Primăvara creștinilor și risipa de energie

Risipim energie căutând vinovați pentru ce (ni) se întâmplă.
Epuizăm resurse lăsându-ne cuprinși de nerăbdare și ură.
Considerăm viața o proprietate manipulabilă,
iar pe celălalt un instrument.
Devenim mânioși când nu-l mai putem controla,
când descoperim că celălalt este diferit,
mai bun sau mai sănătos decât noi.
Mânioși, am vrea să decidem noi moartea și viața,
cine să fie cuprins de boală și cine nu.

Ești doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul,
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

Suferința care ne inundă simțurile risipește calmul caracteristic lunii florilor, „primăverii” creștinilor, timpului Pascal. În aceste vremuri de grea încercare, cei care credem în Cristos înviat trebuie să fim „o singură inimă și un singur suflet”: să punem totul în comun ca să dăm mărturie cu multă putere despre învierea Domnului (Fap 4,32-33).

Zilele întunecate de suferință ne alungă calmul, ba chiar și bunăvoința. Uneori se risipește și speranța, iar lipsiți de ea devenim șovăielnici în credință și iubire. Ne temem de răul care vine. Ne pierdem calmul și devenim mânioși. Începem să ne luăm la trântă cu răul, în loc să ne ținem și mai strâns de Dumnezeu. Risipim energie căutând vinovați pentru ce (ni) se întâmplă. Epuizăm resurse lăsându-ne cuprinși de nerăbdare și ură. Considerăm viața o proprietate manipulabilă, iar pe celălalt un instrument. Devenim mânioși când nu-l mai putem controla, când descoperim că celălalt este diferit, mai bun sau mai sănătos decât noi. Mânioși, am vrea să decidem noi moartea și viața, cine să fie cuprins de boală și cine nu.

Aceasta în loc să facem liniște și să invocăm prezența Domnului. El poate spune și astăzi „mării virusate”: „Potolește-te!”. Iar peste inima noastră s-ar așeza calmul (Mc 4,39).

Este adevărat: suntem prea mici ca să luptăm singuri răul. Însă, deși mici, avem Duhul înfierii care ne ajută să-i spunem lui Dumnezeu Tată (Rom 8,15). Am primit harul credinței: suntem copii iubiți de Tatăl și ne putem ține de mână cu Domnul care a învins moartea, răul și boală, cu Domnul care dă speranță și viitor. El poate să liniștească Pământul zdruncinat de virus, de neliniște, de ură (Mt 4,23; Ier 29,11).

Când suntem încercați de dubii în privința eficacității ținerii de mână cu Domnul, să recitim cu smerenie minunea orbului vindecat: „I-au adus un orb și l-au rugat să-l atingă. Isus, luându-l de mână, l-a condus în afara satului” și l-a vindecat. Iar orbul vedea toate lucrurile clar. Când Dumnezeu te ia de mână ești salvat: începi să „vezi clar” lumea și omul pe care îl desconsiderai, omul de lângă tine care părea un „copac care umblă”, un obiect (Mc 8,22-25). Să folosim acest timp pentru a cultiva calmul, risipindu-se astfel din noi orice ură, orice mânie, și devenind fiii Dumnezeului încet la mânie și plin de iubire (Ex 34,6).

Cristos e veșnic viu!

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. De mână cu Dumnezeu: Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii.

2. De mână cu Dumnezeu: Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

Să ne hrănim viitorul!

Oferă și tu o carte și o pâine unui copil sărac!

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Arată-mi omul care este în tine și eu ți-l voi arăta pe Dumnezeul meu

„Datorită faptului că orbii nu văd,
nu se poate spune că lumina soarelui nu strălucește”.

Dacă spui: Arată-mi-l pe Dumnezeul tău, eu îți voi spune: Arată-mi omul care este în tine și eu ți-l voi arăta pe Dumnezeul meu. Deci, arată-mi dacă ochii sufletului tău văd și urechile inimii tale aud!
    De fapt, cei care văd cu ochii trupului percep ceea ce se desfășoară în această viață pământească și deosebesc lucruri diferite între ele: lumina și întunericul, albul și negrul, urâtul și frumosul, armoniosul și haoticul, ceea ce este bine măsurat și ceea ce nu este, ceea ce priso­sește în componentele sale și ceea ce are lipsuri. Același lucru se poate spune despre ceea ce revine urechilor și anume sunetele acute, grave și dulci. În același mod se comportă și urechile inimii și ochii sufletului în privința vederii lui Dumnezeu.
    Într-adevăr, Dumnezeu este văzut de cei care îl pot vedea, adică de aceia care au ochii minții deschiși. Toți au ochi, dar unii îi au încețoșați și nu văd lumina soarelui. Totuși, datorită faptului că orbii nu văd, nu se poate spune că lumina soarelui nu strălucește. De aceea, pe bună dreptate ei își atribuie lor și ochilor lor întune­ricul propriu. Tu ai ochii sufletului încețoșați da­torită păcatelor tale și datorită faptelor tale rele.
    Ca o oglindă strălucitoare, așa de curat trebuie să fie sufletul omului. Însă atunci când oglinda se deteriorează, chipul omului nu mai poate fi văzut în ea. În același fel, atunci când păcatul a luat în stăpânire omul, el nu mai poate să-l vadă pe Dumnezeu.
    Însă, dacă vrei, poți să fii vindecat. Încredințează-te medicului și el îți va opera ochii sufletului tău și ai inimii tale. Cine este acest medic? Este Dumnezeu care, prin Cuvântul și Înțelepciunea sa, vindecă și dă viață. Dumnezeu, prin Cuvântul și Înțelepciunea sa, a creat toate lucrurile: într-adevăr, prin cuvântul Dom­nului au fost făcute cerurile și, prin suflarea gurii lui, toate oștirile sale (Ps 32,6). Înțelepciunea sa este infinită. Cu Înțelepciunea, Dumnezeu a pus temeliile pământului, cu înțelepciunea, a format cerurile. Dato­rită științei sale, se deschid abisurile și norii revarsă rouă.
    Omule, dacă înțelegi aceste lucruri și trăiești în curăție, sfințenie și dreptate, poți să-l vezi pe Dum­nezeu. Însă, înainte de toate, să meargă înainte, în inima ta, credința și frica de Dumnezeu și atunci vei înțelege toate acestea. Când vei depune caracterul tău muritor și te vei îmbrăca în nemurire, atunci îl vei ve­dea pe Dumnezeu în funcție de meritele tale. Împreună cu sufletul tău, el face să învie și trupul tău, făcându-l nemuritor, și atunci, dacă acum crezi în el, devenit nemuritor, îl vei vedea pe Cel Nemuritor.

Din lucrarea Către Autolic, a sfântului Teofil din Antiohia, episcop
Cartea 1, 2.7: PG 6, 1026-1027.1035
Fericiți cei curați cu inima căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu

Din Omiliile sfântului Vasile cel Mare, episcop
Omil. 20, Despre umilință, 3: PG 31, 530-531:
Cine se laudă, în Domnul să se laude

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

4.00 €

Pay with PayPal

Pentru ca săracii să nu creadă că strigătul lor a căzut în gol…

„Condiţia de sărăci nu se epuizează într-un cuvânt, ci devine un strigăt care străbate cerurile şi ajunge la Dumnezeu”.
„Condiţia de sărăci nu se epuizează într-un cuvânt, ci devine un strigăt care străbate cerurile şi ajunge la Dumnezeu”.

Săracul care are nevoie de ajutorul nostru nu este doar cel care locuiește peste mări și țări, la care ne gândim și ne lăsăm cuprinși de emoții. Nu! Săracul este omul concret pe lângă care am trecut fără să-l ajutăm, omul pe care nu îndrăznim să-l privim în ochi pentru că privirea lui ne străpunge inima și ne mustră conștiința! Acel om, săracul de lângă noi, trebuie să devină fratele nostru.

Celebrarea care va avea loc duminică, 18 noiembrie 2018, ne invită să ne revizuim atitudinea față de cei săraci, dar și față de propriile bogății (mici sau mari).


Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a II-a Zi Mondială a Săracilor (duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An, 18 noiembrie 2018)

Acest sărac strigă şi Domnul îl ascultă

1. „Acest sărac strigă şi Domnul îl ascultă” (Ps 34,7). Cuvintele psalmistului devin şi ale noastre în momentul în care suntem chemaţi să întâlnim diferitele condiţii de suferinţă şi marginalizare în care trăiesc atâţia fraţi şi surori pe care suntem obişnuiţi să-i desemnăm cu termenul generic de „săraci”. Cel care scrie acele cuvinte nu este străin de această condiţie, dimpotrivă. El trăieşte direct experienţa sărăciei şi, totuşi, o transformă într-o cântare de laudă şi de mulţumire adusă Domnului. Acest psalm ne permite şi nouă astăzi, cufundaţi în atâtea forme de sărăcie, să înţelegem cine sunt adevăraţii săraci spre care suntem chemaţi să ne îndreptăm privirea pentru a asculta strigătul lor şi a recunoaşte necesităţile lor.

Ni se spune, înainte de toate, că Domnul îi ascultă pe săracii care strigă către El şi este bun cu cei care caută refugiu în El cu inima frântă de tristeţe, de singurătate şi de excludere. Ascultă pe cei care sunt călcaţi în picioare în demnitatea lor şi, cu toate acestea, au forţa de a-şi ridica privirea spre înălţime pentru a primi lumină şi întărire. Ascultă pe cei care sunt persecutaţi în numele unei dreptăţi false, asupriţi de politici nedemne de acest nume şi timoraţi de violenţă; şi totuşi ştiu că au în Dumnezeu pe Mântuitorul lor. Ceea ce reiese din această rugăciune este înainte de toate sentimentul de abandonare şi încredere într-un Tată care ascultă şi primeşte. Pe lungimea de undă a acestor cuvinte putem înţelege mai profund ceea ce Isus a proclamat cu fericirea „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3).

În virtutea acestei experienţe unice şi, în multe privinţe, nemeritate şi imposibil de exprimat pe deplin, se simte oricum dorinţa de a o comunica altora, înainte de toate celor care sunt, ca psalmistul, săraci, refuzaţi şi marginalizaţi. De fapt, nimeni nu se poate simţi exclus de la iubirea Tatălui, în special într-o lume care ridică adesea bogăţia la prim obiectiv şi ne face închişi în noi înşine.

2. Psalmul caracterizează cu trei verbe atitudinea săracului şi raportul său cu Dumnezeu. Înainte de toate, „a striga”. Condiţia de sărăci nu se epuizează într-un cuvânt, ci devine un strigăt care străbate cerurile şi ajunge la Dumnezeu. Ce exprimă strigătul săracului dacă nu suferinţa şi singurătatea sa, dezamăgirea şi speranţa sa? Putem să ne întrebăm: cum oare acest strigăt, care urcă până în faţa lui Dumnezeu, nu reuşeşte să ajungă la urechile noastre şi ne lasă indiferenţi şi impasibili? Într-o Zi ca aceasta, suntem chemaţi la o serioasă examinare a conştiinţei pentru a înţelege dacă suntem cu adevărat capabili de a-i asculta pe săraci.

Avem nevoie de tăcerea ascultării pentru a recunoaşte glasul lor. Dacă vorbim noi prea mult, nu vom reuşi să-i ascultăm pe ei. Adesea, mi-e teamă că atâtea iniţiative deşi meritorii şi necesare, sunt adresate mai mult pentru a ne complace pe noi înşine decât pentru a primi cu adevărat strigătul săracului. În acest caz, în momentul în care săracii îşi fac auzit strigătul lor, reacţia nu este coerentă, nu este în măsură să intre în sintonie cu condiţia lor. Suntem aşa de prinşi într-o cultură care obligă să ne privim în oglindă şi să ne îngrijim de noi înşine peste măsură încât considerăm că un gest de altruism poate să fie suficient pentru a ne face satisfăcuţi, fără a ne lăsa compromişi direct.

3. Un al doilea verb este „a răspunde”. Domnul, spune psalmistul, nu numai că ascultă strigătul săracului, ci răspunde. Răspunsul, aşa cum este atestat în toată istoria mântuirii, este o participare deplină de iubire la condiţia săracului. Aşa a fost când Abraham îi exprima lui Dumnezeu dorinţa sa de a avea o descendenţă, cu toate că el şi soţia Sara, de acum bătrâni, nu aveau copii (cf. Gen 15,1-6). S-a întâmplat când Moise, prin focul unui tufiş care ardea intact, a primit revelarea numelui divin şi misiunea de a scoate poporul din Egipt (cf. Ex 3,1-15). Şi acest răspuns s-a confirmat de-a lungul întregului drum al poporului în pustiu: când simţea muşcăturile foamei şi setei (cf. Ex 16,1-16; 17,1-7), şi când cădea în mizeria cea mai rea, adică infidelitatea faţă de alianţă şi idolatria (cf. Ex 32,1-14).

Răspunsul lui Dumnezeu dat săracului este mereu o intervenţie de mântuire pentru a îngriji rănile sufletului şi trupului, pentru a restitui dreptate şi pentru a ajuta să reia viaţa cu demnitate. Răspunsul lui Dumnezeu este şi un apel pentru ca oricine crede în El să poată facă la fel în limitele umanului. Ziua Mondială a Săracilor vrea să fie un mic răspuns care de la Biserica întreagă, răspândită în toată lumea, se adresează săracilor de orice tip şi din orice ţară ca să nu creadă că strigătul lor a căzut în gol. Probabil, este ca o picătură de apă în deşertul sărăciei; şi totuşi poate să fie un semn de împărtăşire pentru cei care sunt în nevoie, pentru a simţi prezenţa activă a unui frate şi a unei surori. Săracii nu au nevoie de un act de delegare, ci de implicarea personală a celor care ascultă strigătul lor. Grija credincioşilor nu se poate limita la o formă de asistenţă – deşi necesară şi providenţială într-un prim moment -, ci cere acea „atenţie de iubire” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 199) care îl onorează pe celălalt ca persoană şi caută binele său.

4. Un al treilea verb este „a elibera”. Săracul din Biblie trăieşte cu certitudinea că Dumnezeu intervine în favoarea sa pentru a-i reda demnitate. Sărăcia nu este căutată, ci creată de egoism, de mândrie, de aviditate şi de nedreptate. Rele vechi cât omul, dar cu toate acestea mereu păcate care implică atâţia nevinovaţi, ducând la consecinţe sociale dramatice. Acţiunea cu care Domnul eliberează este un act de mântuire pentru cei care i-au manifestat Lui propria tristeţe şi angoasă. Închisoarea sărăciei este frântă de puterea intervenţiei lui Dumnezeu. Atâţia psalmi relatează şi celebrează această istorie a mântuirii care se poate vedea în viaţa personală a săracului: „Căci el nu dispreţuieşte şi nici nu respinge cererea săracului şi nu-şi întoarce faţa de la el, iar când strigă către el, îl ascultă” (Ps 22,25). A putea contempla faţa lui Dumnezeu este semn al prieteniei sale, al apropierii sale, al mântuirii sale. „Ai privit la neputinţa mea, tu cunoşti frământările sufletului meu. […] ai pus în loc sigur picioarele mele” (Ps 31,8-9). A oferi săracului un „loc sigur” echivalează cu eliberarea lui din „laţul vânătorului” (cf. Ps 91,3), cu scoaterea lui din capcana pusă pe drumul său, pentru ca să poată merge zvelt şi privi viaţa cu ochi senini. Mântuirea lui Dumnezeu ia forma unei mâini întinse spre cel sărac, care oferă primire, protejează şi permite să simtă prietenia de care are nevoie. Pornind de la această apropiere concretă şi tangibilă începe un parcurs genuin de eliberare: „Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi promovarea săracilor, în aşa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune ca să fim docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului şi să-l ajutăm” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 187).

5. Pentru mine este motiv de înduioşare să ştiu că atâţia săraci s-au identificat cu Bartimeu, despre care vorbeşte evanghelistul Marcu (cf. 10,46-52). Orbul Bartimeu „şedea la marginea drumului” (v. 46), şi auzind că trecea Isus „a început să strige” şi să-l invoce pe „Fiul lui David” pentru ca să aibă milă de el (cf. v. 47). „Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare” (v. 48). Fiul lui Dumnezeu a ascultat strigătul său: „Ce vrei să fac pentru tine?”. Şi orbul i-a răspuns: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea” (v. 51). Această pagină din Evanghelie face vizibil ceea ce psalmul anunţa ca promisiune. Bartimeu este un sărac care ajunge lipsit de capacităţi fundamentale, cum sunt acelea de a vedea şi a munci. Câte parcursuri conduc şi astăzi la forme de precaritate! Lipsa de mijloace fundamentale de subzistenţă, marginalitatea când nu mai sunt în deplinătatea propriilor forţe de a munci, diferitele forme de sclavie socială, în pofida progreselor făcute de omenire… Ca Bartimeu, câţi săraci sunt astăzi la marginea drumului şi caută un sens pentru condiţia lor! Câţi se întreabă despre motivul pentru care au ajuns în fundul acestui abis şi despre modul în care pot ieşi de acolo! Aşteaptă ca vreunul să se apropie de ei şi să spună: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!” (v. 49).

Din păcate se întâmplă adesea că, dimpotrivă, vocile care se aud sunt cele ale reproşului şi invitaţiei de a tăcea şi de a îndura. Sunt voci distonate, adesea determinate de o fobie faţă de săraci, consideraţi nu numai ca persoane lipsite, ci şi ca oameni aducători de nesiguranţă, instabilitate, dezorientare de obiceiurile zilnice şi, de aceea, de respins şi de ţinut departe. Se tinde să se creeze distanţă între noi şi ei şi nu ne dăm seama că în acest mod ne distanţăm de Domnul Isus, care nu-i respinge, ci îi cheamă la El şi îi consolează. Cât de potrivite sună în acest caz cuvintele profetului cu privire la stilul de viaţă al credinciosului: „Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l” (Is 58,6-7). Acest mod de a acţiona permite ca păcatul să fie iertat (cf. 1Pt 4,8), ca dreptatea să parcurgă drumul său şi ca, atunci când noi vom striga către Domnul, atunci El va răspunde şi va spune: iată-mă! (cf. Is 58,9).

6. Săracii sunt primii abilitaţi să recunoască prezenţa lui Dumnezeu şi să dea mărturie despre apropierea sa în viaţa lor. Dumnezeu rămâne fidel faţă de promisiunea sa, şi chiar în întunericul nopţii oferă căldura iubirii sale şi a mângâierii sale. Totuşi, pentru a depăşi condiţia oprimantă de sărăcie, este necesar ca ei să perceapă prezenţa fraţilor şi a surorilor care se preocupă de ei şi care, deschizând uşa inimii şi a vieţii, îi fac să se simtă prieteni şi din familie. Numai în acest mod putem descoperi „forţa mântuitoare a existenţelor lor” şi „a le pune în centrul vieţii Bisericii” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 198).

În această Zi Mondială suntem invitaţi să dăm concreteţe cuvintelor din psalm: „Cei săraci vor mânca şi se vor sătura” (Ps 22,27). Ştim că în templul din Ierusalim, după ritul jertfei, avea loc ospăţul. În multe dieceze, aceasta a fost o experienţă care, anul trecut, a îmbogăţit celebrarea primei Zile Mondiale a Săracilor. Mulţi au găsit căldura unei case, bucuria unei mese festive şi solidaritatea celor care au voit să împărtăşească masa în manieră simplă şi fraternă. Aş vrea ca şi în acest an şi în viitor această Zi să fie celebrată sub semnul bucuriei pentru capacitatea regăsită de a fi împreună. A ne ruga împreună în comunitate şi a împărtăşi masa în ziua de duminică. O experienţă care ne duce la prima comunitate creştină, pe care evanghelistul Luca o descrie în toată originalitatea şi simplitatea sa: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune. […] Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap 2,42.44-45).

7. Sunt nenumărate iniţiativele pe care în fiecare zi comunitatea creştină le întreprinde pentru a da un semn de apropiere şi de alinare atâtor forme de sărăcie care sunt sub ochii noştri. Adesea colaborarea cu alte realităţi, care sunt motivate nu de credinţă şi de solidaritatea umană, reuşeşte să ducă un ajutor pe care singuri n-am putea să-l realizăm. A recunoaşte că, în lumea imensă a sărăciei, şi intervenţia noastră este limitată, slabă şi insuficientă ne conduce să întindem mâinile spre alţii, pentru ca o colaborare reciprocă să poată ajunge la obiectiv în manieră mai eficace. Suntem motivaţi de credinţă şi de imperativul carităţii, dar ştim să recunoaştem alte forme de ajutor şi solidaritate care îşi propun în parte aceleaşi obiective; cu condiţia să nu neglijăm ceea ce ne este propriu, adică a-i conduce pe toţi la Dumnezeu şi la sfinţenie. Dialogul dintre diferitele experienţe şi umilinţa de a presta colaborarea noastră, fără protagonisme de niciun fel, este un răspuns adecvat şi pe deplin evanghelic pe care-l putem realiza.

În faţa săracilor nu este vorba de a juca pentru a avea primatul de intervenţie, ci putem recunoaşte cu umilinţă că Duhul este cel care provoacă gesturi care să fie semn al răspunsului şi al apropierii lui Dumnezeu. Când găsim modul de a ne apropia de săraci, să ştim că primatul îi revine Lui, care a deschis ochii noştri şi inima noastră la convertire. Săracii nu au nevoie de protagonism, ci de iubire care ştie să se ascundă şi să uite binele făcut. Adevăraţii protagonişti sunt Domnul şi săracii. Cel care se pune în slujire este instrument în mâinile lui Dumnezeu pentru a face să se recunoască prezenţa sa şi mântuirea sa. Aminteşte asta sfântul Paul scriind creştinilor din Corint, care se întreceau între ei în carisme căutându-le pe cele mai prestigioase: „Ochiul nu poate să spună mâinii: «Nu am nevoie de tine» şi nici capul nu poate să spună picioarelor: «Nu am nevoie de voi»” (1Cor12,21). Apostolul face o consideraţie importantă afirmând că mădularele trupului care par mai slabe sunt cele mai necesare (cf. v. 22); şi că acelea pe care „le considerăm că ar fi mai puţin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă; în timp ce cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie” (v. 23-24). În timp ce dă o învăţătură fundamentală despre carisme, Paul educă şi comunitatea la atitudinea evanghelică faţă de membrii săi mai slabi şi nevoiaşi. Departe de discipolii lui Cristos sentimente de dispreţ şi de pietism faţă de ei; mai degrabă sunt chemaţi să le dea cinste, să le dea precedenţă, fiind convinşi că sunt o prezenţă reală a lui Isus în mijlocul nostru. „Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

8. Aici se înţelege cât de distant este modul nostru de a trăi de cel al lumii, care laudă, urmăreşte şi imită pe cei care au putere şi bogăţie, în timp ce marginalizează pe săraci şi îi consideră un rebut şi o ruşine. Cuvintele apostolului sunt o invitaţie de a da plinătate evanghelică solidarităţii cu mădularele mai slabe şi mai puţin dotate ale trupului lui Cristos: „Dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un mădular, toate se bucură cu el” (1Cor 12,26). În acelaşi mod, în Scrisoarea către Romani ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă cu cei care se bucură şi plângeţi cu cei care plâng. Să aveţi aceleaşi sentimente unii pentru alţii. Nu râvniţi la funcţii înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele modeste” (12,15-16). Aceasta este vocaţia discipolului lui Cristos: idealul la care trebuie să tindem cu statornicie este să asimilăm tot mai mult în noi „sentimentele lui Cristos Isus” (Fil2,5).

9. Un cuvânt de speranţă devine epilogul natural la care ne orientează credinţa. Adesea chiar săracii sunt cei care pun în criză indiferenţa noastră, fiică a unei viziuni despre viaţă prea imanente şi legate de prezent. Strigătul săracului este şi un strigăt de speranţă cu care manifestă certitudinea că este eliberat. Speranţa întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu care nu-l abandonează pe cel care se încredinţează Lui (cf. Rom 8,31-39). Scria sfânta Tereza de Avila în Drumul perfecţiunii: „Sărăcia este un bun care cuprinde în sine toate bunurile din lume; ne asigură o mare stăpânire, vreau să spun că ne face stăpâni ai tuturor bunurilor pământeşti, din moment ce ne face să le dispreţuim” (2,5). În măsura în care suntem capabili să discernem adevăratul bine noi devenim bogaţi în faţa lui Dumnezeu şi înţelepţi în faţa noastră şi în faţa altora. Este chiar aşa: în măsura în care reuşim să dăm bogăţiei sensul corect şi adevărat, creştem în umanitate şi devenim capabili de împărtăşire.

10. Îi invit pe confraţii episcopi, pe preoţi şi îndeosebi pe diaconi, cărora le-au fost impuse mâinile pentru slujirea adusă săracilor (cf. Fap 6,1-7), împreună cu persoanele consacrate şi cu atâţia laici şi laice care în parohii, în asociaţii şi în mişcări fac tangibil răspunsul Bisericii la strigătul săracilor, să trăiască această Zi Mondială ca un moment privilegiat de nouă evanghelizare. Săracii ne evanghelizează, ajutându-ne să descoperim în fiecare zi frumuseţea Evangheliei. Să nu lăsăm să cadă în gol această oportunitate de har. Să ne simţim cu toţii, în această zi, datornici faţă de ei, pentru ca întinzând reciproc mâinile unul spre altul, să se realizeze întâlnirea mântuitoare care susţine credinţa, face concretă caritatea şi abilitează speranţa să continue sigură pe drumul spre Domnul care vine.

Din Vatican, 13 iunie 2018
Comemorarea liturgică a sfântului Anton de Padova

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00


Conferinţă de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru a II-a Zi Mondială a Săracilor (14 iunie 2018)

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: