Arhivă etichetă pentru ‘mantuire’

Consumismul ne-a sechestrat Crăciunul… Să nu mai amânăm binele!

Dacă naşterea lui Isus nu atinge viaţa noastră
– a mea, a ta, toate –
dacă nu atinge viaţa, trece în zadar!

În acest timp dificil,
în loc să ne plângem de ceea ce pandemia ne împiedică să realizăm,
să facem ceva pentru cel care are mai puţin:
nu obişnuitul cadou pentru noi
şi pentru prietenii noştri,

ci pentru un nevoiaş la care nu se gândeşte nimeni!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În această a patra şi ultimă duminică din Advent, Evanghelia ne repropune relatarea Bunei-Vestiri. „Bucură-te”, îi spune Mariei îngerul, „vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îl vei numi Isus” (Lc1,28.31). Pare o veste de pură bucurie, destinată s-o facă fericită pe Fecioară: cine dintre femeile din timpul său nu visa să devină mama lui Mesia? Însă, împreună cu bucuria, acele cuvinte prevesteau Mariei o mare încercare. De ce? Pentru că în acel moment ea era „logodită” (v. 27). În această situaţie, Legea lui Moise stabilea că nu trebuiau să existe raporturi şi coabitare. Aşadar, având un copil, Maria ar fi încălcat Legea, iar pedepsele pentru femei erau teribile: era prevăzută uciderea cu pietre (cf. Dt 22,20-21). Desigur, mesajul divin va umple inima Mariei cu lumină şi cu forţă; totuşi, ea s-a aflat în faţa unei alegeri cruciale: a spune „da” lui Dumnezeu riscând totul, inclusiv viaţa, sau a refuza invitaţia şi a merge înainte cu drumul său obişnuit.

Ce anume face? Răspunde aşa: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Fie (fiat). Însă în limba în care este scrisă Evanghelia nu este pur şi simplu un „să se facă”. Expresia verbală indică o dorinţă puternică, indică voinţa ca să se realizeze ceva. Cu alte cuvinte, Maria nu spune: „Dacă trebuie să fie atunci să fie…, dacă nu se poate face altfel…”. Nu este resemnare. Nu exprimă o acceptare slabă şi docilă, exprimă o dorinţă puternică, o dorinţă vie. Nu este pasivă, este activă. Nu îl îndură pe Dumnezeu, ci aderă la Dumnezeu. Este o îndrăgostită dispusă să slujească în toate şi imediat pe Domnul său. Ar fi putut să ceară un pic de timp pentru a se gândi, sau explicaţii mai mari despre ce anume se va întâmpla: eventual să pună vreo condiţie… În schimb, nu-şi ia timp, nu-l face pe Dumnezeu să aştepte, nu amână.

De câte ori – să ne gândim la noi acum – de câte ori viaţa noastră este făcută din amânări, chiar şi viaţa spirituală! De exemplu: ştiu că îmi face bine să mă rog, însă astăzi nu am timp… „mâine, mâine, mâine, mâine…” amânăm lucrurile: voi face asta mâine; ştiu că a ajuta pe cineva este important – da, trebuie să fac asta: o voi face mâine. Este acelaşi lanţ al zilelor de mâine… A amâna lucrurile. Astăzi, având Crăciunul la uşă, Maria ne invită să nu amânăm, să spunem „da”: „Trebuie să mă rog?” „Da, şi mă rog”. „Trebuie să-i ajut pe alţii? Da”. Cum să fac asta? O fac. Fără a amâna. Fiecare „da” costă. Fiecare „da” costă, însă mereu mai puţin decât a costat-o pe ea acel „da” curajos, acel „da” prompt, acel „fie mie după cuvântul tău” care ne-a adus mântuirea.

Şi noi, ce „da” putem spune? În acest timp dificil, în loc să ne plângem de ceea ce pandemia ne împiedică să realizăm, să facem ceva pentru cel care are mai puţin: nu obişnuitul cadou pentru noi şi pentru prietenii noştri, ci pentru un nevoiaş la care nu se gândeşte nimeni! Şi un alt sfat: pentru ca Isus să se nască în noi, să pregătim inima: să mergem ca să ne rugăm. Să nu ne lăsăm „duşi înainte” de consumism: „trebuie să cumpăr cadourile, trebuie să fac asta sau aia…”. Acea frenezie de a face atâtea lucruri… cel important este Isus. Consumismul, fraţi şi surori, ne-a sechestrat Crăciunul. Consumismul nu este în ieslea din Betleem: acolo este realitatea, sărăcia, iubirea. Să pregătim inima aşa cum a făcut Maria: liberă de rău, primitoare, gata să-l găzduiască pe Dumnezeu.

„Fie mie după cuvântul tău”. Este ultima frază a Fecioarei în această ultimă duminică din Advent şi este invitaţia de a face un pas concret spre Crăciun. Pentru că dacă naşterea lui Isus nu atinge viaţa noastră – a mea, a ta, toate – dacă nu atinge viaţa, trece în zadar. La Angelus acum şi noi vom spune „fie mie după cuvântul tău”: Sfânta Fecioară Maria să ne ajute să spunem asta cu viaţa, cu atitudinea din aceste ultime zile, pentru a ne pregăti bine pentru Crăciun.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori, pandemia de coronavirus a provocat o suferinţă deosebită lucrătorilor maritimi. Mulţi dintre ei – se calculează că sunt circa 400.000 în toată lumea – sunt blocaţi pe nave dincolo de termenele contractelor lor şi nu se pot întoarce acasă. Cer Fecioarei Maria, Stella Maris, să întărească aceste persoane şi pe toţi cei care trăiesc situaţii de dificultate şi îndemn guvernele să facă tot posibilul pentru ca să se poată întoarce printre cei dragi ai lor.

Anul acesta organizatorii au avut ideea fericită de a face expoziţia „100 de iesle” sub Coloane. Sunt multe iesle care desfăşoară tocmai o cateheză a credinţei pentru poporul lui Dumnezeu. Vă invit să vizitaţi ieslele sub Coloane, pentru a înţelege cum încearcă oamenii să arată cu arta cum s-a născut Isus. Ieslele care sunt sub Coloane sunt o mare cateheză a credinţei noastre.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite ţări, familii, grupuri parohiale, asociaţii şi pe fiecare credincios. Crăciunul, de acum aproape, să fie pentru fiecare ocazie de reînnoire interioară, de rugăciune, de convertire, de paşi înainte în credinţă şi de fraternitate între noi. Să privim în jurul nostru, să privim mai ales la cei care sunt în lipsuri: fratele care suferă, oriunde s-ar afla, fratele care suferă ne aparţine. Este Isus în iesle: cel care suferă este Isus. Să ne gândim un pic la asta. Şi Crăciunul să fie o apropiere de Isus în acest frate sau în această soră. Este acolo, în fratele nevoiaş, ieslea la care trebuie să mergem cu solidaritate. Aceasta este ieslea vie: ieslea în care îl vom întâlni cu adevărat pe Răscumpărătorul în persoanele care au nevoie. De aceea să mergem spre Noaptea Sfântă şi să aşteptăm împlinirea misterului mântuirii.

Şi urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (20 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro


copilul-1

Oferă o fărâmă din bucuria Crăciunului unui copil sărac, uitat, abandonat, orfan, suferind…

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

Am pierdut simțul așteptării

„Când unul absolutizează prezentul,
priveşte numai prezentul,
pierde simţul aşteptării,
care este atât de frumos şi atât de necesar,
şi ne aruncă afară din contradicţiile momentului.
Această atitudine – când se pierde simţul aşteptării –
închide orice perspectivă cu privire la viaţa de dincolo:
se face totul ca şi cum
n-ar trebui să se plece niciodată în viaţa cealaltă.
Şi atunci se preocupă numai să posede,
să se evidenţieze, să se aranjeze…”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Textul Evangheliei din această duminică (Mt 25,1-13) ne invită să prelungim reflecţia despre viaţa veşnică, începută cu ocazia Sărbătorii Tuturor Sfinţilor şi a Comemorării Credincioşilor Răposaţi. Isus relatează parabola celor zece fecioare invitate la o sărbătoare de nuntă, simbol al Împărăţiei cerurilor.

În timpurile lui Isus exista obiceiul ca nunta să se celebreze noaptea; de aceea cortegiul invitaţilor trebuia să meargă având candelele aprinse. Câteva fecioare sunt nechibzuite: iau candelele dar nu iau cu ele untdelemn; în schimb, cele înţelepte, împreună cu candelele iau şi untdelemn. Mirele întârzie, întârzie să vină, şi toate aţipesc. Când un glas anunţă că mirele urmează să vină, cele nechibzuite, în acel moment îşi dau seama că nu au untdelemn pentru candelele lor; îl cer de la cele înţelepte însă acestea răspund că nu pot să le dea, pentru că n-ar ajunge pentru toate. În timp ce fecioarele nechibzuite merg să cumpere untdelemn, ajunge mirele. Fecioarele înţelepte intră cu el în sala ospăţului şi uşa se închide. Celelalte vin prea târziu şi sunt respinse.

Este clar că Isus, cu această parabolă, vrea să ne spună că trebuie să fim pregătiţi pentru întâlnirea cu El. Nu numai pentru întâlnirea finală, ci şi pentru micile şi marile întâlniri de fiecare zi în vederea acelei întâlniri, pentru care nu este suficientă candela credinţei, este nevoie şi de untdelemnul carităţii şi al faptelor bune. Credinţa care ne uneşte cu adevărat cu Isus este aceea, aşa cum spune apostolul Paul, „care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Este ceea ce e reprezentat de atitudinea fecioarelor înţelepte. A fi înţelepţi şi prudenţi înseamnă a nu aştepta ultimul moment pentru a corespunde harului lui Dumnezeu, ci a face asta în mod activ imediat, începând de acum. „Eu… da, apoi mai încolo mă voi converti…” – „Converteşte-te astăzi! Schimbă-ţi viaţa astăzi!” – „Da, da, … mâine”. Şi acelaşi lucru îl spune mâine, şi astfel nu va ajunge niciodată. Astăzi! Dacă vrem să fim pregătiţi pentru ultima întâlnire cu Domnul, trebuie să cooperăm cu El încă de acum şi să facem acţiuni bune inspirate din iubirea sa.

Din păcate, noi ştim că se întâmplă să uităm ţinta vieţii noastre, adică întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, pierzând astfel simţul aşteptării şi absolutizând prezentul. Când unul absolutizează prezentul, priveşte numai prezentul, pierde simţul aşteptării, care este atât de frumos şi atât de necesar, şi ne aruncă afară din contradicţiile momentului. Această atitudine – când se pierde simţul aşteptării – închide orice perspectivă cu privire la viaţa de dincolo: se face totul ca şi cum n-ar trebui să se plece niciodată în viaţa cealaltă. Şi atunci se preocupă numai să posede, să se evidenţieze, să se aranjeze… Şi tot mai mult. Dacă ne lăsăm conduşi de ceea ce ne apare mai atrăgător, de ceea ce îmi place, de căutarea intereselor noastre, viaţa noastră devine sterilă; nu acumulăm nicio rezervă de untdelemn pentru candela noastră, şi ea se va stinge înainte de întâlnirea cu Domnul. Trebuie să trăim ziua de astăzi, însă ziua de astăzi care merge spre ziua de mâine, spre acea întâlnire, ziua de astăzi încărcată de speranţă. Dacă în schimb suntem vigilenţi şi facem binele corespunzând harului lui Dumnezeu, putem aştepta cu seninătate venirea mirelui. Domnul va putea să vină şi în timp ce dormim: asta nu ne va preocupa, pentru că avem rezerva de untdelemn acumulată cu faptele bune de fiecare zi, acumulată cu acea aşteptare a Domnului, ca El să vină cât mai curând posibil şi să vină ca să mă ducă împreună cu El.

Să invocăm mijlocirea Preasfintei Maria, ca să ne ajute să trăim, aşa cum a făcut ea, o credinţă activă: ea este candela luminoasă cu care putem să străbatem noaptea de dincolo de moarte şi să ajungem la marea sărbătoare a vieţii.


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Ieri, la Barcelona, a fost proclamat fericit Joan Roig y Diggle, laic şi martir, ucis la numai 19 ani în timpul războiului civil spaniol. A fost martor al lui Isus în ambientul de muncă şi i-a rămas fidel până la dăruirea supremă a vieţii. Exemplul său să trezească în toţi, în special în tineri, dorinţa de a trăi în plinătate vocaţia creştină. Aplauze pentru acest fericit, tânăr, aşa de curajos!

Văd acolo un steag, care mă face să mă gândesc la populaţiile din America Centrală, lovite în zilele trecute de un uragan violent, care a provocat multe victime şi daune uriaşe, agravate şi de situaţia dificilă din cauza pandemiei. Domnul să-i primească pe răposaţi, să întărească pe cei din familiile lor şi să-i susţină pe cei care sunt mai încercaţi, precum şi pe toţi cei care se străduiesc pentru a-i ajuta.

Urmăresc cu preocupare ştirile care vin din Etiopia. În timp ce îndemn să se respingă tentaţia ciocnirii armate, invit pe toţi la rugăciune şi la respect fratern, la dialog şi la soluţionarea paşnică a neînţelegerilor.

Astăzi, în Tunis, încep reuniunile „Forumului dialogului politic libian”, în care vor fi implicate toate părţile. Dată fiind importanţa evenimentului, doresc din inimă ca în acest moment aşa de delicat să fie găsită o soluţie la suferinţa lungă a poporului libian şi ca acordul recent pentru o încetare a focului permanentă să fie respectat şi concretizat. Să ne rugăm pentru delegaţii de la Forum, pentru pacea şi stabilitatea în Libia.

Astăzi în Italia se celebrează Ziua Mulţumirii, având tema „Apa, binecuvântare a pământului”. Apa este vitală pentru agricultură, este vitală şi pentru viaţă! Sunt aproape cu rugăciunea şi afectul de lumea rurală, în special de micii cultivatori. Munca lor este mai importantă ca oricând în acest timp de criză. Mă asociez cu episcopii italieni, care îndeamnă la salvgardarea apei ca bun comun, a cărei folosire trebuie să respecte destinaţia sa universală.

Şi acum adresez salutul meu vouă, romani şi pelerini din diferite ţări: familii, grupuri parohiale, asociaţii şi fiecare credincios. Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (8 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea…

Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea – această viața a lui se află în fața Judecătorului. Alegerea sa, care în decursul întregii vieți a luat formă, poate avea caracteristici diferite. Pot să existe persoane care au distrus total în ele însele dorința adevărului și disponibilitatea la iubire. Persoane în care totul a devenit minciună; persoane care au trăit pentru ură și au călcat în picioare în ele însele iubirea. Aceasta este o perspectivă teribilă, dar câteva figuri din însăși istoria noastră lasă să discernem în mod înspăimântător profiluri de acest gen. În asemenea indivizi nu ar mai fi nimic remediabil și distrugerea binelui ar fi irevocabil: aceasta se arată cu cuvântul iad[37]. Pe de altă parte, pot să existe persoane foarte curate, care s-au lăsat pătrunse în întregime de Dumnezeu și prin urmare sunt total deschise aproapelui – persoane, a căror ființă întreagă o orientează deja încă de acum comuniunea cu Dumnezeu și a căror îndreptare spre Dumnezeu conduce numai la împlinire ceea ce ei sunt de acum[38].

Totuși, conform experiențelor noastre, nici unul nici celălalt nu este cazul normal al existenței umane. În marea parte a oamenilor – așa putem presupune – rămâne prezent în locul cel mai adânc al esenței lor o ultimă deschidere interioară pentru adevăr, pentru iubire, pentru Dumnezeu. În alegerile concrete de viață, ea este acoperită de compromisuri mereu noi cu răul – multă murdărie acoperă curăția, după care, totuși, a rămas setea și care, cu toate acestea, iese mereu din nou la suprafață din toată josnicia și rămâne prezentă în suflet. Ce se întâmplă cu asemenea indivizi atunci când se prezintă în fața Judecătorului? Toate lucrurile murdare pe care le-au adunat în viața lor vor deveni oare dintr-o dată irelevante? Sau ce altceva se va întâmpla? Sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Corinteni, ne dă o idee despre impactul diferit al judecății lui Dumnezeu asupra omului în funcție de condițiile sale. Face aceasta cu imagini care vor într-un fel să exprime invizibilul, fără ca noi să putem transforma aceste imagini în concepte – pur și simplu pentru că nu putem să aruncăm privirea în lumea de dincolo de moarte, nici nu avem vreo experiență a ei. Paul spune despre existența creștină înainte de toate că ea este construită pe o temelie comună: Isus Cristos. Această temelie rezistă. Dacă am rămas statornici pe această temelie și am construit pe ea viața noastră, știm că această temelie nu va putea să ne fie luată nici măcar la moarte. Apoi Paul continuă: „Dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită și focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care cineva o construiește deasupra rămâne, va primi răsplată, dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuși mântuit, dar numai ca prin foc” (3,12-15). În acest text, în orice caz, devine clar că mântuirea oamenilor poate avea forme diferite; că unele lucruri edificate pot să ardă până la capăt; că pentru a ne mântui trebuie să trecem personal prin „foc” pentru a deveni definitiv capabili de Dumnezeu și a putea lua loc la masa ospățului veșnic de nuntă.

Unii teologi recenți sunt de părere că focul care arde și în același timp mântuiește este însuși Cristos, Judecătorul și Mântuitorul. Întâlnirea cu El este actul decisiv al Judecății. În fața privirii lui se topește orice falsitate. Întâlnirea cu El, arzându-ne, ne transformă și ne eliberează pentru a ne face să devenim cu adevărat noi înșine. Lucrurile edificate în timpul vieții pot să se dovedească atunci paie uscate, lăudăroșenie goală și să se prăbușească. Dar în durerea acestei întâlniri, în care necuratul și nesănătosul din ființa noastră devin clare pentru noi, se află mântuirea. Privirea lui, atingerea inimii lui ne vindecă printr-o transformare desigur dureroasă „ca prin foc”. Totuși, este o durere fericită, în care puterea sfântă a iubirii sale ne pătrunde ca o flacără, permițându-ne la sfârșit să fim total noi înșine și cu aceasta total ai lui Dumnezeu. Astfel devine clară și întrepătrunderea între dreptate și har: modul nostru de a trăi nu este irelevant, dar murdăria noastră nu ne pătează veșnic, dacă măcar am rămas îndreptați spre Cristos, spre adevăr și spre iubire. Până la urmă, această murdărie a fost deja arsă în Pătimirea lui Cristos. În momentul Judecății experimentăm și primim această prevalare a iubirii sale asupra întregului rău din lume și din noi. Durerea iubirii devine mântuirea noastră și bucuria noastră. Este clar că „durata” acestei arderi care transformă nu o putem calcula cu măsurile cronometrice din această lume. „Momentul” transformator al acestei întâlniri scapă cronometrării pământești – este timp al inimii, timp al „trecerii” la comuniunea cu Dumnezeu în Trupul lui Cristos[39]. Judecata lui Dumnezeu este speranță fie pentru că este dreptate, fie pentru că este har. Dacă ar fi numai har care face irelevant tot ceea ce este pământesc, Dumnezeu ne-ar rămâne dator cu răspunsul la întrebarea despre dreptate – întrebare decisivă pentru noi în fața istoriei și a lui Dumnezeu însuși. Dacă ar fi pură dreptate, ar putea fi la sfârșit pentru noi toți numai motiv de frică. Întruparea lui Dumnezeu în Cristos a legat în așa fel harul cu dreptatea încât dreptatea este stabilită cu fermitate: noi toți ne ocupăm de mântuirea noastră „cu teamă și cutremur” (Fil 2,12). Cu toate acestea harul ne permite nouă tuturor să sperăm și să mergem plini de încredere în întâmpinarea Judecătorului pe care-l cunoaștem ca „avocatul” nostru, parakletos (cf. 1In 2,1).

Încă un motiv trebuie menționat aici, deoarece este important pentru practicarea speranței creștine. În iudaismul antic există și gândul că se poate veni în ajutor răposaților în starea lor intermediară prin intermediul rugăciunii (cf. de exemplu 2Mac 12,38-45: secolul I î.C.). Practica respectivă a fost adoptată de creștini cu multă naturalețe și este comună în Biserica orientală și occidentală. Orientul nu cunoaște o suferință purificatoare și ispășitoare a sufletelor în „lumea de dincolo”, dar cunoaște diferite grade de fericire sau și de suferință în starea intermediară. Totuși, sufletelor răposaților li se poate da „mângâiere și răcorire” prin Euharistie, rugăciune și pomană. Faptul că iubirea poate să ajungă până în lumea de dincolo, că este posibil un reciproc a da și a primi, în care rămânem legați unii cu alții cu legături de iubire dincolo de granița morții – aceasta a fost o convingere fundamentală a creștinătății de-a lungul tuturor secolelor și rămâne și astăzi o experiență mângâietoare. Cine nu ar simți nevoia de a face să ajungă la cei dragi ai săi plecați deja în lumea de dincolo un semn de bunătate, de recunoștință sau și de cerere de iertare? Ne-am putea întreba ulterior: dacă „purgatorul” înseamnă pur și simplu faptul de a fi purificați prin foc în întâlnirea cu Domnul, Judecător și Mântuitor, cum poate atunci să intervină o terță persoană, chiar dacă este deosebit de apropiată de cealaltă? Când punem o asemenea întrebare, ar trebui să ne dăm seama că nici un om nu este o monadă închisă în ea însăși. Existențele noastre sunt în profundă comuniune între ele, prin multiple interacțiuni sunt legate una cu alta. Nimeni nu trăiește singur. Nimeni nu păcătuiește singur. Nimeni nu este mântuit singur. Încontinuu intră în viața mea cea a celorlalți: în ceea ce gândesc, spun, fac, acționez. Și invers, viața mea intră în cea a celorlalți: în rău ca și în bine. Astfel mijlocirea mea pentru celălalt nu este deloc un lucru străin lui, ceva extern, nici măcar după moarte. În împletirea ființei, mulțumirea mea adusă lui, rugăciunea mea pentru el poate însemna o mică etapă a purificării sale. Și cu aceasta nu este nevoie să schimb timpul pământesc în timpul lui Dumnezeu: în comuniunea sufletelor este depășit simplul timp pământesc. Nu este niciodată prea târziu pentru a atinge inima celuilalt, nici nu este niciodată inutil. 

(Textul este din Eciclica papei Benedict al XVI-lea,
Spe salvi, nr. 45-48.
Enciclica poate fi citită toată AICI: SPE SALVI)


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

%d blogeri au apreciat: