Arhivă etichetă pentru ‘pamantul’

Tu ce vezi când privești Cerul?

Pentru noi, creștinii,
Cerul este mai mult decât spațiul
în care admirăm frumusețea stelelor.
Atunci când refuzăm
atracția „gravitațională” pământească
și privim spre Cer,
vedem gloria celui înviat,
simțim libertatea adusă de Cristos. 

(cf. Lc 21,20-28)

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 21,20-28
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Când veţi vedea Ierusalimul încercuit de armate, atunci să ştiţi că s-a apropiat devastarea lui. 21 Cei din Iudeea să fugă în munţi, iar cei care se află în mijlocul lui să alerge afară; cei care sunt pe câmp să nu intre în el, 22 pentru că acestea sunt zilele răzbunării, ca să se împlinească toate cele scrise. 23 Vai de cele însărcinate şi de cele care alăptează în zilele acelea, căci va fi mare dezastru pe pământ şi mânie peste acest popor! 24 Şi vor cădea sub ascuţişul sabiei şi vor fi făcuţi captivi ai tuturor popoarelor, iar Ierusalimul va fi călcat în picioare de către păgâni până se vor împlini timpurile păgânilor. 25 Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor. 26 Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în aşteptarea celor care vor veni în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite. 27 Şi atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi cu mare glorie. 28Când vor începe să se întâmple acestea, întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră!”

Cuvântul Domnului

Contemplația ca antidot…

Dacă nu ne învățăm să ne oprim
pentru a admira şi a aprecia frumosul,
să nu ne mirăm că fiecare lucru se transformă
în obiect de uz şi abuz fără scrupule!

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Pentru a ieşi dintr-o pandemie, trebuie să ne îngrijim şi să avem grijă reciproc. Şi trebuie susţinut cel care se îngrijeşte de cei mai slabi, de bolnavi şi de bătrâni. Există obiceiul de a-i lăsa deoparte pe bătrâni, de a-i abandona: este urât acest lucru. Aceste persoane – bine definite de termenul spaniol „cuidadores”, cei care se îngrijesc de cei bolnavi – desfăşoară un rol esenţial în societatea de astăzi, chiar dacă adesea nu primesc recunoaşterea şi remunerarea pe care le merită. A se îngriji este o regulă de aur a noastră ca fiinţe umane şi aduce cu sine sănătate şi speranţă (cf. Enciclica Laudato si’ [LS], 70). A se îngriji de cel care este bolnav, de cel care are nevoie, de cel care este lăsat deoparte: aceasta este o bogăţie umană, precum şi creştină.

Această îngrijire trebuie s-o îndreptăm şi spre casa noastră comună: spre pământ şi spre fiecare creatură. Toate formele de viaţă sunt interconectate (cf. ibid., 137-138) şi sănătatea noastră depinde de cea a ecosistemelor pe care Dumnezeu le-a creat şi de care ne-a dat funcţia de a ne îngriji (cf. Gen 2,15). În schimb, a abuza de ea este un păcat grav care dăunează, care face rău şi care îmbolnăveşte (cf. LS, 8; 66). Cel mai bun antidot împotriva aceste folosiri improprii a casei noastre comune este contemplaţia (cf. ibid., 85; 214). Dar cum aşa? Nu există un vaccin pentru asta, pentru îngrijirea casei comune, pentru a nu o lăsa deoparte? Care este antidotul împotriva bolii de a nu ne îngriji de casa comună? Este contemplaţia. „Când nu se învaţă să se oprească pentru a admira şi a aprecia frumosul, nu este straniu că fiecare lucru se transformă în obiect de uz şi abuz fără scrupule” (ibid., 215). Şi în obiect de „foloseşte şi aruncă”. Totuşi, casa noastră comună, creaţia, nu este o simplă „resursă”. Creaturile au valoare în ele însele şi „reflectă, fiecare în modul său, o rază a înţelepciunii şi bunătăţii infinite a lui Dumnezeu” (Catehismul Bisericii Catolice, 339). Această valoare şi această rază de lumină divină trebuie descoperită şi, pentru a o descoperi, avem nevoie să facem tăcere, avem nevoie să ascultăm, avem nevoie să contemplăm. Şi contemplaţia vindecă sufletul.

Fără contemplaţie, este uşor de a cădea într-un antropocentrism dezechilibrat şi mândru, „eu”-l în centru a toate, care supradimensionează rolul nostru de fiinţe umane, poziţionându-ne ca dominatori absoluţi ai tuturor celorlalte creaturi. O interpretare deformată a textelor biblice despre creaţie a contribuit la această privire greşită, care duce la exploatarea pământului până la sufocarea lui. A exploata creaţia: acesta este păcatul. Credem că suntem în centru, pretinzând să ocupăm locul lui Dumnezeu şi astfel ruinăm armonia creaţiei, armonia planului lui Dumnezeu. Devenim prădători, uitând vocaţia noastră de păzitori ai vieţii. Desigur, putem şi trebuie să lucrăm pământul pentru a trăi şi a ne dezvolta. Însă munca nu este sinonim cu exploatarea şi este mereu însoţită de îngrijire: a ara şi a proteja, a lucra şi a se îngriji… Aceasta este misiunea noastră (cf. Gen 2,15). Nu putem pretinde să continuăm să creştem la nivel material, fără a ne îngriji de casa comună care ne primeşte. Fraţii noştri mai săraci şi mama noastră Terra gem din cauza vătămării şi nedreptăţii pe care le-am provocat şi reclamă o altă rută. Reclamă de la noi o convertire, o schimbare a drumului: să ne îngrijim şi de pământ, de creaţie.

Aşadar, este important a recupera dimensiunea contemplativă, adică a privi pământul, creaţia ca pe un dar, nu ca pe un lucru de exploatat pentru profit. Când contemplăm, descoperim în ceilalţi şi în natură ceva mult mai mare decât utilitatea lor. Aici este miezul problemei: a contempla înseamnă a merge dincolo de utilitatea unui lucru. A contempla frumosul nu înseamnă a-l exploata: a contempla înseamnă gratuitate. Descoperim valoarea intrinsecă a lucrurilor conferită lor de Dumnezeu. Aşa cum au învăţat atâţia maeştri spirituali, cerul, pământul, marea, fiecare creatură posedă această capacitate iconică, această capacitate mistică de a ne raporta la Creator şi la comuniunea cu creaţia. De exemplu, Sfântul Ignaţiu de Loyola, la sfârşitul Exerciţiilor spirituale, invită să se facă „Contemplaţia pentru a ajunge la iubire”, adică la a lua în considerare cum priveşte Dumnezeu creaturile sale şi a se bucura cu ele; la a descoperi prezenţa lui Dumnezeu în creaturile sale şi, cu libertate şi har, a le iubi şi a se îngriji de ele.

Contemplaţia, care ne conduce la o atitudine de îngrijire, nu înseamnă a privi natura din exterior, ca şi cum noi n-am fi cufundaţi în ea. Însă noi suntem în cadrul naturii, suntem parte a naturii. Mai degrabă se face pornind dinăuntru, recunoscându-ne parte a creaţiei, făcându-ne protagonişti şi nu simpli spectatori ai unei realităţi amorfe care ar fi vorba numai să fie exploatată. Cine contemplă în acest mod simte uimire nu numai pentru ceea ce vede, ci şi pentru că se simte parte integrantă a acestei frumuseţi; şi se simte chemat şi la păzirea ei, la protejarea ei. Şi există un lucru pe care nu trebuie să-l uităm: cine nu ştie să contemple natura şi creaţia, nu ştie să contemple persoanele în bogăţia lor. Şi cine trăieşte pentru a exploata natura, ajunge să exploateze persoanele şi să le trateze ca sclavi. Aceasta este o lege universală: dacă tu nu ştii să contempli natura, va fi foarte greu ca să ştii să contempli oamenii, frumuseţea persoanelor, fratele, sora.

Cine ştie să contemple, mai uşor va acţiona pentru a schimba ceea ce produce degradare şi daune sănătăţii. Se va angaja să educe şi să promoveze noi obişnuinţe de producţie şi consum, să contribuie la un nou model de creştere economică aptă să garanteze respectul faţă de casa comună şi respectul faţă de persoane. Contemplativul în acţiune tinde să devină păzitor al ambientului: este frumos acest lucru! Fiecare dintre noi trebuie să fie păzitor al ambientului, al purităţii ambientului, încercând să unească ştiinţe ancestrale din culturi milenare cu noile cunoştinţe tehnice, pentru ca stilul nostru de viaţă să fie mereu sustenabil.

În sfârşit, a contempla şi a se îngriji: iată două atitudini care arată calea pentru a corecta şi a reechilibra raportul nostru de fiinţe umane cu creaţia. De atâtea ori, raportul nostru cu creaţia pare să fie un raport între duşmani: a distruge creaţia în folosul meu; a exploata creaţia în folosul meu. Să nu uităm că asta se plăteşte scump; să nu uităm acea vorbă spaniolă: „Dumnezeu iartă mereu; noi iertăm uneori; natura nu iartă niciodată”. Astăzi citeam în ziar despre cei doi mari gheţari din Antarctida, aproape de Marea Amundsen: urmează să cadă. Va fi teribil, pentru că nivelul mării va creşte şi asta va aduce atâtea, atâtea dificultăţi şi atâta rău. Şi de ce? Datorită supraîncălzirii, datorită neîngrijirii ambientului, datorită neîngrijirii casei comune. În schimb, atunci când avem acest raport – îmi permit cuvântul – „fratern” în sens figurat cu creaţia, vom deveni păzitori ai casei comune, păzitori ai vieţii şi păzitori ai speranţei, vom păzi patrimoniul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat pentru ca să se poată bucura de el generaţiile viitoare. Şi cineva poate să spună: „Dar eu mă descurc aşa!”. Însă problema nu este cum te vei descurca tu astăzi – asta o spune un teolog german, protestant, bun: Bonhoeffer – problema nu este cu te descurci tu, astăzi; problema este: care va fi moştenirea, viaţa generaţiei viitoare? Să ne gândim la copii, la nepoţi ce le vom lăsa lor, dacă noi exploatăm creaţia? Să păstrăm acest drum, astfel vom deveni „păzitori” ai casei comune, păzitori ai vieţii şi ai speranţei. Să păzim patrimoniul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat, pentru ca să se poată bucura de el generaţiile viitoare. Mă gândesc în mod special la popoarele indigene, faţă de care toţi avem o datorie de recunoştinţă – şi de pocăinţă, pentru a repara răul pe care l-am făcut lor. Dar mă gândesc şi la acele mişcări, asociaţii, grupuri populare, care se angajează pentru a ocroti propriul teritoriu cu valorile sale naturale şi culturale. Nu sunt apreciate întotdeauna aceste realităţi sociale, uneori chiar sunt împiedicate, pentru că nu produc bani; însă în realitate contribuie la o revoluţie paşnică, am putea s-o numim „revoluţia îngrijirii”. A contempla pentru a îngriji, a contempla pentru a păzi, a ne păzi pe noi, creaţia, pe copiii noştri, pe nepoţii noştri şi a păzi viitorul. A contempla pentru a îngriji şi pentru a păzi şi pentru a lăsa o moştenire generaţiei viitoare.

Însă nu trebuie să delegăm unora ceea ce este misiunea fiecărei fiinţe umane. Fiecare dintre noi poate şi trebuie să devină un „păzitor al casei comune”, capabil să-l laude pe Dumnezeu pentru creaturile sale, să contemple creaturile şi să le protejeze.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 16 septembrie 2020

Cateheze – „A vindeca lumea”: 7. Îngrijirea casei comune şi atitudinea contemplativă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Încrederea lui Dumnezeu în bărbat şi în femeie, cărora le încredinţează pământul, este generoasă şi deplină!

creatiaIubiţi fraţi şi surori,

În cateheza precedentă despre familie, m-am oprit asupra primei relatări a creaţiei fiinţei umane, în primul capitol din Geneză, unde este scris: „Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (1,27).

Astăzi aş vrea să completez reflecţia cu a doua relatare, pe care o găsim în capitolul al doilea. Aici citim că Domnul, după ce a creat cerul şi pământul, „l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie” (2,7). Este apogeul creaţiei. Însă lipseşte ceva: apoi Dumnezeu îl pune pe om într-o grădină foarte frumoasă pentru ca s-o cultive şi s-o păzească (cf. 2,15).

Duhul Sfânt, care a inspirat toată Biblia, sugerează pentru un moment imaginea omului singur – îi lipseşte ceva -, fără femeie. Şi sugerează gândul lui Dumnezeu, aproape sentimentul lui Dumnezeu care îl priveşte, care îl observă pe Adam singur în grădină: este liber, este stăpân, … dar este singur. Şi Dumnezeu vede că acest lucru „nu este bun”: este ca o lipsă de comuniune, îi lipseşte o comuniune, o lipsă de plinătate. „Nu este bine” – spune Dumnezeu – şi adaugă: „îi voi face un ajutor pe potriva lui” (2,18).

Atunci Dumnezeu îi prezintă omului toate animalele; omul dă fiecăruia dintre ele numele său – şi aceasta este o altă imagine a stăpânirii omului asupra creaţiei – însă nu găseşte în niciun animal pe celălalt asemănător cu el. Omul continuă singur. Când în sfârşit Dumnezeu prezintă femeia, bărbatul recunoaşte tresăltând de bucurie că acea creatură, şi numai aceea, este parte din el: „os din oasele mele şi carne din carnea mea” (2,23). În sfârşit există o oglindire, o reciprocitate. Când o persoană – este un exemplu pentru a înţelege bine asta – vrea să dea mâna unei alte persoane, trebuie s-o aibă în faţa sa: dacă unul dă mâna şi nu are pe nimeni, mâna rămâne acolo…, îi lipseşte reciprocitatea. Aşa era bărbatul, îi lipsea ceva pentru a ajunge la plinătatea sa, îi lipsea reciprocitatea. Femeia nu este o „replică” a bărbatului; vine direct din gestul creator al lui Dumnezeu. Imaginea „coastei” nu exprimă deloc inferioritate sau subordonare, ci, dimpotrivă, că bărbatul şi femeia sunt de aceeaşi natură şi sunt complementari şi că au şi această reciprocitate. Şi faptul că – tot în parabolă – Dumnezeu o plăsmuieşte pe femeie în timp ce bărbatul doarme, subliniază tocmai că ea nu este în niciun mod o creatură a bărbatului, ci a lui Dumnezeu. Sugerează şi un alt lucru: pentru a găsi femeia – şi putem spune pentru a găsi iubirea în femeie – bărbatul trebuie mai întâi să o viseze şi apoi o găseşte.

Încrederea lui Dumnezeu în bărbat şi în femeie, cărora le încredinţează pământul, este generoasă şi deplină. Se încrede în ei. Dar iată că răul introduce în mintea lor suspiciunea, necredinţa, neîncrederea. Şi în sfârşit vine neascultarea faţă de porunca ce îi ocrotea. Cad în acel delir de atotputernicie care poluează totul şi distruge armonia. Şi noi îl simţi înlăuntrul nostru de atâtea ori, cu toţii.

Păcatul generează neîncredere şi dezbinare între bărbat şi femeie. Raportul lor va fi ameninţat de mii de forme de samavolnicie şi de aservire, de seducere înşelătoare şi de prepotenţă umilitoare, până la cele mai dramatice şi violente. Istoria poartă urmele acestor lucruri. Să ne gândim, de exemplu, la excesele negative din culturile patriarhale. Să ne gândim la multiplele forme de masculinism în care femeia era considerată de clasa a doua. Să ne gândim la instrumentalizarea şi comercializarea trupului feminin în actuala cultură mediatică. Dar să ne gândim şi la recenta epidemie de neîncredere, de scepticism şi chiar de ostilitate care se răspândeşte în cultura noastră – îndeosebi pornind de la o neîncredere comprehensibilă a femeilor – cu privire la o alianţă dintre bărbat şi femeie care să fie capabilă, în acelaşi timp, să perfecţioneze intimitatea comuniunii şi să păstreze demnitatea diferenţei.

Dacă nu găsim un asalt neaşteptat de simpatie faţă de această alianţă, capabilă să pună noile generaţii la adăpost de neîncredere şi de indiferenţă, copiii vor veni pe lume tot mai dezrădăcinaţi de ea încă din sânul matern. Deprecierea socială faţă de alianţa stabilă şi generativă a bărbatului şi a femeii este desigur o pierdere pentru toţi. Trebuie să readuce în cinste căsătoria şi familia! Biblia spune un lucru frumos: bărbatul o găseşte pe femeie, se întâlnesc şi bărbatul trebuie să lase ceva pentru a o găsi pe deplin. Pentru aceasta bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa pentru a merge la ea. Este frumos! Asta înseamnă a începe un drum nou. Bărbatul este în întregime pentru femeie şi femeia este în întregime pentru bărbat.

Aşadar, păstrarea acestei alianţe a bărbatului şi a femeii, chiar dacă sunt păcătoşi şi răniţi, încurcaţi şi umiliţi, neîncrezători şi nesiguri, este pentru noi cei care credem o vocaţie angajantă şi pasionantă, în condiţia de astăzi. Aceeaşi relatare a creaţiei şi a păcatului, în finalul său, ne încredinţează o icoană foarte frumoasă: „Domnul Dumnezeu a făcut omului şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat” (3,21). Este o imagine de tandreţe faţă de acel cuplu păcătos care ne lasă cu gura căscată: tandreţea lui Dumnezeu faţă de bărbat şi faţă de femeie! Este o imagine de pază paternă a cuplului uman. Însuşi Dumnezeu îngrijeşte şi ocroteşte capodopera sa.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 22 aprilie 2015
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro