Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Posts Tagged ‘papa Francisc’

A comunica speranţă şi încredere în timpul nostru

Posted by Paxlaur pe 27/05/2017

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 51-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

„Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5).

Ziua-Mondiala-a-Telecomunicatiilor

Accesul la mijloacele de comunicare, graţie dezvoltării tehnologice, este în aşa fel încât foarte mulţi subiecţi au posibilitatea să împărtăşească instantaneu ştirile şi să le răspândească în mod capilar. Aceste ştiri pot să fie frumoase sau urâte, adevărate sau false. Deja vechii noştri părinţi în credinţă vorbeau despre mintea umană ca despre o piatră de moară care, mişcată de apă, nu poate să fie oprită. Însă, cine are responsabilitatea morii are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau neghină. Mintea omului este mereu în acţiune şi nu poate înceta s㠄macine” ceea ce primeşte, dar ne revine nouă să decidem ce material să furnizăm (cf. Cassian Romanul, Scrisoare către Leonţiu Igumenul).

Aş vrea ca acest mesaj să poată ajunge şi să-i încurajeze pe toţi cei care, fie în domeniul profesional, fie în relaţiile personale, în fiecare zi „macin㔠atâtea informaţii pentru a oferi o pâine aburindă şi bună celor care se alimentează din roadele comunicării lor. Aş vrea să-i îndemn pe toţi la o comunicare constructivă care, refuzând prejudecăţile faţă de celălalt, să favorizeze o cultură a întâlnirii, graţie căreia să se poată învăţa să se privească realitatea cu încredere conştientă.

Cred că este nevoie de a rupe cercul vicios al angoasei şi de a stăvili spirala fricii, rod al obişnuinţei de a fixa atenţia asupra „ştirilor rele” (războaie, terorism, scandaluri şi orice tip de eşec în evenimentele umane). Desigur, nu este vorba de a promova o dezinformare în care ar fi ignorată drama suferinţei, nici de a ajunge într-un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului. Dimpotrivă, aş vrea ca toţi să încercăm să depăşim acel sentiment de supărare şi de resemnare care adesea ne cuprinde, aruncându-ne în apatie, dând naştere la frici sau la impresia că nu se poate pune limită răului. De altfel, într-un sistem comunicativ în care este valabilă logica după care o ştire bună nu are răsunet, aşadar, nu este o ştire, şi în care drama durerii şi misterul răului sunt teatralizate cu uşurinţă, putem fi tentaţi să anesteziem conştiinţa sau să alunecăm în disperare.

Aşadar, aş vrea să ofer o contribuţie la căutarea unui stil comunicativ deschis şi creativ, care să nu fie dispus niciodată să acorde răului un rol de protagonist, ci să încerce să scoată în evidenţă soluţiile posibile, inspirând o abordare constructivă şi responsabilă în persoanele cărora li se comunică ştirea. Aş vrea să-i invit pe toţi să ofere bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru relatări marcate de logica „veştii bune”.

Vestea cea bună

Viaţa omului nu este numai o cronică aseptică de evenimente, ci este istorie, o istorie care aşteaptă să fie relatată prin alegerea unei chei interpretative în măsură să selecţioneze şi să adune datele cele mai importante. Realitatea, în ea însăşi, nu are o semnificaţie univocă. Totul depinde de privirea cu care este percepută, de „ochelarii” pe care-i alegem ca s-o privim: schimbând lentilele, şi realitatea apare diferită. Aşadar, de unde putem porni pentru a citi realitatea cu „ochelarii” corecţi?

Pentru noi, creştinii, ochelarii potriviţi pentru a descifra realitate nu poate decât să fie cei ai veştii bune, pornind de la vestea bună prin excelenţă: „Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc1,1). Cu aceste cuvinte evanghelistul Marcu începe relatarea sa, cu anunţarea „veştii bune” care are de-a face cu Isus, dar mai mult decât să fie o informare despre Isus, este mai degrabă vestea cea bună care este însuşi Isus. De fapt, citind paginile evangheliei se descoperă că titlul operei corespunde conţinutului său şi, mai ales, că acest conţinut este însăşi persoana lui Isus.

Această veste bună care este însuşi Isus nu este bună pentru că este lipsită de suferinţă, ci pentru că şi suferinţa este trăită într-un cadru mai amplu, parte integrantă a iubirii sale faţă de Tatăl şi faţă de omenire. În Cristos, Dumnezeu s-a făcut solidar cu orice situaţie umană, revelându-ne că nu suntem singuri pentru că avem un Tată care niciodată nu poate să-i uite pe fiii săi. „Nu te teme, căci eu sunt cu tine” (Is 43,5): este cuvântul mângâietor al unui Dumnezeu care dintotdeauna se implică în istoria poporului său. În Fiul său iubit, această promisiune a lui Dumnezeu – „sunt cu tine” – ajunge să asume toată slăbiciunea noastră până să moară de moartea noastră. În el şi întunericul şi moartea devin loc de comuniune cu lumina şi viaţa. Astfel se naşte o speranţă, accesibilă oricui, chiar în locul în care viaţa cunoaşte amărăciunea eşecului. Este vorba de o speranţă care nu dezamăgeşte, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre (cf. Rom 5,5) şi face să răsară viaţa nouă aşa cum planta creşte din sămânţa căzută. În această lumină orice nouă dramă care are loc în istoria lumii devine şi scenariu al unei posibile veşti bune, din moment ce iubirea reuşeşte mereu să găsească drumul proximităţii şi să trezească inimi capabile să se înduioşeze, feţe capabile să nu capituleze, mâini pregătite să construiască.

Încrederea în sămânţa împărăţiei

Pentru a-i iniţia pe ucenicii săi şi mulţimile la această mentalitate evanghelică şi a le încredinţa „ochelarii” corecţi cu care să se apropie de logica iubirii care moare şi învie, Isus recurgea la parabole, în care împărăţia lui Dumnezeu este adesea comparată cu sămânţa, care eliberează forţa sa chiar atunci când moare în pământ (cf. Mc 4,1-34). A recurge la imagini şi metafore pentru a comunica puterea umilă a împărăţiei nu este un mod pentru a-i reduce importanţa şi urgenţa, ci forma milostivă care-i lasă ascultătorului „spaţiul” de libertate pentru a o primi şi a o referi şi la el însuşi. În afară de aceasta, este calea privilegiată pentru a exprima demnitatea imensă a misterului pascal, lăsând ca imaginile – mai mult decât conceptele – să comunice frumuseţea paradoxală a vieţii noi în Cristos, unde ostilităţile şi crucea nu zădărnicesc, ci realizează mântuirea lui Dumnezeu, unde slăbiciunea este mai puternică decât orice putere umană, unde eşecul poate să fie preludiul celei mai mari împliniri a oricărui lucru în iubire. De fapt, tocmai aşa se maturizează şi se aprofundează speranţa împărăţiei lui Dumnezeu: „ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte” (Mc 4,26-27).

Împărăţia lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, ca o sămânţă ascunsă privirii superficiale şi a cărei creştere are loc în tăcere. Cel care are ochi făcuţi limpezi de Duhul Sfânt reuşeşte s-o vadă răsărind şi nu lasă să i se fure bucuria împărăţiei din cauza neghinei mereu prezente.

Orizonturile Duhului

Speranţa întemeiată pe vestea cea bună care este Isus ne face să ne ridicăm privirea şi ne determină să-l contemplăm în cadrul liturgic al sărbătorii Înălţării. În timp ce pare că Domnul se îndepărtează de noi, în realitate se lărgesc orizonturile speranţei. De fapt, fiecare bărbat şi fiecare femeie, în Cristos, care ridică umanitatea noastră până la cer, poate avea libertate deplină s㠄intre în sanctuar datorită sângelui lui Isus pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul său” (Evr 10,19-20). Prin „forţa Duhului Sfânt” putem să fim „martori” şi comunicatori ai unei umanităţi noi, răscumpărate, „până la marginile pământului” (cf. Fap 1,7-8).

Încrederea în sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu şi în logica Paştelui nu poate decât să plăsmuiască şi modul nostru de a comunica. Această încredere care ne face capabili să acţionăm – în formele multiple în care are loc comunicarea astăzi – cu convingerea că este posibil a observa şi a lumina vestea cea bună prezentă în realitate din orice istorie şi pe faţa oricărei persoane.

Cel care, cu credinţă, se lasă condus de Duhul Sfânt devine capabil să discearnă în orice eveniment ceea ce se întâmplă între Dumnezeu şi omenire, recunoscând că el însuşi, în scenariul dramatic din această lume, compune tema unei istorii de mântuire. Firul cu care se ţese această istorie sacră este speranţa şi ţesătorul său nu este altul decât Duhul Mângâietorul. Speranţa este cea mai umilă dintre virtuţi, pentru că rămâne ascunsă în pliurile vieţii, dar este asemenea drojdiei care face să dospească tot aluatul. Noi o alimentăm citind mereu din nou vestea bună, acea evanghelie care a fost „retipărit㔠în atât de multe ediţii în vieţile sfinţilor, bărbaţi şi femei deveniţi icoane ale iubirii lui Dumnezeu. Şi astăzi Duhul e cel care seamănă în noi dorinţa de împărăţie, prin atâtea „canale” vii, prin persoanele care se lasă conduse de vestea bună în m

ijlocul dramei istoriei, şi sunt ca nişte faruri în întunericul acestei lumi, care luminează ruta şi deschid cărări noi de încredere şi speranţă.

Din Vatican, 24 ianuarie 2017

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc, Ziua Mondiala a Comunicatiilor Sociale | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Să o redescoperim pe „Doamna în alb”

Posted by Paxlaur pe 13/05/2017

sfintii de la FatimaDupă ce în trecut Dumnezeu a privit cu drag la smerenia unei tinere, la umilința slujitoarei sale, Fecioara Maria (cf. Lc 1,48); după ce însuși Isus a spus că Tatăl ascunde misterele sale celor înțelepți și pricepuți și le revelează celor mici” (cf. Mt 11,25), „în aceste zile din urmă” (Evr 1,2), după exemplul Tatălui, Sfânta Fecioară Maria a ales să se facă cunoscută și să încredințeze mesajele sale unor copilași. Mai exact, în urmă cu 100 de ani, la 13 mai 1917, Preacurata s-a arăta celor trei păstorași portughezi: Lucia Dos Santos, care avea 10 ani, Francisc Marto, de nouă 9 şi surorii lui, Iacinta Marto, în vârstă de doar 7 ani.

Acestor trei copii, în mijlocul unei lumi devastate de Primul Război Mondial, le-a fost încredințat să amintească oamenilor de atunci și de acum remediile pentru o lume mai bună: rugăciunea Rozariului, lupta împotriva păcatului, consacrarea vieții și a lumii la Inima Neprihănită a Mariei.

În luna mai sutem invitați să o privim pe Sfânta Fecioară Maria prin ochii celor trei copilași de la Fatima și să o redescoperim pe „Doamna în alb” ca pe o mamă iubitoare. Ea este Regina păcii care vrea salvarea fiilor încercați de război și sfâșiați de durere. Iacinta, pe când se afla pe patul de moarte, i-a spus Luciei: „Eu plec spre Paradis, însă tu rămâi aici pentru a spune tuturor că Dumnezeu vrea să instituie în lume devoțiunea Inimii Neprihănite a Mariei. Când va veni momentul să dai mărturie, să nu te ascunzi, ci să spui tuturor că Dumnezeu ne dă haruri prin mijlocirea Inimii Neprihănite… Să cerem pace Inimii Neprihănite a Mariei, pentru că Dumnezeu a pus pacea în mâinile ei”.

Totodată, „Doamna de o desăvârșită frumusețe” este salvarea păcătoșilor, cea care ne ferește de focul iadului. Ea i-a învățat pe păstorașii de la Fatima – și de atunci repetăm zi de zi – această rugăciune: „O, Isuse, iartă-ne păcatele, ferește-ne de focul Iadului și du în cer toate sufletele, mai ales pe acelea care au mai mare nevoie de mila ta”.

Acești păstorași ne uimesc și ne invită să le urmăm exemplul: în timp ce Iacinta făcea sacrificii, jertfe pentru a scăpa sufletele păcătoșilor din Infern, Francisc căuta zilnic momente în care să stea în tăcere în preajma tabernacolului și a Mariei pentru a consola inimile lor sfinte. Ce frumos este să primești curaj de la un copil, de la Francisc care, deși suferea cumplit din cauza bolii, se arăta mereu mulțumit și fericit. Iar când Lucia îl întreba dacă suferă mult, spunea radiind de fericire: „Destul de mult, dar nu-i nimic. Sufăr pentru a-l consola pe Isus. Și apoi, în curând merg în cer”.

Maica plină de smerenie și regina rozariului a revărsat în inimile păstorașilor toate harurile. Astfel, Francisc (11 iunie 1908 – 4 aprilie 1919) și Iacinta (11 martie 1910 – 20 februarie 1920) au fost declarați fericiți de papa Ioan Paul al II-lea la 13 mai 2000. Iar la 23 martie 2017 papa Francisc a aprobat canonizarea lor. El însuși, papa Francisc, i-a declarat sfinți la 13 mai 2017, la Fatima, în timpul celebrării sfintei Liturghii jubiliare: 100 de ani de la prima apariție a Sfintei Fecioare. De asemenea, acum se desfășoară și procesul pentru beatificarea Slujitoarei lui Dumnezeu Lucia (28 martie 1907 – 13 februarie 2005).

Astăzi când suntem încercați de războaie, de ură, de violarea drepturilor fundamentale ale omului, de enormele suferințe ale oamenilor și ale națiunilor, și în mod deosebit de lupta împotriva lui Dumnezeu, dusă până la negarea existenței sale, avem nevoie de cuvintele Mariei, avem nevoie de prezența și de încurajarea ei. Prin mijlocirea sfinților de la Fatima să promovăm pacea și să ne rugăm pentru întoarcerea păcătoșilor.

Posted in E bine de ştiut, Papa Francisc, Predici si meditatii, Sfânta Fecioară Maria, Vieţile Sfinţilor | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Acum, în direct, de la Fatima

Posted by Paxlaur pe 13/05/2017

Aici puteți urmări în direct celebrarea de la Fatima:

 

Posted in E bine de ştiut, Papa Francisc, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: