Arhivă etichetă pentru ‘pandemie’

În timp ce oamenii mari se ceartă, copiii rămân orfani fără să-și ia rămas bun

În mijlocul disputelor oamenilor mari cu pretenții atotștiutoare și profetice despre situația în care se află țara, lumea, Biserica, Paradisul, Iadul etc. mi-e gândul la toți copiii rămași orfani în aceste timpuri complicate. Astăzi am citit un articol care prezenta o tristă statistică: mai mult de 1.500.000 de copii și-au pierdut anul acesta tatăl sau mama sau chiar ambii părinți. Clar, în fiecare an mor oameni, mor părinți. Nu e o noutate. Poate că nici măcar numărul nu e impresionant (pentru unii obișnuiți cu moartea!). Poate că mulți deja au pietrele adunate și ridicate pentru a arunca în cei vinovați. Poate… Poate … etc. Însă măcar o zi să lăsăm pietrele jos și să mergem să îmbrățișăm un copil rămas orfan. Să alinăm una dintre cele mai mari dureri ale inimii: să rămâi singur, să rămâi orfan fără să apuci să-ți iei rămas bun de la cea care ți-a fost mamă, de la cel care ți-a fost tată. Sau frate sau soră sau nepot sau unchi sau bunic. Nici măcar un semn de rămas bun: nici acasă, nici la spital, nici la biserică, nici la cimitir. Nimic! Unii copii încă mai așteaptă să intre pe ușă tatăl sau mama… 

Dacă nu reușim fizic, măcar prin rugăciune să îmbrățișăm și să adoptăm un copil. Să-i arătăm că nu a rămas singur pe lume, că încă mai există oameni, oameni buni, oameni de caracter, oameni cu suflet de mamă, cu brațe de tată, oameni dispuși să îmbrățișeze mai mult decât să arunce cu pietre și să arate cu degetul, oameni care nu întorc capul în altă parte ca să nu vadă adevărata suferință din jurul lor!

Domnul – același Domn care era, este și rămâne stăpânul istoriei! – să se îndure de acești copii și de noi. El, cel veșnic viu și plin de îndurare, să deschidă ochii inimii noastre pentru a-i vedea pe acești copii, pentru a ne apropia de ei, pentru a-i îmbrățișa, pentru a-i salva din această vale de lacrimi.


Dacă vreți să faceți o faptă bună față de un copil, vă invit să participați la proiectul Paxlaur pentru luna octombrie 2021 (detalii AICI: Mai aproape de școală și de casă cu o bicicletă):

  • caută un copil sărac din jurul tău și ajută-l să meargă și să ajungă cu bine, entuziasmat, la școală și să se întoarcă liniștit acasă.

sau

Mai aproape de școală și de casă cu o bicicletă (proiectul lunii octombrie 2021)

Dacă vrei să ajuți un copil să ajungă mai repede la școală și acasă, susține Paxlaur și proiectul lunii octombrie 2021 prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com. Sau prin Banca Transilvania: în RON: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON) – Dăncuță Laurențiu. Sau în EURO: RO03BTRLEURCRT0378224401. Vă mulțumesc! Domnul să ne țină uniți în rugăciune și în facerea de bine!

€10.00


Unii și alții

Unii vor iubire, alții vor putere,

Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,

Unii casă mare și mașină nouă,

Alții doar o umbră unde să nu-i plouă.

Unii să audă, alții să vorbească,

Unii doar o clipă cerul să privească,

Unii o moșie mare și bogată,

Uni-ar vrea o mamă, alți-ar vrea un tată.

Unii haine scumpe şi pantofi mai mulți,

Alţii vor picioare şi-ar umbla desculți,

Unii vor un munte, alții vor o mare,

Unii doar să aibă cele necesare.

Unii vor avere, faimă, bogății,

Alții sănătate pentru-ai lor copii,

Unii vor să aibă propriul răsărit,

Alții doar să uite ceea ce-au iubit…

Pelerini prin lume între nu şi da,

Fiecare suflet are rana sa!

Nu tot cel ce râde este fericit,

Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!

Luptă pentru tine, uşurează-ți chinul,

Iar de nu se poate să-ți accepți destinul,

Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:

Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

Licuța Pântia

Dumnezeu nu se bagă peste medici (Acest text nu este despre vaccin, ci despre Dumnezeu și despre aproapele)

Scriu cu gândul la Dumnezeu și la aproapele. Nu, nu mă interesează să scriu sau să vorbesc despre vaccinul anti COVID-19. Adică nu mă interesează într-un mod diferit de felul în care m-au interesat toate celelalte vaccinuri pe care le-am făcut. Eu nu sunt medic și nici specialist în nu știu ce domeniu științific pentru a-mi da cu părerea despre vaccinuri. De asta nici nu am scris niciodată nimic despre vaccin. Și nici după acest articol nu voi mai scrie.

Scriu pentru că azi este sărbătorit sfântul Luca, un medic, un pictor, un evanghelist, un patron al medicilor… Sărbătoarea de azi mi-a amintit de zecile de mesaje primite: „Părinte, ce să fac? Să mă vaccinez?” sau „Părinte, v-ați vaccinat?” etc. Nimeni până acum nu m-a întrebat dacă m-am vaccinat împotriva malariei, febrei galbene, hepatitei, TBC etc… Chestia cu vaccinul era una între medic și pacient, nu o dezbatere pe E-mail sau pe Facebook sau pe Whatsapp… Așa că, fiind preot, nu vreau să răspund la întrebări care nu țin de competența mea. Nu vreau să scriu despre vaccin, ci despre Dumnezeu. Argumentul ăsta mă interesează și e oarecum de competența mea, măcar un pic, atât cât mă pricep.

Ce mă interesează acum este „sentimentul” că Dumnezeu nu se bagă peste doctori, peste știință, peste vaccin. Adică, cel mult, dacă se bagă – cel puțin Dumnezeul pe care îl „cunosc”, atât cât pot eu să cunosc și cât poate el fi cunoscut! – se bagă să ajute oamenii, știința, nu să încurce. Dumnezeu nu e sadic! Sadic poate fi doar dumnezeul refuzat de atei sau alți dumnezei, dar nu un Dumnezeu care ne-a iubit și ne iubește atât de mult în Isus Cristos mort și înviat pentru noi. 

Dumnezeu nu se bagă peste medici: îi lasă să-și facă treabă. Ba mai mult, pe cei buni și cu adevărat iubitori de oameni, îi ajută, îi inspiră, îi luminează. Nu cred și nu împărtășesc ideea sau cuvintele pe care le spunea cineva tuturor, adică tuturor de pe Facebook: „Nu avem nevoie de vaccin: Dumnezeu care a permis Pandemia, tot el o va și lua, dar doar când va voi el și fără ajutorul omului”. Nu am nimic cu cei care nu vor să se vaccineze. Am mulți prieteni care nu s-au vaccinat și suntem și rămânem prieteni. Problema cred că vine atunci când unii (vaccinați sau nevaccinați) încep să se comporte ca și cum Dumnezeu nu ar avea nimic altceva de făcut decât să-i ferească pe ei de virus. Asta în timp ce ei trăiesc ca și cum nu ar (mai) fi Pandemie. „Las’ că are Domnul grijă” e o chestiune de credință vie, activă, responsabilă, nu de indiferență. Domnul are grijă, dar nu fără implicarea noastră. De asta mi se pare puțin creștinește să spui: „Nu avem nevoie de vaccin: Dumnezeu care a permis Pandemia, tot el o va și lua, dar doar când va voi el și fără ajutorul omului”.

Fraza asta m-a împins să scriu. Pentru că nu cred că e chiar așa. Nu știu dacă lucrurile stau chiar așa: dacă ne uităm în istoria omenirii și a mântuirii, cam tot ce a vrut să facă Dumnezeu – chiar și mântuirea lumii – a făcut folosindu-se de oameni, de oameni buni, de oameni mari. Ce înfricoșător și plin de sfânt cutremur e gândul că Dumnezeul cel atotputernic a cerut și a așteptat răspunsul unei fecioare din Nazaret, Maria, logodită cu un bărbat, numit Iosif. Ce bucurie trebuie să fi fost în cer când Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Chiar dacă Dumnezeu nu avea dubii asupra Mariei, tot s-a bucurat. E normal să te bucuri când începi realizarea unui proiect atât de măreț. Și încă ce bucurie, întocmai pe măsura proiectului! Atunci a început injectarea omenirii cu vaccinul cel mai puternic, cel mai tămăduitor: iubirea. Că până la urmă, despre asta e vorba în misterul mântuirii, în viața, patima, moartea și învierea lui Isus: despre iubirea gratuită pe care ne-o poartă Tatăl. Și ce bine a surprins sfântul Luca acest lucru în evanghelia sa. Ar fi bine să citim astăzi sau zilele acestea măcar primul capitol din Evanghelia după sfântul Luca (poate fi citit aici: https://bibliacatolica.ro/category/biblia/2-noul-testament/49-evanghelia-dupa-sf-luca/ ).

Așadar, să fie clar: nu e de competența mea să spun cuiva să se vaccineze sau nu. Nu sunt medic. Fiecare este responsabil de sine, dar și de cei din jur. Astăzi și în situația de acum nu e deloc creștinește să spunem: „E viața mea și fac ce vreau cu ea”. Toți suntem liberi și există un timp pentru toate (aici ar fi bună o pauză și să citim Qohelet, mai ales capitolul 3). Dar despre vaccin, ar trebui întrebați medicii și specialiștii din domeniu. Eu așa am făcut. Apoi m-am vaccinat! Așadar, dacă medicul ți-a spus să nu te vaccinezi, atunci nu te vaccina… Poate chiar nu e bun pentru tine acum, pentru bolile prin care treci și atunci e mai bine să aștepți prudent! Dar dacă un preot sau un inginer sau un șofer sau alt „specialist” ți-a spus să nu te vaccinezi, atunci mai bine întreabă medicul. Treaba preoților este Dumnezeu, Biserica, sufletul, omul, sacramentele… De exemplu, eu pot recomanda spovada și împărtășania, atât pentru cei care se vaccinează, cât și pentru cei care refuză vaccinul. 

Cum spuneam încă de la început, textul acesta nu este despre vaccin. Ci despre Dumnezeu. Sper! Adică asta aș fi vrut! Am scris pentru că mă cam doare să-l văd pe Dumnezeu prins în jocul ăsta și „acuzat” sau invocat ca o vrăjitoare. Dumnezeu e mult mai mult. Dumnezeu e altceva. Și, da, el ne ajută, poate că suntem noi cei care nu înțelegem sau nu acceptăm modul în care el ne ajută: noi vrem spectacol, foc din cer etc. Dacă nu vedem semne și minuni nu credem (cf. In 4,48). Oricum, semnele și minunile există, dar nu le vedem noi. Domnul are căi simple, să le zicem „umane”, dar nouă ni se par prea banale ca să fie divine… 

Cred că „pilda” sau bancul de mai jos spune tot, chiar dacă este despre Bulă. Până la urmă, mulți suntem sau am fost „Bulă”, măcar o dată în viață…

Satul lui Bulă era amenințat de viitură. Toată lumea alerga disperată să-și salveze bunurile și pe ei înșiși din calea prăpădului, numai Bulă, mai credincios din fire, nu se agita deloc. Vecinii lui îl întreabă: 

– Ce faci, Bulă? Nu vezi ca vin apele peste noi? Fugi, salvează-te! – Nici nu ma gândesc! Eu stau aici cuminte, că mă salvează Dumnezeu… Zis și făcut. Vin șuvoaiele peste sat. Bulă, se urca pe acoperișul casei și stă și așteaptă. Un grup de oameni trece pe lângă casa lui într-o barcă de salvare. 

– Ce faci, Bulă, acolo sus? Sari în barcă, ca ai sa te îneci! 

– Nu, rămân aici! Dumnezeu e mare și puternic și mă va salva! 

– Treaba ta! 

Mai sta ce mai stă, trece și cea de-a doua barcă pe lângă el.

 – Hai, Bulă, sari în barcă și salvează-te! 

– Nu, nu! Dumnezeu e mare și mă va salva! 

– Mă, Bulă, ești nebun, hai odată, ca te ia apa! 

– Nu! Pleacă și a doua barcă. 

La cea de a treia barcă, povestea se repeta. 

Apoi, Bulă moare înecat și ajunge în Rai. Ajuns la porțile Raiului, furios nevoie mare, bate cu putere și cere sa fie lăsat sa vorbească cu Dumnezeu. 

– Pai bine, Doamne! Eu ma rog atâta la tine… iți dau toată încrederea mea și tu mă lași sa mor?!? 

– Cum ziceai ca te cheamă? întreabă Dumnezeu. 

– Bulă. 

Cauta Dumnezeu în registrul lui și găsește numele lui Bulă. 

– Mai, Bulă, nu știu cum să-ți spun… dar la mine aici scrie ca ți-am trimis trei bărci de salvare! 

Multă săntate și… Doamne-ajută să înțelegem cum ne ajută Domnul. Suntem liberi, dar să nu ne prefacem că nu vedem modul în care Dumnezeu ne ajută și să nu mai negăm răul din noi și din jurul nostru.

PS. Un gând de recunoștință și o rugăciune pentru toți medicii în această zi dedicată lor. Prin mijlocirea sfântului Luca, medic și evanghelist, Domnul să vă răsplătească cu mulți ani pentru tot binele făcut. Să fiți mereu binecuvântați, inspirați, iubitori de oameni și ocrotitorii vieții!

Să ne amintim de răstigniţii de astăzi! Să nu ne lăsăm „plătiţi” pentru a-i uita…

Este seara în care el ne cere să ne iubim
devenind servitori unii altora,
aşa cum a făcut el spălând picioarele discipolilor.
Un gest care anticipă jertfa sângeroasă de pe cruce.
Şi de fapt Învăţătorul şi Domnul va muri ziua următoare
pentru a face curate nu picioarele,
ci inimile şi întreaga viaţă a discipolilor săi”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Deja cufundaţi în climatul spiritual al Săptămânii Sfinte, suntem în ajunul Triduum-ului pascal. De mâine până duminică vom trăi zilele centrale al anului liturgic, celebrând misterul Pătimirii, Morţii şi Învierii Domnului. Şi acest mister îl trăim de fiecare dată când celebrăm Euharistia. Când noi mergem la Liturghie, nu mergem numai să ne rugăm, nu: mergem ca să reînnoim, să-l facem din nou, acest mister, misterul pascal. Este important să nu uităm acest lucru. Este ca şi cum noi am merge la Calvar – este acelaşi lucru – pentru a reînnoi, pentru a face din nou misterul pascal.

În seara de Joia Sfântă, intrând în Triduum-ul pascal, vom retrăi Liturghia care se numeşte in Coena Domini, adică Liturghia în care se comemorează Ultima Cină, ceea ce s-a întâmplat acolo, în acel moment. Este seara în care Cristos a lăsat discipolilor săi testamentul iubirii sale în Euharistie, dar nu ca amintire, ci ca memorial, ca prezenţă perenă a sa. De fiecare dată când se celebrează Euharistia, aşa cum am spus la început, se reînnoieşte acest mister al răscumpărării. În acest sacrament, Isus a înlocuit victima de jertfă – mielul pascal – cu sine însuşi: Trupul său şi Sângele său ne dăruiesc mântuirea de sclavia păcatului şi a morţii. Mântuirea de orice sclavie este acolo. Este seara în care el ne cere să ne iubim devenind servitori unii altora, aşa cum a făcut el spălând picioarele discipolilor. Un gest care anticipă jertfa sângeroasă de pe cruce. Şi de fapt Învăţătorul şi Domnul va muri ziua următoare pentru a face curate nu picioarele, ci inimile şi întreaga viaţă a discipolilor săi. A fost o jertfă de slujire a noastră a tuturor, deoarece cu acea slujire a jertfei sale ne-a răscumpărat pe toţi.

Vinerea Sfântă este zi de pocăinţă, de post şi de rugăciune. Prin textele din Sfânta Scriptură şi rugăciunile liturgice, vom fi parcă adunaţi pe Calvar pentru a comemora Pătimirea şi Moartea răscumpărătoare a lui Isus Cristos. În intensitatea ritului acţiunii liturgice ne va fi prezentat Răstignitul pentru a-l adora. Adorând crucea, vom retrăi drumul Mielului nevinovat jertfit pentru mântuirea noastră. Vom purta în minte şi în inimă suferinţele bolnavilor, ale săracilor, ale rebutaţilor din această lume; vom aminti „mieii jertfiţi”, victime nevinovate ale războaielor, ale dictaturilor, ale violenţelor zilnice, ale avorturilor… În faţa imaginii Dumnezeului răstignit vom purta, în rugăciune, pe mulţii, prea mulţii răstigniţi de astăzi, care numai de la el pot primi întărirea şi sensul pătimirii lor. Şi astăzi sunt atâţia: să nu-i uităm pe răstigniţii de astăzi, care sunt imaginea Răstignitului Isus, şi în ei este Isus.

De când Isus a luat asupra sa rănile omenirii şi însăşi moartea, iubirea lui Dumnezeu a irigat aceste deşerturi ale noastre, a luminat acest întuneric al nostru. Pentru că lumea este în întuneric. Să facem o listă a tuturor războaielor care se duc în acest moment; a tuturor copiilor care mor de foame; a copiilor care nu au educaţie; a popoarelor întregi distruse de războaie, de terorism. A atâtor, atâtor oameni care pentru a se simţi un pic mai bine au nevoie de droguri, de industria drogurilor care ucid… Este o calamitate, este un deşert! Există mici „insule” ale poporului lui Dumnezeu, fie creştin, fie de orice altă credinţă, care păstrează în inimă voinţa de a fi mai buni. Dar să ne spunem realitatea: în acest Calvar de moarte, Isus este cel care suferă în discipolii săi. În timpul activităţii sale publice, Fiul lui Dumnezeu a semănat cu mâini pline viaţă, vindecând, iertând, înviind… Acum, în ora jertfei supreme pe cruce, duce la împlinire opera încredinţată lui de Tatăl: intră în abisul suferinţei, intră în acele calamităţi din această lume, pentru a răscumpăra şi a transforma. Precum şi pentru a elibera pe fiecare dintre noi de puterea întunericului, de mândrie, de rezistenţa de a fi iubiţi de Dumnezeu. Şi asta, numai iubirea lui Dumnezeu poate s-o facă. De rănile lui am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,24), spune apostolul Petru, de moartea lui am fost renăscuţi, noi toţi. Şi graţie lui, abandonat pe cruce, nimeni niciodată nu mai este singur în întunericul morţii. Niciodată, el este mereu alături: trebuie doar să deschidă inima şi să se lase privit de el.

Sâmbăta Sfântă este ziua tăcerii: o mare tăcere este pe tot pământul; o tăcere trăită în plâns şi în dezorientare de primii discipoli, tulburaţi de moartea ruşinoasă a lui Isus. În timp ce cuvântul tace, în timp ce viaţa este în mormânt, cei care au sperat în el sunt puşi la grea încercare, se simt orfani, probabil orfani şi de Dumnezeu. Această sâmbătă este şi ziua Mariei: şi ea o trăieşte în plâns, însă inima sa este plină de credinţă, plină de speranţă, plină de iubire. Mama lui Isus l-a urmat pe Fiul de-a lungul căii dureroase şi a rămas la picioarele crucii, cu sufletul străpuns. Însă atunci când totul pare terminat, ea veghează, veghează în aşteptare păstrând speranţa în promisiunea lui Dumnezeu care învie pe cei morţi. Astfel, în ora cea mai întunecată a lumii, a devenit Mamă a celor care cred, Mamă a Bisericii şi semn de speranţă. Mărturia sa şi mijlocirea sa ne susţin atunci când povara crucii devine prea grea pentru fiecare dintre noi.

În întunericul Sâmbetei Sfinte vor erupe bucuria şi lumina cu riturile din Veghea pascală şi, seara târziu, cântul de sărbătoare Aleluia. Va fi întâlnirea în credinţă cu Cristos înviat şi bucuria pascală se va prelungi pentru toate cele cincizeci de zile care vor urma, până la venirea Duhului Sfânt. Cel care a fost răstignit a înviat! Toate întrebările şi incertitudinile, ezitările şi fricile sunt alungate de această revelaţie. Cel Înviat ne dă certitudinea că binele triumfă mereu asupra răului, că viaţa învinge mereu moartea şi sfârşitul nostru nu înseamnă a coborî tot mai mult, din tristeţe în tristeţe, ci a merge spre înălțimi. Cel Înviat este confirmarea că Isus are dreptate în toate: în a ne promite viaţa dincolo de moarte şi iertarea dincolo de păcate. Discipolii se îndoiau, nu credeau. Prima care a crezut şi a văzut a fost Maria Magdalena, a fost apostola învierii care a mers să relateze că l-a văzut pe Isus, care o chemase pe nume. Şi după aceea, toţi discipolii l-au văzut. Însă, eu aş vrea să mă opresc asupra acestui lucru: paznicii, soldaţii, care erau la mormânt pentru a nu lăsa ca să vină discipolii şi să-i ia trupul, l-au văzut: l-au văzut viu şi înviat. Duşmanii l-au văzut şi apoi s-au prefăcut că nu l-au văzut. De ce? Pentru că au fost plătiţi. Aici este adevăratul mister a ceea ce Isus a spus odată: „Există doi stăpâni în lume, doi, nu mai mulţi: doi. Dumnezeu şi banul. Cine slujeşte banul este împotriva lui Dumnezeu”. Şi aici banul este cel care a schimbat realitatea. Au văzut uimirea învierii, dar au fost plătiţi pentru a tăcea. Să ne gândim la multele dăţi când bărbaţi şi femei au fost plătiţi pentru a nu recunoaşte în practică învierea lui Cristos şi nu au făcut ceea ce Cristos ne-a cerut să facem, creştini fiind.

Iubiţi fraţi şi surori, şi anul acesta vom trăi celebrările pascale în contextul pandemiei. În atâtea situaţii de suferinţă, în special când cei care le îndură sunt persoane, familii şi populaţii deja încercate de sărăcie, calamităţi sau conflicte, Crucea lui Cristos este ca un far care indică portul navelor aflate încă în larg pe marea în furtună. Crucea lui Cristos este semnul speranţei care nu dezamăgeşte; şi ne spune că nici măcar o lacrimă, nici măcar un geamăt nu se pierde în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Să-i cerem Domnului să ne dăruiască harul de a-l sluji şi de a-l recunoaşte şi să nu ne lăsăm plătiţi pentru a-l uita.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 31 martie 2021

Cateheză – Triduum-ul pascal

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA! Ce mare har să știi să citești! Ajută un copil să învețe să citească, să meargă la școală și să se bucure de viața aceasta minunată!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4.00