Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Posts Tagged ‘mass-media’

Decalogul manipulării prin mass-media

Posted by Paxlaur pe 01/09/2017

1. Poporul trebuie să fie mereu ocupat cu altceva decât cu problemele lui adevărate.
2. Poporul trebuie să creadă că cei care îi conduc sunt salvatorii naţiunii. Pentru ca totul să fie credibil inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează şi angajează opinia publică, iar apoi oferă soluţiile.
3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumată de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată asumată) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului.
4. Poporul trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său.
5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte.
6. Poporul trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor (ieşirile în stradă sunt privite de aleşi ca ceva dăunător societăţii, care are repercusiuni asupra economiei).
7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine(inaugurarea câtorva km de autostradă, mărirea salariilor cu un procent mic, zile libere etc), care să-i ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare.
8. Poporul nu trebuie să aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă.
9. Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei.
10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa mijloacelor oficiale de manipulare.

Un text pe care multe surse online îl atribuie lui Noam Chomsky, dar care, în realitate, îi aparține lui Sylvain Timsit.

Și, în cazul în care vă interesează să vedeți cum puteți fi manipulați fără a vă da seama, vă recomand să priviți celebrul experiment al liftului realizat de Solomon Asch.


manipulare

Articol preluat de pe http://webcultura.ro/decalogul-manipularii-prin-mass-media/ 

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Mass-media și vestea cea bună

Posted by Paxlaur pe 28/05/2017

ziare_mass-media

„Nu putem să plecăm de aici.
Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă.
Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

„Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3). Și nu putem să nu ne gândim în această Zi mondială a comunicațiilor sociale cât de mult ar putea să ne ajute mass-media să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Însă sunt puțini cei care se ocupă cu răspândirea „veștii bune”: Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1). Noi înșine ne facem deseori vinovați de informațiile anticreștine pe care le răspândim.

Uneori suntem chiar ridicoli: ne temem de telefoanele ascultate, de emailurile urmărite, dar uităm de mesajul transmis prin propriul comportament. Mersul pe stradă, îmbrăcămintea, gesturile şi cuvintele, transmit la fel de mult ca emailurile sau pozele de pe facebook. Astăzi suntem toți, în fiecare clipă, emiţători şi receptori. Ce anume primim şi ce transmitem prin rețelele de socializare? Ce dăm mai departe: binele sau răul, frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna?

În mesajul sfântului părinte papa Francisc pentru această zi citim: „Vechii noștri părinți în credință vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mișcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să „macine” ceea ce primește, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm”. Noi ce măcinăm zi de zi: grâu sau neghină?

Și mai este un aspect: viteza cu care astăzi circulăm și „măcinăm” informația. Ne place viteza pentru posibilităţile pe care le oferă: ajungi repede la cei dragi; trimiţi uşor un gând frumos, o veste bună sau o imagine din locurile pe care le vizitezi; în aceeaşi zi poţi fi la Iaşi şi la Timişoara, la Paris şi la Roma. Viteza lumii, a noastră, devine din ce în ce mai năucitoare şi uneori ne simțim ca acei indieni pe care americanii i-au luat prima dată cu trenul şi i-au dus cu viteză. Când au ajuns la destinaţie îi grăbeau să se mişte, însă indienii stăteau neclintiţi. „Haideţi! Mişcaţi-vă! Plecăm!” Dar ei nimic. Nici nu se clinteau. „De ce nu mergeţi? Haideţi, mai avem cale de parcurs”. Iar unul dintre ei, încă uimit de viteza trenului, le-a zis: „Nu putem să plecăm de aici. Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă. Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

Măcinăm informații, neghină și grâu, cu o viteză năucitoare. Noi înșine ne mişcăm atât de repede uneori – chiar dacă nu ştim de fiecare dată încotro mergem – încât sufletul nu mai poate ţine pasul cu trupul şi rămâne undeva în urmă, neglijat. Să ne încetinim ritmul, altfel vom rata esențialul: viața veșnică, cunoașterea lui Dumnezeu!


Alege cu grijă informațiile care vrei să facă parte din viața ta
și, mai ales, străduiește-te să răspândești „Vestea cea bună”!
Macină grâu, nu neghină!


28 mai 2017 

† DUMINICA a 7-a a Paştelui
Sf. Gherman, ep.
Fap 1,12-14; Ps 26; 1Pt 4,13-16; In 17,1-11a

LECTURA I
Într-un cuget, stăruiau în rugăciune.
Citire din Faptele Apostolilor 1,12-14
După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor, care se află aproape de Ierusalim, cât un drum în zi de sâmbătă. 13 Când au intrat, au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune. Erau: Petru şi Ioan, Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob, fiul lui Alfeu, şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob. 14 Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 26(27),1.4.7-8a (R.: 13)
R.: Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii.
sau:
Aleluia.

1 Domnul este lumina şi mântuirea mea,
de cine mă voi teme?
Domnul este apărătorul vieţii mele,
de cine mă voi înfricoşa? R.

4 Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut:
să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele,
ca să privesc frumuseţea Domnului
şi să vizitez sanctuarul său. R.

7 Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem:
îndură-te de mine şi răspunde-mi!
8a Din partea ta îmi spune inima:
„Faţa mea căutaţi-o!” R.

LECTURA A II-A
Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi!
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru 4,13-16
Preaiubiţilor, întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui! 14 Dacă sunteţi batjocoriţi în numele lui Cristos, fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi! 15 Dar nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş sau hoţ sau răufăcător sau ca intrigant; 16 în schimb, dacă suferă ca un creştin, să nu se ruşineze, ci să-l glorifice pe Dumnezeu pentru acest nume!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. In 14,18
(Aleluia) „Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul. Mă duc şi voi veni la voi şi se va bucura inima voastră”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Tată, glorifică-l pe Fiul tău!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 17,1-11a
În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, 2 pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! 3 Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. 4 Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. 5 Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! 6 Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. 7Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, 8 căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. 9 Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. 10 Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. 11a Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.

Cuvântul Domnului

Posted in Mass-media, Predici si meditatii, Ziua Mondiala a Comunicatiilor Sociale | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

A comunica speranţă şi încredere în timpul nostru

Posted by Paxlaur pe 27/05/2017

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 51-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

„Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5).

Ziua-Mondiala-a-Telecomunicatiilor

Accesul la mijloacele de comunicare, graţie dezvoltării tehnologice, este în aşa fel încât foarte mulţi subiecţi au posibilitatea să împărtăşească instantaneu ştirile şi să le răspândească în mod capilar. Aceste ştiri pot să fie frumoase sau urâte, adevărate sau false. Deja vechii noştri părinţi în credinţă vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mişcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acţiune şi nu poate înceta s㠄macine” ceea ce primeşte, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm (cf. Cassian Romanul, Scrisoare către Leonţiu Igumenul).

Aş vrea ca acest mesaj să poată ajunge şi să-i încurajeze pe toţi cei care, fie în domeniul profesional, fie în relaţiile personale, în fiecare zi „macin㔠atâtea informaţii pentru a oferi o pâine aburindă şi bună celor care se alimentează din roadele comunicării lor. Aş vrea să-i îndemn pe toţi la o comunicare constructivă care, refuzând prejudecăţile faţă de celălalt, să favorizeze o cultură a întâlnirii, graţie căreia să se poată învăţa să se privească realitatea cu încredere conştientă.

Cred că este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei şi de a stăvili spirala fricii, rod al obişnuinţei de a fixa atenţia asupra „ştirilor rele” (războaie, terorism, scandaluri şi orice tip de eşec în evenimentele umane). Desigur, nu este vorba de a promova o dezinformare în care ar fi ignorată drama suferinţei, nici de a ajunge într-un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului. Dimpotrivă, aş vrea ca toţi să încercăm să depăşim acel sentiment de supărare şi de resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naştere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului. De altfel, într-un sistem comunicativ în care este valabilă logica după care o ştire bună nu are răsunet, aşadar, nu este o ştire, şi în care drama durerii şi misterul răului sunt teatralizate cu uşurinţă, putem fi tentaţi să anesteziem conştiinţa sau să alunecăm în disperare.

Aşadar, aş vrea să ofer o contribuţie la căutarea unui stil comunicativ deschis şi creativ, care să nu fie dispus niciodată să acorde răului un rol de protagonist, ci să încerce să scoată în evidenţă soluţiile posibile, inspirând o abordare constructivă şi responsabilă în persoanele cărora li se comunică ştirea. Aş vrea să-i invit pe toţi să ofere bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru relatări marcate de logica „veştii bune”.

Vestea cea bună

Viaţa omului nu este numai o cronică aseptică de evenimente, ci este istorie, o istorie care aşteaptă să fie relatată prin alegerea unei chei interpretative în măsură să selecţioneze şi să adune datele cele mai importante. Realitatea, în ea însăşi, nu are o semnificaţie univocă. Totul depinde de privirea cu care este percepută, de „ochelarii” pe care-i alegem ca s-o privim: schimbând lentilele, şi realitatea apare diferită. Aşadar, de unde putem porni pentru a citi realitatea cu „ochelarii” corecţi?

Pentru noi, creştinii, ochelarii potriviţi pentru a descifra realitate nu poate decât să fie cei ai veştii bune, pornind de la vestea bună prin excelenţă: „Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc1,1). Cu aceste cuvinte evanghelistul Marcu începe relatarea sa, cu anunţarea „veştii bune” care are de-a face cu Isus, dar mai mult decât să fie o informare despre Isus, este mai degrabă vestea cea bună care este însuşi Isus. De fapt, citind paginile evangheliei se descoperă că titlul operei corespunde conţinutului său şi, mai ales, că acest conţinut este însăşi persoana lui Isus.

Această veste bună care este însuşi Isus nu este bună pentru că este lipsită de suferinţă, ci pentru că şi suferinţa este trăită într-un cadru mai amplu, parte integrantă a iubirii sale faţă de Tatăl şi faţă de omenire. În Cristos, Dumnezeu s-a făcut solidar cu orice situaţie umană, revelându-ne că nu suntem singuri pentru că avem un Tată care niciodată nu poate să-i uite pe fiii săi. „Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5): este cuvântul mângâietor al unui Dumnezeu care dintotdeauna se implică în istoria poporului său. În Fiul său iubit, această promisiune a lui Dumnezeu – „sunt cu tine” – ajunge să asume toată slăbiciunea noastră până să moară de moartea noastră. În el şi întunericul şi moartea devin loc de comuniune cu lumina şi viaţa. Astfel se naşte o speranţă, accesibilă oricui, chiar în locul în care viaţa cunoaşte amărăciunea eşecului. Este vorba de o speranţă care nu dezamăgeşte, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre (cf. Rom 5,5) şi face să răsară viaţa nouă aşa cum planta creşte din sămânţa căzută. În această lumină orice nouă dramă care are loc în istoria lumii devine şi scenariu al unei posibile veşti bune, din moment ce iubirea reuşeşte mereu să găsească drumul proximităţii şi să trezească inimi capabile să se înduioşeze, feţe capabile să nu capituleze, mâini pregătite să construiască.

Încrederea în sămânţa împărăţiei

Pentru a-i iniţia pe ucenicii săi şi mulţimile la această mentalitate evanghelică şi a le încredinţa „ochelarii” corecţi cu care să se apropie de logica iubirii care moare şi învie, Isus recurgea la parabole, în care împărăţia lui Dumnezeu este adesea comparată cu sămânţa, care eliberează forţa sa chiar atunci când moare în pământ (cf. Mc 4,1-34). A recurge la imagini şi metafore pentru a comunica puterea umilă a împărăţiei nu este un mod pentru a-i reduce importanţa şi urgenţa, ci forma milostivă care-i lasă ascultătorului „spaţiul” de libertate pentru a o primi şi a o referi şi la el însuşi. În afară de aceasta, este calea privilegiată pentru a exprima demnitatea imensă a misterului pascal, lăsând ca imaginile – mai mult decât conceptele – să comunice frumuseţea paradoxală a vieţii noi în Cristos, unde ostilităţile şi crucea nu zădărnicesc, ci realizează mântuirea lui Dumnezeu, unde slăbiciunea este mai puternică decât orice putere umană, unde eşecul poate să fie preludiul celei mai mari împliniri a oricărui lucru în iubire. De fapt, tocmai aşa se maturizează şi se aprofundează speranţa împărăţiei lui Dumnezeu: „ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte” (Mc 4,26-27).

Împărăţia lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, ca o sămânţă ascunsă privirii superficiale şi a cărei creştere are loc în tăcere. Cel care are ochi făcuţi limpezi de Duhul Sfânt reuşeşte s-o vadă răsărind şi nu lasă să i se fure bucuria împărăţiei din cauza neghinei mereu prezente.

Orizonturile Duhului

Speranţa întemeiată pe vestea cea bună care este Isus ne face să ne ridicăm privirea şi ne determină să-l contemplăm în cadrul liturgic al sărbătorii Înălţării. În timp ce pare că Domnul se îndepărtează de noi, în realitate se lărgesc orizonturile speranţei. De fapt, fiecare bărbat şi fiecare femeie, în Cristos, care ridică umanitatea noastră până la cer, poate avea libertate deplină s㠄intre în sanctuar datorită sângelui lui Isus pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul său” (Evr 10,19-20). Prin „forţa Duhului Sfânt” putem să fim „martori” şi comunicatori ai unei umanităţi noi, răscumpărate, „până la marginile pământului” (cf. Fap 1,7-8).

Încrederea în sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu şi în logica Paştelui nu poate decât să plăsmuiască şi modul nostru de a comunica. Această încredere care ne face capabili să acţionăm – în formele multiple în care are loc comunicarea astăzi – cu convingerea că este posibil a observa şi a lumina vestea cea bună prezentă în realitate din orice istorie şi pe faţa oricărei persoane.

Cel care, cu credinţă, se lasă condus de Duhul Sfânt devine capabil să discearnă în orice eveniment ceea ce se întâmplă între Dumnezeu şi omenire, recunoscând că el însuşi, în scenariul dramatic din această lume, compune tema unei istorii de mântuire. Firul cu care se ţese această istorie sacră este speranţa şi ţesătorul său nu este altul decât Duhul Mângâietorul. Speranţa este cea mai umilă dintre virtuţi, pentru că rămâne ascunsă în pliurile vieţii, dar este asemenea drojdiei care face să dospească tot aluatul. Noi o alimentăm citind mereu din nou vestea bună, acea evanghelie care a fost „retipărit㔠în atât de multe ediţii în vieţile sfinţilor, bărbaţi şi femei deveniţi icoane ale iubirii lui Dumnezeu. Şi astăzi Duhul e cel care seamănă în noi dorinţa de împărăţie, prin atâtea „canale” vii, prin persoanele care se lasă conduse de vestea bună în m

ijlocul dramei istoriei, şi sunt ca nişte faruri în întunericul acestei lumi, care luminează ruta şi deschid cărări noi de încredere şi speranţă.

Din Vatican, 24 ianuarie 2017

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc, Ziua Mondiala a Comunicatiilor Sociale | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Reţeaua poate fi bine folosită pentru a face să crească o societate sănătoasă

Posted by Paxlaur pe 08/05/2016

Facebook_fara_paranteze

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 50-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

Comunicare şi milostivire: o întâlnire rodnică
8 mai 2016

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul Sfânt al Milostivirii ne invită să reflectăm asupra raportului dintre comunicare şi milostivire. De fapt, Biserica, unită cu Cristos, întrupare vie a lui Dumnezeu milostiv, este chemată să trăiască milostivirea ca trăsătură distinctivă a întregii sale existenţe şi acţiuni. Ceea ce spunem şi cum o spunem, fiecare cuvânt şi fiecare gest ar trebui să poată exprima compasiunea, duioşia şi iertarea lui Dumnezeu pentru toţi. Iubirea, prin natura sa, este comunicare, conduce la deschidere şi nu la izolare. Şi dacă inima noastră şi gesturile noastre sunt însufleţite de caritate, de iubirea divină, atunci comunicarea noastră va fi purtătoare a forţei lui Dumnezeu.

Suntem chemaţi să comunicăm ca fii ai lui Dumnezeu cu toţi, fără excludere. Îndeosebi, este caracteristic limbajului şi acţiunilor Bisericii să transmită milostivire, aşa încât să atingă inimile persoanelor şi să le susţină pe drumul spre plinătatea vieţii, pe care Isus Cristos, trimis de Tatăl, a venit să o aducă tuturor. Este vorba de a primi în noi şi de a răspândi în jurul nostru căldura Bisericii mame, pentru ca Isus să fie cunoscut şi iubit; acea căldură care dă substanţă cuvintelor credinţei şi care aprinde în predică şi în mărturie „scânteia” care le face vii.

Comunicarea are puterea de a crea punţi, de a favoriza întâlnirea şi incluziunea, îmbogăţind astfel societatea. Cât de frumos este a vedea persoane angajate să aleagă cu grijă cuvinte şi gesturi pentru a depăşi neînţelegerile, a vindeca amintirea rănită şi a construi pace şi armonie. Cuvintele pot face punţi între persoane, familii, grupuri sociale, popoare. Şi aceasta fie în mediul fizic, fie în cel digital. De aceea, cuvintele şi acţiunile să fie de aşa natură încât să ne ajute să ieşim din cercurile vicioase ale condamnărilor şi răzbunărilor, care continuă să atragă în capcană persoanele şi naţiunile şi care conduc la exprimarea cu mesaje de ură. În schimb, cuvântul creştinului îşi propune să încurajeze comuniunea şi, chiar şi atunci când trebuie să condamne cu fermitate răul, încearcă să nu frângă niciodată relaţia şi comunicarea.

Aşadar, aş vrea să invit toate persoanele de bunăvoinţă să redescopere puterea milostivirii de a însănătoşi relaţiile sfâşiate şi de a readuce pacea şi armonia între familii şi în comunităţi. Cu toţii ştim în ce mod vechile răni şi resentimentele prelungite pot face persoanele captive şi să le împiedice să comunice şi să se reconcilieze. Şi acest lucru este valabil şi pentru raporturile dintre popoare. În toate aceste cazuri milostivirea este capabilă să activeze un nou mod de a vorbi şi de a dialoga, cum a exprimat aşa de elocvent Shakespeare: „Milostivirea nu este o obligaţie. Coboară din cer ca răcorirea ploii pe pământ. Este o dublă binecuvântare: binecuvântare pentru cel care o dă şi pentru cel care o primeşte” (Neguţătorul din Veneţia, actul IV, scena I).

Este de dorit ca şi limbajul politicii şi al diplomaţiei să se lase inspirat de milostivire, care niciodată nu consideră pierdut nimic. Fac apel mai ales la cei care au responsabilităţi instituţionale, politice şi în formarea opiniei publice, pentru a fi mereu vigilenţi asupra modului de a se exprima faţă de cel care gândeşte sau acţionează în mod diferit şi chiar faţă de cel care poate că a greşit. Este uşor de a ceda tentaţiei de a exploata asemenea situaţii şi a alimenta astfel flăcările neîncrederii, fricii, urii. În schimb, e nevoie de curaj pentru a orienta persoanele spre procese de reconciliere şi tocmai această îndrăzneală pozitivă şi creativă oferă adevărate soluţii la conflicte vechi şi oportunitatea de a realiza o pace durabilă. „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire […] Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,7.9).

Cât aş vrea ca modul nostru de a comunica, precum şi slujirea noastră de păstori în Biserică, să nu exprime niciodată orgoliul mândru al triumfului asupra unui duşman, nici să-i umilească pe cei pe care mentalitatea lumii îi consideră perdanţi şi de aruncat! Milostivirea poate ajuta la îmblânzirea adversităţilor vieţii şi la oferirea de căldură celor care au cunoscut numai răceala judecăţii. Stilul comunicării noastre să fie de aşa natură încât să depăşească logica separării clare a păcătoşilor de cei drepţi. Noi putem şi trebuie să judecăm situaţiile de păcat – violenţă, corupţie, exploatare etc. – dar nu putem judeca persoanele, pentru că numai Dumnezeu poate citi în profunzime în inima lor. Este misiunea noastră să-l avertizăm pe cel care greşeşte, denunţând răutatea şi nedreptatea anumitor comportamente, cu scopul de a elibera victimele şi a ridica pe cel care a căzut. Evanghelia după sfântul Ioan ne aminteşte că „adevărul ne va elibera” (In 8,32). Acest adevăr este, în definitiv, însuşi Cristos, a cărui milostivire blândă este măsura manierei noastre de a vesti adevărul şi de a condamna nedreptatea. Este misiunea noastră principală de a afirma adevărul cu iubire (cf. Ef 4,15). Numai cuvinte rostite cu iubire şi însoţite de blândeţe şi milostivire ating inimile noastre, ale păcătoşilor. Cuvintele şi gesturile dure sau moraliste riscă să-i înstrăineze ulterior pe cei pe care am vrea să-i conducem la convertire şi la libertate, întărind sentimentul lor de refuz şi de apărare.

Unii cred că o viziune despre societate înrădăcinată în milostivire este în mod nejustificat idealistă sau excesiv de indulgentă. Dar să încercăm să ne gândim din nou la primele noastre experienţe de relaţie în sânul familiei. Părinţii ne-au iubit şi ne-au apreciat mai mult pentru ceea ce suntem decât pentru capacităţile şi succesele noastre. Părinţii vor, desigur, ceea ce este cel mai bun pentru copiii lor, dar iubirea lor nu este niciodată condiţionată de atingerea obiectivelor. Casa paternă este locul în care eşti primit mereu (cf. Lc 15,11-32). Aş vrea să-i încurajez pe toţi să se gândească la societatea umană nu ca la un spaţiu în care nişte străini concurează şi încearcă să se impună, ci mai degrabă ca la o casă sau o familie unde poarta este mereu deschisă şi se încearcă să se primească reciproc.

Pentru aceasta este fundamental a asculta. A comunica înseamnă a împărtăşi, iar împărtăşirea presupune ascultarea, primirea. A asculta este mult mai mult decât a auzi. A auzi se referă la domeniul informaţiei; în schimb, a asculta face trimitere la domeniul comunicării şi cere apropierea. Ascultarea ne permite să asumăm atitudinea corectă, ieşind din condiţia liniştită de spectatori, de utilizatori, de consumatori. A asculta înseamnă şi a fi capabili să împărtăşim întrebări şi îndoieli, să parcurgem un drum umăr la umăr, să ne eliberăm de orice prezumţie de atotputernicie şi să punem cu umilinţă propriile capacităţi şi propriile daruri în slujba binelui comun.

A asculta nu este niciodată uşor. Uneori este mai comod să ne prefacem că suntem surzi. A asculta înseamnă a acorda atenţie, a avea dorinţa de a înţelege, de a da valoare, a respecta, a păstra cuvântul altuia. În ascultare se consumă un soi de martiriu, o jertfire de sine în care se reînnoieşte gestul sacru săvârşit de Moise în faţa tufişului care ardea: a-şi scoate sandalele din picioare pe „pământul sfânt” al întâlnirii cu celălalt care îmi vorbeşte (cf. Ex 3,5). A şti să asculţi este un har imens, este un dar care trebuie invocat pentru a trece apoi la practicarea lui.

Şi e-mailurile, sms-urile, reţelele sociale, chat-urile pot fi forme de comunicare pe deplin umane. Nu tehnologia determină dacă este sau nu comunicarea autentică, ci inima omului şi capacitatea sa de a folosi bine mijloacele pe care le are la dispoziţie. Reţelele sociale sunt capabile să favorizeze relaţiile şi să promoveze binele societăţii, dar pot şi să conducă la o ulterioară polarizare şi diviziune între persoane şi grupuri. Mediul digital este o piaţă publică, un loc de întâlnire, unde putem fie să ne încurajăm, fie să ne înjosim reciproc, să ne angajăm într-o discuţie rodnică sau într-un linşaj moral. Mă rog ca Anul Jubiliar trăit în milostivire „să ne facă mai deschişi la dialog pentru a ne cunoaşte şi a ne înţelege mai bine; să elimine orice formă de închidere şi de dispreţ şi să elimine orice formă de violenţă şi de discriminare” (Misericordiae vultus, 23). Şi în reţea se construieşte o adevărată cetăţenie. Accesul la reţelele digitale comportă o responsabilitate faţă de celălalt, pe care nu-l vedem, dar este real, are demnitatea sa care trebuie respectată. Reţeaua poate fi bine folosită pentru a face să crească o societate sănătoasă şi deschisă la împărtăşire.

Comunicarea, locurile sale şi instrumentele sale au comportat o lărgire a orizonturilor pentru atâtea persoane. Acesta este un dar al lui Dumnezeu şi este şi o mare responsabilitate. Îmi place să definesc această putere a comunicării ca „proximitate”. Întâlnirea dintre comunicare şi milostivire este rodnică în măsura în care generează o proximitate care se îngrijeşte, întăreşte, vindecă, însoţeşte şi face sărbătoare. Într-o lume divizată, fragmentată, polarizată, a comunica folosind milostivire înseamnă a contribui la proximitatea bună, liberă şi solidară între fiii lui Dumnezeu şi fraţi în umanitate.

Vatican, 24 ianuarie 2016

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Diverse, Lecturi, Mass-media, Papa Francisc, Ziua Mondiala a Comunicatiilor Sociale | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Familia și simţul de responsabilitate al profesioniştilor din mass-media

Posted by Paxlaur pe 18/04/2016

family-tablets-1024x597Un cuvânt deosebit trebuie rezervat acestei categorii atât de importante a vieţii moderne. Este ştiut că instrumentele de comunicare socială influenţează şi adesea în mod profund, fie sub aspect afectiv şi intelectual, fie sub aspect moral şi religios, în mediul celor care le folosesc”, mai ales dacă sunt tineri171. Aşadar, aceste medii de informare pot avea influenţă binefăcătoare asupra vieţii şi moravurilor familiilor şi asupra educaţiei copiilor, dar în acelaşi timp ascund „uneltiri şi primejdii deloc de neglijat”172 şi ar putea deveni vehicule, adesea abil şi sistematic manevrate – aşa cum este în diferite părţi ale lumii – ale unor ideologii distrugătoare şi ale unor viziuni deformate despre viaţă, despre familie, despre religie, despre moralitate, lipsite de respect faţă de adevărata demnitate şi faţă de destinul omului.

Pericolul este cu atât mai real cu cât „felul de viaţă de astăzi – mai ales la naţiunile mai industrializate – conduce adesea familiile să se degreveze de responsabilitatea lor educativă, găsind în uşurinţa acestei evaziuni (reprezentată în casă în special de televiziune şi de anumite publicaţii) modul de a ţine ocupat timpul şi activităţile copiilor şi adolescenţilor”173. De aici decurge „datoria… de a proteja, mai ales pe copii şi pe tineri de „agresiunile” care vin de la mass-media”, străduindu-se ca întrebuinţarea în familie a acestor medii de comunicare socială să fie dirijată cu atenţie. Astfel, familia trebuie să se preocupe să caute, pentru copiii proprii şi pentru alţii, mijloace de divertisment mai sănătoase, mai folositoare şi capabile să influenţeze formarea fizică, morală şi spirituală, „spre a valorifica şi a aduce noi valenţe timpului liber al copiilor, precum şi de a le reface energiile”174.

Apoi, pentru că instrumentele de comunicare socială – la fel ca şcoala şi mediul înconjurător – influenţează adesea în măsură destul de însemnată asupra educaţiei copiilor, părinţii, fiind receptori, trebuie să asigure o folosire moderată, critică, atentă şi prudentă a mass-media, identificând ce fel de influenţă au asupra copiilor şi controlând folosirea mass-media în aşa fel încât „să educe conştiinţa copiilor, astfel încât ei să judece senin şi obiectiv programele şi apoi să-i călăuzească în alegerea sau respingerea programelor disponibile”175.

Cu egală atenţie, părinţii trebuie să caute să influenţeze alegerea şi pregătirea programelor, menţinându-se în contact – cu iniţiative oportune – cu responsabilii diferitelor momente de producere şi transmisie, spre a se asigura că nu sunt neglijate abuziv ori direct călcate în picioare acele valori umane fundamentale care fac parte din adevăratul bine comun al societăţii, ci, dimpotrivă, că difuzează programe apte pentru a prezenta, în justa lor lumină, problemele familiei şi soluţionarea lor adecvată. În legătură cu aceasta, predecesorul meu de fericită pomenire, papa Paul al VI-lea, scria: „Producătorii trebuie să cunoască şi să respecte exigenţele familiei şi aceasta presupune adesea pentru ei să aibă curajul cuvenit şi mereu un înalt simţ de responsabilitate. Ei, într-adevăr, trebuie să evite tot ceea ce poate leza familia în existenţa, stabilitatea, echilibrul şi fericirea sa. Orice ofensă adusă acestor valori fundamentale ale familiei – este vorba de erotism sau de violenţă, apologia divorţului ori atitudinile antisociale ale tinerilor – este o ofensă adusă adevăratului bine al omului”176.

Eu însumi, într-o ocazie asemănătoare, scoteam în evidenţă faptul că familiile trebuie să poată conta, nu în mică măsură, pe bunăvoinţa, pe corectitudinea şi pe simţul de responsabilitate al profesioniştilor din mass-media, cum ar fi: editorii, scenariştii, producătorii, regizorii, dramaturgii, spicherii, comentatorii şi actorii177. Pentru aceasta, este necesar ca şi Biserica să continue să se îngrijească de aceste categorii de lucrători, încurajându-i şi susţinându-i pe acei catolici care se simt chemaţi şi dotaţi spre a se dedica acestui sector de activitate atât de delicat.

(din Familiaris consortio, nr. 76)

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc

Posted in Familia, Ioan Paul al II-lea, Lecturi | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: