Idealul omului…

Maica Tereza_omul si slujirea

Maica Tereza de Calcutta, vorbind odata despre idealul omului si despre piedicile care se opun atingerii acestui ideal, spunea urmatoarele cuvinte:
„Omul este irational, ilogic, egocentric.
Nu conteaza, tu iubeste-l.
Daca faci binele, vor spune ca ai scopuri ascunse, egoiste.
Nu conteaza, tu fa acel bine.
Daca-ti atingi propriile teluri, vei gasi prieteni falsi si dusmani adevarati.
Nu conteaza, tu realizeaza-le.
Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat.
Nu conteaza, tu sa-l faci.
Onestitatea si sinceritatea te fac vulnerabil.
Nu conteaza, tu fii deschis si cinstit.
Ceea ce ai construit ani de-a rândul poate fi distrus într-o clipa.
Nu conteaza, tu construieste.
Daca-i ajuti pe oameni, ei se vor ridica împotriva ta.
Nu conteaza, tu ajuta-i.
Daca dai ce ai mai bun în tine, lumea te va lua în râs, sau chiar la bataie.
Nu conteaza, tu da ce ai mai bun în tine”.
(www.ercis.ro)
Reclame

Acum voi putea să le spun acolo sus: omul există, l-am întâlnit

Fetita in adoratie„Undeva am citit: «Dumnezeu există, eu l-am întâlnit!». Asta după aceea! Lucrul mă surprinde! Că Dumnezeu există, este în afara discuţiei! Dar că l-a întâlnit cineva înaintea mea, asta chiar că mă surprinde! Pentru că eu am avut privilegiul de a-l întâlni pe Dumnezeu chiar în momentul în care mă îndoiam de El! Într-un sătuc din Lozère, părăsit de oameni. Treceam prin faţa vechii biserici şi am intrat… Şi acolo am rămas orbit… de o lumină intensă… insuportabilă! Era Dumnezeu… Dumnezeu în persoană… Dumnezeu care se ruga! Mi-am spus: Cui se roagă? Oare se roagă pe sine însuşi? Nu! Îl ruga pe om. Mă ruga pe mine! Spunea: «O, omule! Dacă exişti, dă-mi un semn!». Am spus: «Dumnezeul meu, iată-mă aici!». El a spus: «Minune! O apariţie umană!». I-am spus: «Dar, Dumnezeul meu… cum poţi să te îndoieşti de existenţa omului, dat fiind că tu eşti cel care l-ai creat?». Mi-a spus: «Da… dar este aşa de mult timp de când nu mai vedeam unul în biserica mea… încât m-am întrebat dacă nu era o fantezie!». I-am spus: «Iată-te asigurat, Dumnezeul meu!». Mi-a spus: «Da! Acum voi putea să le spun acolo sus: omul există, l-am întâlnit»” (Raymond Devos).

Exortaţia apostolică a papei Francisc ne invită să-l parafrazăm sau să-l completăm pe acest mare umorist francez, adăugând: „Un om, un om sfânt, există, eu l-am întâlnit”. Gaudete et exsultate ne oferă clarificări despre ceea ce face sfântă persoana aceasta sau aceea, fie ea bărbat sau femeie. Dar nimic nu înlocuieşte contactul direct cu un martor, un misionar sau o persoană umilă şi bucuroasă. Fie ea căsătorită, celibatară, divorţată, neputincioasă, văduvă, recăsătorită, homosexuală, femeie de afaceri sau fără locuinţă fixă, sau chiar victimă a abuzurilor. Cum se manifestă sfinţenia lor specifică şi unică? Aleargă, se dilată şi se răspândeşte în sufletele lor simple şi înfrânte (Margherita Porete, Oglinda sufletelor simple). Ca şi cum, în fiecare moment, vieţile lor ar fi inspirate şi inspiratoare, ca şi cum deciziile lor ar fi mereu luate în funcţie de un Altul sau de alţii, ca şi cum ar fi posedate de umilinţă, de bucurie, de compasiune, de milostivire, şi ca şi cum nimic n-ar mai avea importanţă.

Aceşti sfinţi ignoraţi, trecuţi neobservaţi, aproape invizibili, trăiesc cu bucurie şi forţă interioară o fericire, propria lor fericire, pe care n-au ales-o în mod necesar, ci care li s-a impus prin forţa vieţii lor. De exemplu, acea mamă de familie pe care o cunosc, văduvă de câteva luni, cu şapte copii, bunică a circa douăzeci de nepoţi şi străbunică a strănepoţilor al căror număr s-a pierdut. Fericirea sa este simplă: „Fericiţi cel care, ca tatăl fiului risipitor, ştie să aştepte, să vegheze şi să se roage, şi să alerge pentru a-l îmbrăţişa pe cel care se întoarce mortificat, dărâmat şi dezorientat” (cf. Lc 15,20). Am văzut-o acţionând aşa cu cineva. Din gura ei nu iese niciodată un cuvânt rău, ci numai cuvinte de recunoştinţă, de înţelegere, de iertare şi de deschidere. Nu există din partea sa nicio judecată, ci alegerea reînnoită în fiecare zi de a încerca să înţeleagă acea situaţie negativă sau distructivă. Casa sa pierdută printre câmpiile din Champagne este deschisă, în adevăratul sens al cuvântului. Nu încuie cu cheia uşa, nici pe cea a inimii sale. Trăind cu ei mai multe zile, am putut să împărtăşesc simplul moment de dimineaţă: împreună am citit textele de la Liturghia zilei, aşa, fără comentarii, apoi am recitat o decadă de rozariu având în mijloc nume de persoane aflate în dificultate de aproape sau de departe, tot fără comentarii. Acolo era secretul sfinţeniei sale, în acea căutare continuă şi zilnică de coerenţă între ceea ce era vestit dimineaţa în Cuvânt şi trăirea din timpul zilei. Nimic complicat, numai o simplitate bucuroasă mereu în fază de adaptare şi de deschidere.

Cealaltă martoră care mă face să-mi vină voinţa de a umbla în această sfinţenie este o călugăriţă bătrână, a cărei fericire se înscrie în fiecare por al inimii sale, al trupului său şi al privirii sale. Fericirea sa este: „Fericite prostituatele şi vameşii pentru că ne vor preceda în împărăţia cerului” (cf. Mt 21,31). Din nou, nimic n-o diferenţiază exterior de ceilalţi: această dimensiune de milostivire şi de compasiune o exprimă cu atitudini şi gesturi aproape invizibile şi impregnate de mare dulceaţă. Nu o închide niciodată pe aceasta sau pe aceea într-o judecată, într-o acuză sau o decizie definitivă. În fiecare zi privirea sa vede dincolo de aparenţe, ca şi cum ochii săi ar fi devenit cei ai lui Cristos pe cruce când îi spune tâlharului: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. În viaţa sa, această femeie a avut multe responsabilităţi şi a mers mereu în întâmpinarea unor situaţii sau persoane dificile, ajutând, punând în pericol reputaţia sa şi reuşind adesea şi aproape întotdeauna să-i facă să câştige iubirea (sau paradisul…).

Închei cu Jean Vanier. Iată un om care ar fi putut să devină un politician, un filozof sau şi un eminent profesor universitar. Fericirea care mă face să văd prin activitatea sa este: „Fericit cel care-l primeşte pe Duhul Sfânt şi se lasă trimis” (cf. In 20,22). Vanier este dulceaţa, bucuria profundă, ascultarea, angajarea fără lăudăroşenie printre cei mai mici, este simţul umorismului, este înţelegerea profundă a situaţiilor, este îndrăzneala inspirată care a inspirat atâtea şi atâtea persoane printre cei mai nevoiaşi. În el nu există nicio ostentaţie, nicio lecţie de morală, nici mari discursuri, ci gesturi şi cuvinte care vin dintr-o inimă locuită de Forţa Duhului Sfânt şi de atitudini care ar fi putut să apară aproape ridicole în ochii lumii, dar care au devenit profetice pentru toată omenirea.

În ultima exortaţie apostolică se citeşte: „fiecare sfânt este o misiune” (Gaudete et exsultate, 19), fiecare om este o misiune; este şi un misionar. De fapt, o misiune fără misionar riscă să fie o aramă sunătoare. Ceea ce-l face pe misionar „atrăgător” sunt fericirea, faţa, privirea sau un cuvânt al lui Cristos pe care el îl întrupează până la capăt, în fiecare zi, fără a face zgomot şi cu bucurie. Când avem norocul de a întâlni unul dintre aceşti bărbaţi sau una dintre aceste femei, ei produc în noi un soi de zdruncin al pământului şi al inimii. De fapt ne lucrează şi ne mişcă, ne fascinează şi ne atrag, ne luminează şi ne tulbură. Atunci ne este dat să trăim o neplăcere sănătoasă: „Există o singură tristeţe în viaţă, aceea de a nu fi sfinţi”.

(Sfinţii care se pot întâlni
În „Gaudete et exsultate”
de Catherine Aubin

 După L’Osservatore Romano, 14 aprilie 2018
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro

Tu crezi în iubire sau preferi „refrenul autosuficienței”?

ego egoism autosuficienta mandrieCândva lucrurile păreau clare și toată lumea repeta: „Să nu faci ce face popa, ci să faci ce spune popa” (cf. Mt 23,3-4). Acum însă cine mai ascultă ce spune „popa”, preotul? Cine mai ascultă ce spun maeștrii? Cine mai ascultă ce spune Dumnezeu?

Acum inimile ne sunt cuprinse de „refrenul autosuficienței”: „Știu eu ce-i cel mai bine pentru mine! N-am nevoie de sfaturile altora!”. Și astfel refuzăm învățăturile părinților, preoților, profesorilor, chiar și învățăturile lui Dumnezeu.

De fapt, nu învățătura lor o respingem, ci dragostea lor. Învățătura lor nu este decât ecoul iubirii pe care ne-o poartă. Însă noi nu avem încredere că suntem iubiți, că există persoane care ne iubesc și care chiar ne vor binele. Cât de tristă și singură este inima care nu mai crede în iubire!

Dumnezeu nu era obosit de tăcere când a început să-i vorbească omului. Liniștea se împăca bine cu divinitatea, însă Domnul a rupt tăcerea, Cuvântul s-a făcut trup și ni s-a arătat (cf. In 1,14), tocmai pentru că ne iubește și vrea să ne arate calea pentru a crește în înțelepciune, statură și har (cf. Lc 2,52)! Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne arată că unul singur este învățătorul nostru, unul singur este Tatăl nostru, iar noi toți suntem frați (cf. Mt 23,8-9)

Cine ne împiedică să acceptăm ajutorul, sfatul, învățătura părinților sau a profesorilor sau a Bisericii? Cine ne împiedică să trăim ca frați? Orgoliul! Suntem atât de mândri, încât preferăm mai degrabă să fim orfani, decât să-l avem pe Dumnezeu ca tată! Suntem atât de mândri încât preferăm mai degrabă să trăim în singurătate, decât să avem frați cu care să ne împărțim viața, bunurile, bucuriile, durerile… Ne-am injectat inima cu autosuficiență și acum preferăm să rătăcim, să umblăm în întuneric, decât să acceptăm înțelepciunea părinților și a Bisericii.

„Oare nu este un singur tată pentru noi toţi? Oare nu un singur Dumnezeu ne-a creat? De ce ne trădăm unul pe celălalt, profanând alianţa părinţilor noştri?” (Mal 2,10)

Dacă vrem să ne salvăm, trebuie să ne înnoim inima: „Aruncaţi de la voi toate răutăţile voastre şi înnoiţi-vă inima și duhul!”(cf. Ez 18,31). Să credem în iubire! Să avem încredere în oamenii care ne vor binele. Să înțelegem că Dumnezeu ne este Tată, iar Cristos este și rămâne singurul maestru spre viața veșnică. Să primim Cuvântul Domnului așa cum este, „nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează cu putere în noi, cei care credem” (1Tes 2,13).

Aceste adevăruri au ecou doar în sufletul îmbrăcat în umilință, în sufletul „copilului” care întinde brațele spre Dumnezeu și-i spune „Tată!”, doar în sufletul celui pentru care Biserica este mamă, izvor de înțelepciune și de sfințenie.


Unul singur este Învățătorul nostru, Cristos,
iar noi toți, absolut toți, suntem frați (cf. Mt 23,8)!


5 noiembrie 2017 

† DUMINICA a 31-a de peste an
Sf. Grigore Lakota, ep. m.
Mal 1,14b-2,1-2.8-10; Ps 130; 1Tes 2,7b-9.13; Mt 23,1-12

LECTURA I
Voi v-aţi îndepărtat de la cale şi mulţi s-au poticnit de lege.
Citire din cartea profetului Malahia 1,14b-2,2b.8-10
Mare rege sunt eu – spune Domnul Sabaot – şi numele meu este înfricoşător printre neamuri. 2,2bVoi trimite împotriva voastră blestemul, şi voi blestema binecuvântările voastre; ba chiar le-am blestemat, pentru că nu este nimeni între voi care să pună la inimă. 8 Dar voi v-aţi îndepărtat de la cale şi mulţi s-au poticnit de lege; aţi distrus alianţa cu Levi – zice Domnul Sabaot. 9 De aceea, şi eu v-am făcut să fiţi nişte dispreţuiţi şi nişte zdrobiţi pentru tot poporul, pentru că nu aţi păzit căile mele şi v-aţi înălţat faţa împotriva legii. 10 Oare nu este un singur tată pentru noi toţi? Oare nu un singur Dumnezeu ne-a creat? De ce ne trădăm unul pe celălalt, profanând alianţa părinţilor noştri?

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 130(131),1.2.3
R.: Păzeşte sufletul meu în pace la tine, Doamne!

1 Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată,
nici nu privesc cu trufie;
nu umblu după lucruri prea mari
şi prea înalte pentru mine. R.

2 Sufletul îmi este împăcat şi liniştit,
ca un copil înţărcat la sânul mamei sale.
Da, sufletul meu este în mine
ca un copil înţărcat în braţele mamei sale. R.

3 Să nădăjduiască Israel în Domnul,
de acum şi până-n veac! R.

LECTURA A II-A
Ne-ar fi plăcut să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni 2,7b-9.13
Fraţilor, ne-am făcut blânzi în mijlocul vostru ca o doică ce îşi dezmiardă copiii. 8 Atât de ataşaţi eram de voi, încât ne-ar fi plăcut să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre, pentru că ne deveniserăţi dragi. 9 De fapt, vă aduceţi aminte, fraţilor, de truda şi osteneala noastră: noaptea şi ziua lucram, ca să nu devenim o povară pentru niciunul dintre voi, şi am predicat între voi evanghelia lui Dumnezeu. 13 Şi, de aceea, noi îi mulţumim lui Dumnezeu fără încetare, pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-aţi auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează cu putere în voi, cei care credeţi.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 23,9b.10b
(Aleluia) Unul este Tatăl vostru, cel ceresc şi unul este maestrul vostru: Isus Cristos. (Aleluia)

EVANGHELIA
Ei spun şi nu fac.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 23,1-12
În acel timp, Isus s-a adresat mulţimilor şi discipolilor săi, spunând: „Cărturarii şi fariseii s-au aşezat pe catedra lui Moise. 3 Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac! 4 Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget. 5 Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni: îşi lărgesc filacterele şi îşi lungesc ciucurii; 6 le plac locurile de onoare la ospeţe şi primele locuri în sinagogi, 7 să fie salutaţi prin pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi”. 8 Dar voi să nu fiţi numiţi «rabbi», pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi! 9 Şi nici «tată” să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc! 10 Nici să nu fiţi numiţi «maeştri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos! 11 Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru! 12 Căci oricine se va înălţa va fi umilit şi oricine se va umili va fi înălţat!”

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: