Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Posts Tagged ‘moarte’

Avortul, „cultura morții” și pacea

Posted by Paxlaur pe 20/08/2017

Gradina Maslinilor_paceLegătura dintre tema avortului şi cea a păcii, propusă încontinuu de ea, arată cât de mult în gândirea Terezei de Calcutta problema vieţii care se naşte era centrală. Pacea nu este o valoare oarecare: este aspiraţia maximă a individului şi a societăţii umane în ansamblul său. Declaraţia universală a drepturilor omului indică fundamentul ei în recunoaşterea demnităţii fiecărei fiinţe umane. Sfânta săracilor a recunoscut această demnitate cu faptele, mergând s-o caute şi manifestând-o acolo unde ea este mai puţin vizibilă, printre cei refuzaţi, cei respinşi, cei marginalizaţi, cei inutili, cei săraci, a căror viaţă lipsită de orice calitate este scoasă din societate şi izolată în periferiile cele mai extreme. Ei bine, Maica Tereza definea pruncul încă nenăscut drept „cel mai sărac dintre săraci”, adică acela care se află în periferia cea mai extremă a periferiilor din lume.

Într-o scrisoare trimisă la Mişcarea Italiană pentru Viaţă în 1992 ea a scris: „Cel care este încă nenăscut este cel mai slab, cel mai mic şi cel mai lipsit din rasa umană şi însăşi viaţa sa depinde de mamă – depinde de mine şi de tine – pentru o viaţă autentică. Dacă pruncul încă nenăscut ar trebui să moară prin voinţa deliberată a mamei, care este aceea care trebuie să ocrotească şi să hrănească acea viaţă, cine mai trebuie ocrotit? Acesta este motivul pentru care eu numesc pruncii încă nenăscuţi cei mai săraci dintre săraci. Dacă o mamă poate să-şi ucidă pe însuşi fiul său în sânul ei, să distrugă carnea din carnea sa, viaţă din viaţa sa şi rod al iubirii sale, de ce suntem surprinşi de violenţa şi de terorismul care se răspândeşte în jurul nostru? Avortul este cel mai mare distrugător al păcii astăzi în lume – cel mai mare distrugător al iubirii”.

Cu doi ani înainte, într-un alt text redactat pentru a răspunde la un interviu, Maica Tereza a explicat şi în alt mod motivul sărăciei extreme a celui zămislit: „Chir şi cei mai săraci dintre săraci care dorm pe străzile din Calcutta şi trăiesc cu gunoaiele nu sunt atât de nevoiaşi ca pruncul nenăscut care este ucis cu avortul. Nimeni nu poate ajunge la cei mai săraci care trăiesc pe străzile din Calcutta, să-i ucidă şi, apoi, să fie plătit şi lăudat de societate pentru că i-a ucis. Legea nu permite să fie ucişi săracii care trăiesc pe străzile din Calcutta. Însă legea «permite» să fie ucise victimele unui holocaust şi cei care le ucid sunt plătiţi pentru asta”.

Sfânta Maica Tereza de Calcutta a repetat de mai multe ori aceste gânduri. Momentele cele mai solemne în care a exprimat legătura dintre dreptul la viaţă al celor care trebuie să se nască şi pace au fost cel al acordării Premiului Nobel pentru pace, la Oslo la 11 decembrie 1979, şi cel al discursului său la Adunarea Generală a ONU la New York la 26 octombrie 1985. Cele două circumstanţe au o semnificaţie simbolică ridicată, pentru că manifestarea de la Oslo a avut loc în anul dedicat celebrării drepturilor copilului şi în Palatul de Sticlă Maica Tereza a vorbit în ziua în care se încheia săptămâna comemorativă a celei de-a 40-a aniversări a naşterii Naţiunilor Unite. Erau prezenţi regi, şefi de stat, diplomaţi, jurnalişti din toată lumea.

În primul eveniment, la Oslo, Maica Tereza a spus: „Eu simt că cel mai mare distrugător al păcii astăzi este avortul, pentru că este un război direct, o ucidere comisă chiar de mamă. Să citim în Scripturi, pentru că Dumnezeu spune asta foarte clar: «Chiar dacă o mamă ar uita de copilul său, eu nu te voi uita. Te-am imprimat pe palma mâinii». Suntem imprimaţi pe palma mâinii sale, aşa de aproape de El încât un prunc nenăscut a fost imprimat în palma mâinii lui Dumnezeu. Şi ceea ce mă uimeşte mai mult este începutul acestei fraze, că şi dacă o mamă ar putea să uite, ceva imposibil, dar chiar dacă ar putea să uite, eu nu te voi uita. Şi astăzi cel mai mare mijloc, cel mai mare distrugător al păcii este avortul”.

În a doua circumstanţă ea a spus: „Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu care timp de patruzeci de ani a permis Naţiunilor Unite să desfăşoare activitatea lor pentru binele tuturor popoarelor de pe pământ. Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu. Nicio diferenţă de culoare, de naţionalitate sau rasă nu trebuie să ne despartă (…). Astăzi trăim sub ameninţarea gravă a războiului nuclear, încercăm să alungând gândul despre SIDA, dar nu împiedicăm să fie ucişi pruncii încă nenăscuţi. Avortul este o ameninţare gravă pentru pace. Când eliminăm un prunc încă nenăscut încercăm să-l eliminăm pe Dumnezeu”.

Nu este vorba de afirmaţii izolate: Maica Tereza le-a repetat în sute de alte ocazii. Ele demonstrează că în gândirea sfintei există o strânsă legătură între pace şi viaţa umană care trebuie să se nască. În contrapoziţie este denunţată legătura strânsă dintre avort şi război, terorism, violenţă. Desigur nu fiecare femeie care întrerupe sarcina pune în pericol pacea, ci, mai degrabă, acceptarea avortului ca drept, progres civil, cucerire de civilizaţie. Pericolul suprem nu este faptul avortului în sine, adesea cauzat de angoasă, de singurătate, de ignoranţa unei femei tinere, faţă de care Maica Tereza a îndreptat mereu o privire de duioşie, ci acceptarea faptului recunoscând în el o valoare pozitivă de eliberare umană, ajungând să fie încurajat şi proclamat un drept. Maica Tereza este severă nu faţă de femei, ci faţă de legislatori şi promotori ai ceea ce Ioan Paul al II-lea numea „cultura morţii”, „complot împotriva vieţii”, „război al celor puternici împotriva celor slabi”.

În mesajul trimis participanţilor la conferinţa mondială de la Cairo în 1994 despre populaţie şi dezvoltare, Maica Tereza a scris: „Dacă acceptăm ca o mamă să-şi poată ucide chiar şi propriul copil, cum putem spune celorlalte persoane să nu-şi ucidă proprii semeni? Vorbesc fiecărui om din toate ţările lumii: viaţa este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Am afirmat adesea şi sunt sigură de asta că distrugătorul cel mai mare al păcii în lume este astăzi avortul”. Şi Congresului Statelor Unite la 3 februarie 1994 a spus: „Fiecare naţiune care acceptă avortul nu învaţă propriul popor să iubească, ci să folosească violenţă pentru a obţine ceea ce vrea”.

(Cel mai sărac dintre săraci
După Maica Tereza
de Carlo Casini
După L’Osservatore Romano, 19 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Gândul la moarte: „Mi-ar plăcea, terminând, să fiu în lumină”…

Posted by Paxlaur pe 09/08/2017

lumina-si-intelepciuneaLa treizeci şi nouă de ani de la moartea lui Paul al VI-lea, duminică 6 august 2017, Monseniorul Marcello Semeraro, episcop de Albano şi secretar al Consiliului celor nouă cardinali, prezidează Liturghia în grotele vaticane, lângă mormântul pontifului. Anticipăm în această pagină omilia prelatului.

Sărbătoarea duminicii, Paştele săptămânii, este mărită anul acesta de coincidenţa cu sărbătoarea Schimbării la faţă a Domnului. Le uneşte tema luminii. De fapt, duminica este, aşa cum cânta sfântul Ambrozie în imnul Hic est dies, „ziua adevărată a lui Dumnezeu, senină de lumină mistică”; în misterul Schimbării la faţă, la rândul său, faţa lui Isus „a strălucit ca soarele”: un soare care nu va apune niciodată, ci care va străluci pentru totdeauna de o lumină senină, care nu orbeşte, atrage privirea şi îmbucură prin strălucirea sa divină, comenta Petru Venerabilul.

Nouă ne este dragă această sărbătoare şi pentru că ne aminteşte trecerea la cer a fericitului Paul al VI-lea, al cărui trup, pe care-l vom cinsti după aceea, este depus în aceste Grote. Într-o biografie de Cristina Siccardi este definit „Papa al luminii”. Tinderea sa permanentă spre lumină rămâne sculptată definitiv în acel minunat Gândul la moarte care, atunci când am aflat despre el după ce a fost citit în congregaţia generală a cardinalilor la 10 august 1978, ne-a lăsat uluiţi şi emoţionaţi. Înainte de acel moment, eu nu auzisem niciodată o mărturie aşa de înaltă şi profundă, spirituală şi în acelaşi timp carnală şi este un lucru care şi astăzi, după aproape patruzeci de ani, mă emoţionează. „Mergeţi atât timp cât aveţi lumină”, a scris citând evanghelia lui Ioan (12,35) şi continua: „Iată: mi-ar place, terminând, să fiu în lumină”.

Aceste cuvinte se aseamănă cu exclamaţia adresată de Petru lui Isus schimbat la faţă: „Doamne, e bine că suntem aici!”. Recunoaştem în ea dorinţa şi primirea prieteniei cu Domnul. Şi Paul al VI-lea a avut înalt cultul prieteniei. Citind multele sale intervenţii se observă imediat că el uneşte în mod obişnuit prietenia cu comuniunea. Prietenia cu Dumnezeu, sigură şi înainte de toate, pe care el o înţelegea şi o explica în lumina acelui Suscipe ignaţian; dar şi prietenia umană, pe care nu se ruşina s-o ilustreze amintind de De amicitia a lui Cicero. Ba mai mult, această prietenie, pe urma Primei Scrisori a lui Ioan, Paul al VI-lea o considera „exerciţiu gradual, propedeutic pentru iubirea faţă de Dumnezeu”, cum a spus la audienţa generală din 26 iulie 1978, cu puţine zile înainte de a muri.

Să ne întoarcem însă la misterul luminii de pe Tabor, care nu numai că transpare de pe faţa şi de pe hainele lui Isus, ci este concentrată şi într-un nor luminos care îmbrăţişează pe discipoli cu umbra sa. Când comentează scena evanghelică – acest lucru nu este atestat niciodată în discursurile milaneze, ci în pontificatul roman este de două ori, în omilii de Postul Mare – Paul al VI-lea şi-o imagina că a avut loc în întunericul nopţii aşa încât „cei trei somnoroşi sunt treziţi de un fulger strălucitor de lumină” (19 februarie 1967) şi ochii lor „se deschid pentru că s-a aprins o mare lumină” (27 februarie 1972). Nu este numai o lumină atrăgătoare, ci şi o lumină vorbitoare, aşa încât viziunea repede în audiţie. De fapt, un glas, cel al Tatălui, care în timp ce subliniază identitatea divină a lui Isus reafirmă necesitatea de a-l asculta. Există Legea cu Moise şi există profeţia cu Ilie, va comenta sfântul Augustin într-o predică (79), dar cel pe care este necesar să-l ascultăm este Isus pentru că în El sunt glasul Legii şi limba profeţilor.

În aceeaşi lungime de undă s-a inserat o dată Paul al VI-lea. Să-l ascultăm, recitind discursul de la audienţa generală din 28 august 1974 unde vorbea despre pluralism, preocupat că „de la plurisimfonia unificatoare şi celebratoare a Rusaliilor” să nu se ajungă înapoi la încurcarea limbilor de la Babel. Aşadar, o problemă căreia nu-i lipseşte actualitatea.

Şi încheia: „Adevărata religie, care noi credem că este a noastră, nu se poate considera legitimă, nici eficace, dacă nu este ortodoxă, adică derivată dintr-un autentic şi univoc raport cu Dumnezeu. Nici un vag, şi chiar dacă ar fi şi emoţionat şi sincer, sentiment religios, nici o liberă ideologie spirituală construită cu elaborări personale autonome, nici un efort de a ridica la nivel religios chiar expresiile nobile şi pasionate de sociologie lirică şi morală a unor popoare întregi, nici analize hermeneutice menite să atribuie creştinismului o origine naturală sau mitică, nici orice altă teorie sau normă, care face abstracţie de glasul infinit de misterios şi extrem de clar, care a răsunat pe muntele schimbării la faţă şi referit la Isus, strălucitor ca soarele şi alb ca zăpada: „Acesta este fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea, ascultaţi de el”, va putea să potolească setea noastră de adevăr şi de viaţă. Ferice de noi dacă ne vom pune în numărul celor mici, care ştiu să asculte un astfel de glas şi să preguste fericirea certitudinii nemuritoare”.

(Aniversarea morţii lui Paul al VI-lea – Lumina Schimbării la faţă
de Marcello Semeraro,
în
 L’Osservatore Romano, 6 august 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe www.ercis.ro

Posted in Lecturi, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Porția de „comunism” pentru nostalgici…

Posted by Paxlaur pe 06/06/2017

Zilnic poți întâlni cel puțin un nostalgic după „vremurile” în care, cică!, era mai bine! Oare chiar era mai bine? Aticolul de mai jos vorbește de la sine și ne amintește că răul nu s-a născut azi. Răul nu a apărut acum și nu este invenția teroroștilor sau a democrației… A crescut și crește cu omul, în inima sa. Și cel mai bucuros în mijlocul acestui rău rămâne Diavolul cel veșnic nefericit!

Iată:

Peste 100 de copii au murit, în doar doi ani, în „Castelul groazei“ sau „Lagărul de exterminare al copiilor“, aşa cum era numit căminul-spital de la Cighid, judeţul Bihor. Copiii cu handicap aşteptau moartea în camere fără geamuri, îmbrăcaţi în chiloţi, înţepeniţi de frig şi hrăniţi cu terci rânced. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) a depus o sesizare penală la Parchetul General privind tratamentele neomenoase aplicate.

Continuarea e aici: http://adevarul.ro/locale/oradea/cruzimile-cighid-lagarul-doi-ani-murit-130-copii-anchetate-procuoriSobolanii-mancau-vii-erau-condamnati-moarte-1_593131bc5ab6550cb8b2a4f6/index.html 

Binele, adevărul și iubirea vor învinge!

Posted in comunism, E bine de ştiut, Lecturi | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: