varsă lacrimi de compătimire (…) Atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirea aproapelui decât de succesele proprii” –, Bisericii îi este necesar Duhul Sfânt pentru „ca să nu se lase înfricoşată de mulţimea duşmanilor, ci, punându-şi nădejdea în ajutorul său, să predice adevărul cu toată îndrăzneala”[19].

Astfel, Biserica este chemată să-l predice şi pe cel care conduce la tot adevărul şi care, în mijlocul acestei lumi, care a pierdut simţul păcatului, nu numai că „vădeşte lumea cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată” (In 16,8), ci şi luminează inimile „devenind lumina inimilor, adică lumina conştiinţelor… făcându-l pe om să-şi dea seama de răul din el şi, în acelaşi timp, îl orientează spre bine”[20]. Duhul Sfânt trebuie predicat şi pentru că, fiind Duhul adevărului (cf. In 14,17), adevăr care ne va face liberi (cf. In 8,32), este martor şi garant autentic al libertăţii mult proclamate de societatea noastră. Deşi, acţionând asupra întregii noastre fiinţe, Duhul Sfânt ne stăpâneşte, totuşi dă dovadă de o delicateţe deosebită, făcând ca prezenţa lui să nu altereze în niciun fel libertatea noastră. Şi nu în ultimul rând, şi astăzi, Biserica trebuie să-l predice pe Duhul Sfânt, pentru că fără predică nu se poate ajunge la credinţa în el: „Aşadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Şi cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator?” (Rom 10,14).

Din această predică a Bisericii trebuie să se (re)nască şi credinţa în Duhul Sfânt, acea credinţă care este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd (cf. Evr 11,1). Trebuie să se ajungă la această credinţă în Duhul Sfânt, deoarece credinţa în Tatăl şi în Fiul nu foloseşte la nimic, dacă lipseşte credinţa în cel care completează nedespărţita Treime: „Îl asigur pe cel care lasă la o parte pe Duhul Sfânt, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate să o aibă pe aceasta dacă lipseşte credinţa în Duhul”[21], după cum deja învăţase Apostolul: „nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,1). Trebuie să se ajungă la credinţa în Duhul Sfânt, căci fără aceasta nu putem pătrunde în misterul său atât de greu de cunoscut şi de contemplat, „pentru că, ceea ce Domnul spune despre Tatăl şi despre Fiul, ca fiind mai presus de mintea omenească, aceleaşi le spune şi despre Duhul”[22] (cf. In 17,21). Şi nu în ultimul rând, Duhul Sfânt trebuie crezut şi primit pentru că el este cel care linişteşte inima noastră, după cuvântul sfântului Augustin „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră, până se va odihni în tine”[23]. Duhul Sfânt, ca Dumnezeu, este împlinirea speranţelor omului, ba mai mult, el este însăşi speranţa cea mai mare care îl menţine în mişcare zi de zi şi care depăşeşte toate celelalte speranţe[24].

Iar acestor necesităţi li se adaugă adoraţia: acest Duh Sfânt, predicat şi crezut, trebuie adorat împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Adoraţia Bisericii ar fi incompletă dacă nu l-ar cuprinde şi pe cel despre care mărturiseşte că împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit[25]. Rugându-i-se şi adorându-l „Biserica îşi mărturiseşte necontenit credinţa că în lumea noastră creată există un Duh care este un Dar necreat. Este Duhul Tatălui şi al Fiului: ca şi Tatăl şi Fiul, este necreat, nemărginit, veşnic, atotputernic, Dumnezeu, Domn”[26].

Conştienţi de toate acestea trebuie să concludem că Duhul Sfânt îi este necesar şi Bisericii de astăzi. El trebuie predicat, crezut şi adorat astfel încât întreaga omenire să ajungă la cunoaşterea lui. Iar în mărturia de credinţă pe care o dăm despre Duhul Sfânt trebuie să fim întotdeauna fideli învăţăturii Bisericii. Ne îndreptăm acum spre reliefarea acestei învăţături, aşa cum este ea proclamată de magisteriul recent, evidenţiind că învăţătura sfântului Vasile cel Mare se regăseşte în actuala doctrină despre Duhul Sfânt.

3.  Acelaşi Duh Sfânt, dumnezeiesc din fire

După ce am privit spre „Marele necunoscut/uitat” şi ne-am convins de urgenta necesitate a „recuperării” Duhului Sfânt, încercăm acum să arătăm care este învăţătura actuală a Bisericii despre Duhul Sfânt, reliefând totodată amprentele lăsate în această doctrină pneumatologică de sfântul Vasile cel Mare. Ca puncte principale de referinţă pentru această tratare avem învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem şi Catehismul Bisericii Catolice.

La adresa marelui eveniment al secolului al XX-lea, „seminarul Duhului Sfânt”[27], cum pe drept a fost numit Conciliul al II-lea din Vatican, au apărut o serie de critici care vor să semnaleze o carenţă pneumatologică a Conciliului[28]. Totuşi, un Conciliu în care sunt 258 de pasaje care vorbesc sau îl amintesc pe Duhul Sfânt[29] şi în cadrul căruia Papa Paul al VI-lea a subliniat: Spiritus hic adest – „Duhul este aici pentru a ilumina şi a călăuzi opera Conciliului”[30], este pneumatologic, este tocmai „suflul trecerii Duhului Sfânt prin Biserică, noile Rusalii care au făcut să înflorească noi puteri în ea”[31].

Enciclica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Dominum et vivificantem, „îşi are originea în miezul moştenirii Conciliului, deoarece textele conciliare, prin învăţătura lor despre Biserică în sine şi despre Biserică în lume, ne îndeamnă să pătrundem tot mai adânc în misterul treimic al lui Dumnezeu însuşi, călăuziţi de evanghelie, de sfinţii Părinţi şi de liturgie: spre Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt”[32]. Ea este un răspuns la chemarea pe care Biserica o simte de a-l vesti pe Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă, în timp ce păşeşte prin cel de-al treilea mileniu creştin şi are drept scop să dezvolte în Biserică acea conştiinţă că aceasta „este împinsă de Duhul Sfânt să conlucreze la înfăptuirea deplină a voinţei lui Dumnezeu, care l-a constituit pe Cristos izvor de mântuire pentru întreaga lume”[33].

Iar împreună cu aceste două învăţături magisteriale, Catehismul Bisericii Catolice „aduce o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican”[34]. Iar în această lucrare de reînnoire, care este opera Duhului Sfânt (cf. Ps 104,30), este cuprinsă şi doctrina despre cel care călăuzeşte Biserica până ce, depăşind cunoaşterea ca într-o oglindă, va ajunge la cunoaşterea deplină (cf. 1Cor13,12).

În toate aceste trei „călăuze” autorizate întrezărim şi învăţătura sfântului Vasile cel Mare, aşa cum am reliefat-o în primele capitole ale lucrării şi aşa cum este mărturisită şi astăzi de întreaga Biserică. Timp de două mii de ani Duhul Sfânt nu a încetat să fie conumărat cu Tatăl şi Fiul, alcătuind împreună cu aceştia nedespărţita Treime (cf. Mt 28,19), realitate pe care am reliefat-o şi noi împreună cu sfântul Vasile cel Mare subliniind că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoane proprii, dar care nu trebuie despărţite una de alta, ci trebuie mărturisite împreună[35]. Iar magisteriul recent învaţă:

Treimea este una. Noi nu mărturisim trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei persoane: Treimea cea de o fiinţă. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu. Tatăl este tot ceea ce este Fiul, Fiul este tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul, adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii[36].

Duhul Sfânt, despre care am văzut că este dumnezeiesc din fire şi întru totul asemănător Tatălui şi Fiului[37] este mărturisit ca fiind „consubstanţial Tatălui şi Fiului şi nu poate fi despărţit de aceştia nici în viaţa intimă a Treimii, nici în darul său de iubire pentru lume”[38]. Şi totodată suntem învăţaţi că „Duhul Sfânt, fiind de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul în dumnezeire, este Iubirea şi Darul necreat din care decurge, ca din izvorul său (fons vivus), orice dar făcut făpturilor”[39].

Un loc aparte în această prezentare a Duhului Sfânt ca Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul îl ocupă misterul greu accesibil şi inefabil al purcederii. Am observat modul în care prezintă părintele capadocian proeleusia Duhului Sfânt din Tatăl prin Fiul „ca o suflare a gurii sale”[40]. Fără a-l separa pe Duhul de Fiul, ci numindu-l şi Duhul lui Cristos, Vasile cel Mare păstrează climatul specific iconomiei sale, lăsând totuşi să se înţeleagă că Duhul care iese din gura Tatălui este suflat şi de gura lui Cristos (cf. In 20,21-22)[41]. Pentru a nu fi în niciun fel piedică în calea celor care se mântuiesc[42] părinţii conciliari folosesc o formulă atât de familiară tradiţiei orientale: Tatăl este „Începutul fără de început, din care se naşte Fiul şi de la care Duhul Sfânt purcede prin Fiul”[43]. Cu aceeaşi nuanţă a iconomiei vasiliene şi ecumenică se prezintă şi învăţătura din Dominum et vivificantem:

Duhul purcede de la Tatăl (In 15,26) şi Tatăl îl „dăruieşte” pe Duhul (In 14,16). Tatăl „îl trimite pe Duhul în numele Fiului” (In 14,26), Duhul „dă mărturie” despre Fiul (In 15,26). Fiul îl roagă pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfătuitor (In 14,16), dar afirmă şi promite, de asemenea, în legătură cu „plecarea” sa prin cruce: „Dacă mă voi duce, îl voi trimite la voi” (In 16,7). Aşadar, Tatăl îl trimite pe Duhul Sfânt în puterea paternităţii sale, după cum l-a trimis pe Fiul (In 3,16; 6,57; 17,3.18.23); dar, în acelaşi timp, îl trimite în puterea răscumpărării săvârşite de Cristos – şi în acest sens Duhul Sfânt este trimis şi de Fiul: „Îl voi trimite la voi”[44].

Astfel, Duhul Sfânt care de la Tatăl prin Fiul purcede, ajunge la noi tot de la Tatăl prin Fiul şi săvârşeşte în noi şi în mijlocul nostru lucrările sale, nedespărţit de Tatăl şi de Fiul.

După cum se întrezăreşte învăţătura sfântului Vasile cel Mare atunci când vorbim despre Sfânta Treime şi despre dumnezeirea şi purcederea Duhului Sfânt, tot astfel în magisteriul actual este prezentă doctrina părintelui capadocian cu privire la lucrările pe care Duhul Sfânt le săvârşeşte în economia mântuirii. „Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea mântuirii noastre”[45]. El este prezent în economia omului, constituie şi menţine Biserica şi participă la parusia Domnului şi la judecata universală. Conciliul al II-lea din Vatican prezintă întreaga lucrare a Duhului în strânsă comuniune trinitară:

Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl i-a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt ca să sfinţească necontenit Biserica şi astfel, cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2,18). El este Duhul vieţii… prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat (…) El locuieşte în inimile credincioşilor şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (cf. Gal 4,6)[46].

Această conlucrare a Treimii în favoarea omului este şi credinţa sfântului Vasile, care învaţă că Duhul este întru toate nedespărţit de Tatăl şi de Fiul şi între ei nu există nicio separaţie[47]. Credinţa de astăzi, ca şi cea de atunci, este că Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, participă la creaţia, viaţa şi răscumpărarea oamenilor[48]. Împreună cu credinţa sfântului Vasile cel Mare şi astăzi mărturisim că Duhul Sfânt a pregătit, a constituit şi menţine Biserica până la împlinirea timpurilor[49]. „Duhul sălăşluieşte în Biserică. El o călăuzeşte spre plinătatea adevărului (cf. In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire. O înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale (cf. Ef 4,11-12). Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte necontenit şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei”[50]. Această unire desăvârşită va avea loc la parusia Domnului, când se va desfăşura şi judecata universală, evenimente salvifice la care va lua parte activ şi Duhul Sfânt, cel care este „chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), pârga celor care suspină şi doresc să fie cu Cristos (cf. Rom 8,23; Fil 1,23)[51].

Acestor lucrări ale Duhului Sfânt li se adaugă participarea sa la economia îngerilor. În capitolul al doilea al lucrării am surprins raportul ce există între îngeri şi Duhul Sfânt, după învăţătura sfântului Vasile cel Mare. Această colaborare a duhurilor slujitoare cu Duhul Sfânt nu este evidenţiată în mod explicit de magisteriul actual. Însă, prin faptul că toate persoanele Sfintei Treimi participă la întreaga creaţie, înseamnă că şi Domnul şi de viaţă dătătorul participă la creaţia îngerilor[52]; şi pentru că Providenţa divină se îngrijeşte de toate, de la lucrurile cele mai mărunte până la cele mai mari evenimente ale lumii, înseamnă că şi îngerii sunt sub grija şi susţinerea permanentă a Duhului Sfânt, care-i menţine împreună cu Tatăl şi cu Fiul, căci „Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării…, ci o păstrează în fiecare clipă în fiinţă, îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei”[53].

Şi nu în ultimul rând, denumirile Duhului Sfânt asupra cărora am meditat împreună cu sfântul Vasile cel Mare, denumiri care îşi au fundamentul în Sfânta Scriptură se regăsesc în învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican. Un loc deosebit îl ocupă numele propriu al celei de-a treia persoane, şi anume, Duh Sfânt, căci el singur este sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul, după cum deja ne învăţase sfântul Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt este numele propriu al celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul”[54]. Împreună cu acest nume propriu, îi sunt enumerate şi denumirile scripturistice. Dintre titlurile pe care i le amintesc părinţii conciliari menţionăm: Duhul lui Dumnezeu, Mângâietorul, Domnul, Duhul adevărului[55].

Împreună cu această ultimă probă a fidelităţii şi perenităţii învăţăturii părintelui capadocian, afirmăm că tot ceea ce Scriptura şi tradiţia au învăţat despre Duhul Sfânt, aceea şi numai aceea cuprinde şi doctrina sfântului Vasile cel Mare. Iar ceea ce episcopul Cezareei Capadociei a transmis ca adevăr vrednic de crezare în privinţa Duhului Sfânt, învaţă şi Biserica prin magisteriul ei recent. Toate acestea demonstrează şi întăresc adevărul că fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură aduce o învăţătură nepieritoare, căci ea este cuvântul celui care ne-a asigurat: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33), cuvinte care sunt pentru noi frumuseţea veşnic nouă a adevărului.

*** *** ***

Recomand din inimă citirea documentului Dominum et vivificantem, enciclica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea.


[1] DV 10,12: EnchVat 1, 888, 893.

[2] Cf. Dvi 2: EnchVat 10, 452.

[3] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Divinum illud munus (9 mai 1897): AAS 28 (1896-1897) 654.

[4] Pius al XII-lea, Scrisoarea enciclică Mystici Corporis (29 iunie 1943): AAS 35 (1943) 200-248. Pentru partea dedicată Duhului Sfânt se poate vedea şi DS 3807-3808, 3814-3815.

[5] Chiar dacă în textele conciliare nu se găseşte o tratare explicită asupra persoanei şi misiunii Duhului Sfânt.

[6] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I (25 martie 1981): EnchVat 7,1171-1199.

[7] Cf. Dvi: EnchVat 10, 448-631.

[8] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 18-21.

[9] E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 21.

[10] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 21.

[11] Cf. CBC, 2125.

[12] GS 19: EnchVat 1, 1375.

[13] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 75: SCh 17bis, 516-517; Scrieri, 89.

[14] E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 22-23.

[15] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 56-57: SCh 17bis, 452-453; Scrieri, 72.

[16] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

[17] Dvi 65: EnchVat 10, 621.

[18] Cf. Dvi 26: EnchVat 10, 508.

[19] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77-78: SCh 17bis, 524-529; Scrieri, 92.

[20] Dvi 42: EnchVat 10, 553.

[21] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XI, 27: SCh 17bis, 342-343; Scrieri, 42.

[22] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXII, 53: SCh 17bis, 440-441; Scrieri, 68.

[23] Augustin, Confessiones, I, 1,1: PL XXXII, 661; Confesiuni, 87.

[24] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe Salvi (30 noiembrie 2007), 31.

[25] DS 150.

[26] Dvi 67: EnchVat 10, 629. Cf. DS 75.

[27] Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranţei, Humanitas, Bucureşti 1995, 159. Cf. G. Weigel, Witness to hope, Harper Collins Publishers, 1999; trad. română Martor al speranţei, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş 2007, 193. Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 193.

[28] Criticile au mers de la atenţionarea că, pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, nu-i suficient să fie presărate cu Duhul Sfânt texte cu totul lipsite de pneumatologie, până la acuzarea Bisericii Catolice că a schimbat adevărata Treime – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – cu o treime formată din Dumnezeu, Isus Cristos şi Biserica sau Dumnezeu Isus Cristos şi Fecioara Maria.

[29] Cf. Y. Congar, Je crois en l’Ésprit Saint, Les Édition du Cerf, Paris 1979; trad. italiană Credo nello Spirito Santo, I, Queriniana, Brescia 19822, 187.

[30] Paul al VI-lea, Allocutio tertia Ss. Concilii periodo ineunte (14 septembrie 1964): EnchVat 1, 245*. De altfel, întregul discurs a fost impregnat de o puternică pneumatologie, Duhul Sfânt şi lucrările sale fiind amintite de 17 ori.

[31] Ioan al XXIII-lea, Allocutio prima Ss. Concilii periodo exacta (8 decembrie 1962): EnchVat 1, 124*. Pentru o analiză a pneumatologiei Conciliului al II-lea din Vatican se pot vedea Y. Congar, Credo nello Spirito Santo, I, 187-193; E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 15-24, 193-280.

[32] Dvi 2: EnchVat 10, 453.

[33] Dvi 2: EnchVat 10, 455-456; cf. LG 4: EnchVat 1, 287-288.

[34] Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): EnchVat 9, 1798. Cf. CBC, p. 5-9.

[35] Cf. Vasile cel Mare, Epistola 125: Scrieri, 305-306; Idem, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 45: SCh 17bis, 404-409; Scrieri, 60.

[36] CBC, 253. Cf. Dvi 8-10: EnchVat 10, 469-473; LG 4: EnchVat 1, 287-288.

[37] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXIII, 54: SCh 17bis, 444-445; Scrieri, 70; Idem, Epistola 9, 3: Scrieri, 143.

[38] CBC, 689.

[39] Dvi 10: EnchVat 10, 473.

[40] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 408-409; Scrieri, 60.

[41] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 130; Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 410-411; Scrieri, 61; Idem, Epistola 38: Scrieri, 160.

[42] Conciliul al II-lea din Vatican, Decret despre Bisericile orientale catolice Orientalium ecclesiarum (21 noiembrie 1964), 26: EnchVat 1, 487; Vasile cel Mare, Epistola 188: Scrieri, 373-382.

[43] Conciliul al II-lea din Vatican, Decret privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes (7 decembrie 1965), 2: EnchVat 1, 1091.

[44] Dvi 8: EnchVat 10, 469.

[45] CBC, 686.

[46] LG 4: EnchVat 1, 287.

[47] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37: SCh 17bis, 374-375; Scrieri, 51.

[48] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, VIII, 19; IX, 22-23; XIV, 55: SCh 17bis, 312-313; 326-329; 450-451; Scrieri, 35, 39, 71; CBC, 291-292, 703-704; Dvi 8, 22: EnchVat 10, 470, 496; GS 15: EnchVat 1, 1365-1368; LG 40: EnchVat 1, 388; AG 15: EnchVat 1, 1126.

[49] Cf. AG 4: EnchVat 1, 1095; Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

[50] Dvi 25: EnchVat 10, 507. Cf.  CBC, 767-768; LG 48: EnchVat 1, 415-418.

[51] LG 48: EnchVat 1, 417. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37-40; XVIII, 47; XIX, 49: SCh 17bis, 374-389; 412-413; 420-421; Scrieri, 51-55, 62, 64.

[52] Cf.CBC, 235-330.

[53] CBC, 301. Cf. CBC, 302-305.

[54] CBC, 691. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

[55] Cf. E. Ferenţ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 214; CBC, 692-693.

(Fragment din lucrarea mea de licenţă, iunie 2008:

Duhul sfânt şi îngerii în teologia sfântului Vasile cel Mare

 

şi actualitatea învăţăturii lui)

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: