Arhivă etichetă pentru ‘papa Francisc’

Drumul speranței: cu Iosif de la Nazaret(-ul nostru) la Betleem(-ul lui)

În fiecare an, Adventul – sau Postul Crăciunului – ne pregătește pentru una dintre cele mai frumoase sărbători: Nașterea Domnului nostru Isus Cristos la Betleem. Pentru Crăciun, pentru întâlnirea cu Dumnezeu făcut om, trebuie să ne pregătim. De multe ori pregătim casa împodobind-o, ne pregătim trupul cu planurile de vacanță și de recreere, ne pregătim familia și prietenii cu cadourile pe care le cumpărăm pentru ei. Dar sufletul? Riscul este să mergem doar cu trupul spre Crăciun, doar cu casa și străzile împodobite, doar cu un calendar de vacanță, dar nu și cu sufletul. Uneori sufletul îl lăsăm în noiembrie și-l recuperăm după Anul Nou… sau prin primăvară, după sărbătoarea Paștelui. 

Vă invit să facem în aceste zile o călătorie: să mergem de la Nazaret la Betleem. Drumul pe care l-au parcurs Iosif și Maria, drumul celei mai dulci speranțe. Preacurata purtând în trupul și în inima ei Cuvântul întrupat, emoțiile unei mame tinere și speranța unei lumi întregi. Iosif, la rândul său, pășind plin de emoții și griji, plin de credință în cuvântul Domnului, ascultător fidel. Maria pășea pe drumul început cu acel „Fiat”, adică acel răspuns plin de smerenie și har: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Iosif, la rândul său, pășea pe drumul vieții acceptate prin acel „Fecit”, adică acea hotărâre smerită și curajoasă de a face voința lui Dumnezeu: „Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui” (Mt 1,24)[1].

Ce imagine frumoasă: Maria și Iosif împreună spre Betleem, spre împlinirea Scripturii, spre împlinirea timpului (cf. Lc 2,6). Ce dulce speranță călătorea cu ei de la Nazaret la Betleem în acele zile. Această dulce speranță a fost forța lor în fața dificultăților călătoriei. Adventul acesta ne oferă și nouă posibilitatea de a sta mai aproape de ei, de a trăi mai intens emoțiile întâlnirii cu Mesia, cu Dumnezeu întrupat, cu Isus Cristos. Să ascultăm pașii lor și pașii lui Dumnezeu venind spre omenire, venind spre noi.Călăuza noastră în acest drum să fie sfântul Iosif. El, cel numit „Lumina Patriarhilor” și „apărătorul neobosit al lui Cristos și al Bisericii”[2], să lumineze drumul nostru spre Betleem, spre Crăciun și să ne apere de rătăcire. Călătorind alături de el, simțim mai bine intensitatea unică, trăirile, speranța cu care el și sfânta Fecioară Maria așteptau nașterea lui Isus. Nimeni nu a simțit și nu a trăit ceea ce, prin har, i-a fost dat sfântului Iosif să trăiască: să-l iubească pe Isus cu inimă de tată[3]


[1] Cf. Francisco Vidal, De Nazaret a Belén: 111 Kilómetros, Didaskalos, Madrid 2020, pp. 33-35. 

[2] Cf. Litania în cinstea sfântului Iosif. Această Litanie a fost aprobată de Sfântul Pius al X-lea în 1909. Sfântul Părinte papa Francisc, la 1 mai 2021, a adăugat 7 noi invocații: „Custos Redemptoris” (Păzitorul Răscumpărătorului), „Serve Christi” (Slujitorul lui Cristos), „Minister salutis” (Slujitorul mântuirii), „Fulcimen in difficultatibus” (Sprijin în dificultăți), „Patrone exsulum” (Ocrotitorul migranţilor), „Patrone afflictorum” (Ocrotitorul mâhniţilor) și ”Patrone pauperum” (Ocrotitorul săracilor). Noile invocații sunt inspirate din reflecțiile Pontifilor legate de figura spirituală a patronului Bisericii Universale și au fost introduse în contextul Anului pe care Papa Francisc l-a dedicat sfântului Iosif (8 decembrie 2020 – 8 decembrie 2021). Cf. Papa Francisc, Scrisoarea apostolică Patris corde; Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Scrisoare către preşedinţii conferinţelor episcopilor cu privire la noi invocaţii în Litaniile în cinstea Sfântului Iosif, Vatican, 1 mai 2021. Documentul și noua Litanie în cinstea sfântului Iosif le puteți găsi AICI: https://paxlaur.com/iosif-in-lume/.

[3] Cf. Papa Francisc, Scrisoarea apostolică Patris corde. AICI puteți citi Scrisoarea în limba română: https://paxlaur.com/iosif-in-lume/.

13.11.2022 – Ziua săracului, ziua speranței

„Solidaritatea înseamnă tocmai asta:
a împărtăşi puţinul pe care-l avem
cu aceia care nu au nimic,
pentru ca nimeni să nu sufere”.

Isus Cristos s-a făcut sărac pentru voi (cf. 2Cor 8,9)

1. „Isus Cristos […] s-a făcut sărac pentru voi” (cf. 2Cor 8,9). Cu aceste cuvinte Apostolul Paul se adresează primilor creştini din Corint, pentru a da fundament angajării lor de solidaritate cu fraţii nevoiaşi. Ziua Mondială a Săracilor revine şi în acest an ca provocare sănătoasă pentru a ne ajuta să reflectăm asupra stilului nostru de viaţă şi asupra atâtor sărăcii din momentul prezent.

În urmă cu câteva luni, lumea ieşea din furtuna pandemiei, arătând semne de recuperare economică ce avea să redea alinare milioanelor de persoane sărăcite de pierderea locului de muncă. Se deschidea o breşă de cer senin care, fără a face să se uite durerea pentru pierderea celor dragi, promitea să ne putem întoarce în sfârşit la relaţiile interpersonale directe, să ne întâlnim din nou fără obligaţii sau restricţii. Şi iată că o nouă nenorocire s-a arătat la orizont, destinată să impună lumii un scenariu diferit.

Războiul din Ucraina a venit pentru a se adăuga războaielor regionale care în aceşti ani seceră moarte şi distrugere. Dar aici tabloul se prezintă mai complex datorită intervenţiei directe a unei „superputeri”, care vrea să impună voinţa sa împotriva principiului autodeterminării popoarelor. Se repetă scene de tragică amintire şi încă o dată intimidările reciproce ale unor puteri acoperă glasul omenirii care invocă pacea.

2. Câţi săraci generează nesăbuinţa războiului! Oriunde se îndreaptă privirea, se constată cum violenţa loveşte persoanele lipsite de apărare şi mai slabe. Deportarea a mii de persoane, mai ales copii şi copile, pentru a le dezrădăcina şi a le impune o altă identitate. Revin actuale cuvintele psalmistului în faţa distrugerii Ierusalimului şi a exilului tinerilor evrei: „Pe malurile râurilor din Babilon / şedeam şi plângeam / când ne aduceam aminte de Sion. / În sălciile din ţinutul acela / ne atârnasem harpele. / Căci acolo, cei care ne-au dus în robie / ne cereau cuvintele cântărilor / şi opresorii noştri / ne cereau veselie […]. / Cum să cântăm noi cântările Domnului / pe un pământ străin?” (Ps 137,1-4).

Sunt milioane femeile, copiii, bătrânii constrânşi să sfideze pericolul bombelor numai să se salveze căutând adăpost ca refugiaţi în ţările vecine. Apoi, cei care rămân în zonele de conflict în fiecare zi convieţuiesc cu frica şi lipsa de hrană, apă, îngrijiri medicale şi mai ales de afecte. În aceste momente, raţiunea se întunecă şi cei care îndură consecinţele sunt atâtea persoane obişnuite, care se adaugă la numărul deja ridicat de săraci. Cum să dăm un răspuns adecvat care să aducă alinare şi pace atâtor oameni, lăsaţi în voia incertitudinii şi precarităţii?

3. În acest context aşa de contradictoriu, vine a VI-a Zi Mondială a Săracilor cu invitaţia – luată de la Apostolul Paul – de a ţine privirea îndreptată spre Isus, „care, pentru voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2Cor 8,9). În vizita sa la Ierusalim, Paul l-a întâlnit pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan care i-au cerut să nu uite de cei săraci. Comunitatea din Ierusalim, de fapt, se afla în dificultăţi grave din cauza foametei care a lovit ţara. Şi Apostolul s-a preocupat imediat să organizeze o mare colectă în favoarea acelor săraci. Creştinii din Corint s-au arătat foarte sensibili şi disponibili. La indicaţia lui Paul, în fiecare primă zi a săptămânii au adunat ceea ce au reuşit să economisească şi toţi au fost foarte generoşi.

Ca şi cum timpul n-ar fi trecut niciodată de la acel moment, astăzi şi noi în fiecare duminică, în timpul celebrării Sfintei Euharistii, facem acelaşi gest, punând în comun ofertele noastre pentru ca fiecare comunitate să poată avea grijă de exigenţele celor mai săraci. Este un semn pe care creştinii l-au făcut mereu cu bucurie şi simţ de responsabilitate, pentru ca niciun frate sau soră să nu ajungă să-i lipsească necesarul. Atesta asta deja rezumatul Sfântului Iustin, care, în secolul al II-lea, descriindu-i împăratului Antoninus Pius celebrarea duminicală a creştinilor, scria aşa: „În ziua numită «a Soarelui» se adună toţi împreună, locuitori din cetăţi sau din sate şi se citesc amintirile apostolilor sau scrierile profeţilor până când permite timpul. […] Apoi se face împărţirea şi distribuirea fiecăruia din elementele consacrate şi prin intermediul diaconilor se trimite celor absenţi. Cei avuţi şi cei care doresc dau în mod liber, fiecare ceea ce vrea, şi ceea ce se adună este depozitat la preot. Acesta îi ajută pe orfani, pe văduve şi cel care este lipsit din cauza bolii sau a altui motiv, pe cei închişi, pe străini care se află la noi: aşadar, se îngrijeşte de oricare se află în nevoie” (Prima Apologie, LXVII, 1-6).

4. Întorcându-se la comunitatea din Corint, după entuziasmul iniţial, angajarea lor a început să dispară şi iniţiativa propusă de Apostol a pierdut elanul. Acesta este motivul care-l determină pe Paul să scrie în manieră pasionată, relansând colecta, „aşa încât, după cum aţi avut bunăvoinţa să o doriţi, tot aşa să o şi înfăptuiţi, din ceea ce aveţi” (2Cor 8,11).

Mă gândesc în acest moment la disponibilitatea care, în ultimii ani, a mişcat populaţii întregi să deschidă uşile pentru a primi milioane de refugiaţi din războaiele din Orientul Mijlociu, din Africa Centrală şi acum din Ucraina. Familiile au deschis larg casele lor pentru a face spaţiu altor familii, iar comunităţile au primit cu generozitate atâtea femei şi copii pentru a le oferi demnitatea corespunzătoare. Totuşi, cu cât se prelungeşte conflictul, cu atât se agravează consecinţele sale. Popoarele care primesc dau continuitate ajutorării tot mai greu; familiile şi comunităţile încep să simtă greutatea unei situaţii care merge dincolo de urgenţă. Acesta este momentul de a nu ceda şi de a reînnoi motivaţia iniţială. Ceea ce am început are nevoie să fie dus la împlinire cu aceeaşi responsabilitate.

5. De fapt, solidaritatea înseamnă tocmai asta: a împărtăşi puţinul pe care-l avem cu aceia care nu au nimic, pentru ca nimeni să nu sufere. Cu cât creşte simţul comunităţii şi al comuniunii ca stil de viaţă, cu atât mai mult se dezvoltă solidaritatea. De altfel, trebuie luat în considerare că există ţări unde, în aceste decenii, s-a realizat o creştere de bunăstare semnificativă pentru multe familii, care au ajuns la o stare sigură de viaţă. Este vorba de un rod pozitiv al iniţiativei private şi de legi care au susţinut creşterea economică unită cu un impuls concret dat politicilor familiale şi responsabilităţii sociale. Patrimoniul de siguranţă şi stabilitate obţinut poate acum să fie împărtăşit cu aceia care au fost constrânşi să lase casele lor şi ţara lor pentru a se salva şi a supravieţui. Ca membri ai societăţii civile, să menţinem vie chemarea la valorile de libertate, responsabilitate, fraternitate şi solidaritate. Şi fiind creştini, să regăsim mereu în caritate, în credinţă şi în speranţă fundamentul existenţei noastre şi al acţiunii noastre.

6. Este interesant de observat că Apostolul nu vrea să-i oblige pe creştini constrângându-i la o operă de caritate. De fapt, scrie: „Nu spun aceasta ca o poruncă” (2Cor 8,8); mai degrabă el intenţionează „să pună la încercare curăţia” iubirii lor în atenţia şi grija faţă de cei săraci (cf. ibid.). La baza cererii lui Paul se află desigur necesitatea de ajutor concret, totuşi intenţia sa merge mai departe. El invită să se realizeze colecta pentru ca să fie semn al iubirii aşa cum a fost mărturisit de însuşi Isus. Aşadar, generozitatea faţă de săraci îşi află motivaţia sa cea mai puternică în alegerea Fiului lui Dumnezeu care a voit să se facă sărac el însuşi.

De fapt, apostolul nu se teme să afirme că această alegere a lui Cristos, această „despuiere” a sa, este un „har”, mai mult, „harul Domnului nostru Isus Cristos” (2Cor 8,9), şi numai primindu-l noi putem da exprimare concretă şi coerentă credinţei noastre. Învăţătura din tot Noul Testament are o unitate proprie în jurul acestei teme, care se găseşte şi în cuvintele apostolului Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelându-vă pe voi înşivă, pentru că dacă cineva ascultă cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era. Dacă cineva priveşte cu atenţie la legea desăvârşită a libertăţii şi rămâne în ea, nu o ascultă ca apoi să o uite, ci ca să o pună în practică. Astfel, acesta va fi fericit în lucrarea sa” (Iac 1,22-25).

7. În faţa săracilor nu se face retorică, ci se suflecă mânecile şi se pune în practică credinţa prin implicarea directă, care nu poate fi delegată nimănui. În schimb, uneori se poate strecura o formă de relaxare, care duce la asumarea de comportamente incoerente, cum este indiferenţa faţă de cei săraci. În afară de asta, se întâmplă ca unii creştini, din cauzaunei alipiri excesive de bani, să rămână împotmoliţi în folosirea rea a bunurilor şi a patrimoniului. Sunt situaţii care manifestă o credinţă slabă şi o speranţă slăbită şi mioapă.

Ştim că problema nu este banul în sine, pentru că el face parte din viaţa zilnică a persoanelor şi din raporturile sociale. Mai degrabă, trebuie să reflectăm asupra valorii pe care banul îl are pentru noi: nu poate să devină un absolut, ca şi cum ar fi scopul principal. O asemenea alipire împiedică să privim cu realism la viaţa de toate zilele şi întunecă privirea, împiedicând să vedem exigenţele celorlalţi. Nimic mai nociv nu s-ar putea întâmpla unui creştin sau unei comunităţi decât acela de a fi orbiţi de idolul bogăţiei, care ajunge să înlănţuiască într-o viziune efemeră şi falimentară despre viaţă.

Aşadar, nu este vorba de a avea faţă de săraci un comportament asistenţial, aşa cum se întâmplă adesea; în schimb, este necesar să ne angajăm pentru ca nimănui să nu-i lipsească necesarul. Nu activismul salvează, ci atenţia sinceră şi generoasă care permite să ne apropiem de un sărac, de un frate care întinde mâna pentru ca eu să mă zgâlţâi din toropeala în care am căzut. De aceea, „nimeni n-ar trebui să spună că se menţine departe de cei săraci, pentru că alegerile sale de viaţă comportă să se acorde mai multă atenţie altor urgenţe. Aceasta este o scuză frecventă în ambientele academice, întreprinzătoare sau profesionale, şi chiar ecleziale. […] Nimeni nu se poate simţi scutit de preocuparea faţă de cei săraci şi faţă de dreptatea socială” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 201). Este urgent de a găsi noi căi care să poată merge dincolo de direcţia acelor politici sociale „concepute ca o politică faţă de săraci, ci cu săracii, niciodată a săracilor şi cu atât mai puţin inserată într-un proiect care să unească popoarele” (Enciclica Fratelli tutti, 169). În schimb, trebuie să se tindă la asumarea atitudinii apostolului care putea să le scrie corintenilor: „Alinarea altora să nu devină o povară pentru voi, ci să fie în spirit de egalitate” (2Cor 8,13).

8. Există un paradox care este greu de acceptat astăzi ca şi în trecut, pentru că se ciocneşte cu logica umană: există o sărăcie care face bogaţi. Amintind de „harul” lui Isus Cristos, Paul vrea să confirme ceea ce el însuşi a predicat, adică faptul că adevărata bogăţie nu constă în a acumula „comori pe pământ, unde molia şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură” (Mt 6,19), ci mai degrabă în iubirea reciprocă ce ne face să purtăm poverile unii altora aşa încât nimeni să nu fie abandonat sau exclus. Experienţa slăbiciunii şi limitei pe care am trăit-o în aceşti ultimi ani, şi acum tragedia unui război cu repercusiuni globale, trebuie să înveţe ceva decisiv: nu suntem în lume pentru a supravieţui, ci ca să fie permisă tuturor o viaţă demnă şi fericită. Mesajul lui Isus ne arată calea şi ne face să descoperim că există o sărăcie care umileşte şi ucide şi există o altă sărăcie, a sa, care eliberează şi ne face senini.

Sărăcia care ucide este mizeria, fiică a nedreptăţii, a exploatării, a violenţei şi a distribuirii nedrepte a resurselor. Este sărăcia disperată, lipsită de viitor, pentru că este impusă de cultura rebutării care nu acordă perspective şi nici căi de ieşire. Este mizeria care, în timp ce constrânge în condiţia de sărăcie extremă, deformează şi dimensiunea spirituală, care, deşi este neglijată adesea, nu înseamnă că nu există sau că nu contează. Când unica lege devine calcularea câştigului la sfârşitul zilei, atunci nu mai există frâne pentru a adopta logica exploatării persoanelor: ceilalţi sunt numai mijloace. Nu mai există salariu just, orar de muncă just şi se creează noi forme de sclavie, îndurate de persoane care nu au alternativă şi trebuie să accepte această nedreptate otrăvitoare numai pentru a câştiga minimul pentru întreţinere.

Dimpotrivă, sărăcia care eliberează este aceea care se pune în faţa noastră ca o alegere responsabilă pentru a ne elibera de impediment şi de a ne concentra pe esenţial. De fapt, se poate întâlni cu uşurinţă acel sentiment de insatisfacţie pe care mulţi îl experimentează, pentru că simt că le lipseşte ceva important şi merg în căutarea lui ca nişte rătăcitori fără ţintă. Doritori să găsească ceea ce să-i poată satisface, au nevoie să fie îndreptaţi spre cei mici, cei slabi, cei săraci pentru a înţelege în sfârşit ceea ce aveau nevoie cu adevărat. A-i întâlni pe săraci permite să se pună capăt multor nelinişti şi frici inconsistente, pentru a ajunge la ceea ce contează cu adevărat în viaţă şi ceea ce nimeni nu ne poate fura: iubirea adevărată şi gratuită. În realitate, săracii, înainte de a fi obiect al pomenii noastre, sunt subiecţi care ne ajută să ne eliberăm de laţurile neliniştii şi superficialităţii.

Un părinte şi învăţător al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în ale cărui scrieri se întâlnesc denunţări puternice împotriva comportamentului creştinilor faţă de săraci, scria: „Dacă nu poţi crede că sărăcia te face să devii bogat, gândeşte-te la Domnul tău şi încetează să te mai îndoieşti de asta. Dacă el n-ar fi fost sărac, tu n-ai fi bogat; acest lucru este extraordinar, că din sărăcie a derivat bogăţie abundentă. Paul înţelege aici prin «bogăţii» cunoaşterea pietăţii, purificarea de păcate, dreptatea, sfinţirea şi alte mii de lucruri bune care ne-au fost date acum şi întotdeauna. Toate acestea le avem graţie sărăciei” (Omilii despre Scrisoarea a II-a către Corinteni, 17,1).

9. Textul apostolului la care se referă această a VI-a Zi Mondială a Săracilor prezintă marele paradox al vieţii de credinţă: sărăcia lui Cristos ne face bogaţi. Dacă Paul a putut da această învăţătură – şi Biserică s-o răspândească şi s-o mărturisească de-a lungul secolelor – este pentru că Dumnezeu, în Fiul său Isus, a ales şi a parcurs acest drum. Dacă el s-a făcut sărac pentru noi, atunci însăşi viaţa noastră este luminată şi transformată şi dobândeşte o valoare pe care lumea nu o cunoaşte şi nu o poate da. Bogăţia lui Isus este iubirea sa, care nu se închide în faţa nimănui şi merge în întâmpinarea tuturor, mai ales a celor care sunt marginalizaţi şi lipsiţi de cele necesare. Din iubire s-a despuiat de sine însuşi şi a asumat condiţia umană. Din iubire s-a făcut slujitor ascultător, până la moarte şi până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8). Din iubire s-a făcut „pâine a vieţii” (In 6,35), pentru că nimănui să nu-i lipsească necesarul şi să poată găsi hrana care hrăneşte pentru viaţa veşnică. Şi în zilele noastre pare dificil, aşa cum a fost odinioară pentru discipolii Domnului, să se accepte această învăţătură (cf. In 6,60); dar cuvântul lui Isus este clar. Dacă vrem ca viaţa să învingă asupra morţii şi demnitatea să fie eliberată din nedreptate, drumul este al său: înseamnă a urma sărăcia lui Isus Cristos, împărtăşind viaţa din iubire, frângând pâinea propriei existenţe cu fraţii şi surorile, începând de la cei din urmă, de la cei care duc lipsă de cele necesare, ca să fie făcută egalitate, săracii să fie eliberaţi de mizerie şi bogaţii de vanitate, ambele fără speranţă.

10. La 15 mai l-am canonizat pe fratele Charles de Foucauld, un om care, născut bogat, a renunţat la toate pentru a-l urma pe Isus şi a deveni cu el sărac şi frate al tuturor. Viaţa sa eremitică, mai întâi la Nazaret şi apoi în deşertul saharian, formată din tăcere, rugăciune şi împărtăşire, este o mărturie exemplară de sărăcie creştină. Ne va face bine să medităm asupra acestor cuvinte ale sale: „Să nu-i dispreţuim pe săraci, pe cei mici, pe muncitori; nu numai că ei sunt fraţii noştri în Dumnezeu, ci sunt şi cei care îl imită pe Isus în viaţa sa exterioară în mod perfect. Ei ni-l reprezintă perfect pe Isus, Muncitorul din Nazaret. Sunt primii născuţi dintre cei aleşi, cei dintâi chemaţi la leagănul Mântuitorului. Au fost compania obişnuită a lui Isus, de la naşterea sa la moartea sa […]. Să luăm pentru noi [condiţia] pe care el a luat-o pentru sine […]. Să nu încetăm niciodată să fim în toate săraci, fraţi ai săracilor, însoţitori ai săracilor, să fim cei mai săraci dintre săraci ca Isus şi ca el să-i iubim pe săraci şi să ne înconjurăm de ei” (Comentarii la Evanghelia lui Luca, Meditaţia 263)1. Pentru fratele Charles, acestea nu au fost numai cuvinte, ci stil concret de viaţă, care l-a făcut să împărtăşească darul vieţii însăşi cu Isus.

Această a VI-a Zi Mondială a Săracilor să devină o oportunitate de har, pentru a face o examinare personală şi comunitară a conştiinţei şi a ne întreba dacă sărăcia lui Isus Cristos este însoţitoarea noastră fidelă de viaţă.

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a VI-a Zi Mondială a Săracilor (duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An, 13 noiembrie 2022)

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 13 iunie 2022, Comemorarea liturgică a Sfântului Anton de Padova

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă

1 Meditaţia nr. 263 despre Lc 2,8-20: C. DE FOUCAULD, La Bonté de Dieu. Méditations sur les saints Evangiles (1), Nouvelle Cité, Montrouge 1996, 214-216.


Cei care vor să încălzească inima și viața unui copil necunoscut o poate face și prin:

  • prin Banca Transilvania:

cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu 

cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.

  • prin PayPal/VISA/MASTERCARD/MAESTRO
sfantul-laurentiu-si-saracii

Ziua săracului, ziua speranței

Dăruiește

€10.00

„Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor” .

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este timp favorabil de reînnoire personală şi comunitară care ne conduce la Paştele lui Isus Cristos mort şi înviat. Pentru drumul din Postul Mare din 2022 ne va face bine să reflectăm asupra exortaţiei Sfântului Paul adresate galatenilor: „Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp (kairós), să facem bine tuturor” (Gal 6,9-10).

1. Semănatul şi seceratul

În acest text apostolul evocă imaginea semănatului şi a seceratului, atât de îndrăgită de Isus (cf. Mt13). Sfântul Paul ne vorbeşte despre un kairós: un timp propice pentru semănat binele în vederea unui secerat. Ce este pentru noi acest timp favorabil? Cu siguranţă este Postul Mare, dar este şi toată existenţa pământească, pentru care Postul Mare este într-un fel o imagine[1]. În viaţa noastră prea des prevalează lăcomia şi mândria, dorinţa de a avea, de a acumula şi de a consuma, aşa cum arată omul nechibzuit din parabola evanghelică, omul care considera viaţa sa sigură şi fericită datorită marii recolte adunate în hambarele sale (cf. Lc 12,16-21). Postul Mare ne invită la convertire, la schimbarea mentalităţii, aşa încât viaţa să aibă adevărul şi frumuseţea sa nu atât în a avea cât mai ales în a dărui, nu atât în a aduna cât mai ales în a semăna binele şi în a împărtăşi.

Primul agricultor este însuşi Dumnezeu, care cu generozitate „continuă să semene în omenire seminţe de bine” (Enciclica Fratelli tutti, 54). În timpul Postului Mare suntem chemaţi să răspundem la darul lui Dumnezeu primind cuvântul său „viu şi plin de putere” (Evr 4,12). Ascultarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu maturizează o docilitate promptă faţă de acţiunea sa (cf. Iac 1,21) care face rodnică viaţa noastră. Dacă deja asta ne îmbucură, şi mai mare este însă chemarea de a fi „colaboratori ai lui Dumnezeu” (1Cor 3,9), folosind bine timpul prezent (cf. Ef 5,16) pentru a semăna şi noi făcând binele. Această chemare de a semăna binele nu trebuie văzută ca o povară, ci ca un har cu care Creatorul ne vrea uniţi activ cu mărinimia sa rodnică.

Şi seceratul? Oare semănatul nu este în întregime în vederea recoltei? Desigur. Legătura strânsă între semănat şi recoltă este reafirmată de acelaşi Sfânt Paul, care afirmă: „Cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie, dar cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate” (2Cor 9,6). Dar despre care recoltă este vorba? Un prim rod al binelui semănat există în noi înşine şi în relaţiile noastre zilnice, chiar şi în gesturile cele mai mici de bunătate. În Dumnezeu niciun act de iubire, oricât de mic ar fi, şi nicio „trudă generoasă” nu sunt pierdute (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 279). Aşa cum pomul se recunoaşte din roade (cf. Mt 7,16.20), tot aşa viaţa plină de fapte bune este luminoasă (cf. Mt 5,14-16) şi duce mireasma lui Cristos în lume (cf. 2Cor 2,15). A-l sluji pe Dumnezeu, liberi de păcat, maturizează roade de sfinţire pentru mântuirea tuturor (cf. Rom6,22).

În realitate, ne este dat să vedem numai în mică parte rodul a ceea ce semănăm de vreme ce, conform proverbului evanghelic, „unul este semănătorul, altul este secerătorul” (In 4,37). Tocmai semănând pentru binele altuia noi participăm la mărinimia lui Dumnezeu: „Este mare nobleţe a fi capabili să demarăm procese ale căror roade vor fi culese de alţii, cu speranţa pusă în forţa secretă a binelui care se seamănă” (Enciclica Fratelli tutti, 196). A semăna binele pentru ceilalţi ne eliberează de logicile înguste ale beneficiului personal şi conferă acţiunii noastre respiraţia amplă a gratuităţii, inserându-ne în orizontul minunat al planurilor binevoitoare ale lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu lărgeşte şi ridică şi mai mult privirea noastră: ne vesteşte că seceratul cel mai adevărat este cel escatologic, cel din ultima zi, din ziua fără de apus. Rodul împlinit al vieţii noastre şi al acţiunilor noastre este „rodul pentru viaţa veşnică” (In 4,36), care va fi „comoara noastră din ceruri” (Lc 12,33; 18,22). Isus însuşi foloseşte imaginea seminţei care moare în pământ şi dă rod pentru a exprima misterul morţii şi învierii sale (cf. In 12,24); şi Sfântul Paul o reia pentru a vorbi despre învierea trupului nostru: „Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în necinste şi se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup fizic şi învie un trup spiritual” (1Cor 15,42-44). Această speranţă este marea lumină pe care Cristos înviat o aduce în lume: „Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi” (1Cor 15,19-20), aşa încât cei care sunt intim uniţi cu el în iubire, „într-o moarte asemănătoare cu a lui” (Rom 6,5), să fie uniţi şi cu învierea lui pentru viaţa veşnică (cf. In 5,29): „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13,43).

2. „Să nu obosim în a face binele”

Învierea lui Cristos animă speranţele pământeşti cu „marea speranţă a vieţii veşnice şi pune deja în timpul prezent germenul mântuirii” (cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 3; 7). În faţa dezamăgirii amare pentru atâtea vise spulberate, în faţa preocupării din cauza provocărilor care ameninţă, în faţa descurajării din cauza sărăciei mijloacelor noastre, ispita este aceea de a ne închide în propriul egoism individualist şi de a ne refugia în indiferenţă faţă de suferinţele celuilalt. „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc” (Is 40,30). Dar Dumnezeu „dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. […] Cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,29.31). Postul Mare ne cheamă să repunem credinţa noastră şi speranţa noastră în Domnul (cf. 1Pt 1,21), pentru că numai cu privirea îndreptată spre Isus Cristos înviat (cf. Evr 12,2) putem primi exortaţia apostolului: „Să nu obosim în a face binele” (Gal 6,9).

Să nu obosim în a ne ruga. Isus a învăţat că este necesar „de a ne ruga întotdeauna şi de a nu ne descuraja” (Lc 18,1). Avem nevoie să ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Iluzia că suntem suficienţi pentru noi înşine este o iluzie periculoasă. Dacă pandemia ne-a făcut să atingem cu mâna fragilitatea noastră personală şi socială, acest Post Mare să ne permită mângâierea credinţei în Dumnezeu, fără de care nu putem avea stabilitate (cf. Is 7,9). Nimeni nu se salvează singur, pentru că toţi suntem în aceeaşi barcă printre furtunile istoriei[2]; dar mai ales nimeni nu se salvează fără Dumnezeu, pentru că numai misterul pascal al lui Isus Cristos dă victoria asupra apelor întunecate ale morţii. Credinţa nu ne scuteşte de suferinţele vieţii, dar permite să trecem prin ele uniţi cu Dumnezeu în Cristos, cu marea speranţă care nu dezamăgeşte şi a cărei garanţie este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,1-5).

Să nu obosim în a extirpa răul din viaţa noastră. Postul trupesc la care ne cheamă Postul Mare să întărească duhul nostru pentru lupta împotriva păcatului. Să nu obosim în a cere iertare în sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii, ştiind că Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ierte[3]Să nu obosim în a lupta împotriva concupiscenţei, acea fragilitate care împinge la egoism şi la orice rău, găsind în decursul secolelor diferite căi prin care să-l prăbuşească pe om în păcat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 166). Una din aceste căi este riscul de dependenţă de media digitale, care sărăceşte raporturile umane. Postul Mare este timp propice pentru a contrasta aceste curse şi pentru a cultiva în schimb o comunicare umană mai integrală (cf. ibid., 43) făcută din „întâlniri reale” (ibid., 50), faţă în faţă.

Să nu obosim în a face binele în caritatea activă faţă de aproapele. În timpul acestui Post Mare, să practicăm pomana dăruind cu bucurie (cf. 2Cor 9,7). Dumnezeu „care dă sămânţă semănătorului şi pâine ca hrană” (2Cor 9,10) are grijă faţă de fiecare dintre noi nu numai să putem avea cu ce să ne hrănim, ci şi să putem fi generoşi în a face binele faţă de ceilalţi. Dacă este adevărat că toată viaţa noastră este timp pentru a semăna binele, să profităm îndeosebi de acest Post Mare pentru a ne îngriji de cel care ne este aproape, pentru a deveni aproapele faţă de acei fraţi şi surori care sunt răniţi pe drumul vieţii (cf. Lc 10,25-37). Postul Mare este timp propice pentru a căuta, şi nu a evita, pe cel care se află în nevoie; pentru a chema, şi nu a ignora, pe cel care doreşte ascultare şi un cuvânt bun; pentru a vizita, şi nu a abandona, pe cel care suferă de singurătate. Să punem în practică apelul de a face binele faţă de toţi, luându-ne timpul pentru a-i iubi pe cei mai mici şi lipsiţi de apărare, pe cei abandonaţi şi dispreţuiţi, pe cel care este discriminat şi marginalizat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 193).

3. „La timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi”

Postul Mare ne aminteşte în fiecare an că „binele, ca şi iubirea, dreptatea şi solidaritatea nu se obţin o dată pentru totdeauna; trebuie cucerite în fiecare zi” (ibid., 11). Aşadar, să-i cerem lui Dumnezeu statornicia răbdătoare a agricultorului (cf. Iac 5,7) pentru a nu deveni leneşi în a face binele, pas cu pas. Cel care cade, să întindă mâna către Tatăl care ne ridică mereu. Cel care s-a rătăcit, înşelat de seducţiile celui rău, să nu întârzie să se întoarcă la el care este „mărinimos în iertare” (Is 55,7). În acest timp de convertire, găsind sprijin în harul lui Dumnezeu şi în comuniunea Bisericii, să nu obosim în a semăna binele. Postul pregăteşte terenul, rugăciunea irigă, caritatea fecundează. Avem certitudinea în credinţă că „la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi” şi că noi, cu darul perseverenţei, vom obţine bunurile promise (cf. Evr 10,36) pentru mântuirea noastră şi a altora (cf. 1Tim 4,16). Practicând iubirea fraternă faţă de toţi suntem uniţi cu Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi (cf. 2Cor 5,14-15) şi pregustăm bucuria împărăţiei cerurilor, când Dumnezeu va fi „totul în toţi” (1Cor 15,28).

Fecioara Maria, din sânul căreia s-a născut Mântuitorul şi care păstra toate lucrurile „meditându-le în inima ei” (Lc 2,19) să ne dobândească darul răbdării şi să fie aproape de noi cu prezenţa sa maternă, aşa încât acest timp de convertire să aducă roade de mântuire veşnică.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 11 noiembrie 2021, comemorarea Sfântului Martin, episcop

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Mesajul Sfântului Părinte papa Francisc pentru Postul Mare 2022
„Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, 
dacă nu vom deveni leneşi! 
Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor”
 
(Gal 6,9-10a)

Note: 

[1] Cf. Sfântul Augustin, Serm. 243, 9,8; 270, 3; En. in Ps. 110, 1.

[2] Cf. Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie (27 martie 2020).

[3] Cf. Angelus din 17 martie 2013.