Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Posts Tagged ‘martiriu’

Sfântul Laurențiu și strălucirea cerului în noaptea întunecată a sufletului

Posted by Paxlaur pe 10/08/2017

stele cazatoare noaptea sfantului LaurentiuÎntr-una din predicile sale, sfântul Augustin spune: „Astăzi, Biserica din Roma celebrează ziua triumfului lui Laurențiu, ziua în care el a respins lumea Celui Rău. A strivit-o atunci când se înverșuna cu ură împotriva lui și a disprețuit-o atunci când îl ademenea cu lingușirile sale. Și într-un caz, și în celălalt, el l-a învins pe Satana”. Iar victoria lui asupra răului, dragostea lui pentru cei săraci și pentru Cristos, strălucește până astăzi, chiar și în cea mai întuncată noapte a sufletului”.

Știm că în aceste zile oamenii privesc cu ardoare spre înălțimi în timpul nopții pentru a surprinde dârele luminoase cu care se brăzdează cerul. Oamenii de știință spun că ploaia de stele este un fenomen care se datorează dezintegrării în atmosfera Pământului a resturilor de materie provenite de la o cometă. Acestea intră în atmosferă cu o viteză de până la 220000 km/ora, producând o dâră de lumină în momentul dezintegrării. Însă vedem că tot aceasta este perioada în care „cerul” bogat al Bisericii este brăzdat de sfinți. Zi de zi, oameni deosebiți ne îndeamnă să le privim exemplul și să le imităm credința, făcând lumină în viața fraților noștri.

Ridicându-ne ochii spre cer, să nu căutăm doar stelele căzătoare, ci să vedem și strălucirea sfinților. Să privim la cei care și-au dat viața pentru Cristos, la cei care au îndrăznit, plini de credință, „să își urască viața în lumea aceasta ca să o păstreze pentru viața veșnică” (cf. In 12,25).

Sfântul Laurențiu spunea: „Noaptea mea nu cunoaște întuneric, ci toate sunt scăldate în lumină”. Risipirea întunericului și liniștirea inimii este rodul unei vieți în care locuiește Dumnezeu, al unei vieți care a știut să fie asemenea bobului de grâu: a murit ca să aducă rod mult (cf. In 12,24).

În acest diacon martir s-a împlinit cuvântul Scripturii: „A împărţit, a dat săracilor; dreptatea lui rămâne în veci” (2Cor 9,9; Ps 112,9). Asemenea lui Cristos, s-a făcut sărac. A murit sărac. Și-a dat viața pentru cei săraci. Sfântul Laurențiu a înțeles și a împlinit cuvântul apostolului Ioan: după cum Cristos și-a dat viața pentru noi, tot așa, și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați (cf. 1In 3,16).

Ce cuvânt al Scripturii se împlinește în viața noastră? Noi cum îl imităm pe Cristos? Ce facem pentru Cristos, pentru Biserică, pentru frații noștri? Care este ultimul act de credință pe care l-am făcut, dincolo de cuvintele mărețe pe care le rostim cu ușurință? În mod concret, la ce aș fi dispus să renunț pentru Cristos? Ba mai mult: pentru că viața de credință nu înseamnă doar renunțare, ci înseamnă devenire, transformare zilnică prin renunțare, ce anume sunt dispus să devin pentru Cristos?

Cristos este pentru fiecare om o provocare de a se transforma, de a deveni „dâră de lumină”.


„La aceasta am fost chemați:
Cristos a suferit pentru noi
lăsându-ne exemplu
ca să mergem pe urmele lui” (cf. 1Pt 2,21).


10 august 2017 

Joi din săptămâna a 18-a de peste an
SF. LAURENŢIU, diacon m.
2Cor 9,6-10; Ps 111; In 12,24-26

LECTURA I
Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie.
Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni 9,6-10
Fraţilor, eu vă spun aceasta: cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie, dar cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate. 7 Să dea fiecare aşa cum a hotărât în inima sa: nu cu amărăciune sau cu silă, căci Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie! 8 Iar Dumnezeu poate să prisosească în voi orice fel de har, aşa încât, având totdeauna şi pretutindeni tot ce vă trebuie, să prisosiţi în orice faptă bună, 9 după cum este scris: „A împărţit, a dat săracilor; dreptatea lui rămâne în veci”. 10 Cel care dă sămânţă semănătorului şi pâine ca hrană vă va dărui şi va prisosi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 111(112),1-2.5-6.7-8.9 (R.: 5a)
R.: Bun este omul care are milă şi dă cu împrumut.

1 Fericit este omul care se teme de Domnul,
care îşi află mare plăcere în poruncile sale.
2 Seminţia lui va fi puternică pe pământ
şi descendenţa celor drepţi va fi binecuvântată. R.

5 Bun este omul care are milă şi dă cu împrumut,
el îşi rânduieşte bunurile cu judecată.
6 El nu se clatină niciodată:
cel drept va fi amintit pe vecie. R.

7 El nu se teme de zvonurile rele,
inima lui e gata şi se încrede în Domnul.
8 Inima lui este neclintită, nu are nicio teamă,
până când îi va vedea împrăştiaţi pe asupritorii săi. R.

9 El este darnic faţă de cei sărmani,
dreptatea lui dăinuie pentru totdeauna,
iar fruntea lui se înalţă cu cinste. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 8,12b
(Aleluia) „Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, spune Domnul. (Aleluia)

EVANGHELIA
Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 12,24-26
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. 25 Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. 26 Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti”.

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Posted in Predici si meditatii, Sfântul Laurenţiu | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Te aștept privind spre cer!

Posted by Paxlaur pe 31/03/2017

asteptare privind cerul si mareaCel drept ne deranjează, este un reproș al gândurilor noastre, al păcatelor noastre. Aceasta pentru că cel drept este ucenicul celui despre care stă scris: „Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora și ca semn de contradicție, ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi” (cf. Lc 2,34-35). Noi înșine, dacă ne trăim cu adevărat credința, nu putem trece neobservați, nu putem să nu trezim în cei de lângă noi – creștini sau nu! – măcar o întrebare despre Dumnezeu, despre Isus din Nazaret, despre viața veșnică.

Astăzi vedem atât de bine că mărturisirea curajoasă și perseverentă a adevărului este forța care pune în mișcare inima și mintea, este puterea care generează contradicții și întrebări. Noi mai avem curajul să mărturisim adevărul despre om, despre viață, despre Cristos? Ce forță are mărturisirea noastră de credință? Mișcă inimi?

Mărturia despre Cristos este mărturia despre adevăr. Și după cum pe Cristos „au căutat să-l ucidă” – și știm că într-un final l-au ucis răstignindu-l pe Cruce! –, la fel au căutat și vor căuta să-i ucidă pe martorii lui, pe cei care mărturisesc adevărul. Sentința celor care nu iubesc adevărul răsună și astăzi: „Să-l pândim pe cel drept… Să vedem dacă sunt adevărate cuvintele lui şi să încercăm ce va fi la sfârşitul lui… Să-l testăm prin jignire şi chin, ca să cunoaştem blândeţea lui şi să ne dăm seama de răbdarea lui! Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă”. Însă imediat Domnul ne vine în ajutor și șoptește inimii noastre: „Stai liniștit. În mijlocul încercărilor eu sunt cu tine. Nu te teme de ceea ce gândesc ei. Ei se înşală: răutatea lor i-a orbit. Ei nu cunosc tainele lui Dumnezeu, nu speră la răsplata sfinţeniei şi nici nu stimează recompensa sufletelor neprihănite”.

Mărturisindu-ne credința, sperând coroana neperitoare (cf. 1Cor 9,23-27), nu uităm că suntem și rămânem noi înșine ființe fragile. Pentru aceasta, în momentele când suntem asaltați de cei care preferă întunericul și urăsc adevărul, ne îmbărbătăm ființa însușindu-ne rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: „Dumnezeule, tu ne-ai pregătit ajutoare pe măsura slăbiciunii noastre. Dă-ne, te rugăm, harul să primim cu bucurie răscumpărarea adusă de Cristos şi să o mărturisim prin trăirea noastră”. Avem nevoie de ajutor pentru a-l mărturisi cu bucurie – cu bucurie, nu oricum! – pe Cristos înviat.

Forța și bucuria pentru a mărturisi adevărul ne vin și din credința că Domnul Isus, după ce a trăit, a pătimit, a murit și a înviat, după ce s-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei, s-a înălţat la cer şi șade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, de unde va veni din nou cu mărire să-i judce pe cei vii și pe cei morți (cf. Mc 16,19; Mt 25; In 5,22.27). Susținuți de harul său, noi suntem martorii morții și învierii sale până când va veni.


Cel care crede trăiește zilnic în așteptarea lui Cristos Domnul care vine.


31 martie 2017 

Vineri din săptămâna a 4-a din Post
Sf. Beniamin, diacon m.
Înţ 2,1a.12-22; Ps 33; In 7,1-2.10.25-30

LECTURA I
Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă!
Citire din cartea Înţelepciunii 2,1a.12-22
Spun în ei înşişi cei care nu gândesc drept: „Să-l pândim pe cel drept, căci ne deranjează, stă împotriva faptelor noastre, ne reproşează păcate împotriva legii şi ne acuză de păcate împotriva disciplinei noastre! 13 Se prezintă că are cunoaşterea lui Dumnezeu şi se numeşte pe sine fiu al Domnului. 14 A devenit pentru noi reproş al gândurilor noastre şi ne este greu şi numai să-l vedem. 15 Viaţa lui nu este asemănătoare cu a celorlalţi şi căile lui sunt diferite. 16 Suntem consideraţi de el nelegitimi, se ţine departe de căile noastre ca de necircumcizie, declară fericit sfârşitul celor drepţi şi se laudă că-l are pe Dumnezeu drept tată. 17 Să vedem dacă sunt adevărate cuvintele lui şi să încercăm ce va fi la sfârşitul lui! 18 Căci dacă cel drept este fiul lui Dumnezeu, el îi va veni în ajutor şi-l va salva din mâna celor care-i stau împotrivă. 19 Să-l testăm prin jignire şi chin, ca să cunoaştem blândeţea lui şi să ne dăm seama de răbdarea lui! 20 Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă, căci, după cuvintele sale, el va fi supravegheat de Domnul. 21 Acestea le gândesc ei, dar se înşală: răutatea lor i-a orbit. 22 Ei nu cunosc tainele lui Dumnezeu, nu speră la răsplata sfinţeniei şi nici nu stimează recompensa sufletelor neprihănite”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 33(34),17-18.19-20.21 şi 23 (R.: 19a)
R.: Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită.

17 Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul
pentru a şterge amintirea lor de pe pământ.
18 Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude
şi-i scapă din strâmtoarea lor. R.

19 Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită
şi-i mântuieşte pe cei cu inima mâhnită.
20 Multe rele se abat peste cel drept,
dar Domnul îl eliberează din toate. R.

21 El veghează asupra fiecăruia dintre oasele sale,
nu va fi zdrobit niciunul dintre ele.
23 Domnul răscumpără sufletele slujitorilor săi,
nu vor fi pedepsiţi cei care-şi caută în el refugiu! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 4,4b
Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

EVANGHELIA
Căutau să-l prindă, dar nu venise încă ceasul lui.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 7,1-2.10.25-30
În acel timp, Isus umbla prin Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l ucidă. 2 Era aproape sărbătoarea iudeilor, cea a Corturilor. 10 După ce au plecat fraţii săi la sărbătoare, a urcat şi el, însă nu în văzul lumii, ci pe ascuns. 25 Unii dintre cei din Ierusalim spuneau: „Nu este acesta cel pe care caută să-l ucidă? 26 Iată, vorbeşte în public şi nu-i spun nimic! Oare au recunoscut într-adevăr conducătorii că acesta este Cristos? 27 Dar acesta ştim de unde este; când va veni Cristos, nimeni nu va şti de unde este”. 28 Atunci Isus, în timp ce învăţa în templu, a strigat şi a zis: „Voi mă cunoaşteţi şi ştiţi de unde sunt; şi totuşi nu am venit de la mine însumi, ci, într-adevăr, este unul care m-a trimis, pe care voi nu-l cunoaşteţi. 29 Eu îl cunosc pentru că vin de la el şi el m-a trimis!” 30 Atunci căutau să-l prindă, dar nimeni nu a pus mâna pe el, pentru că nu venise încă ceasul lui.

Cuvântul Domnului

Posted in Postul Mare | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Adevărata şi autentica iubire regală, nu alipirea mizerabilă de „ai noştri”…

Posted by Paxlaur pe 15/09/2016

5 februarie 2014 marturia„Martirii din ultimele zile”, a scris sfântul Ciril din Ierusalim, „vor depăşi pe toţi martorii”. În acea ceată trebuie contemplat şi numele părintelui Jacques Hamel, măcelărit în timp ce celebra Liturghia. „Şi-a dat viaţa pentru noi, pentru a nu-l renega pe Isus”, a spus despre el papa Francisc, celebrând Liturghia pentru el la „Sfânta Marta”. Şi a adăugat: „Şi-a dat viaţa în aceeaşi jertfă a lui Isus pe altar. Şi de acolo l-a acuzat pe autorul persecuţiei, pleacă Satană!”.

Evenimentul preotului francez lipsit de apărare şi bătrân măcelărit în faţa altarului Euharistiei arată în termenii săi cei mai elementari ce este cu adevărat martiriul creştin. În faţa jertfei sale se risipeşte şi negura de confuzie şi uitare care uneori pare să învăluia chiar şi acea etapă incomparabilă a vieţii creştine în lume. Se risipesc echivocuri alimentate nu numai de propaganda jihadistă – care exaltă ca „martiri” pe kamikaze – dar şi de sloganuri şi formate relansate chiar de reţea de aparate şi opinion maker mobilizaţi în mod continuu pentru apărarea creştinilor persecutaţi.

În zilele trecute, o ocazie preţioasă pentru a privi la izvorul mărturiei date de martirii contemporani a venit de la al XXIII-lea Congres ecumenic de spiritualitate ortodoxă despre „Martiriu şi comuniune”, promovat de Comunitatea monastică din Bose (7-10 septembrie). Acolo, în intervenţiile lor, creştini de diferite confesiuni au presărat criterii simple şi idei obiective pentru a recunoaşte trăsăturile genetice ale martiriului trăit de-a lungul istoriei de cel care poartă numele lui Cristos. Şi pentru a nu se lăsa prinsă în plasă de propagandele care-i profanează valoarea.

Martiri „în” Duhul. Nu prin forţă proprie

„Contrar cu ceea ce pare să fie înţelegerea noastră comună”, a clarificat începând intervenţia sa arhimandritul greco-ortodox John Panteleimon Manoussakis, profesor de filozofie la College of the Holy Cross din Worcester „«martirul» primar şi originar este Dumnezeu”, care, cu întruparea lui Cristos a ales „să se reveleze pe sine însuşi în faţa tribunalului umanităţii”. Auto-mărturia lui Dumnezeu este „martyría” sa, care „are în istorie apogeul său de nedepăşit în întruparea lui Isus Cristos”. Şi însăşi mărturia lui Cristos nu se reduce „la o tautologie auto-referenţială zadarnică”. „Dacă eu dau mărturie despre mine însumi, mărturia (martyría) mea nu este adevărată”, a repetat Manoussakis citând cuvintele lui Isus din Evanghelia lui Ioan, şi adăugând că „în sfârşit, Duhul Sfânt dă mărturie despre mărturia lui Cristos”.

Acest dinamism trinitar este izvorul propriu al martiriului creştin şi îi configurează caracteristicile inconfundabile: „Mărturisind că «Isus este Domnul»”, a repetat Manoussakis, „discipolii devin martiri ai lui Cristos”. Dar, cum scrie sfântul Paul, „«Nimeni nu poate spune Isus este Domnul decât în Duhul»”. Şi cu atât mai mult în martiriu, mărturisirea de credinţă, oferită cu certitudinea de a jertfi propria viaţă, are loc nu ca prestaţie umană eroică, ci numai în puterea Duhului. „Mărturia martirului”, a repetat Manoussakis, „rămâne imposibilă decât – şi toată forţa acestei afirmaţii se află în acest «decât» – în Duhul Sfânt”. În experienţa creştină „nimeni nu poate vorbi, nimeni nu poate mărturisi, nimeni nu poate da mărturie decât în Duhul Sfânt. În Dumnezeu”. Pentru aceasta, cu atât mai mult, mărturisirea de credinţă martirială nu este posibilă „atât timp cât unul rămâne în sine însuşi”.

Despre această dinamică proprie a martiriului creştin dă mărturie însuşi Cristos în Evanghelie, când îi îndeamnă pe discipoli să nu se îngrijoreze despre ce vor spune când vor fi daţi pe mâna tribunalelor „din cauza mea”, pentru că „vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi” (Mt 10,19-20). Pentru aceasta – a afirmat profesorul din Worcester – „martirologiile noastre sunt pline de relatări despre martiri care au mers bucuroşi spre moarte şi au suferit cele mai teribile torturi ca şi cum ar fi fost absenţi din propriul trup”. Pentru că martiriul nu era oferit „în însăşi persoana lor în însuşi numele lor”. Cu jertfa lor, martirii nu dau mărturie despre ei înşişi. Şi „oricine moare pentru propriile convingeri politice sau filozofice”, a repetat Manoussakis, citând exemplul lui Socrate „nu este martir, pentru că moare oferind mărturie despre sine însuşi”.

Falsul „narcisist” al martiriului

Martiriul creştin – a reafirmat în intervenţia sa profesorul grec Athanasios Papathanassiou, redactor-şef al revistei teologice Sinaxi – nu-şi are trăsătura distinctivă „în capacitatea de rezistenţă. Şi un ateu poate suporta chinuri inimaginabile fără a da înapoi. Diferenţa nu constă nici în faptul de a fi dedicaţi unui ideal. Mii de oameni mor pentru ideile lor, religioase sau nu”. Îndărătnicia eroică, „sau şi ura eroică, pot înzestra fiinţa umană cu o forţă incredibilă. Chiar cu o furie de auto-eliminare”. Natura proprie a martiriului creştin constă în schimb în a fi un „act de iubire jertfelnică”, provocată în martir de lucrarea Duhului, care devine prin har participare la jertfa lui Cristos. Pentru aceasta – a subliniat Papathanassiou – „este vorba despre adevărată şi autentică iubire regală, nu de alipirea mizerabilă de «ai noştri», care are drept complement indispensabil ura faţă de alţii”. Şi dacă apostazia este contrariul martiriului, profesorul grec a voit să indice o denaturare a dinamicii martiriale care trebuie considerată „probabil mai gravă decât apostazia”: cazul în care „martiriul se realizează în manieră narcisistă, şi în loc să fie un eveniment de iubire jertfelnică, devine autoreferenţială”.

Creştinul narcisist – a notat Papathanassiou – „vorbeşte desigur şi despre Dumnezeu. Însă în realitate îl simte pe Dumnezeu ca pe un ecou al propriei existenţe”. Martirul narcisist denaturează martiriul într-o „acţiune de autojustificare”. Şi pentru el este clar „ca Dumnezeu să subscrie acţiunea”, şi nu aşteaptă de la Dumnezeu niciun răspuns la ofranda sa de jertfă. Pentru aceasta, şi referinţa verbală la Cristos „nu face în mod automat creştin un martiriu”. Şi toată „literatura creştină repetă mereu afirmaţia dură dar salutară că până şi martiriul creştin cel mai sublim poate să fie gunoi, dacă nu are rădăcina în iubire”.

În cursul întâlnirii au fost evocate diferite exemple concrete de „martiriu narcisist”: Aristotle Papanikolaou, fondator şi Senior Fellow la Fordham’s Orthodox Christian Studies Center, a amintit de creştinii din primele secole care „printr-un fals concept de mărturie şi imitare a lui Cristos mergeau sau doreau să meargă la moartea voluntară într-un context în care nu există niciun risc pentru mărturisirea lor de credinţă”. În timp ce John Stroyan, episcop anglican de Worwick, a amintit „competiţia în martiriu” între sectele donatiştilor şi marcioniţilor, „în care adesea numărul martirilor era pus în corelaţie cu adevărurile propriilor convingeri”: „susţin că au un mare număr de martiri în Cristos”, scria Eusebiu din Cezareea cu privire la marcioniţi, „dar apoi nu-l recunosc nici măcar pe Cristos însuşi după adevăr”.

Iubirea „imposibilă” faţă de persecutori

Martirul – a spus la Bose tot Stroyan, reluând imagini ale poetului Thomas Eliot – este „unul în care trăieşte Cristos”. Unul „care a pierdut voinţa sa în voinţa lui Dumnezeu şi care nu mai doreşte nimic pentru el însuşi, nici măcar gloria martiriului”. Asta caracterizează martiriul creştin cu o trăsătură proprie şi ineluctabilă, care nu poate fi «reprodusă» de nicio abnegaţie religioasă”. „Martirul creştin”, a remarcat în intervenţia sa Athanasios Papathanasiou, „este mişcat de o iubire aproape nesustenabilă pentru toţi şi, mai ales, pentru primele victime ale urii: persecutorii„. Stroyan l-a citat pe protomartirul Ştefan, care în timp ce-l ucideau cu pietre îi cere Domnului „să nu le socotească lor păcatul acesta”; pe sfântul Silvan de la Muntele Athos, care descrie „iubirea duşmanilor tăi ca singurul criteriu adevărat de ortodoxie”; şi chiar una dintre „rugăciunile de-a lungul lacului” de sfântul Nicolai Velimirovic („Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne. Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Duşmanii mei m-au condus în braţele tale mai mult decât au făcut-o prietenii mei”).

La antipozii dinamicii martiriului – a subliniat în schimb în intervenţia sa Aristotle Papanikolaou – sunt toate falsurile care pun suferinţele celor botezaţi sub stigmatul fricii, al revanşei şi al autoafirmării faţă de orice duşman: „Această frică”, a sugerat Papanikolaou, „e cea care a condus creştini ca să adopte o retorică de demonizare împotriva acelora care sunt percepute ca ameninţări pentru creştini; frica e cea care a condus creştini ortodocşi să vorbească despre «război sfânt» în conflictul sirian, ceea ce nu are în mod absolut niciun precedent în tradiţia ortodoxă, pentru că expresia hieros polemos nu există în literatura patristică, sau a condus creştini ortodocşi să refuze botezul pentru copiii născuţi din mame surogat, afară de cazul în care mamele lor biologice s-au căit, când în realitate Biserica n-a refuzat niciodată botezul pentru copii din niciun motiv”.

Niciun resentiment pentru cel care cade

Carnea martirilor – spune sfântul Ignaţiu din Antiohia – este ca „grâul măcinat de dinţii fiarelor” pentru a deveni la sfârşit „pâine curată”, oferită pentru mântuirea tuturor. Participarea martirilor la pătimirea lui Cristos – au repetat diferite intervenţii de la întâlnirea din Bose – face jertfa lor „materie euharistică”, ce se oferă pentru mântuirea tuturor şi recunoaşte în orice fiinţă umană – conform frazei memorabile a călugărului martir Christian de Chergé, prior al mănăstirii din Tibhirine – „un frate sau o soră în umanitate”, cineva pentru care Cristos a murit. Pentru aceasta este în mod genetic străin de dinamica proprie a martiriului şi orice aluzie de semeţie şi de dispreţ faţă de cel care fuge sau se arată slab în faţa persecutorilor. „În timpul marilor persecuţii”, a mai amintit la Bose Athanasios N. Papathanasiou „mărturisitorii au dobândit o autoritate enormă în Biserică. Dimpotrivă pentru cei care au cedat, se discuta chiar dacă puteau să fie din nou admişi în Biserică. Sfântul Ciprian i-a admis văzând în cazul lor nu numai slăbiciune, ci şi nişte neobişnuite cărări de iubire. Există unii – spunea sfântul Ciprian – care au jertfit idolilor în timpul persecuţiilor, dar au făcut asta pentru a apăra viaţa şi credinţa altora, ca de exemplu a membrilor familiei lor. Aceste persoane au ajuns în cădere pentru binele altora. Ciprian n-a ezitat să spună că şi acest comportament era o cale de mântuire”.

(Părintele Hamel şi „secretul” martirilor creştini
de Giani Valente
după Vatican Insider, 14 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: