Arhivă etichetă pentru ‘papa Francisc’

„Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor” .

Iubiţi fraţi şi surori,

Postul Mare este timp favorabil de reînnoire personală şi comunitară care ne conduce la Paştele lui Isus Cristos mort şi înviat. Pentru drumul din Postul Mare din 2022 ne va face bine să reflectăm asupra exortaţiei Sfântului Paul adresate galatenilor: „Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi! Aşadar, acum, cât avem timp (kairós), să facem bine tuturor” (Gal 6,9-10).

1. Semănatul şi seceratul

În acest text apostolul evocă imaginea semănatului şi a seceratului, atât de îndrăgită de Isus (cf. Mt13). Sfântul Paul ne vorbeşte despre un kairós: un timp propice pentru semănat binele în vederea unui secerat. Ce este pentru noi acest timp favorabil? Cu siguranţă este Postul Mare, dar este şi toată existenţa pământească, pentru care Postul Mare este într-un fel o imagine[1]. În viaţa noastră prea des prevalează lăcomia şi mândria, dorinţa de a avea, de a acumula şi de a consuma, aşa cum arată omul nechibzuit din parabola evanghelică, omul care considera viaţa sa sigură şi fericită datorită marii recolte adunate în hambarele sale (cf. Lc 12,16-21). Postul Mare ne invită la convertire, la schimbarea mentalităţii, aşa încât viaţa să aibă adevărul şi frumuseţea sa nu atât în a avea cât mai ales în a dărui, nu atât în a aduna cât mai ales în a semăna binele şi în a împărtăşi.

Primul agricultor este însuşi Dumnezeu, care cu generozitate „continuă să semene în omenire seminţe de bine” (Enciclica Fratelli tutti, 54). În timpul Postului Mare suntem chemaţi să răspundem la darul lui Dumnezeu primind cuvântul său „viu şi plin de putere” (Evr 4,12). Ascultarea asiduă a cuvântului lui Dumnezeu maturizează o docilitate promptă faţă de acţiunea sa (cf. Iac 1,21) care face rodnică viaţa noastră. Dacă deja asta ne îmbucură, şi mai mare este însă chemarea de a fi „colaboratori ai lui Dumnezeu” (1Cor 3,9), folosind bine timpul prezent (cf. Ef 5,16) pentru a semăna şi noi făcând binele. Această chemare de a semăna binele nu trebuie văzută ca o povară, ci ca un har cu care Creatorul ne vrea uniţi activ cu mărinimia sa rodnică.

Şi seceratul? Oare semănatul nu este în întregime în vederea recoltei? Desigur. Legătura strânsă între semănat şi recoltă este reafirmată de acelaşi Sfânt Paul, care afirmă: „Cine seamănă cu zgârcenie va şi secera cu zgârcenie, dar cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate” (2Cor 9,6). Dar despre care recoltă este vorba? Un prim rod al binelui semănat există în noi înşine şi în relaţiile noastre zilnice, chiar şi în gesturile cele mai mici de bunătate. În Dumnezeu niciun act de iubire, oricât de mic ar fi, şi nicio „trudă generoasă” nu sunt pierdute (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 279). Aşa cum pomul se recunoaşte din roade (cf. Mt 7,16.20), tot aşa viaţa plină de fapte bune este luminoasă (cf. Mt 5,14-16) şi duce mireasma lui Cristos în lume (cf. 2Cor 2,15). A-l sluji pe Dumnezeu, liberi de păcat, maturizează roade de sfinţire pentru mântuirea tuturor (cf. Rom6,22).

În realitate, ne este dat să vedem numai în mică parte rodul a ceea ce semănăm de vreme ce, conform proverbului evanghelic, „unul este semănătorul, altul este secerătorul” (In 4,37). Tocmai semănând pentru binele altuia noi participăm la mărinimia lui Dumnezeu: „Este mare nobleţe a fi capabili să demarăm procese ale căror roade vor fi culese de alţii, cu speranţa pusă în forţa secretă a binelui care se seamănă” (Enciclica Fratelli tutti, 196). A semăna binele pentru ceilalţi ne eliberează de logicile înguste ale beneficiului personal şi conferă acţiunii noastre respiraţia amplă a gratuităţii, inserându-ne în orizontul minunat al planurilor binevoitoare ale lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu lărgeşte şi ridică şi mai mult privirea noastră: ne vesteşte că seceratul cel mai adevărat este cel escatologic, cel din ultima zi, din ziua fără de apus. Rodul împlinit al vieţii noastre şi al acţiunilor noastre este „rodul pentru viaţa veşnică” (In 4,36), care va fi „comoara noastră din ceruri” (Lc 12,33; 18,22). Isus însuşi foloseşte imaginea seminţei care moare în pământ şi dă rod pentru a exprima misterul morţii şi învierii sale (cf. In 12,24); şi Sfântul Paul o reia pentru a vorbi despre învierea trupului nostru: „Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în necinste şi se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup fizic şi învie un trup spiritual” (1Cor 15,42-44). Această speranţă este marea lumină pe care Cristos înviat o aduce în lume: „Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii. Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi” (1Cor 15,19-20), aşa încât cei care sunt intim uniţi cu el în iubire, „într-o moarte asemănătoare cu a lui” (Rom 6,5), să fie uniţi şi cu învierea lui pentru viaţa veşnică (cf. In 5,29): „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt 13,43).

2. „Să nu obosim în a face binele”

Învierea lui Cristos animă speranţele pământeşti cu „marea speranţă a vieţii veşnice şi pune deja în timpul prezent germenul mântuirii” (cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 3; 7). În faţa dezamăgirii amare pentru atâtea vise spulberate, în faţa preocupării din cauza provocărilor care ameninţă, în faţa descurajării din cauza sărăciei mijloacelor noastre, ispita este aceea de a ne închide în propriul egoism individualist şi de a ne refugia în indiferenţă faţă de suferinţele celuilalt. „Cei tineri obosesc, iar cei maturi se ostenesc şi se poticnesc” (Is 40,30). Dar Dumnezeu „dă putere celui ostenit şi înmulţeşte tăria celui vlăguit. […] Cei care speră în Domnul îşi întăresc puterea, se înalţă ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,29.31). Postul Mare ne cheamă să repunem credinţa noastră şi speranţa noastră în Domnul (cf. 1Pt 1,21), pentru că numai cu privirea îndreptată spre Isus Cristos înviat (cf. Evr 12,2) putem primi exortaţia apostolului: „Să nu obosim în a face binele” (Gal 6,9).

Să nu obosim în a ne ruga. Isus a învăţat că este necesar „de a ne ruga întotdeauna şi de a nu ne descuraja” (Lc 18,1). Avem nevoie să ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Iluzia că suntem suficienţi pentru noi înşine este o iluzie periculoasă. Dacă pandemia ne-a făcut să atingem cu mâna fragilitatea noastră personală şi socială, acest Post Mare să ne permită mângâierea credinţei în Dumnezeu, fără de care nu putem avea stabilitate (cf. Is 7,9). Nimeni nu se salvează singur, pentru că toţi suntem în aceeaşi barcă printre furtunile istoriei[2]; dar mai ales nimeni nu se salvează fără Dumnezeu, pentru că numai misterul pascal al lui Isus Cristos dă victoria asupra apelor întunecate ale morţii. Credinţa nu ne scuteşte de suferinţele vieţii, dar permite să trecem prin ele uniţi cu Dumnezeu în Cristos, cu marea speranţă care nu dezamăgeşte şi a cărei garanţie este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,1-5).

Să nu obosim în a extirpa răul din viaţa noastră. Postul trupesc la care ne cheamă Postul Mare să întărească duhul nostru pentru lupta împotriva păcatului. Să nu obosim în a cere iertare în sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii, ştiind că Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ierte[3]Să nu obosim în a lupta împotriva concupiscenţei, acea fragilitate care împinge la egoism şi la orice rău, găsind în decursul secolelor diferite căi prin care să-l prăbuşească pe om în păcat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 166). Una din aceste căi este riscul de dependenţă de media digitale, care sărăceşte raporturile umane. Postul Mare este timp propice pentru a contrasta aceste curse şi pentru a cultiva în schimb o comunicare umană mai integrală (cf. ibid., 43) făcută din „întâlniri reale” (ibid., 50), faţă în faţă.

Să nu obosim în a face binele în caritatea activă faţă de aproapele. În timpul acestui Post Mare, să practicăm pomana dăruind cu bucurie (cf. 2Cor 9,7). Dumnezeu „care dă sămânţă semănătorului şi pâine ca hrană” (2Cor 9,10) are grijă faţă de fiecare dintre noi nu numai să putem avea cu ce să ne hrănim, ci şi să putem fi generoşi în a face binele faţă de ceilalţi. Dacă este adevărat că toată viaţa noastră este timp pentru a semăna binele, să profităm îndeosebi de acest Post Mare pentru a ne îngriji de cel care ne este aproape, pentru a deveni aproapele faţă de acei fraţi şi surori care sunt răniţi pe drumul vieţii (cf. Lc 10,25-37). Postul Mare este timp propice pentru a căuta, şi nu a evita, pe cel care se află în nevoie; pentru a chema, şi nu a ignora, pe cel care doreşte ascultare şi un cuvânt bun; pentru a vizita, şi nu a abandona, pe cel care suferă de singurătate. Să punem în practică apelul de a face binele faţă de toţi, luându-ne timpul pentru a-i iubi pe cei mai mici şi lipsiţi de apărare, pe cei abandonaţi şi dispreţuiţi, pe cel care este discriminat şi marginalizat (cf. Enciclica Fratelli tutti, 193).

3. „La timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi”

Postul Mare ne aminteşte în fiecare an că „binele, ca şi iubirea, dreptatea şi solidaritatea nu se obţin o dată pentru totdeauna; trebuie cucerite în fiecare zi” (ibid., 11). Aşadar, să-i cerem lui Dumnezeu statornicia răbdătoare a agricultorului (cf. Iac 5,7) pentru a nu deveni leneşi în a face binele, pas cu pas. Cel care cade, să întindă mâna către Tatăl care ne ridică mereu. Cel care s-a rătăcit, înşelat de seducţiile celui rău, să nu întârzie să se întoarcă la el care este „mărinimos în iertare” (Is 55,7). În acest timp de convertire, găsind sprijin în harul lui Dumnezeu şi în comuniunea Bisericii, să nu obosim în a semăna binele. Postul pregăteşte terenul, rugăciunea irigă, caritatea fecundează. Avem certitudinea în credinţă că „la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom deveni leneşi” şi că noi, cu darul perseverenţei, vom obţine bunurile promise (cf. Evr 10,36) pentru mântuirea noastră şi a altora (cf. 1Tim 4,16). Practicând iubirea fraternă faţă de toţi suntem uniţi cu Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi (cf. 2Cor 5,14-15) şi pregustăm bucuria împărăţiei cerurilor, când Dumnezeu va fi „totul în toţi” (1Cor 15,28).

Fecioara Maria, din sânul căreia s-a născut Mântuitorul şi care păstra toate lucrurile „meditându-le în inima ei” (Lc 2,19) să ne dobândească darul răbdării şi să fie aproape de noi cu prezenţa sa maternă, aşa încât acest timp de convertire să aducă roade de mântuire veşnică.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 11 noiembrie 2021, comemorarea Sfântului Martin, episcop

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Mesajul Sfântului Părinte papa Francisc pentru Postul Mare 2022
„Să nu obosim în a face binele, căci la timpul potrivit vom secera, 
dacă nu vom deveni leneşi! 
Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor”
 
(Gal 6,9-10a)

Note: 

[1] Cf. Sfântul Augustin, Serm. 243, 9,8; 270, 3; En. in Ps. 110, 1.

[2] Cf. Moment extraordinar de rugăciune în timp de epidemie (27 martie 2020).

[3] Cf. Angelus din 17 martie 2013.

Întotdeauna milostiv, dar drept!

Păstorul este chemat să exercite misiunea sa cu sfatul, convingerea, exemplul, 
dar și cu autoritatea și puterea sacră… 
Neglijența unui păstor în a recurge la sistemul penal 
manifestă clar că el nu-și îndeplinește corect și fidel funcția sa
.

Constituția apostolică

Pascite gregem Dei

cu care este reformată Cartea a VI-a 
din Codul de Drept Canonic

„Păstoriți turma lui Dumnezeu, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie, așa cum vrea Dumnezeu” (cf. 1Pt 5,2). Cuvintele inspirate ale apostolului Petru răsună în cele din ritualul hirotonirii episcopale: „Domnul nostru Isus Cristos, trimis de Tatăl ca să-i răscumpere pe oameni, i-a trimis la rândul său în lume pe cei doisprezece apostoli, pentru ca plini de puterea Duhului Sfânt, să vestească Evanghelia tuturor popoarele și reunindu-i sub unicul păstor, să-i sfințească și să-i conducă la mântuire. (…) Cristos este cel care în înțelepciunea și prudența episcopului conduce poporul lui Dumnezeu în pelerinajul pământesc până la fericirea veșnică” (cf. Hirotonirea episcopului, a preoților și a diaconilor, a doua ediție „tipică”, nr. 42). Și păstorul este chemat să exercite misiunea sa „cu sfatul, convingerea, exemplul, dar și cu autoritatea și puterea sacră” (Lumen gentium, nr. 27), de vreme ce caritatea și milostivirea cer ca un Tată să se angajeze și la îndreptarea a ceea ce uneori devine strâmb.

Înaintând în pelerinajul său pământesc, încă din timpurile apostolice, Biserica și-a dat reguli de conduită care în decursul secolelor au compus un corp coerent de norme obligatorii, care fac unit poporul lui Dumnezeu și de respectarea cărora sunt responsabili episcopii. Aceste norme reflectă credința pe care noi toți o mărturisim, din care își trag forța lor obligatorie și, întemeiate pe ea, manifestă milostivirea maternă a Bisericii, care știe că are mereu ca scop mântuirea sufletelor. Trebuind să reglementeze viața comunității în trecerea timpului, este necesar ca aceste norme să fie strâns corelate cu schimbările sociale și cu noile exigențe ale poporului lui Dumnezeu, ceea ce face necesară uneori modificarea și adaptarea lor la circumstanțele schimbate.

Printre schimbările sociale rapide pe care le experimentăm, conștienți că „ceea ce trăim nu este pur și simplu o epocă de schimbări, ci este o schimbare de epocă” (Audiență acordată Curiei Romane cu ocazia prezentării urărilor de Crăciun, 21 decembrie 2019), pentru a răspunde în mod adecvat la exigențele Bisericii din toată lumea, apărea evidentă necesitatea de a supune revizuirii și disciplina penală promulgată de Sfântul Ioan Paul al II-lea, la 25 ianuarie 1983, în Codul de Drept Canonic, și că trebuia modificată în așa fel încât să permită păstorilor s-o utilizeze ca instrument mântuitor și corectiv mai agil, de folosit rapid și cu caritate pastorală pentru a evita rele mai grave și a alina rănile provocate de slăbiciunea umană.

În acest scop, Benedict al XVI-lea, veneratul meu predecesor, în 2007, a dat mandat Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative să demareze studiul pentru o revizuire a normativei penale conținute în Codul din 1983. În virtutea acestui mandat, dicasterul s-a angajat cu atenție în examinarea în concret a noilor exigențe, în găsirea limitelor și carențelor legislației în vigoare și în indicarea soluțiilor posibile, clare și simple. Studiul s-a realizat în spirit de colegialitate și cooperare, și cu ajutorul experților și păstorilor și corelând soluțiile posibile cu exigențele și cu natura diferitelor Biserici locale.

Așadar a fost redactată o primă schiță a noii Cărți a VI-a din Codul de Drept Canonic, trimisă tuturor Conferințelor Episcopale, Dicasterelor din Curia Romană, superiorilor majori ai Institutelor călugărești, Facultăților de Drept Canonic și altor instituții ecleziastice, pentru a aduna observațiile lor. În același timp au fost interpelați și numeroși canoniști și experți în drept penal din toată lumea. Răspunsurile acestei prime consultări, ordonate cum se cuvine, au fost transmise după aceea unui grup special de experți, care a revizuit schița în lumina sugestiilor primite, pentru a o supune după aceea din nou analizării consultanților. În sfârșit, după alte revizuiri și confruntări, schița finală a fost examinată în sesiunea plenară a membrilor Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative. La sfârșit, după ce s-au făcut corecturile inserate de sesiunea plenară, textul a fost transmis Pontifului Roman în luna februarie 2020.

Respectarea disciplinei penale este necesară pentru întregul popor al lui Dumnezeu, însă responsabilitatea aplicării sale corecte – așa cum s-a afirmat mai sus – revine în mod specific păstorilor și superiorilor fiecărei comunități. Este o misiune ce nu poate fi în niciun mod despărțită de munus pastorale încredințată lor, și care trebuie dusă la împlinire ca o exigență concretă și indispensabilă de caritate nu numai față de Biserică, față de comunitatea creștină și față de eventualele victime, ci și față de cel care a comis un delict, care are nevoie în același timp de milostivire și de corectare din partea Bisericii.

În trecut, a provocat multe daune lipsa de percepție a raportului intim existent în Biserică între exercitarea carității și recurgerea – unde o cer circumstanțele și dreptatea – la disciplina sancționatoare. Acest mod de a gândi – experiența o învață – riscă să ducă la trăirea cu comportamente contrare disciplinei obiceiurilor, la remedierea căreia nu sunt suficiente numai îndemnurile sau sugestiile. Această situație poartă adesea cu sine pericolul ca odată cu trecerea timpului, aceste comportamente să se consolideze până acolo încât să facă mai dificilă corectarea și creând în multe cazuri scandal și dezorientare în rândul credincioșilor. Pentru aceasta aplicarea pedepselor devine necesară din partea păstorilor și a superiorilor. Neglijența unui păstor în a recurge la sistemul penal manifestă clar că el nu-și îndeplinește corect și fidel funcția sa, așa cum am avertizat în mod expres în documente recente, între care Scrisorile apostolice date în formă de „Motu Proprio” (Ca o mamă iubitoare din 4 iunie 2016 și Vos estis lux mundi din 7 mai 2019).

Într-adevăr caritatea cere ca păstorii să recurgă la sistemul penal de fiecare dată când este necesar, ținând cont de cele trei scopuri care-l fac necesar în comunitatea eclezială, adică restabilirea exigențelor dreptății, corectarea vinovatului și repararea scandalurilor.

Așa cum am spus recent, sancțiunea canonică are și o funcție reparatoare și mântuitoare și caută mai ales binele credinciosului, motiv pentru care „reprezintă un mijloc pozitiv pentru realizarea Împărăției, pentru a reconstrui dreptatea în comunitatea credincioșilor, chemați la sfințirea personală și comună” (Către participanții la Sesiunea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative, 21 februarie 2020).

Așadar, respectând continuitatea cu elementele generale ale sistemului canonic, care urmează o tradiție a Bisericii consolidate în timp, noul text introduce modificări de diferite genuri la dreptul în vigoare și sancționează câteva noi figuri de delict, care răspund la exigența tot mai răspândită în diferitele comunități de a vedea restabilită dreptatea și ordinea pe care delictul le-a deteriorat.

De asemenea este îmbunătățit textul din punct de vedere tehnic, mai ales în ceea ce privește aspectele fundamentale ale dreptului penal, cum ar fi de exemplu dreptul la apărare, prescrierea acțiunii penale, o determinare mai precisă a pedepselor, care răspunde la exigențele legalității penale și oferă ordinariilor și judecătorilor criterii obiective în identificarea sancțiunii mai potrivite de aplicat în cazul concret.

În revizuire s-a urmărit și principiul de a reduce cazurile în care impunerea unei sancțiuni este lăsată la discreția autorității, așa încât să favorizeze în aplicarea pedepselor, servatis de iure servandis, unitatea eclezială, în special pentru delicte care provoacă daună și scandal mai mare în comunitate.

Luând în considerare toate acestea, cu această constituție apostolică, promulg textul revizuit al Cărții a VI-a din Codul de Drept Canonic așa cum a fost ordonat și revizuit, în speranța ca el să fie instrument pentru binele sufletelor, și prescripțiile sale să fie aplicate de păstori, când este necesar, cu dreptate și milostivire, având conștiința că aparține slujirii lor, ca datorie de dreptate – eminentă virtute cardinală – să aplice pedepse atunci când o cere binele credincioșilor.

În sfârșit, pentru ca toți să poată înțelege cu ușurință dispozițiile despre care este vorba, stabilesc ca această revizuire a Cărții a VI-a din Codul de Drept Canonic să fie promulgată prin publicarea în L’Osservatore Romano, să intre în vigoare începând din ziua de 8 decembrie 2021 și să fie inserată după aceea în comentariul oficial Acta Apostolicae Sedis.

De asemenea stabilesc ca odată cu intrarea în vigoare a noii Cărți a VI-a să fie abrogată actuala Carte a VI-a din Codul de Drept Canonic, în pofida oricărui lucru contrar chiar dacă este demn de menționare deosebită.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, Solemnitatea de Rusalii, 23 mai 2021, al nouălea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu (www.ercis.ro)

https://www.vatican.va/content/francesco/it/apost_constitutions/documents/papa-francesco_costituzione-ap_20210523_pascite-gregem-dei.html

Să ne amintim de răstigniţii de astăzi! Să nu ne lăsăm „plătiţi” pentru a-i uita…

Este seara în care el ne cere să ne iubim
devenind servitori unii altora,
aşa cum a făcut el spălând picioarele discipolilor.
Un gest care anticipă jertfa sângeroasă de pe cruce.
Şi de fapt Învăţătorul şi Domnul va muri ziua următoare
pentru a face curate nu picioarele,
ci inimile şi întreaga viaţă a discipolilor săi”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Deja cufundaţi în climatul spiritual al Săptămânii Sfinte, suntem în ajunul Triduum-ului pascal. De mâine până duminică vom trăi zilele centrale al anului liturgic, celebrând misterul Pătimirii, Morţii şi Învierii Domnului. Şi acest mister îl trăim de fiecare dată când celebrăm Euharistia. Când noi mergem la Liturghie, nu mergem numai să ne rugăm, nu: mergem ca să reînnoim, să-l facem din nou, acest mister, misterul pascal. Este important să nu uităm acest lucru. Este ca şi cum noi am merge la Calvar – este acelaşi lucru – pentru a reînnoi, pentru a face din nou misterul pascal.

În seara de Joia Sfântă, intrând în Triduum-ul pascal, vom retrăi Liturghia care se numeşte in Coena Domini, adică Liturghia în care se comemorează Ultima Cină, ceea ce s-a întâmplat acolo, în acel moment. Este seara în care Cristos a lăsat discipolilor săi testamentul iubirii sale în Euharistie, dar nu ca amintire, ci ca memorial, ca prezenţă perenă a sa. De fiecare dată când se celebrează Euharistia, aşa cum am spus la început, se reînnoieşte acest mister al răscumpărării. În acest sacrament, Isus a înlocuit victima de jertfă – mielul pascal – cu sine însuşi: Trupul său şi Sângele său ne dăruiesc mântuirea de sclavia păcatului şi a morţii. Mântuirea de orice sclavie este acolo. Este seara în care el ne cere să ne iubim devenind servitori unii altora, aşa cum a făcut el spălând picioarele discipolilor. Un gest care anticipă jertfa sângeroasă de pe cruce. Şi de fapt Învăţătorul şi Domnul va muri ziua următoare pentru a face curate nu picioarele, ci inimile şi întreaga viaţă a discipolilor săi. A fost o jertfă de slujire a noastră a tuturor, deoarece cu acea slujire a jertfei sale ne-a răscumpărat pe toţi.

Vinerea Sfântă este zi de pocăinţă, de post şi de rugăciune. Prin textele din Sfânta Scriptură şi rugăciunile liturgice, vom fi parcă adunaţi pe Calvar pentru a comemora Pătimirea şi Moartea răscumpărătoare a lui Isus Cristos. În intensitatea ritului acţiunii liturgice ne va fi prezentat Răstignitul pentru a-l adora. Adorând crucea, vom retrăi drumul Mielului nevinovat jertfit pentru mântuirea noastră. Vom purta în minte şi în inimă suferinţele bolnavilor, ale săracilor, ale rebutaţilor din această lume; vom aminti „mieii jertfiţi”, victime nevinovate ale războaielor, ale dictaturilor, ale violenţelor zilnice, ale avorturilor… În faţa imaginii Dumnezeului răstignit vom purta, în rugăciune, pe mulţii, prea mulţii răstigniţi de astăzi, care numai de la el pot primi întărirea şi sensul pătimirii lor. Şi astăzi sunt atâţia: să nu-i uităm pe răstigniţii de astăzi, care sunt imaginea Răstignitului Isus, şi în ei este Isus.

De când Isus a luat asupra sa rănile omenirii şi însăşi moartea, iubirea lui Dumnezeu a irigat aceste deşerturi ale noastre, a luminat acest întuneric al nostru. Pentru că lumea este în întuneric. Să facem o listă a tuturor războaielor care se duc în acest moment; a tuturor copiilor care mor de foame; a copiilor care nu au educaţie; a popoarelor întregi distruse de războaie, de terorism. A atâtor, atâtor oameni care pentru a se simţi un pic mai bine au nevoie de droguri, de industria drogurilor care ucid… Este o calamitate, este un deşert! Există mici „insule” ale poporului lui Dumnezeu, fie creştin, fie de orice altă credinţă, care păstrează în inimă voinţa de a fi mai buni. Dar să ne spunem realitatea: în acest Calvar de moarte, Isus este cel care suferă în discipolii săi. În timpul activităţii sale publice, Fiul lui Dumnezeu a semănat cu mâini pline viaţă, vindecând, iertând, înviind… Acum, în ora jertfei supreme pe cruce, duce la împlinire opera încredinţată lui de Tatăl: intră în abisul suferinţei, intră în acele calamităţi din această lume, pentru a răscumpăra şi a transforma. Precum şi pentru a elibera pe fiecare dintre noi de puterea întunericului, de mândrie, de rezistenţa de a fi iubiţi de Dumnezeu. Şi asta, numai iubirea lui Dumnezeu poate s-o facă. De rănile lui am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,24), spune apostolul Petru, de moartea lui am fost renăscuţi, noi toţi. Şi graţie lui, abandonat pe cruce, nimeni niciodată nu mai este singur în întunericul morţii. Niciodată, el este mereu alături: trebuie doar să deschidă inima şi să se lase privit de el.

Sâmbăta Sfântă este ziua tăcerii: o mare tăcere este pe tot pământul; o tăcere trăită în plâns şi în dezorientare de primii discipoli, tulburaţi de moartea ruşinoasă a lui Isus. În timp ce cuvântul tace, în timp ce viaţa este în mormânt, cei care au sperat în el sunt puşi la grea încercare, se simt orfani, probabil orfani şi de Dumnezeu. Această sâmbătă este şi ziua Mariei: şi ea o trăieşte în plâns, însă inima sa este plină de credinţă, plină de speranţă, plină de iubire. Mama lui Isus l-a urmat pe Fiul de-a lungul căii dureroase şi a rămas la picioarele crucii, cu sufletul străpuns. Însă atunci când totul pare terminat, ea veghează, veghează în aşteptare păstrând speranţa în promisiunea lui Dumnezeu care învie pe cei morţi. Astfel, în ora cea mai întunecată a lumii, a devenit Mamă a celor care cred, Mamă a Bisericii şi semn de speranţă. Mărturia sa şi mijlocirea sa ne susţin atunci când povara crucii devine prea grea pentru fiecare dintre noi.

În întunericul Sâmbetei Sfinte vor erupe bucuria şi lumina cu riturile din Veghea pascală şi, seara târziu, cântul de sărbătoare Aleluia. Va fi întâlnirea în credinţă cu Cristos înviat şi bucuria pascală se va prelungi pentru toate cele cincizeci de zile care vor urma, până la venirea Duhului Sfânt. Cel care a fost răstignit a înviat! Toate întrebările şi incertitudinile, ezitările şi fricile sunt alungate de această revelaţie. Cel Înviat ne dă certitudinea că binele triumfă mereu asupra răului, că viaţa învinge mereu moartea şi sfârşitul nostru nu înseamnă a coborî tot mai mult, din tristeţe în tristeţe, ci a merge spre înălțimi. Cel Înviat este confirmarea că Isus are dreptate în toate: în a ne promite viaţa dincolo de moarte şi iertarea dincolo de păcate. Discipolii se îndoiau, nu credeau. Prima care a crezut şi a văzut a fost Maria Magdalena, a fost apostola învierii care a mers să relateze că l-a văzut pe Isus, care o chemase pe nume. Şi după aceea, toţi discipolii l-au văzut. Însă, eu aş vrea să mă opresc asupra acestui lucru: paznicii, soldaţii, care erau la mormânt pentru a nu lăsa ca să vină discipolii şi să-i ia trupul, l-au văzut: l-au văzut viu şi înviat. Duşmanii l-au văzut şi apoi s-au prefăcut că nu l-au văzut. De ce? Pentru că au fost plătiţi. Aici este adevăratul mister a ceea ce Isus a spus odată: „Există doi stăpâni în lume, doi, nu mai mulţi: doi. Dumnezeu şi banul. Cine slujeşte banul este împotriva lui Dumnezeu”. Şi aici banul este cel care a schimbat realitatea. Au văzut uimirea învierii, dar au fost plătiţi pentru a tăcea. Să ne gândim la multele dăţi când bărbaţi şi femei au fost plătiţi pentru a nu recunoaşte în practică învierea lui Cristos şi nu au făcut ceea ce Cristos ne-a cerut să facem, creştini fiind.

Iubiţi fraţi şi surori, şi anul acesta vom trăi celebrările pascale în contextul pandemiei. În atâtea situaţii de suferinţă, în special când cei care le îndură sunt persoane, familii şi populaţii deja încercate de sărăcie, calamităţi sau conflicte, Crucea lui Cristos este ca un far care indică portul navelor aflate încă în larg pe marea în furtună. Crucea lui Cristos este semnul speranţei care nu dezamăgeşte; şi ne spune că nici măcar o lacrimă, nici măcar un geamăt nu se pierde în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Să-i cerem Domnului să ne dăruiască harul de a-l sluji şi de a-l recunoaşte şi să nu ne lăsăm plătiţi pentru a-l uita.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 31 martie 2021

Cateheză – Triduum-ul pascal

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA! Ce mare har să știi să citești! Ajută un copil să învețe să citească, să meargă la școală și să se bucure de viața aceasta minunată!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4.00

%d blogeri au apreciat: