Șapte gânduri. Nu te pot uita. Iertarea. Corpul uman. Căsnicii fericite…

Am o singură mângâiere…

Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost invitat la o conferință în cadrul căreia trebuia să dialogheze cu tinerii. Unul dintre ei, cu un puternic iz de nemulțumire și pretinsă atotștiință, i-a spus papei: „Eu m-am săturat de Biserica asta de păcătoși, în care se minte, se fură, se greșește catastrofal”. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea i-a răspuns cu blândețe: „Fiule, știi, o singură mângâiere am: că în Biserica asta despre care vorbești e loc destul și pentru sfinți ca tine și pentru păcătoși ca mine”.john_paul_ii_pencil

„Biserica nu este un club de perfecţi, ci un spital pentru bolnavi”

Biserica de pe Muntele Fericirilor
Biserica de pe Muntele Fericirilor

Chiar dacă nimeni nu este „la înălţimea” idealurilor Bisericii, ea îi primeşte mereu pe toţi cu braţele deschise. Asta a declarat cardinalul arhiepiscop de New York, Timothy Dolan, într-un lung interviu dat agenţiei Zenit. În colocviu cu agenţia noastră, cardinalul, fost preşedinte al Conferinţei Episcopale a SUA, a exprimat propria gândire nu numai cu privire la Sinod, ci şi cu privire la adevăratul rol al Bisericii, la modul cum se desfăşoară acest rol în pontificatul lui Francisc şi la modul în care s-a desfăşurat cu predecesorii săi.

Cardinalul, originar din Saint Louis, a mai vorbit cu francheţe despre provocările pastorale din Arhidieceza de New York, despre acoperirea mediatică, precum şi despre oportunitatea ca Francisc să poată merge în vizită pastorală în Statele Unite, şi îndeosebi la New York, în 2015.

Care sunt speranţele dumneavoastră şi aşteptările dumneavoastră după sfârşitul Sinodului extraordinar şi în vederea adunării din 2015?

Aşteptarea mea este ca să existe o încurajare dată cuplurilor în mod minunat căsătorite şi familiilor noastre frumoase care trăiesc o viaţă care este plăcută lui Dumnezeu, coerentă cu toată frumuseţea Evangheliei şi trăită pe pământ pentru a se apropia cât mai mult posibil de iubirea şi de unitatea Preasfintei Treimi. Sper ca soţii şi soţiile să trăiască tipul de viaţă care este pentru noi o „icoană”, adică o reflecţie a pasiunii, a milostivirii şi a iubirii pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de om. Aceasta este maiestatea, este poezia, este istoria de iubire, frumuseţea căsătoriei care face parte din tradiţia noastră catolică. Deci speranţa mea este ca, într-o lume în care se întreabă dacă se poate rămâne uniţi pentru totdeauna, dacă se poate rămâne fideli şi îndrăgostiţi faţă de aceeaşi persoană şi se pot primi copiii ca pe un dar, ca pe o binecuvântare, şi nu ca pe o povară, Sinodul a reuşit să reafirme că „da, poţi paria viaţa că persoanele pot reuşi să facă asta!”. Pot reuşi să facă asta cu harul şi milostivirea lui Dumnezeu, care ne dăruieşte o viaţă de bucurie extraordinară. Deci, dacă am fost în stare să dăm acel sprijin şi încurajare poporului nostru, „Aleluia”!

Care a fost, după părerea dumneavoastră, tema cea mai importantă cu privire la Sinod?

Va fi contradictoriu, dar mesajul cel mai important este că nu vor fi schimbări. Sensibilitatea noastră constă în a reafirma fidelitatea faţă de nobleţea, sacralitatea şi măreţia învăţăturilor Bisericii despre familie şi căsătorie. În Sinod n-a fost vorba că trebuie schimbat ceva, ci de a reafirma mai bine învăţătura imutabilă a Bisericii într-o lume extraordinar de cinică şi sceptică referitor la posibilitatea unei vieţi veşnice, fidele şi formate din iubire.

În schimb, ce temeri?

Un pic există… Mai ales vrem să fim pe cât posibil mai clari şi convingători în a reafirma învăţătura veşnică a Bisericii despre căsătorie şi despre familie, fără a înspăimânta pe nimeni, fără a da impresia că vrem să marginalizăm nimic.

Ca în familii, tot aşa şi în Biserică există cei „mai mari” care trebuie să se ocupe să înveţe cu claritate şi să fie la înălţimea aşteptărilor, arătând virtute, responsabilitate, determinare, deşi menţinând o iubire extraordinară şi o delicateţe faţă de copii.

Dumnezeu este Tatăl nostru care ne învaţă ceea ce ne-a fost revelat nouă despre căsătorie. Biserica este mama noastră. Fie Dumnezeu fie Biserica au responsabilitatea supremă de a fi învăţători buni, exact cu ar face părinţii noştri.

Deci, cum putem reconcilia învăţăturile noastre nobile cu acela care nu este capabil să trăiască cu ele? Mă refer desigur la divorţuri, la cel care se căsătoreşte de mai multe ori şi la unirile de acelaşi sex. Cum putem continua să afirmăm ceea ce Dumnezeu ne-a învăţat fără a-i exclude? Cum putem face asta în aşa fel încât ei să reia în considerare învăţăturile lui Dumnezeu? Cum putem să-i facem să-şi amintească de faptul că, deşi nu sunt capabili să trăiască cu aceste învăţături, oricum pot să considere încă Biserica drept o familie, drept o casă spirituală? Iată provocarea: cum să fim învăţători de fermitate şi de iubire în acelaşi timp.

În ce mod Biserica poate să spună bun venit celui care nu reuşeşte să urmeze învăţăturile Bisericii?

Cred că trebuie să luăm aceste indicaţii de la Sfântul Părinte, care a spus: „Dacă tu eşti conştient că eşti un păcătos şi admiţi că eşti un păcătos, atunci sunt fericit să te întâlnesc, pentru că şi eu sunt păcătos! Uneşte-te cu mine şi cu marele grup de păcătoşi care caută să devină mai bun”. Trebuie să există o convertire în inimă, conform harului şi milostivirii lui Dumnezeu, şi lent, treptat, să se încerce apoi să se realinieze cu învăţăturile lui Isus şi ale Bisericii. Nu este un proces uşor şi cineva ar putea repeta greşelile, dar pentru aceasta avem sacramentul Pocăinţei. Îmi place să le amintesc oamenilor că Biserica nu este un club privat pentru perfecţi, ci un spital pentru bolnavi. Dacă eşti bolnav spiritual sau moral, eşti mai mult decât binevenit în Biserică, pentru că noi toţi suntem bolnavi. Chiar dacă tu ai comis cele mai grave greşeli, oricum eşti „acasă” şi noi vom face tot ce vom putea pentru a te face să înţelegi asta, în lumina înţelepciunii Bisericii. Chiar şi atunci când vei eşua, Biserica va fi alături de tine pentru a te face să înţelegi că nu eşti exclus.

În schimb, vorbind despre New York, care este cea mai mare provocare pe care arhidieceza trebuie s-o înfrunte după Sinod?

Cea mai mare provocare pastorală a mea va fi aceea de a recaptura invitaţia extraordinară la compasiune şi la îngrijire care aparţine Bisericii. De fapt, percepţia unor persoane cu privire la Biserică este că ea ştie să spună numai nu. Pericolul după Sinod este că mulţi vor spune: „încă o dată Biserica a spus nu avortului, nu unirilor de acelaşi sex, etc.”. Această caricatură este greşită. Biserica spune mereu da la ceea ce poate să-l facă liber pe om şi la ceea ce face condiţia lui mai adevărată şi genuină. Noi spunem „da” vieţii veşnice, „da” poeziei raportului dintre bărbat şi femeie, „da” ideii că familia este ceea ce este mai aproape de Treime pe acest pământ, „da” exprimării sexuale a iubirii dintre bărbat şi femeie. Şi, în schimb, spunem „nu” celui care neagă toate acestea. Deci, dacă dumneavoastră mă întrebaţi care este cea mai mare provocare pastorală a mea, cred că este aceea de a recuceri invitaţia extraordinară şi compătimitoare care vindecă şi natura doctrinei Bisericii.

Dacă v-ar întreba cineva dacă Papa Francisc menţine aceeaşi linie a lui Benedict al XVI-lea, ce i-aţi răspunde?

Noi suntem mereu în linie cu tradiţia. Dacă dumneavoastră citiţi Faptele Apostolilor, Scrisorile sfântului Paul, vă puteţi da seama că Biserica a continuat mereu această provocare încă din duminica Rusaliilor. Cum să trăim cu idealurile lui Dumnezeu? Cum să reconciliem transformările societăţii cu ceea ce Dumnezeu ne-a învăţat la origine? Marea provocare pastorală este aceea de a nu schimba, de a nu ne compromite, ci de a rezista fără a alege un alt drum.

Există ceva ce nu vă convinge în modul în care mass-media vă descriu?

Papa Ioan Paul al II-lea ne-a învăţat că noua evanghelizare va fi mereu o provocare şi că noi nu va trebui niciodată să scăpăm oportunitatea de a divulga mesajul lui Cristos. La rândul său acest lucru ne face să fim răstălmăciţi. Uneori există cazuri în care aud că citatele mele nu sunt folosite în mod corespunzător, alteori îmi pare rău că am spus unele lucruri. Oricum, în general n-am remuşcări deosebite şi nu cred că am fost tratat rău.

De ce, după părerea dumneavoastră, Papa Francisc ar trebui să viziteze Statele Unite, şi îndeosebi New York?

El este tipul de Papă care-ţi spune că poţi să i te destăinui şi să vorbeşti onest. Deci i-am spus: „Sanctitate, presupun că dumneavoastră vreţi să veniţi în Statele Unite. Este a treia sau a patra comunitate catolică mai mare din lume. Când veţi veni, sper că veţi veni la New York, pentru că este un microcosmos al tuturor Bisericilor din America. Oricum, deja ştim că Papa vrea să vină pentru că a exprimat dorinţa de a merge la sediul Naţiunilor Unite.

(De Deborah Castellano Lubov
După Zenit, 31 octombrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: