Cine ne va arăta ce este bine?

Convertirea„Generația de aur” s-a transofrmat ușor în „generația confuză”. Suntem înșelați, derutați. Fiecare are prentenția de a ne indica strada cea mai bună, însă de fiecare dată este în „cealaltă” direcție. Este atât de ușor să întâlnești un suflet obosit, un om epuizat și dezorientat. Sau poate că suntem noi cei lipsiți de vlagă și de aceea vedem în jur numai oameni extenuați. Poate! Cert este că mulți am pierdut calea și rătăcim, orbecăim, ținând cu disperare și prelungid ca-ntr-o agonie ultima fărâmă de speranță pentru noi și țara noastră, pentru noi și lumea întreagă, dar mai ales pentru noi și mântuirea sufletului.

Ne-am pus prea mult speranța în oameni. Iar acum, despre cei care trăiau în jurul nostru și făceau parte din viața noastră ca niște puncte de reper, am ajuns să spunem cuvinte asemănătoare cu cele rostite de deznădăjduiți ucenicii: „Noi credeam că el sau ea sau ei sunt cei care trebuiau să ne elibereze de confuzie și să ne arate calea, dar au trecut deja zile, luni, ani… și nimic bun nu s-a întâmplat. Ba mai mult, suntem și mai confuzi de când a apărut cutare și cutare și ne-a spus asta și asta despre ei” (cf. Lc 24,21-24). Și ce părere bună aveam noi despre oameni, despre x sau y… și câte speranțe ne-am agățat în ei, uitând de Dumnezeu și, totodată, uitând că nimeni nu e perfect, că nimeni nu e ferit de greșeli. Agățați și atașați de oameni nu l-am mai putut cuprinde, nu l-am mai putut îmbrățișa pe Dumnezeu…

Cât de vrednici de dojana Domnului suntem și noi: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede…” (Lc 24,25). Nepricepuți am fost când ne-am spus speranța mai mult în oameni decât în Dumnezeu. Nepricepuți am fost când ne-am lăsat rătăciți, când am străbătut căi greșite. Nepricepuți suntem când nu știm cine ne arată cu adevărat binele și calea spre bine, spre viață, spre adevăr.

Confuzi, nepricepuți, grei de inimă, necredincioși. Aceștia suntem și cu această stare ne apropiem de tine, Dumnezeul nostru, și-ți spunem: „Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti!” (cf. Lc 24,32).

Să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune câteva realități care depășesc cu mult limitele noastre umane.

Să-ți vorbească Isus Cristos – Isus din Nazaret! – , și inima ta să se aprindă presupune să crezi că un om răstignit și mort pe cruce a înviat. Ba mai mult, să crezi că acest om era fiul lui Dumnezeu. Ba chiar mai mult, Dumnezeu însuși (cel despre care știm că este bun, milostiv, iubitor de oameni etc.) l-a dat pe propriul său fiu, pe unicul său fiu, la moarte pentru noi, pentru tine și pentru mine. Dumnezeu l-a dat la moarte pe fiul său… Oare chiar putem crede aceste lucruri? Ce ecou au ele în inima noastră când le analizăm? Simțim această putere extraordinară – a înviat din morți! – și această iubire care l-a făcut să-și dea viața pentru noi?

Să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune și să crezi că viața lui Cristos, ceea ce el a spus și a făcut merită să fie proclamat și trăit și astăzi. Presupune să fii convins că evangheliile nu sunt doar pentru cei care nu cunoașteau tehnologia și cosmosul, ingineria genetică și internetul etc. Evanghelia are un mesaj și pentru tine care, ca și mine, ca și colegul și vecinul și fratele tău, stai mai mult cu mâna pe tastatură și cu ochii pe „sticlă”. Chiar și pe facebook sau twitter sau instagram este loc pentru evanghelie, pentru cuvântul Domnului.

Însă partea cea mai grea acum vine: să-ți vorbească Isus Cristos și inima ta să se aprindă presupune să te convertești. E mai ușor să crezi în învierea morților decât să te convertești! Recunoaște! Deși, dacă suntem sinceri, descoperim că adevărata credință în învierea morților are ca rezultat o convertire constantă, zilnică, mereu mai profundă. Cine crede în învierea morților și viața veșnică, se convertește!

Așadar, e riscant să-l lași pe Isus nazarineanul să-ți vorbească. E riscant pentru că tot ce vrea e să ne convertim. Și insistă! Și nu renunță nici viu, nici… înviat! Așa și-a început activitatea – cu invitația la converitre: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15) – așa termină – cu trimiterea apostolilor să predice convertirea spre iertarea păcatelor: „Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24,46-47). Aceasta este așteptarea pe care Dumnezeu o are de la noi… Ah, și cât de mult suferă pentru sufletele care refuză să se întoarcă la el. Cât de mare este suferința lui Cristos pentru fiecare păcătos… Ce om dispus să moară pentru a te salva nu ar suferi când ar vedea că nu vrei să fii salvat?! Cristos este cu adevărat în agonie până la sfârșitul lumii. Cristos suferă pentru fiecare păcătos care are nevoie de convertire. Cristos pătimește în fiecare om. Fiecărui om, întregii omeniri îi strigă: „Convertește-te și crede în evanghelie”!

Or astfel de realități și „invitații” pentru oamenii confuzi – mai ales pentru cei care au început să se complacă în această confuzie și dezorientare! – nu sunt cele mai de dorit. Ne este teamă să ni se aprindă inimile: dacă ne convertim? Dacă de mâine începem toți să facem doar binele? Dacă de mâine vom face doar ceea ce-l va ajuta pe celălalt să devină mai bun? Dacă de mâine vom începe toți să trăim ca „martori ai celui înviat”? Dacă …

„Cel sfânt și drept… cel care conduce la viață” vrea să ne întipărim în inima noastră chemarea sa: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie”. În inima noastră trebuie să se întipărească aceste cuvinte ale apostolului Petru, ale unui om care a cunoscut gustul amar al păcatului, al trădării, dar și dulceața convertirii și a iertării: „Convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate” (cf. Fap 3,14.15.19).

Iată care trebuie să fie dorința și rugăciunea noastră în mijlocul acestei vieți zbuciumate și dezorientate: „Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti!” (cf. Lc 24,32). Atunci când nu mai știm calea spre bine, spre adevăr, spre viață, și ne întrebăm împreună cu psalmistul: „Cine ne va arăta ce este bine?”, să-i cerem aceluiași Cristos veșnic viu: „Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!” (Ps 4,7).

Până la urmă, aici este toată esența vieții de credință: să ne convertim, să credem în cel pe care Tatăl l-a trimis și să-i fim martori (cf. Mc 1,15, In 6,29, Lc 24,48). Atât!


15 aprilie 2018 

† DUMINICA a 3-a a Paştelui
Sf. Damian de Veuster, pr.
Fap 3,13-15.17-19; Ps 4; 1In 2,1-5a; Lc 24,35-48

LECTURA I
Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi.
Citire din Faptele Apostolilor 3,13-15.17-19
În zilele acelea, Petru s-a adresat poporului: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri l-a glorificat pe Fiul său Isus pe care voi l-aţi dat în mâinile lui Pilat şi l-aţi renegat înaintea lui, pe când el judecase să-l elibereze. 14 Voi l-aţi renegat pe cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă fie graţiat un om criminal. 15 Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi pe acesta căruia noi îi suntem martori. 17 Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aceasta, la fel ca şi conducătorii voştri, 18 dar Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce promisese de mai înainte prin gura tuturor profeţilor că Unsul său va suferi. 19 Aşadar, convertiţi-vă şi întoarceţi-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate!”

Cuvântul Domnului

 

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 4,2.4.7.9 (R.: 7b)
R.: Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!

2 Când strig către tine, răspunde-mi,
Dumnezeul dreptăţii mele!
Din strâmtorare m-ai scos în larg:
ai milă de mine şi ascultă-mi rugăciunea! R.

4 Să ştiţi că Dumnezeu face minuni
pentru cel credincios:
când strig către el, Domnul mă aude. R.

7 Mulţi spun: „Cine ne va arăta ce este bine?”
Fă să răsară peste noi, Doamne,
lumina feţei tale! R.

9 Eu mă culc în pace şi adorm îndată,
căci numai tu, Doamne,
mă faci să locuiesc în siguranţă. R.

 

LECTURA A II-A
El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru ale lumii întregi.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 2,1-5a
Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. 2 El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. 3 Din aceasta ştim că îl cunoaştem: dacă păzim poruncile lui. 4 Cine spune: „Eu îl cunosc”, dar nu păzeşte poruncile lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. 5a Însă, dacă cineva păstrează cuvântul lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită.

Cuvântul Domnului

 

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Cf. Lc 24,32
(Aleluia) Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti! (Aleluia)

 

EVANGHELIA
Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 24,35-48
În acel timp, discipolii le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii. 36 Pe când vorbeau ei acestea, Isus a stat în mijlocul lor şi le-a spus: „Pace vouă!” 37Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, 38 dar el le-a spus: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? 39 Priviţi mâinile şi picioarele mele, căci eu sunt! Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine că am!” 40 Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. 41 Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, Isus le-a spus: „Aveţi aici ceva de mâncare?” 42 Ei i-au dat o bucată de peşte fript. 43 Şi luând-o, a mâncat-o înaintea lor. 44 Apoi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. 45 Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile 46 şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi 47 şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, 48 voi veţi fi martorii acestor lucruri”.

Cuvântul Domnului

Reclame

Fiecare despărțire (moarte) conține o doză de mister necesară pentru a nu ne pierde pacea! RIP!

„Veniți, binecuvântații Tatălui meu,
moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi
de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Acestea sunt cuvintele pe care sperăm să le audă fiecare suflet atunci când trece pragul morții. Forța de a sta în picioare în fața morții ne vine din credința că frații și surorile noastre sunt întâmpinate de însuși mântuitorul Cristos cu aceste cuvinte: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34). Cu această speranță și credință în inimi celebrăm și trăim fiecare sfântă Liturghie și înmormântarea fraților noștri.

Privind la cel răposat și meditând această realitate a morții care ne dă târcoale tuturor, ne dăm seama că suntem în fața unui mister. De fapt, ceea ce se întâmplă acum, în timpul sfintei Liturghii de înmormântare, este tocmai celebrarea unor mistere, celebrarea unor taine. Astăzi celebrăm misterul morții și al vieții, misterul credinței și al fericirii.

Celebrăm astăzi misterul morții pentru că avem în fața noastră trupul fratelui nostru trecut la Domnul. Îl privim pe fratele nostru. Am vrea să ne mai spună ceva. Poate noi înșine mai aveam ceva de spus, de făcut cu el sau pentru el. Dar moartea a intervenit în mod tainic între noi și el. Și suntem despărțiți. Dar această despărțire noi mărturisim și credem că este doar pentru un timp. Îl vom revedea. Ne vom revedea. Trăim cu această speranță, celebrăm cu această speranță și misterul morții fratelui nostru, dar și misterul vieții noastre.

Celebrăm astăzi și misterul vieții. Aceasta din două motive. În primul rând pentru că noi credem cu toată ființa că moartea nu este decât o trecere în viața veșnică. Altfel spus, fratele nostru s-a născut pentru cer, pentru adevărata viață fără de sfârșit. Dar celebrăm misterul vieții pentru că este un mister că noi suntem astăzi aici, adunați în jurul sicriului fratelui nostru și nu în altă parte. Fiecare aveam alte planuri pentru această zi. Ba chiar pentru întreaga viața. Și totuși, în mod tainic, suntem adunați acum în biserică și ne rugăm împreună pentru fratele nostru. Viața noastră, prezența noastră lângă anumite persoane și la anumite evenimente rămâne un mister.

Totodată, adunați aici, împreună cu misterul morții și al vieții, celebrăm și misterul credinței, sfânta Euharistie, taina sfântei Liturghii. De fiecare dată când participăm la sfintele taine biserica se umple de aceste cuvinte rostite de preot și popor: „Misterul credinței. Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim, până când vei veni în slavă”. Și așa cum nu putem pătrunde misterul morții, la fel nu putem înțelege pe deplin taina tainelor, sfânta Liturghie. Este un mister. Un mister pe care-l celebrăm în credință, plini de umilință și recunoștință pentru acest mare dar.

Aceste mistere pe care le celebrăm acum și pe care le trăim astăzi, atunci când sunt acceptate și celebrate cu speranță, ne dau forța de a proclama fericirile. Acele fericiri pe care le-am ascultat în sfânta Evanghelie, biserica umplându-se de cuvintele lui Cristos:

„Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați.

Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul.

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate pentru că ei se vor sătura.

Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire.

Fericiți cei curați la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu.

Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea.

Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri (Mt 5,3-12).

Celebrăm misterul fericirii, misterul mângâierii celor care plâng. Doar un creștin, doar un om care are iubirea lui Dumnezeu în el, speranța vieții veșnice și credința în nemurirea sufletului ar putea trăi în pace și fericire această zi de doliu. Doar prin prezența lui Cristos în inima noastră putem proclama și trăi fericirile. Căci una e să le proclami, alta este să le trăiești într-o zi când tristețea vine și îți dă târcoale.

Ceea ce trăim acum – această înmormântare, prezența noastră la înmormântare, pacea care ne încearcă, fericirea sperată pentru fratele nostru, și mai ales sfânta Liturghie – trebuie privite și acceptate ca un mister. Nu le putem pătrunde, înțelege, dar le putem accepta și trăi cu această convingere: sunt un mister, sunt taine din care izvorăște multă pace, multă fericire.

Așadar la fiecare înmormântare celebrăm un mister. Însă mai celebrăm ceva. Celebrăm despărțirea. De câte ori nu am spus sau nu ni s-a spus: „…până când moartea ne va despărți”. Însă astăzi vedem că există realități pe care moartea nu poate să le distrugă. Există „despărțiri imposibile”! Să ne întipărim în minte cuvintele apostolului: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuția, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?… în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35.37-39). Nimeni și nimic nu ne poate despărți de iubirea lui Cristos.

Însă unde sau de la cine am învățat iubirea lui Cristos? Care este „locul” în care am învățat iubirea lui Dumnezeu? Unii au întâlnit iubirea lui Dumnezeu în sacramente, mai ales în sfânta Euharistie și în sfânta Spovadă. Alții s-au simțit cuprinși de iubirea divină în timpul unei ore de adorație sau a unei rugăciuni profunde. Alții au simțit iubirea lui Dumnezeu atunci când s-au vindecat de o boală sau de vreun viciu. Cu siguranță nu lipsesc nici cei care s-au simțit iubiți de Dumnezeu atunci când au câștigat la loto sau la vreun concurs sau olimpiadă. Însă, dincolo de aceste „locuri” în care poate fi întâlnită și simțită iubirea lui Dumnezeu, există un loc prin excelență unde toți – sau cei mai mulți! – am gustat prima dată din această iubire: familia!

În familie am auzit prima dată numele lui Dumnezeu. În familie și cu familia am învățat cele mai simple, dar și cele mai profunde rugăciuni. Cei din familie, în special părinții și bunicii, ne-au vorbit despre Dumnezeu și ne-au purtat în Biserică și la biserică. Așadar, cum am putea uita iubirea lor? Cine ar putea să ne despartă de cei care ne-au învățat iubirea? Cum să ne poată despărți moartea de cei care ne-au oferit toată iubirea lor? Nimeni și nimic nu poate distruge, desființa, anula locul în care am întâlnit iubirea lui Dumnezeu. De aceea, această despărțire pe care o celebrăm acum nu rupe legătura de iubire dintre cei care rămân și cel care pleacă spre casa Tatălui, ci o întărește și o îmbracă în speranța răbdătoare a revederii. Să ne amintim cuvintele din Cântarea cântărilor: „Tare ca moartea este iubirea… Apele mari nu pot să stingă iubirea și râurile, s-o spele. Dacă un om și-ar da toată averea casei sale pentru iubire, ar fi disprețuit” (Ct 8,6-7).

Avem așadar celebrarea unui mister și celebrarea unei desprățiri. Și pentru a ne întipări mai ușor în inimă și în minte ceea ce celebrăm în timpul unei înmormântări, aș vrea să ne folosim de o imagine. Este vorba despre un triunghi echilateral. Această figură geometrică îndrăgită de iubitorii de matematică ne poate ajuta să acceptăm mai ușor, să îmbrățișăm trup și suflet realitatea pe care o celebrăm. Un triunghi echilateral – spre deosebire de unul scalen sau isoscel – are toate laturile și unghiurile egale. Ei bine, în fiecare din cele trei unghiuri vă invit să punem ceva din realitățile pe care le celebrăm. Și astfel, avem într-un unghi misterul, într-un altul despărițirea iar în cel de-al treilea vă invit să punem pacea. Mister, despărțire, pace. Realități trăite în fața morții. Realități care trebuie acceptate. Realități strâns legate între ele.

Așadar, pe lângă mister și despărțire, avem și pacea, în cel de-al treilea unghi al triunghiului echilateral. Celebrăm și pacea. Să ne amintim cum se termină slujbele de înmormântare sau rugăciunile de pomenire făcute pentru cei răposați. Celebrantul spune: „Să se odihnească în pace!”. Este dorința inimii nostre pentru cel drag: să se odihnească în pace!

Despre pace auzim și la sfârșitul celebrării misterului credinței, sfintei Euharistii: „Liturghia s-a sfârșit. Mergeți în pace”! Oare este ceva mai de dorit în aceste clipe decât pacea, atât pentru cel răposat, cât și pentru cei care stau și se roagă în jurul trupului ce așteaptă în pace învierea morților și viața veșnică? Pace. Pace. Pace! Pacea să fie în inimile voastre. Pacea adevărată nu poate fi oferită decât de Principele Păcii, de însuși Cristos. De aceea, „sufletul nostru e însetat de tine, Dumnezeul nostru”, așa cum am cântat la psalm. Suntem însetați de Dumnezeu, de singurul Domn care poate revărsa pacea ca un puhoi în inimile noastre, în acele inimi care acum par ca „un pământ pustiu, uscat și fără apă” (Ps 63,2).

Mister. Despărțire. Pace. Acesta este triunghiul celebrării noastre. Iar în centrul acestui triunghi, la intersecția medianelor, stă misterul misterelor: Isus Cristos. Domnul și Dumnezeul nostru este astăzi centrul de greutate al celebrării. Prezența mântuitorului în centrul celebrării ne umple de speranța că fratele nostru a auzit astăzi cuvintele râvnite, sperate de orice om: „Vino, binecuvântatul Tatălui meu, moștenește împărăția care a fost pregătită pentru tine de la întemeierea lumii” (cf. Mt 25,34). Speranța aceasta este tocmai latura triunghiului care unește unghiul misterului cu unghiul despărțirii. Trăim în speranță acest mister al despărțirii. Celebrăm în speranță acest mister al despărțirii. Orice gol, orice distanță este umplută acum cu speranța revederii în casa Tatălui.

Cristos este centrul care poartă această speranță. Împreună cu ea poartă și iubirea față de acest mister al morții și al vieții, misterul credinței și al fericirii. Trebuie să iubim în Cristos și prin Cristos aceste mistere și astfel să gustăm pacea. Mai mult, să ne umplem de toată pacea cea de sus și de tot harul. Iubirea este latura care unește misterele pe care le celebrăm (moartea și viața, credința și fericirea veșnică) cu pacea pe care o dorim în aceste clipe în inima noastră. În iubire, cu iubire, trăim acest mister al morții și ne umplem de toată pacea revărsată în noi de Pricipele păcii, Cristos Domnul.

Pacea sufletului în momentul despărțirii, liniștea interioară în timpul celebrării misterelor vieții și ale morții este semnul credinței. Credința este cea care ne ajută să ne păstrăm inima în pace în fața despărțirilor și să cântăm împreună cu Iob: „Cred că răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ voi învia și cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu, Mântuitorul meu” (cf. Iob 19,25-27). Da, plină de pace este inima noastră atunci când credem că îl vom vedea pe Domnul și cu ochii noștri îl vom privi. Credem în viața veșnică. Credem Paradisul și așteptăm vederea lui Dumnezeu față către față și revederea celor dragi. Credința este latura care completează triunghiul nostru și care pune pace în orice despărțire, care umple orice despărțire de pace adevărată în Cristos.

Așdar avem unghiurile: mister, desprățire și pace. Avem laturile: speranță, credință și iubire. Îl avem pe Isus Cristos în centrul triunghiului, la intersecția medianelor, bisectoarelor şi înălţimilor (care în triunghiul echilateral coincid, sunt aceleași!). Avem așadar figura geometrică completă. Dar noi? Noi unde suntem în acest triunghi? Centrul e Cristos, nu noi. Unghiurile sunt deja ocupate. La fel și laturile. Atunci?

Noi nu suntem nicăieri în acel triunghi sau pe acel triunghi. Noi suntem tocmai triunghiul. În noi se conturează astăzi această figură geometrică. Noi putem lua forma acestui poligon. Astăzi centrul nostru este Isus Cristos, nu moartea, nu frica despărțirii. Noi trebuie să ne lăsăm învăluiți, înconjurați, îmbrăcați, chiar și în aceste momente încercate de durere, cu credință, speranță și iubire. În noi înșine celebrăm cu adevărat misterul, despărțirea și pacea. Noi înșine celebrăm în pace uniți cu Cristos și în Cristos acest mister al despărțirii dacă acceptăm plini de speranță, credință și iubire învierea morților și viața veșnică.

Acest triunghi, în cei care se răzvrătesc împotriva misterului morții, în viața celor care nu acceptă despărțirea și sunt lipsiți de pace, are o altă formă: misterul este înlocuit cu certitudini, cu pretenția de a ști și explica totul, un fel de atotștiință. Tot ei, lipsiți de orice speranță, înlocuiesc despărțirea cu ruptura, cu distrugerea definitivă a legăturii. Și nu în ultimul rând, nesimțind iubirea de care nimeni și nimic nu ne poate despărți, pacea este risipită. Începe revolta. Așadar, avem un altfel de triunghi, cu unghiurile formate din atotștiință, ruptură și revoltă. Iar laturile nu pot fi decât: diperarea, ura și necredința. În centrul acestui triunghi jubilează Diavolul, tatăl minciunii și demonul disperării.

Așadar, în fața celui drag care a murit, noi ce fel de triunghi formăm? Dacă Isus Cristos este centrul vieții nostre, atunci cu siguranță vom simți toată pacea care izvorăște din fericirile proclamate la sfânta Evanghelie. Să nu ne temem: Isus Cristos pune în fiecare despărțire acea doză de mister necesară pentru a nu ne pierde pacea. Fără Cristos trăim acest moment cu tensiunea disperării, a urii, a revoltei.

Să privim în aceste clipe chipul Mariei. Maria a trăit și a celebrat în viața ei misterul despărțirii, misterul morții, misterul vieții, misterul fericirii, misterul păcii. În fața tuturor misterelor a rămas în picioare, lângă Cristos, chiar lângă crucea Domnului, lângă Cristos răstignit. A stat neclintită, plină de credință, speranță și dragoste. A stat în pace. Ea este mama noastră, regina noastră. Noi suntem fiii încredințați ei de însuși Cristos. Ea ne ajută să spunem astăzi, în aceată clipă încercată de durere: Mergeți și trăiți în pace! Ascultați-l pe Cristos! Faceți tot ce vă va spune! Iar Domnul, astăzi, privindu-ne inima, ne spune: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” (In 2,5; 11,25-26).


Lecturile alese pentru celebrarea acestor mistere
în biserica sfânta Fecioară Maria, Regină, (Iugani, județul Iași) au fost:
Lectura I: Rom 8,31b-35.37-39
Psalmul: Ps 62 (63), 2-6.8-9 (Sufletul meu e însetat de tine, Dumnezeul meu)
Evanghelia: Mt 5,1-12a


Vă invit să citiți și:

 

 

Scrisoarea unui preot înainte să moară

preot moarte fericire martiriuA ales viața unui ”preot desculț” și cu o profundă simplitate a încercat să fie fidel vocației sale. Încă din tinerețe a avut mari probleme cu inima și rinichii ceea ce  l-a obligat să facă dializă pentru mulți ani. A trăit fiecare moment fără să-l piardă, până când a murit la Madrid în 11 iunie 1991. Vrem să vă împărtășim ultimul articol pe care l-a scris înainte să plece la Domnul, o scrisoare către Dumnezeu, un text prețios demn să fie cunoscut.

„Mulțumesc. Cu acest cuvânt aș putea să conchid scrisoarea mea, Dumnezeu, sau „iubirea mea”.  Fiindcă  tot ceea ce vreau să zic e acest lucru: mulțumesc, mulțumesc. Dacă aș analiza cei 55 de ani ai mei, ce aș putea să găsesc în afară de iubirea Ta fără sfârșit? Nu există nicio parte din istoria mea în care milostivirea Ta să nu fi fost peste mine. Nu a fost niciun moment în care să nu experimentez prezența Ta iubitoare și paternă alinâdu-mi sufletul.

Ieri am primit o scrisoare de la o prietenă ce a aflat recent de problemele de sănătate pe care le am și, care mi-a scris supărată: „O mare supărare stăpânește toată ființa mea, mă răzvrătesc mai mult contra lui Dumnezeu care permite oamenilor ca tine să sufere”. Sărăcuța de ea! Afecțiunea sa pentru mine nu o lasă să vadă adevărul. Deoarece – pe lângă faptul că eu nu sunt mai important ca nici o altă persoană – viața mea dă mărturie pentru două lucruri: în cei 55 de ani am suferit nu puțin din partea oamenilor. Din partea lor am primit suferințe și ofense, singurătate și neînțelegere. Dar, de la Tine am primit o imensitate de gesturi de iubire.

Mi-ai dat, înainte de toate, posibilitatea să exist. Această minune de a fi om. Bucuria de a respira frumusețea lumii. Darul să mă simt bine în familia umană. Conștientizare că, după tot, dacă ar trebui să fac bilanțul rănilor primite acestea ar fi mult mai puține în comparație cu marea iubire pe care aceiași oameni au pus pe cealaltă parte a balanței vieții mele. Dar în numele cui aș putea pretinde să fiu martir al condiției umane dacă știu că, în final, am avut mai multă înțelegere și susținere decât dificultăți?

Și apoi, Tu ai însoțit darul existenței cu cel al credinței. Încă din copilărie am simțit prezența sa în fiecare moment. Pentru mine, imaginea era aceea a unui Dumnezeu simplu. Nu am fost niciodată speriat de numele Tău. Am plantat în inima mea sentimentul minunat de a ști că am iubit, că m-am simțit iubit, și de a fi experimentat prezența Ta permanentă. Am trăit între oameni care și-au blestemat ziua în care s-au născut, care au strigat că nu au cerut ei să se nască. Nici eu nu am cerut, deoarece înainte nu eram. Dar apoi am cunoscut ceea ce era viața mea, am strigat către Tine cerându-Ți viața, și e chiar aceasta ceea ce mi-ai dat.

Cred că a fost decisiv că m-am născut în familia pe care Tu ai ales-o pentru mine. Astăzi nu aș avea tot ceea ce am primit, dacă nu aș fi avut părinții și frații pe care i-am avut. Au fost toți mărturii vii a prezenței iubirii Tale. De la ei am învățat – foarte ușor – cine ești Tu. De atunci am început să Te iubesc și, deci să iubesc pe toți și tot. Ar fi fost absurd să nu Te iubesc. Ar fi fost dificil să trăiesc în amărăciune. Fericirea, credința și încrederea în viață au fost, pentru mine, ca o gustare delicioasă pregătită de mama la prânz. Ceva ce exista sută la sută. Și dacă nu era, ar fi fost pentru faptul că în ziua respectivă unele produse erau prea scumpe, nu pentru că ar fi fost mai puțină iubire. Apoi am învățat că durerea făcea parte din joc. Nu era un blestem, ci ceva în legătură directă cu cât dă viața; ceva ce, în orice caz, nu ar fi putut să ia bucuria întregului.

Mulțumesc pentru toate acestea – mă simt un pic încurcat să o zic – durerea nu îmi face rău, nici amărăciunea nu mă necăjește. Nu pentru că eu aș fi curajos, ci fiindcă am învățat de copil să mă concentrez pe aspectele pozitive ale vieții. Modul meu de abordare m-a împins să mă aștept la cei mai rău și astfel, când sosește, pentru mine e doar ușor gri. Un alt prieten mi-a scris în aceste zile spunându-mi că eu aș putea suporta dializa ”îmbătându-mă cu Dumnezeu”. Acest lucru mi se pare un pic prea mult și melodramatic. Fiindcă, din mai multe motive în Tine mă simt mereu protejat de o armură contra suferinței. Sau, poate adevărata durere încă nu a venit.

Uneori mă gândesc că am avut „prea mult noroc”. Sfinții ți-au oferit lucruri mari. Eu nu am avut niciodată nimic important de oferit. Mă tem că, atunci când voi muri, voi avea aceeași impresie pe care a avut-o mama mea în acel moment: să mor cu mâinile goale deoarece nu mi-ai dat niciodată ceva cu adevărat dificil ca să pot să-ți ofer. Nici măcar singurătatea. Iartă-mă, dar ce pot să fac dacă nu m-ai abandonat niciodată? Din când în când mă cutremur la gândul că voi muri fără să fi stat cu tine în Grădina Măslinilor, fără să am și eu agonia mea din Ghetsimani. Dar ești Tu Cel care – nu se știe de ce – nu m-ai luat cu tine în Duminica de Florii. Câteodată – în visurile mele de eroism – mi-ar fi plăcut să am măcar o criză puternică de credință pentru a-mi demonstra mie și Ție că o am. Se spune că adevărata credință este pusă la proba focului. Iar eu nu am întâlnit nimic în afara de mâinile Tale care mă protejau și mă dezmierdau.

Și nu se pune problema, cu siguranță, că aș fi fost mai bun decât alții. Păcatul a pus rădăcini în mine și Tu și eu știm cât de profunde. Dar adevărul e că nici în acele momente dificile nu am simțit pe deplin flacăra neagră a răului, fiindcă Tu ai adus multă lumină în mine. În mizerie am rămas al Tău.

Mi-ar plăcea să mă laud că am suferit persecuții și dificultăți. Dar tu ști că am fost înconjurat mai mult de persoane minunate decât de trădători și că am primit, pentru fiecare neînțelegere, zece zâmbete. Am fost fericit căci răul nu mi-a cauzat niciodată daune și, mai mult, nu mi-a lăsat nicio tristețe în lăuntrul meu. Chiar și cu cei care nu s-au comportat bine am reușit să fiu prietenul cel mai bun, uneori misterios.

Mi-ai dăruit darul minunat al vocației mele. Să fim perfecți e imposibil, Tu știi acest lucru. Dar e ceva minunat, asta o știu. Astăzi nu am, clar, entuziasmul îndrăgostirii din primele zile. Dar, din fericire să celebrez Liturghia nu a devenit ceva banal, iar când mă spovedesc  tremur de fiecare dată. Cunosc chiar și bucuria supremă pentru a ajuta oamenii – mereu mai mult decât aș putea singur – și de a anunța numele Tău. Știi că și acum plâng la citirea parabolei Fiului Risipitor? Totuși, mulțumită Ție, nu reușesc să vorbesc de Patimile Tale și de moartea Ta fără să mă emoționez…

Pentru că, natural, darul Tău cel mai mare a fost Fiul Tău Isus. Dacă aș fi fost cel mai nefericit dintre oameni și, dacă nefericirea ar fi fost prezentă în fiecare aspect al vieții mele, știu că ar fi fost suficient să amintesc numele lui Isus pentru a trece peste orice moment dificil. Faptul că Tu ai fost unul dintre noi îmi dă curaj în fața oricărui faliment uman.  Cum am putea să fim triști știind că picioarele Tale au călcat pe această planetă? Putem să dorim ceva mai multă iubire decât aceea pe care ne-o dă simpla gândire a privirii Mariei?

Am fost fericit, cu siguranță. Cum aș putea să nu fiu? Și eu am fost fericit aici, fără să aștept gloria din Cer. Știi că nu îmi e frică de moarte, dar nici nu mă grăbesc prea tare ca să vină. Voi fi acolo în brațele Tale mai mult decât sunt acum? Deoarece aceasta este surpriza, Cerul îl avem deja din momentul în care Te putem iubi. Are dreptate prietenul meu Cabodevilla, noi murim fără să știm care e cel mai mare dar al Tău: dacă e faptul că Tu ne iubești sau că Tu ne permiți să Te iubim.

Din această cauză îmi pare rău pentru cei care nu prețuiesc viața lor. Dar da, facem ceva ce este infinit mai mare decât natura noastră: să Te iubim, să colaborăm cu Tine în construirea marelui edificiu al iubirii!

Îmi este dificil să zic că aici îți dăruim glorie. Ar fi prea mult! Mă mulțumesc să cred că odihnindu-mi capul în mâinile Tale  îți dă posibilitatea să mă iubești.  Îmi vine să râd la ideea că am merge în cer ca și o recompensă. Recompensă pentru ce? Ne amăgim singuri, Tu ne dăruiești cerul și noi pretindem că l-am meritat. Iubirea, și lucrul acesta îl știi foarte bine, e singura sa proprie recompensă. Și fericirea nu este consegvența și nici fructul iubirii. Iubirea este, deja singură, fericire. Să știm că ești Tatăl este deja paradis. Normal că nu vreau mai mult, fiindcă te doresc doar pe Tine. Să Te iubesc deja este un dar. Nu ai putea să-mi dai mai mult.

Pentru toate acestea, Dumnezeul meu, am vrut să vorbesc despre Tine și cu Tine în această pagină finală din al meu ”Rațiuni pentru a iubi”, Tu ești ultimul și unicul meu motiv de iubire. Nu sunt altele. Cum aș avea speranță fără Tine? Pe ce s-ar baza bucuria mea, dacă nu ai fi Tu? Tu ești Cel care dai forță și sens la toate. Știu bine că ceea ce trebuie să fac eu ca și om e să repet și să repet numele Tău. Și să mă retrag”.

De Luisa Restrepo

Traducere:AMR

 Articol preluat de pe www.e-comunio.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: