Rugăciune

O, Marie, tu străluceşti mereu pe drumul nostru ca semn de mântuire şi de speranţă.

Noi ne încredinţăm ţie, Vindecătoarea bolnavilor, care lângă cruce ai fost asociată la durerea lui Isus, menţinând fermă credinţa ta.

Tu, Mântuirea poporului roman, ştii de ce anume avem nevoie şi suntem siguri că vei avea grijă pentru ca, aşa ca la Cana Galileii, să poată reveni bucuria şi sărbătoarea după acest moment de încercare.

Ajută-ne, Mamă a Iubirii Divine, să ne conformăm voinţei Tatălui şi să facem ceea ce ne va spune Isus, care a luat asupra sa suferinţele noastre şi s-a împovărat cu durerile noastre pentru a ne conduce, prin cruce, la bucuria învierii. Amin.

Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu. Nu dispreţui rugăciunile noastre în nevoile noastre, ci ne mântuieşte pururi de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată!

Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către toţi credincioşii pentru luna mai 2020

Iubiţi fraţi şi surori,

Este aproape de acum luna mai, în care poporul lui Dumnezeu exprimă cu intensitate deosebită iubirea sa şi evlavia sa faţă de Fecioara Maria. Este tradiţie, în această lună, să ne rugăm Rozariul acasă, în familie. O dimensiune, cea familială, pe care restricţiile pandemiei ne-au „constrâns” s-o valorizăm şi din punct de vedere spiritual.

De aceea, m-am gândit să propun tuturor să redescopere frumuseţea de a se ruga Rozariul acasă în luna mai. Se poate face asta împreună sau personal; alegeţi voi în funcţie de situaţii, valorizând ambele posibilităţi. Însă în orice caz există un secret pentru a face asta: simplitatea; şi este uşor a găsi, şi pe internet, scheme bune de rugăciune de urmat.

În afară de asta, vă ofer textele a două rugăciuni către Sfânta Fecioară Maria, pe care veţi putea să le recitaţi la sfârşitul Rozariului şi pe care eu însumi le voi recita în luna mai, unit spiritual cu voi. Le ataşez la această scrisoare aşa încât să fie puse la dispoziţia tuturor.

Iubiţi fraţi şi surori, a contempla împreună faţa lui Cristos cu inima Mariei, Mama noastră, ne va face şi mai uniţi ca familie spirituală şi ne va ajuta să depăşim această încercare. Eu mă voi ruga pentru voi, în special pentru cei mai suferinzi, şi voi, cu rugăminte, rugaţi-vă pentru mine. Vă mulţumesc şi vă binecuvântez din inimă.

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 25 aprilie 2020

Sărbătoarea sfântului Marcu evanghelist

Franciscus

______________

Rugăciune către Maria

O, Marie, tu străluceşti mereu pe drumul nostru ca semn de mântuire şi de speranţă.

Noi ne încredinţăm ţie, Vindecătoarea bolnavilor, care lângă cruce ai fost asociată la durerea lui Isus, menţinând fermă credinţa ta.

Tu, Mântuirea poporului roman, ştii de ce anume avem nevoie şi suntem siguri că vei avea grijă pentru ca, aşa ca la Cana Galileii, să poată reveni bucuria şi sărbătoarea după acest moment de încercare.

Ajută-ne, Mamă a Iubirii Divine, să ne conformăm voinţei Tatălui şi să facem ceea ce ne va spune Isus, care a luat asupra sa suferinţele noastre şi s-a împovărat cu durerile noastre pentru a ne conduce, prin cruce, la bucuria învierii. Amin.

Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu. Nu dispreţui rugăciunile noastre în nevoile noastre, ci ne mântuieşte pururi de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată!

______________

Rugăciune către Maria

„Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu”.

În această situaţie dramatică, încărcată de suferinţe şi de nelinişti care se cuibăresc în lumea întreagă, ne îndreptăm spre tine, Născătoare de Dumnezeu şi Mama noastră, şi alergăm sub ocrotirea ta.

O, Fecioară Marie, îndreaptă spre noi ochii tăi cei milostivi în această pandemie de coronavirus şi întăreşte pe cei care sunt dezorientaţi şi plâng pentru cei dragi ai lor răposaţi, înmormântaţi uneori într-un mod care răneşte sufletul! Sprijină pe cei care sunt neliniştiţi pentru persoanele bolnave care, pentru a împiedica infectarea, nu pot să fie aproape! Revarsă încredere în cel care este în nelinişte pentru viitorul nesigur şi pentru consecinţele asupra economiei şi asupra locului de muncă!

Mamă a lui Dumnezeu şi Mama noastră, imploră pentru noi de la Dumnezeu, Tată al milostivirii, ca această încercare dură să se termine şi să revină un orizont de speranţă şi de pace! Ca la Cana, intervino la Fiul tău divin, cerându-i să întărească familiile bolnavilor şi victimelor şi să deschidă inima lor către încredere.

Ocroteşte-i pe medici, pe infirmieri, personalul sanitar, pe voluntarii care în această perioadă de urgenţă sunt în linia întâi şi pun viaţa lor în pericol pentru a salva alte vieţi! Însoţeşte truda lor eroică şi dăruieşte-le lor forţă, bunătate şi sănătate!

Fii alături de cei care noapte şi zi îi asistă pe bolnavi şi de preoţii care, cu grijă pastorală şi angajare evanghelică, încearcă să ajute şi să susţină pe toţi!

Sfântă Fecioară, luminează minţile bărbaţilor şi femeilor de ştiinţă, pentru ca să găsească soluţii juste pentru a învinge acest virus!

Asistă pe responsabilii naţiunilor, pentru ca să acţioneze cu înţelepciune, grijă şi generozitate, ajutând pe cei cărora le lipseşte necesarul pentru a trăi, programând soluţii sociale şi economice cu clarviziune şi cu spirit de solidaritate!

Marie Preasfântă, atinge conştiinţele pentru ca sumele uriaşe folosite pentru a mări şi a perfecţiona armamentele să fie destinate în schimb pentru a promova studii adecvate ca să prevină asemenea catastrofe în viitor!

Mamă preaiubită, fă să crească în lume sentimentul de apartenenţă la unica mare familie, având conştiinţa legăturii care îi uneşte pe toţi, pentru ca în spirit fratern şi solidar să venim în ajutorul atâtor sărăcii şi situaţii de mizerie! Încurajează fermitatea credinţei, perseverenţa în slujire, statornicia în rugăciune!

O, Marie, Mângâietoarea mâhniţilor, îmbrăţişează pe toţi fiii tăi suferinzi şi dobândeşte ca Dumnezeu să intervină cu mâna sa atotputernică pentru a ne elibera de această epidemie teribilă, aşa încât viaţa să-şi poată relua în seninătate cursul său normal!

Ne încredinţăm ţie, care străluceşti pe drumul nostru ca semn de mântuire şi de speranţă, o, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

O școală de convertire printr-o nouă privire asupra lui Dumnezeu și asupra lumii

„Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea, dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici” şi între timp aş continua să doresc puterea, un loc mai sus, o promovare umană, o înaintare în carieră şi aş pierde pacea dacă ea ar întârzia să vină; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu „i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale” şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai mult lucruri şi lucruri tot mai rafinate; dacă aş prefera să fiu cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu, în loc să fiu cu mâinile goale în faţa lumii, goale de bunurile lui Dumnezeu, în loc să fie goale de bunurile din această lume. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu „priveşte spre cei smeriţi”, că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul”.

Ave Maria

A doua predică de Advent 2019 a părintelui Raniero Cantalamessa:
Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul! Maria la Vizitarea Elisabetei

În această meditaţie urcăm cu Maria „spre munte” şi intrăm în casa Elisabetei. Născătoarea de Dumnezeu ne va vorbi personal cu cântarea sa de laudă care este Magnificat-ul. Astăzi toată Biserica se strânge în jurul succesorului lui Petru care celebrează 50 de ani de preoţie şi cântarea Fecioarei este rugăciunea care urcă mai spontan din inimă în circumstanţe ca aceasta. O meditaţie despre ea este micul nostru mod de a participa şi în acest moment la această aniversare.

Pentru a înţelege locul şi scopul pe care cântarea Fecioarei îl are în Evanghelia lui Luca, este necesar să punem mai înainte câteva aluzii despre cântările evanghelice în general. Imnurile presărate în evangheliile copilăriei – Benedictus, Magnificat, Nunc dimittis – au funcţia de a explica poetic sensul spiritual al evenimentelor relatate – Buna Vestire, Vizitarea Elisabetei, Naşterea – conferindu-le forma unei mărturisiri de credinţă şi de laudă.

Ca atare, ele sunt parte integrante a naraţiunii istorice. Nu sunt intermezzo sau texte separate, pentru că fiecare eveniment istoric este constituit din două elemente: din fapt şi din semnificaţia faptului. Cântările inserează deja liturgia în istorie. „Liturgia creştină – s-a scris – îşi are începuturile în imnurile din istoria copilăriei”[1]. Cu alte cuvinte, noi avem în aceste cântări un embrion al liturgiei de Crăciun. Ele realizează elementul esenţial al liturgiei care este acela de a fi celebrare festivă şi credincioasă a evenimentului de mântuire.

Multe probleme rămân nerezolvate cu privire la aceste cântări, conform studioşilor: autorii reali, izvoarele, structura internă… Noi, din fericire, putem face abstracţie de toate aceste probleme critice şi să lăsăm ca ele să continue să fie studiate cu rod de cei care se ocupă de acest gen de probleme. Nu trebuie să aşteptăm ca să fie rezolvate toate aceste puncte întunecate, pentru a ne putea edifica deja cu aceste cântări. Nu pentru că aceste probleme nu sunt importante, ci pentru că există o certitudine care relativizează toate acele incertitudini: Luca a primit aceste cântări în evanghelia sa şi Biserica a primit Evanghelia lui Luca în canonul său.

Aceste cântări sunt „cuvânt al lui Dumnezeu”, inspirat de Duhul Sfânt. Magnificat-ul este al Mariei pentru că ei l-a „atribuit” Duhul Sfânt şi asta face în aşa fel încât l să fie mai mult „al său” decât l-ar fi scris ea material cu mâna sa! De fapt, pe noi nu ne interesează atât să ştim dacă Magnificat l-a compus Maria, cât mai mult să ştim dacă l-a compus prin inspiraţia Duhului Sfânt. Chiar dacă am fi foarte siguri că el a fost compus direct de Maria, el nu ne-ar interes pentru asta, ci pentru că în el vorbeşte Duhul Sfânt. Cântarea Mariei conţine o privire nouă asupra lui Dumnezeu şi asupra lumii; în prima parte, care cuprinde versetele 46-50, privirea Mariei se îndreaptă spre Dumnezeu; în partea a doua, care cuprinde versetele care rămân, privirea sa se îndreaptă spre lume şi istorie.

O nouă privire asupra lui Dumnezeu

Prima mişcare din Magnificat este spre Dumnezeu; Dumnezeu are primatul absolut asupra a toate. Maria nu întârzie să răspundă la salutul Elisabetei; nu intră în dialog cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Ea reculege sufletul său şi-l introduce adânc în infinitul care este Dumnezeu. În Magnificat a fost „fixată” pentru totdeauna o experienţă a lui Dumnezeu fără precedent şi fără comparaţii în istorie. Este exemplul cel mai sublim al limbajului aşa-numit supranatural. S-a afirmat că arătarea realităţii divine la orizontul unei creaturi produce, de obicei, două sentimente contrapuse: unul de teamă şi unul de iubire. Dumnezeu se prezintă ca „misterul cutremurător şi fascinant”, cutremurător prin maiestatea sa, fascinant prin bunătatea sa. Când lumina lui Dumnezeu, pentru prima dată, a strălucit în sufletul lui Augustin, el mărturiseşte că „a tremurat de iubire şi de teroare” şi că şi în continuare contactul cu Dumnezeu îl făcea „să se înfioreze şi să ardă” în acelaşi timp[2].

Găsim ceva asemănător în cântarea Mariei, exprimat în mod biblic, prin titluri. Dumnezeu este văzut ca „Adonai” (care spune mult mai mult decât „Domnul” nostru cu care este tradus), ca „Dumnezeu”, ca „Cel Puternic” şi mai ales Qadosh, „Sfânt”: numele său este Sfânt! Însă, în acelaşi timp acest Dumnezeu sfânt şi puternic este văzut, cu încredere infinită, ca „Mântuitorul meu”, ca realitate binevoitoare, amabilă, ca Dumnezeu „propriu”, ca un Dumnezeu pentru creatură. Dar mai ales insistenţa Mariei asupra milostivirii scoate în evidenţă acest aspect binevoitor şi „fascinant” al realităţii divine. „Milostivirea lui rămâne din neam în neam”: aceste cuvinte sugerează ideea unui fluviu maiestuos care izvorăşte din inima lui Dumnezeu şi străbate toată istoria umană. Acum acest fluviu a ajuns la un „stăvilar” şi porneşte din nou la un nivel superior. „Şi-a adus aminte de milostivirea sa”: promisiunea făcută lui Abraham şi părinţilor s-a împlinit.

Cunoaşterea lui Dumnezeu provoacă, prin reacţie şi contrast, o nouă percepţie sau cunoaştere de sine şi a propriei fiinţe, care este cea adevărată. Eu-l nu se percepe decât în faţa lui Dumnezeu, „coram Deo”. Aşadar, în prezenţa lui Dumnezeu creatura se cunoaşte în sfârşit pe ea însăşi în adevăr. Şi astfel vedem că se întâmplă şi în Magnificat. Maria se simte „privită” de Dumnezeu, intră ea însăşi în acea privire, se vede aşa cum o vede Dumnezeu. Şi cum se vede pe ea însăşi în această lumină divină? Ca „mică” („smerenie” înseamnă aici micime şi condiţia umilă, nu virtutea umilinţei!) şi ca „slujitoare”. Se percepe cum un mic nimic pe care Dumnezeu a binevoit să-l privească. Maria nu atribuie alegerea divină virtuţii umilinţei sale, ci favorii divine, harului. A gândi altfel (aşa cum au făcut anumiţi autori vestiţi) înseamnă a distruge dintr-o dată umilinţa Mariei. Umilinţa are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are; nu o are cel care crede că o are.

Din această recunoaştere a lui Dumnezeu, a propriei fiinţe şi a adevărului, se eliberează bucuria şi tresăltarea: „Duhul meu tresaltă de bucurie…”. Bucurie năvalnică a adevărului, bucurie pentru acţiunea divină, bucuria laudei pure şi gratuite. Maria îl preamăreşte pe Dumnezeu pentru El însuşi, chiar dacă îl preamăreşte pentru ceea ce a făcut în ea, adică pornind de la propria experienţă, aşa cum fac toţi marii rugători din Biblie. Jubilarea Mariei este jubilarea escatologică pentru acţiunea definitivă a lui Dumnezeu şi este jubilarea de creatură pentru faptul că se simte creatură iubită de Creator, în slujba Celui Sfânt, a iubirii, a frumuseţii, a veşniciei. Este plinătatea bucuriei. Sfântul Bonaventura, care avea experienţa directă a efectelor transformatoare ale vizitei lui Dumnezeu la suflet, vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt în Maria, în momentul Bunei Vestiri, ca despre un foc care o înflăcărează în întregime: „A venit asupra ei – scrie el – Duhul Sfânt ca foc divin care a înflăcărat mintea sa şi a sfinţit trupul său conferindu-i o puritate foarte perfectă […]. Oh, dacă tu ai fi capabil să simţi, în vreo măsură, ce şi cât de mare a fost incendiul coborât din cer, ce răcorire adusă […]. Dacă ai putea auzi cântarea jubilantă a Fecioarei!”[3].

Chiar şi cea mai exigentă şi riguroasă exegeză ştiinţifică îşi dă seama că aici ne aflăm în faţa unor cuvinte care nu se pot înţelege cu mijloacele normale de analiză filologică şi mărturiseşte: „Cine citeşte aceste rânduri este chemat să împărtăşească jubilarea; numai comunitatea concelebrantă a celor care cred în Cristos şi a credincioşilor săi este la înălţimea acestor texte”[4]. Este o vorbire „în Duh” care nu se poate înţelege decât în Duhul.

O nouă privire asupra lumii

Magnificat se compune din două părţi. Ceea ce se schimbă, în trecerea de la prima la a doua parte, nu este nici mijlocul expresiv nici tonul; din acest punct de vedere, cântarea este un flux continuu care nu prezintă cezuri; continuă seria de verbe la trecut care relatează ceea ce a făcut Dumnezeu, sau mai bine zis ceea ce a „început să facă”. Ceea ce se schimbă este numai domeniul acţiunii lui Dumnezeu: de la lucrurile pe care le-a făcut „în ea” se trece la observarea lucrurilor pe care le-a făcut în lume şi în istorie. Se iau în considerare efectele manifestării definitive a lui Dumnezeu, reflexiile sale asupra omenirii şi asupra istoriei. Aici observăm o a doua caracteristică a înţelepciunii evanghelice care constă în a uni cu euforia contactului cu Dumnezeu sobrietatea în a privi lumea, în a concilia între ele cel mai mare elan şi abandonare faţă de Dumnezeu cu cel mai mare realism critic faţă de istorie şi faţă de oameni.

Cu o serie de verbe puternice la aorist, Maria descrie, începând de la versetul 51, o răsturnare şi o schimbare radicală a pârţilor între oameni: „A dat jos – a înălţat; a umplut – a lăsat cu mâinile goale”. O cotitură neaşteptată şi ireversibilă, pentru că este lucrare a lui Dumnezeu care nu se schimbă şi nu se întoarce înapoi, aşa cum fac oamenii în schimb în lucrurile lor. În această schimbare se evidenţiază două categorii de persoane: pe de o parte categoria celor mândri-puternici-bogaţi, pe de altă parte categoria celor umili-flămânzi.

Este important ca noi să înţelegem în ce constă o astfel de răsturnare şi unde se produce, pentru altminteri există riscul de a răstălmăci toată cântarea şi cu ea fericirile evanghelice care sunt anticipate aici aproape cu aceleaşi cuvinte. Să privim la istorie: ce s-a întâmplat, de fapt, când a început să se realizeze evenimentul cântat de Maria? Oare a fost o revoluţie socială şi externă, prin care bogaţii sunt, dintr-o dată, sărăciţi şi flămânzii au fost săturaţi cu hrană? Oare a fost o distribuire mai dreaptă a bunurilor între clase? Nu. Oare cei puternici au fost material daţi jos de pe tronuri şi cei smeriţi înălţaţi? Nu; Irod a continuat să fie numit „cel Mare” şi Maria şi Iosif au trebuit să fugă în Egipt din cauza lui.

Aşadar dacă ceea ce se aştepta era o schimbare socială şi vizibilă, a fost o dezminţire totală din partea istoriei. Deci unde s-a petrecut acea răsturnare? (Pentru ce s-a petrecut ea?). S-a petrecut în credinţă! S-a manifestat împărăţia lui Dumnezeu şi acest lucru a provocat o revoluţie silenţioasă, dar radicală. Ca şi cum s-ar fi descoperit un bun care, dintr-o dată, a devalorizat moneda curentă. Bogatul apare ca un om care a pus deoparte o sumă uriaşă de bani, dar noaptea a fost o devalorizare de sută la sută şi dimineaţa s-a trezit că era un sărac mizerabil. Dimpotrivă, săracii şi flămânzii sunt avantajaţi, pentru că sunt mai pregătiţi să primească noua realitate, nu se tem de schimbare; au inima pregătită. Răsturnarea cântată de Maria este de acelaşi tip – spuneam – cu aceea proclamată de Isus cu fericirile şi cu parabola bogatului nemilos.

Maria vorbeşte despre bogăţie şi sărăcie pornind de la Dumnezeu; încă o dată, vorbeşte „coram Deo”, îl ia ca măsură pe Dumnezeu, nu pe om. Stabileşte criteriul „definitiv”, escatologic. Aşadar a spune că este vorba de o răsturnare petrecută „în credinţă” nu înseamnă a spune că ea este mai puţin reală şi radicală, mai puţin serioasă, ci că este infinit mai mult. Acesta nu este un desen creat de val pe nisipul mării pe care valul următor îl şterge. Este vorba de o bogăţie veşnică şi de o sărăcie la fel de veşnică.

Magnificat în gura Bisericii

Sfântul Irineu, comentând Buna Vestire, spune că „Maria, plină de tresăltare de bucurie, a strigat profetic în numele Bisericii: «Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul»”[5]. Maria este ca vocea solistă care intonează cea dintâi o arie care trebuie să fie repetată după aceea de cor. Aceasta este o convingere paşnică a Tradiţiei. Şi Origene şi-o însuşeşte: „Pentru aceştia (adică pentru cei care cred) Maria îl preamăreşte pe Domnul”. Şi el vorbeşte despre o „profeţie a Mariei”, cu privire la Magnificat. Asta înseamnă expresia „Maria figură a Bisericii” (typus Ecclesiae), folosită de Sfinţii Părinţi şi primită de Conciliul al II-lea din Vatican (cf. LG 63). A spune că Maria este „figură a Bisericii” înseamnă a spune că este personificarea ei, reprezentarea în formă sensibilă a unei realităţi spirituale; înseamnă a spune că este model al Bisericii. Ea este figură a Bisericii şi în sensul că în persoana sa se realizează, încă de la început şi în manieră perfectă, ideea de Biserică; în sensul că ea constituie, sub capul care este Cristos, membrul său principal şi primul rod.

Dar ce înseamnă a spune aici „Biserică” şi în locul cărei Biserici spune Irineu că Maria intonează Magnificat? Nu în locul Bisericii nominale, ci al Bisericii reale, adică nu al Bisericii în abstract, ci al Bisericii concrete, al persoanelor şi al sufletelor care compun Biserica. Magnificat nu este numai de recitat, ci de trăit, de însuşit de fiecare dintre noi; este cântarea „noastră”. Când spunem: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”, acel „al meu” este de luat în sens direct, nu preluat.

Să fie în fiecare – scrie sfântul Ambroziu – sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul, să fie în fiecare duhul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu […]. De fapt dacă după trup este una singură mama lui Cristos, după credinţă toate sufletele îl nasc pe Cristos; de fapt fiecare primeşte în sine Cuvântul lui Dumnezeu[6].

În lumina acestor principii, să încercăm acum să aplicăm nouă – Bisericii şi sufletului – cântarea Mariei şi să vedem ce trebuie să facem pentru „a ne asemăna” cu Maria nu numai în cuvinte, ci şi în fapte.

O şcoală de convertire evanghelică

Acolo unde Maria proclamă răsturnarea celor puternici şi a celor mândri, Magnificat aminteşte Bisericii care este vestea esenţială pe care trebuie s-o proclame lumii. O învaţă să fie şi ea „profetică”. Biserica trăieşte şi realizează cântarea Fecioarei atunci când repetă cu Maria: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici, pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale!”, şi repetă asta cu credinţă, distingând această veste de toate celelalte pronunţări pe care chiar are dreptul să le facă, în materie de dreptate, de pace, de ordine socială, ca interpretă calificată a legii naturale şi păzitoare a poruncii lui Cristos a iubirii fraterne.

Dacă cele două perspective sunt distincte, nu sunt însă separate şi fără nicio influenţă reciprocă. Dimpotrivă, vestea de credinţă a ceea ce Dumnezeu a făcut în istoria mântuirii (care este perspectiva în care se situează Magnificat) devine cea mai bună indicaţie a ceea ce omul trebuie să facă, la rândul său, în propria istorie umană şi, mai mult, a ceea ce Biserica însăşi are datoria să facă, în virtutea carităţii pe care trebuie să o aibă şi faţă de cel bogat, în vederea mântuirii sale. Mai mult decât „o incitare de a-i da jos de pe tron pe cei puternici pentru a-i înălţa pe cei smeriţi”, Magnificateste un avertisment salutar adresat bogaţilor şi celor puternici cu privire la pericolul teribil în care se află, exact aşa cum va fi, în intenţiile lui Isus, parabola bogatului nemilos.

Cel din Magnificat nu este aşadar unicul mod de a înfrunta problema, astăzi aşa de simţită, bogăţiei şi sărăciei, foamei şi săturării; există altele legitime şi ele care pornesc de la istorie, şi nu de la credinţă, şi cărora pe bună dreptate creştinii îşi dau sprijinul lor şi Biserica discernământul său. Însă acest mod evanghelic este cel pe care Biserica trebuie să-l proclame mereu şi tuturor ca mandat specific al său şi cu care trebuie să susţină efortul comun al tuturor oamenilor de bunăvoinţă. El este universal valabil şi mereu actual. Dacă prin ipoteză (vai, îndepărtată!) ar exista un timp şi un loc în care să nu mai fie nedreptăţi şi inegalităţi sociale între oameni, ci toţi să fie bogaţi şi sătui, pentru asta Biserica n-ar trebui să înceteze acolo, cu Maria, că Dumnezeu îi lasă pe cei bogaţi cu mâinile goale. Mai mult, acolo ar trebui să proclame asta cu şi mai mare forţă. Magnificat este actuală în ţările bogate, nu mai puţin decât în ţările din lumea a treia.

Există planuri şi aspecte ale realităţii care nu se percep cu ochiul liber, ci numai cu ajutorul unei lumini speciale: ori cu razele infraroşii, ori cu razele ultraviolete. Imaginea obţinută cu această lumină specială este foarte diferită şi surprinzătoare pentru cel care este obişnuit să vadă aceeaşi panoramă la lumina naturală. Biserica posedă, graţie cuvântului lui Dumnezeu, o imagine diferită a realităţii lumii, unica definitivă, pentru că este obţinută cu lumina lui Dumnezeu şi pentru că este aceeaşi pe care o are Dumnezeu. Ea nu poate ascunde această imagine. Ba chiar trebuie s-o răspândească, fără a înceta vreodată, s-o facă cunoscută oamenilor, pentru că are legătură cu destinul lor veşnic. Este imaginea care la sfârşit va rămâne atunci când va trece „schema din această lume”. A o face cunoscută, uneori, cu cuvinte simple, directe şi profetice, ca acelea ale Mariei, cum se spun lucrurile de care suntem intim şi liniştit convinşi. Şi asta şi cu preţul de a părea naivă şi în afara lumii, în faţa opiniei dominante şi a spiritului timpului.

Apocalipsul ne dă un exemplu al acestui limbaj profetic, direct şi curajos, în care, opiniei umane îi este contrapus adevărul divin: „Pentru că tu spui [şi acest «tu» poate să fie persoana, aşa cum poate să fie o întreagă societate]: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar tu nu ştii că eşti mizerabil, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Ap 3,17).

Într-o celebră poveste a lui Andersen, se vorbeşte despre un rege pe care nişte escroci l-au făcut să creadă că există o stofă minunată care are prerogativa de a fi invizibilă pentru nepricepuţi şi inepţi şi vizibilă numai pentru înţelepţi. El, cel dintâi, desigur, n-o vede, dar îi este frică să spună asta, de teamă să nu fie considerat ca unul dintre nepricepuţi, şi aşa fac toţi slujitorii săi şi tot poporul. Regele defilează pe străzi fără să aibă ceva pe el, însă toţi, pentru a nu se trăda, se prefac că admiră haina foarte frumoasă, până când se aude glăsciorul unui copil care strigă în mulţime: „Dar regele este gol!”, stricând fermecarea, şi toţi în sfârşit au curajul să admită că acea haină vestită nu există.

Biserica trebuie să fie ca glăsciorul acelui copil, care, unei anumite lumi total infatuate de propriile bogăţii şi care induce să fie considerat nesăbuit şi nepriceput cel care arată că nu crede în ele, repetă, cu cuvintele din Apocalips: „Tu nu ştii că eşti gol!”. Aici se vede cu într-adevăr Maria, în Magnificat, „vorbeşte profetic pentru Biserică”: ea, cea dintâi, pornind de la Dumnezeu, a scos în evidenţă marea sărăcie a bogăţiei din această lume. Magnificat, singură, justifică titlul de „Stea a evanghelizării” pe care sfântul Paul al VI-lea l-a atribuit Mariei în exortaţia sa Evangelii nuntiandi.

Magnificat, chemare la convertire

Ar însemna să se răstălmăcească total această parte din Magnificat care vorbeşte despre cei mândri şi despre cei smeriţi, despre cei bogaţi şi despre flămânzi, dacă am izola-o numai în domeniul lucrurilor pe care Biserica şi credinciosul trebuie să le predice lumii. Aici nu este vorba despre ceva care trebuie numai predicat, ci despre ceva care înainte de toate trebuie practicat. Maria poate să proclame fericirea celor smeriţi şi a celor săraci pentru că ea însăşi este printre cei smeriţi şi săraci. Răsturnarea prospectată de ea trebuie să aibă loc înainte de toate în interiorul celui care repetă Magnificat şi se roagă cu această cântare. Dumnezeu – spune Maria – i-a răsturnat pe cei mândri „în cugetul inimii lor”.

Dintr-o dată, discursul este dus din afară înăuntru, de la discuţiile teologice, în care toţi au dreptate, la gândurile inimii, în care toţi greşim. Omul care trăieşte „pentru el însuşi”, al cărui Dumnezeu nu este Domnul, ci propriul „eu”, este un om care şi-a construit un tron şi şade pe el dictând altora legea. Acum Dumnezeu – spune Maria – îi dă jos pe aceştia de pe tronul lor; scoate în evidenţă non-adevărul şi nedreptatea lor. Există o lume interioară, făcută din gânduri, voinţe, dorinţe şi patimi, din care – spune sfântul Iacob – provin războaiele şi certurile, nedreptăţile şi samavolniciile care sunt în mijlocul nostru (cf. Iac 4,1) şi până când nimeni nu începe cu vindecarea acestei rădăcini, nimic nu se schimbă cu adevărat în lume şi dacă se schimbă ceva este pentru a reproduce, în continuare, aceeaşi situaţie de dinainte.

Cât de aproape de noi ajunge cântarea Mariei, cum ne scrutează adânc şi cum pune într-adevăr „securea la rădăcină”! Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea, dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici” şi între timp aş continua să doresc puterea, un loc mai sus, o promovare umană, o înaintare în carieră şi aş pierde pacea dacă ea ar întârzia să vină; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu „i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale” şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai mult lucruri şi lucruri tot mai rafinate; dacă aş prefera să fiu cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu, în loc să fiu cu mâinile goale în faţa lumii, goale de bunurile lui Dumnezeu, în loc să fie goale de bunurile din această lume. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu „priveşte spre cei smeriţi”, că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul.

În fiecare zi – a scris Luther comentând Magnificat – trebuie să constatăm că fiecare se străduieşte să se ridice mai presus de sine, la o poziţie de onoare, de putere, de bogăţie, de dominare, la o viaţă aranjată şi la tot ceea ce este mare şi mândru. Şi fiecare vrea să stea cu astfel de persoane, aleargă după ele, le slujeşte cu plăcere, fiecare vrea să participe la măreţia lor […]. Nimeni nu vrea să privească în jos, unde este sărăcie, dezonoare, nevoie, suferinţă şi angoasă, ba chiar toţi îşi întorc privirea de la această condiţie. Fiecare fuge de persoanele încercate astfel, le evită, le lasă singure, nimeni nu se gândeşte să le ajute, să le asiste şi să facă în aşa fel încât şi ele să devină ceva: trebuie să rămână jos şi să fie dispreţuite[7].

Dumnezeu – ne aminteşte Maria – face opusul la toate acestea: îi ţine la distanţă pe cei mândri şi îi înalţă până la El pe cei smeriţi şi pe cei mici; stă cu plăcere mai mare cu cei nevoiaşi şi cei flămânzi care-l umplu de implorări şi cu cereri, decât cu cei bogaţi şi sătui care n-au nevoie de El şi nu-i cer nimic. Făcând astfel, Maria ne îndeamnă, cu dulceaţă maternă, să-l imităm pe Dumnezeu, să ne însuşim drumul său. Ne învaţă căile lui Dumnezeu. Magnificat este cu adevărat o minunată şcoală de înţelepciune evanghelică. O şcoală de convertire continuă.

Ca toată Scriptura, ea este o oglindă (cf. Iac 1,23) şi ştim că oglinda poate fi folosită în două moduri diferite. Poate fi folosită îndreptată spre exterior, spre ceilalţi, ca oglindă concavă, proiectând lumina soarelui spre un punct îndepărtat până la incendierea lui, aşa cum a făcut Arhimede cu navele romane, sau poate să fie folosită ţinând-o spre sine, pentru a vedea în ea propria faţă şi a-i corecta defectele şi urâciunile. Sfântul Iacob ne îndeamnă s-o folosim mai ales în acest al doilea mod, pentru a ne pune „pe foc” pe noi înşine, mai înainte decât pe ceilalţi.

„Scriptura – spunea sfântul Grigore cel Mare – creşte cu puterea de a fi citită”[8]. Acelaşi lucru se întâmplă cu Magnificat, cuvintele sale sunt îmbogăţite, nu consumate, de folosirea sa. Înainte de noi, cete de sfinţi sau de simpli credincioşi s-au rugat cu aceste cuvinte, le-au gustat adevărul, le-au pus conţinutul în practică. Prin comuniunea sfinţilor în trupul mistic, tot acest patrimoniu imens aderă acum la Magnificat. Este bine să ne rugăm aşa cum ea, în cor, cu toţi cei care se roagă în Biserică. Dumnezeu ascultă astfel această cântare.

Pentru a intra în acest cor care străbate secolele, este suficient ca noi să vrem să prezentăm din nou lui Dumnezeu sentimentele şi elanul Mariei care cea dintâi a intonat-o „în numele Bisericii”, al învăţătorilor care au comentat-o, al artiştilor care au interpretat-o cu credinţă, al celor evlavioşi şi al celor smeriţi cu inima care au trăit-o. Graţie acestei cântări minunate, Maria continuă să-l preamărească pe Domnul pentru toate generaţiile; glasul său, ca acela al unei corifee, susţine şi trage după el glasul Bisericii.

Un rugător din psaltire îi invită pe toţi să se unească cu el, spunând: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine” (Ps 34,4). Maria repetă copiilor săi aceleaşi cuvinte. Dacă pot îndrăzni să interpretez gândul său, Sfântul Părinte, în ziua jubileului său sacerdotal, ne adresează aceeaşi invitaţie: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine”. Şi noi, Sanctitate, vă promitem să facem asta.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 251.

[2] Cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, VII, 16; XI, 9.

[3] S. Bonaventura, Lignum vitae, I, 3.

[4] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 172.

[5] Sf. Irineu, Adversus haereses, III, 10, 2 (SCh 211, pag. 118).

[6] Sfântul Ambroziu, Comentariu la Evanghelia lui Luca, II, 26 (CC 14, pag. 42).

[7] Ed. Weimar, 7, pag. 547.

[8] S. Gregorio Magno, Moralia, 20, 1 (PL 76, 135).


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Rozariul: rezumatul întregii Evanghelii

Santa Sabina_Dominicani_Roma_Rozariul_

Enunțarea misterelor Rozariului și principalele sale formule
își au obîrșia în Evanghelie;
se inspiră din Evanghelie pentru a sugera,
începînd de la fericita salutare a Îngerului
și de la acceptarea religioasă a Fecioarei,
atitudinea în care credinciosul trebuie să-l recite;
propune, în succesiunea armonioasă a rugăciunii Bucură-te, Marie,
un mister fundamental al Evangheliei
Întruparea Cuvîntului întrezărit în momentul decisiv al Vestirii făcute Mariei.

42. Preaiubiți Frați, am vrea acum să ne oprim puțin asupra revizuirii acestui pios exercițiu care a fost numit «rezumatul întregii Evanghelii» (110): Rozariul Fecioarei Maria. Predecesorii noștri i-au acordat o atenție vigilentă și o grijă plină de zel: ei au recomandat în mai multe rânduri deasa sa recitare, i-au favorizat răspândirea, i-au explicat natura, i-au recunoscut capacitatea de a dezvolta o rugăciune contemplativă atât de laudă cât și de implorare, i-au amintit eficiența intrinsecă în a face să progreseze viața creștină și angajamentul apostolic. Și noi, încă din prima audiență generală a pontificatului noastru, la 13 iulie 1963, am arătat marea noastră stimă pentru pioasa practică a Rozariului (111) și, în continuare, i-am subliniat valoarea în numeroase împrejurări obișnuite pentru unii, grave pentru alții, ca atunci când, într-un ceas de angoasă și de insecuritate, am publicat enciclica Christi Matri (15 septembrie 1966), pentru ca să-i fie adresate Fecioarei Rozariului rugăciuni fervente spre a-l implora pe Dumnezeu să acorde binele superior al păcii (112); chemare reînnoită în Îndemnul nostru apostolic Recurrens mensis october (7 octombrie 1969), în care comemoram al patrulea centenar al Scrisorii apostolice Consueverunt Romani Pontifices a Predecesorului nostru Sfîntul Pius al V-lea care, în acest document, explica și, într-un fel, determina forma tradițională a Rozariului (113).

43. Interesul constant și afecțiunea pe care o purtăm Rozariului Fecioarei Maria ne-a determinat să urmărim cu multă atenție numeroasele congrese consacrate în ultimii ani pastoralei Rozariului în lumea contemporană, congrese organizate de Asociații și de oameni care au profund la inimă devoțiunea Rozariului, și la care au participat episcopi, preoți, călugări și laici cu o mare experiență și cunoscuți pentru sensul lor privind Biserica. Dintre aceștia, e drept să-i numim pe fiii Sfîntului Dominic, însărcinați prin tradiție să păstreze și să propage o devoțiune atît de salutară ca aceasta. La lucrările congreselor s-au adăugat cercetările istoricilor efectuate nu spre a defini în scopuri cvasi arheologice forma primitivă a Rozariului, ci pentru a-i percepe intuiția originară, energia primară, structura esențială. Din aceste congrese și aceste cercetări au reieșit mai limpede caracteristicile fundamentale ale Rozariului, elementele sale esențiale și raportul lor reciproc.

44. Astfel, de exemplu, a fost pusă mai bine în lumină natura evanghelică a Rozariului: enunțarea misterelor sale și principalele sale formule își au obîrșia în Evanghelie; se inspiră din Evanghelie pentru a sugera, începînd de la fericita salutare a Îngerului și de la acceptarea religioasă a Fecioarei, atitudinea în care credinciosul trebuie să-l recite; propune, în succesiunea armonioasă a rugăciunii Bucură-te, Marie, un mister fundamental al Evangheliei Întruparea Cuvîntului întrezărit în momentul decisiv al Vestirii făcute Mariei. Rozariul este așadar o rugăciune evanghelică, așa cum păstorilor și celor erudiți le place să-l definească astăzi, mai mult poate decît în trecut.

45. La fel, s-a înțeles mai ușor cum derularea ordonată și progresivă a Rozariului reflectă însuși modul în care Cuvântul lui Dumnezeu, inserându-se printr-un plan de milostivire în istoria umană, a realizat Răscumpărarea. Într-adevăr, Rozariul consideră succesiv și în ordinea lor principalele evenimente mântuitoare ale Răscumpărării care s-au împlinit în Cristos: de la zămislirea feciorelnică și misterele copilăriei până la ceasurile culminante ale Paștelui fericita Pătimire și glorioasa Înviere și pînă la efectele sale asupra Bisericii care se naște în ziua de Rusalii și asupra Fecioarei, în ziua în care, ajunsă la capătul exilului său pământesc, a fost ridicată cu trupul și sufletul spre patria cerească. S-a mai observat că împărțirea în trei părți a misterelor Rozariului, nu numai că corespunde strâns ordinii cronologice a faptelor, dar mai ales reflectă schema predicării inițiale a credinței și propune din nou misterul lui Cristos exact în modul în care îl vedea Sfîntul Paul în celebrul «imn» din Scrisoarea către filipeni: înjosire, moarte, preamărire (2, 6-11).

46. Rugăciune evanghelică centrată pe misterul Întrupării răscumpărătoare, Rozariul are deci o orientare net cristologică. Într-adevăr, elementul său cel mai caracteristic repetiția litanică a rugăciunii Bucură-te, Marie devine și el o laudă neîncetată a lui Cristos, subiectul ultim al vestirii Îngerului și al salutării mamei Botezătorului: «Binecuvîntat este rodul trupului tău» (Lc 1, 42). Am spune chiar mai mult: repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie constituie urzeala pe care se dezvoltă contemplarea misterelor: Isus din fiecare Bucură-te, Maria este chiar cel pe care succesiunea misterelor ne-o propune rând pe rînd Fiu al lui Dumnezeu și al Fecioarei, născut într-o peșteră la Betleem; prezentat la Templu de către Mama sa; adolescent plin de rîvnă pentru cele ale Tatălui său; Răscumpărător ce agonizează în Grădina Măslinilor; biciuit și încununat cu spini; împovărat cu crucea și murind pe Calvar; înviat din morți și suit alături de Tatăl său, în slavă, pentru a realiza revărsarea darului Duhului. Știm că tocmai pentru a favoriza contemplația și pentru ca intenția să corespundă cuvintelor, odinioară exista obiceiul și acest obicei există încă în diferite regiuni ca la fiecare Bucură-te, Marie să se adauge după numele lui Isus menționarea misterului enunțat.

47. De asemenea, s-a resimțit mai impetuos nevoia de a se reafirma, în afară de valoarea elementului de laudă și de implorare, importanța unui alt element esențial al Rozariului: contemplația. Fără ea, Rozariul este un trup fără suflet, și recitarea sa comportă riscul să devină o repetare mecanică de formule și să se acționeze împotriva avertismentului lui Isus: «Iar cînd vă rugați nu îndrugați multe ca păgînii, căci lor li se pare că întru vorbăria lor vor fi ascultați» (Mt 6, 7). Prin natură, recitarea Rozariului cere ca ritmul să fie calm și să i se acorde timp, pentru ca persoana care îl spune să poată să mediteze mai bine misterele vieții Domnului, văzute prin inima Celei care a fost cea mai apropiată de Domnul, și ca astfel să se degaje nemăsuratele sale bogății.

48. În sfîrșit, studiile actuale permit înțelegerea cu o precizie mai mare a raporturilor existente între liturgie și Rozariu. Pe de-o parte, s-a subliniat că Rozariul a rodit, pentru a spune așa, pe trunchiul secular al liturgiei creștine, într-o adevărată «Psaltire a Fecioarei» datorită căreia cei umili erau asociați cântării de laudă și mijlocirii universale a Bisericii; pe de altă parte, s-a observat că aceasta s-a întâmplat în epoca decăderii Evului Mediu în care spiritul liturgic era în decadență și în care la credincioși se manifesta o anumită îndepărtare de liturgie în favoarea unei devoțiuni sensibile față de umanitatea lui Cristos și a Fecioarei Maria. Dacă, în ultimii ani, în spiritul unora s-a putut naște dorința de a vedea Rozariul numărîndu-se printre expresiile liturgice, și la alții, preocupați să evite erorile pastorale ale trecutului, s-a manifestat o dezafectare nejustificată față de Rozariu, problema este astăzi ușor solubilă în lumina principiilor Constituției Sacrosanctum Concilium: celebrările liturgice și exercițiul pios al Rozariului nu trebuie nici să se opună, nici să fie asimilate (114). Orice expresie a rugăciunii ajunge la o rodnicie cu atît mai mare cu cât își păstrează mai mult adevărata sa natură și fizionomia proprie. Valoarea preeminentă a acțiunilor liturgice fiind deci reafirmată, nu va fi greu de recunoscut în Rozariu un exercițiu pios care se armonizează lesne cu liturgia. Într-adevăr, ca și liturgia, el este de natură comunitară, se hrănește din Sfânta Scriptură și se desfășoară în jurul misterului lui Cristos. Deși situate pe planuri esențialmente diferite, anamneza liturgiei și comemorarea contemplativă a Rozariului au ca obiect aceleași evenimente din istoria mîntuirii împlinite de Cristos. Cea dintîi face prezente sub vălul semnelor, și acționînd în mod tainic, cele mai mari mistere ale Răscumpărării noastre; cea de-a doua, datorită iubirii născute prin contemplație, îl ajută pe cel care se roagă să-și amintească de aceste mistere și îi stimulează voința ca să-și extragă din ele reguli de viață. O dată definită această diferență substanțială, nu e greu de înțeles că Rozariul este un exercițiu pios care și-a luat rațiunea de a fi din liturgie și care, dacă este practicat conform intuiției originare, călăuzește firesc spre ea, chiar fără să-i treacă pragul. Într-adevăr, meditarea misterelor Rozariului, făcând misterele lui Cristos familiare spiritului și inimii credincioșilor, poate constitui o foarte bună pregătire la celebrarea lor în acțiunea liturgică și să devină apoi un ecou prelungit al acesteia. Cu toate acestea este o eroare, care din păcate mai dăinuie încă în anumite locuri, ca în timpul acțiunii liturgice să se recite Rozariul.

Va urma…


Din același document puteți citi:

  1. Dumnezeu a așezat în Biserică, la fel ca în orice cămin familial, figura unei femei…
  2. Cristos este punctul de referință indispensabil pentru cultul marian
  3. Rolul pe care l-a avut Maria în misterul mântuirii
  4. Sărbătoarea lui Cristos și a Fecioarei: sărbătoarea Cuvîntului care se face «Fiul Mariei»
  5. Speranța și aurora mântuirii pentru întreaga lume
  6. Amintim și cinstim înainte de toate pe slăvita pururea Fecioară Maria
  7. Meditînd suferințele Fecioarei Maria…
  8. Texte care conțin Cuvântul lui Dumnezeu, totdeauna viu și eficient
  9. Biserica o invocă pe Mama oricărui har
  10. Locul special ce i se cuvine Mariei în cultul creștin ca Sfîntă / Mamă / Născătoare de Dumnezeu
  11. Fecioara, model al Bisericii în practicarea cultului
  12. Sfânta Fecioară Maria și Biserica
  13. Fecioara care se roagă
  14. Fecioară și mamă
  15. Fecioara care oferă
  16. Maria este învățătoare a vieții spirituale pentru fiecare creștin
  17. Atitudine de credință și de iubire
  18. Pentru reînnoirea pietății mariane
  19. Cinstea adusă Reginei se revarsă asupra Regelui
  20. Sanctuarul Duhului Sfânt
  21. Locul cel mai de seamă după Cristos
  22. Pentru a face mai vie și mai inteligibilă legătura care ne unește cu Mama lui Cristos și Mama noastră
  23. Să se armonizeze exercițiile de pietate cu liturgia
  24. Mama lui Dumnezeu devine receptivă la grijile și la năzuințele mișcării ecumenice
  25. Un intermediar și un punct de întâlnire pentru unitatea tuturor celor ce cred în Cristos
  26. Cine e Maria? Mai este ea un model?
  27. Câteva aspecte eronate ale cultului marian
  28. Rugăciunea Îngerul Domnului
  29. Rozariul: rezumatul întregii Evanghelii

Textul este preluat din
Exortația apostolică Marialis Cultus
a papei Paul al VI-lea,

în traducerea ARCB,
de pe situl www.magisteriu.ro

 

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: