Arhivă etichetă pentru ‘papa Francisc’

Îl laudă pentru ceea ce este

În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii
există mereu cei „mici”:
cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi,
care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate,
care nu vor să domine asupra celorlalţi,
care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune şi astăzi dăm spaţiu dimensiunii laudei.

Ne inspirăm dintr-un pasaj critic din viaţa lui Isus. După primele minuni şi implicarea discipolilor în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, misiunea lui Mesia trece printr-o criză. Ioan Botezătorul se îndoieşte şi trimite la el acest mesaj – Ioan este în închisoare: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). El simte această angoasă de a nu şti dacă a greşit în vestire. Există mereu în viaţă momente întunecate, momente de noapte spirituală, şi Ioan trece prin acest moment. Există ostilitate în satele de pe lângă lac, unde Isus a făcut atâtea semne minunate (cf. Mt 11,20-24). Or, chiar în acest moment de dezamăgire, Matei prezintă un fapt cu adevărat surprinzător: Isus nu înalţă către Tatăl o plângere, ci un imn de jubilare: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt11,25). Adică, în plină criză, în plin întuneric în sufletul atâtor oameni, cum ar fi Ioan Botezătorul, Isus îl binecuvântează pe Tatăl, Isus îl laudă pe Tatăl. Însă pentru ce?

Înainte de toată îl laudă pentru ceea ce este: „Tată, Domn al cerului şi al pământului”. Isus se bucură în duhul său pentru că ştie şi simte că Tatăl său este Dumnezeul universului, şi viceversa Domnul a tot ceea ce există este Tatăl, „Tatăl meu”. Din această experienţă de a se simţi „fiul Celui Preaînalt” izvorăşte lauda. Isus se simte fiul Celui Preaînalt.

Şi după aceea Isus îl laudă pe Tatăl pentru că îi îndrăgeşte pe cei mici. Este ceea ce el însuşi experimentează, predicând în sate: „înţelepţii” şi „pricepuţii” rămân suspicioşi şi închişi, fac calcule; în timp ce cei „mici” se deschid şi primesc mesajul. Acest lucru nu poate decât să fie voinţă a Tatălui şi Isus se bucură de asta. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru că persoanele umile şi simple primesc evanghelia. Eu mă bucur când văd aceşti oameni simpli, aceşti oameni umili care merg în pelerinaj, care merg să se roage, care cântă, care laudă, oameni cărora poate că le lipsesc atâtea lucruri, însă umilinţa îi determină să-l laude pe Dumnezeu. În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii există mereu cei „mici”: cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi, care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate, care nu vor să domine asupra celorlalţi, care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Aşadar, în acel moment de aparent eşec, unde totul este întuneric, Isus se roagă lăudându-l pe Tatăl. Şi rugăciunea sa ne conduce şi pe noi, cititori ai evangheliei, să judecăm în manieră diferită înfrângerile noastre personale, situaţiile în care nu vedem clară prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, când pare că răul prevalează şi nu există modalitate de a-l opri. Isus, care a şi recomandat mult rugăciunea de cerere, chiar în momentul în care ar fi avut motiv să ceară explicaţii de la Tatăl, începe în schimb să-l laude. Pare o contradicţie, dar este acolo adevărul.

Cui foloseşte lauda? Nouă sau lui Dumnezeu? Un text din liturgia euharistică ne invită să-l rugăm pe Dumnezeu în această manieră, spune aşa: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine nouă harul mântuirii” (Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV). Lăudând suntem mântuiţi.

Rugăciunea de laudă ne foloseşte nouă. Catehismul o defineşte astfel: „o participare la fericirea inimilor curate, care îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă înainte de a-l vedea în glorie” (nr. 2639). În mod paradoxal trebuie să fie practicată nu numai atunci când viaţa ne umple de fericire, ci mai ales în momentele dificile, în momentele întunecate când drumul devine greu în urcuş. Şi acela este timpul laudei, ca Isus care în momentul întunecat îl laudă pe Tatăl. Pentru că învăţăm că prin acel urcuş, acea cărare dificilă, acea cărare obositoare, acele pasaje angajante ajungem să vedem o panoramă nouă, un orizont mai deschis. A lăuda este ca şi cum am respira oxigen curat: îţi purifică sufletul, te face să priveşte departe, nu te lasă închis în momentul dificil şi întunecat al dificultăţilor.

Există o mare învăţătură în acea rugăciune care de opt secole n-a încetat niciodată să palpite, pe care Sfântul Francisc a compus-o la sfârşitul vieţii sale: „Cântarea fratelui soare” sau „a creaturilor”. Sărăcuţul n-a compus-o într-un moment de bucurie, de bunăstare, ci, dimpotrivă, în mijlocul suferinţelor. Francisc este de acum aproape orb şi simte în sufletul său povara unei singurătăţi pe care n-o simţise niciodată înainte: lumea nu s-a schimbat de la începutul predicării sale, există încă aceia care se lasă dezbinaţi de certuri şi în plus simte paşii morţii care se apropie tot mai mult. Ar putea să fie momentul dezamăgirii, al acelei dezamăgiri extreme şi al perceperii propriului eşec. Însă Francisc în acea clipă de tristeţe, în acea clipă întunecată se roagă. Cum se roagă? „Lăudat să fii, Domnul meu…”. Se roagă lăudând. Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru toate, pentru toate darurile creaţiei, precum şi pentru moarte, pe care o numeşte cu curaj „soră”, „sora moarte”. Aceste exemple ale sfinţilor, ale creştinilor, precum şi al lui Isus, de a-l lăuda pe Dumnezeu în momentele dificile, ne deschid porţile unui drum foarte mare spre Domnul şi ne purifică mereu. Lauda purifică mereu.

Sfinţii şi sfintele ne demonstrează că putem lăuda mereu, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, pentru că Dumnezeu este prietenul fidel. Acesta este fundamental laudei: Dumnezeu este prietenul fidel, iar iubirea sa nu dispare niciodată. El este mereu alături de noi, el ne aşteaptă mereu. Cineva spunea: „Este santinela care este aproape de tine şi te face să mergi înainte cu siguranţă”. În momentele dificile şi întunecate, să găsim curajul de a spune: „Binecuvântat eşti tu, Doamne”. Să-l lăudăm pe Domnul. Acest lucru ne va face mult bine.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 13 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune:
21. Rugăciunea de laudă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Apropierea este stilul lui Dumnezeu faţă de noi. Măreţia cotidianului

„Să nu încetăm să invocăm lumina şi forţa Duhului Sfânt,
ca să ne ajute să trăim cu iubire lucrurile obişnuite
şi astfel să le face extraordinare.
Iubirea este cea care schimbă:
lucrurile obişnuite par să continue să fie obişnuite,
însă atunci când se fac cu iubire ele devin extraordinare”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi sărbătorim Botezul Domnului. L-am lăsat, în urmă cu câteva zile, pe Isus prunc vizitat de magi; astăzi îl găsim adult pe malurile Iordanului. Liturgia ne determină să facem un salt de circa treizeci de ani, treizeci de ani din care ştim un lucru: au fost ani de viaţă ascunsă, pe care Isus i-a petrecut în familie – câţiva, mai înainte, în Egipt, ca migrant pentru a fugi de persecuţia lui Irod, ceilalţi la Nazaret, învăţând meseria lui Iosif – în familie ascultând de părinţi, studiind şi lucrând. Impresionează că cea mai mare parte a timpului său pe pământ Domnul l-a petrecut aşa, fără să apară. Să ne gândim că, după evanghelii, au fost trei ani de predici, de minuni şi atâtea lucruri. Trei. Şi ceilalţi, toţi ceilalţi, de viaţă ascunsă în familie. Este un mesaj frumos pentru noi: ne dezvăluie măreţia cotidianului, importanţa în ochii lui Dumnezeu a fiecărui gest şi moment al vieţii, chiar şi cel mai simplu, chiar şi cel mai ascuns.

După aceşti treizeci de ani de viaţă ascunsă începe viaţa publică a lui Isus. Şi începe chiar cu botezul la râul Iordan. Însă Isus este Dumnezeu, pentru ce Isus merge să fie botezat? Botezul lui Ioan consta într-un rit penitenţial, era semn al voinţei de convertire, de a fi mai buni, cerând iertarea propriilor păcate. Desigur, Isus nu avea nevoia de asta. De fapt, Ioan Botezătorul încearcă să se opună, însă Isus insistă. De ce? Pentru că vrea să fie cu păcătoşii: pentru aceasta se aşază la rând cu ei şi face acelaşi gest al lor. Face asta cu atitudinea poporului, cu atitudinea oamenilor care, aşa cum spune un imn liturgic, se apropiau „cu sufletul gol şi cu picioarele goale”. Sufletul gol, adică fără a acoperi nimic, păcătos. Acesta este gestul pe care-l face Isus şi coboară în râu pentru a se cufunda în însăşi condiţia noastră. De fapt, botez înseamnă tocmai „cufundare”. În prima zi a activităţii sale, Isus ne oferă astfel „manifestul său programatic”. Ne spune că el nu ne mântuieşte de sus, cu o decizie suverană sau un act de putere, un decret, nu: el ne mântuieşte venind în întâmpinarea noastră şi luând asupra sa păcatele noastre. Iată cum Dumnezeu învinge răul din lume: înjosindu-se, luându-l asupra sa. Este şi modul în care noi putem să-i ridicăm pe alţii: nu judecând, nu intimând ce trebuie să facă, ci devenind aproapele, com-pătimind, împărtăşind iubirea lui Dumnezeu. Apropierea este stilul lui Dumnezeu faţă de noi; el însuşi a spus asta lui Moise: „Gândiţi-vă: care popor are dumnezeii săi aşa de aproape aşa cum voi mă aveţi pe mine?”. Apropierea este stilul lui Dumnezeu faţă de noi.

După acest gest de compasiune al lui Isus se întâmplă un lucru extraordinar: cerurile se deschide şi se dezvăluie în sfârşit Treimea. Duhul Sfânt coboară în formă de porumbel (cf. Mc 1,10) şi Tatăl îi spune lui Isus: „Tu eşti Fiul meu, cel iubit” (v. 11). Dumnezeu se manifestă atunci când apare milostivirea. Să nu uităm asta: Dumnezeu se manifestă atunci când apare milostivirea, pentru că aceea este faţa sa. Isus se face slujitor al păcătoşilor şi este proclamat Fiu; se apleacă asupra noastră şi Duhul coboară asupra lui. Iubirea cheamă iubire. Este valabil şi pentru noi: în fiecare gest de slujire, în fiecare operă de milostivire pe care o facemm, Dumnezeu se manifestă, Dumnezeu îşi îndreaptă privirea sa spre lume. Acest lucru este valabil pentru noi.

Însă, încă înainte ca să facem orice lucru, viaţa noastră este marcată de milostivirea care s-a îndreptat asupra noastră. Am fost mântuiţi gratuit. Mântuirea este gratis. Este gestul gratuit de milostivire al lui Dumnezeu faţă de noi. În mod sacramental acest lucru se face în ziua Botezului nostru; dar şi cei care nu sunt botezaţi primesc milostivirea lui Dumnezeu mereu, pentru că Dumnezeu este acolo, aşteaptă, aşteaptă ca să se deschidă uşile inimilor. Se apropie, îmi permit să spun, ne mângâie cu milostivirea sa.

Sfânta Fecioară Maria, pe care o rugăm acum, să ne ajute să păstrăm identitatea noastră, adică identitatea de a fi „milostiviţi”, care stă la baza credinţei şi a vieţii.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Adresez un salut afectuos poporului din Statele Unite ale Americii, zdruncinat de asediul recent la Congres. Mă rog pentru cei care şi-au pierdut viaţa – cinci -, şi-au pierdut-o în acele momente dramatice. Reafirm că violenţa este autodistructivă mereu. Nimic nu se câştigă cu violenţa şi mult se pierde. Îndemn autorităţile statului şi întreaga populaţie să menţină un înalt simţ de responsabilitate, cu scopul de a însenina sufletele, de a promova reconcilierea naţională şi de a tutela valorile democratice înrădăcinate în societatea americană. Fecioara Neprihănită, patroană a Statelor Unite ale Americii, să ne ajute să ţinem vie cultura întâlnirii, cultura îngrijirii, drept cale pentru a construi împreună binele comun; şi să facă asta cu toţi cei care locuiesc în acea ţară.

Şi acum vă salut din inimă pe voi toţi, care sunteţi conectaţi prin media. Aşa cum ştiţi, din cauza pandemiei, astăzi n-am putut să celebrez Botezurile în Capela Sixtină, ca de obicei. Totuşi, doresc să asigur rugăciunea mea pentru copiii care erau înscrişi şi pentru părinţii, naşii şi naşele lor; şi o extind la toţi copiii care în această perioadă primesc Botezul, primesc identitatea creştină, primesc harul iertării, al răscumpărării. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi!

Şi mâine, iubiţi fraţi şi surori, încheindu-se Timpul Crăciunului, vom relua cu liturgia drumul Timpului de peste an. Să nu încetăm să invocăm lumina şi forţa Duhului Sfânt, pentru ca să ne ajute să trăim cu iubire lucrurile obişnuite şi astfel să le face extraordinare. Iubirea este cea care schimbă: lucrurile obişnuite par să continue să fie obişnuite, însă atunci când se fac cu iubire ele devin extraordinare. Dacă rămânem deschişi, docili, faţă de Duhul, el inspiră gândurile noastre şi acţiunile noastre de fiecare zi.

Vă urez vouă tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe ercis.ro

Lumina

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Celebrăm astăzi solemnitatea Epifaniei, adică manifestarea Domnului la toate neamurile: de fapt, mântuirea realizată de Cristos nu are graniţe, este pentru toţi. Epifania nu este un alt mister, este mereu acelaşi mister al Naşterii, văzut însă în dimensiunea sa de lumină: lumină care luminează pe orice om, lumină de primit în credinţă şi lumină de dus celorlalţi în caritate, în mărturie, în vestirea Evangheliei.

Viziunea lui Isaia, prezentată în liturgia de astăzi (cf. 60,1-6), răsună în timpul nostru mai actuală ca oricând: „Întunericul va acoperi pământul şi bezna, popoarele” (v. 2). În acest orizont, profetul vesteşte lumina: lumina dăruită de Dumnezeu Ierusalimului şi destinată să lumineze drumul tuturor neamurilor. Această lumină are forţa de a atrage pe toţi, de aproape şi de departe, toţi pornesc la drum pentru a ajunge la ea (cf. v. 3). Este o viziune care deschide inima, care lărgeşte respiraţia, care invită la speranţă. Desigur, întunericul este prezent şi ameninţător în viaţa fiecăruia şi în istoria omenirii, însă lumina lui Dumnezeu este mai puternică. Este vorba de a o primi pentru ca să poată străluci pentru toţi. Însă putem să ne întrebăm: unde este această lumină? Profetul o întrevedea de departe, însă deja era suficient pentru a umple de bucurie nespusă inima Ierusalimului.

Unde este această lumină? La rândul său, evanghelistul Matei, relatând episodul magilor (cf. 2,1-12), arată că această lumină este Pruncul din Betleem, este Isus, chiar dacă regalitatea sa nu este acceptată de toţi. Mai mult, unii o refuză, ca Irod. El este steaua apărut la orizont, Mesia cel aşteptat, Cel prin care Dumnezeu realizează împărăţia sa de iubire, împărăţia sa de dreptate, împărăţia sa de pace. El s-a născut nu numai pentru unii, ci pentru toţi oamenii, pentru toate popoarele. Lumina este pentru toate popoarele, mântuirea este pentru toate popoarele.

Şi cum are loc această „iradiere”? Cum se răspândeşte lumina lui Cristos în orice loc şi în orice timp? Are metoda sa pentru a se răspândi. Nu face asta prin puternicele mijloace ale imperiilor din această lume, care caută mereu să preia stăpânirea asupra ei. Nu, lumina lui Cristos se răspândeşte prin vestirea Evangheliei. Vestirea, cuvântul şi mărturia. Şi cu aceeaşi „metodă” aleasă de Dumnezeu pentru a veni în mijlocul nostru: întruparea, adică a deveni aproapele pentru celălalt, a-l întâlni, a asuma realitatea sa şi a duce mărturia credinţei noastre, fiecare. Numai astfel lumina lui Cristos, care este Iubire, poate să strălucească în cei care o primesc şi să-i atragă pe ceilalţi. Nu se propagă lumina lui Cristos numai prin cuvinte, cu metode prefăcute, întreprinzătoare… Nu, nu. Credinţa, cuvântul, mărturia: aşa se propagă lumina lui Cristos. Steaua este Cristos, însă steaua putem şi trebuie să fim şi noi, pentru fraţii noştri şi surorile noastre, ca martori ai tezaurelor de bunătate şi de milostivire infinită pe care Răscumpărătorul le oferă gratuit tuturor. Lumina lui Cristos nu se propagă prin prozelitism, ci se răspândește prin mărturie, prin mărturisirea credinţei. Precum şi prin martiriu.

Aşadar, condiţia este de a primi în noi această lumină, de a o primi tot mai mult. Vai de noi dacă noi credem că o avem, vai nouă dacă noi credem că trebuie doar s-o „gestionăm”! Şi noi, asemenea magilor, suntem chemaţi să ne lăsăm mereu fascinaţi, atraşi, conduşi, luminaţi şi convertiţi de Cristos: este drumul credinţei, prin rugăciune şi contemplarea lucrărilor lui Dumnezeu, care ne umplu încontinuu de bucurie şi de uimire, o uimire mereu nouă. Uimirea este mereu primul pas pentru a înainta în această lumină.

Să invocăm ocrotirea Mariei asupra Bisericii universale, pentru ca să răspândească în lumea întreagă Evanghelia lui Cristos, lumină a tuturor neamurilor, lumină a tuturor popoarelor.

______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Urmăresc cu atenţie şi îngrijorare evenimentele din Republica Centrafricană, unde s-au desfăşurat recent alegerile, cu care poporul a manifestat dorinţa de a continua pe calea păcii. De aceea invit toate părţile la un dialog fratern şi respectuos, să respingă ura şi să evite orice formă de violenţă.

Mă adresez cu afect fraţilor şi surorilor din Bisericile Orientale, Catolice şi Ortodoxe, care, conform tradiţiei lor, celebrează mâine Naşterea Domnului. Lor le adresez cea mai sinceră urare de un Crăciun Sfânt, în lumina lui Cristos pacea noastră şi speranţa noastră.

În sărbătoarea de astăzi a Epifaniei se celebrează Ziua Mondială a Copilăriei Misionare, care implică mulţi copii şi adolescenţi din toată lumea. Mulţumesc fiecăruia dintre ei şi îi încurajez să fie martori bucuroşi ai lui Isus, căutând mereu să ducă fraternitate în mijlocul celor de vârsta lor.

Şi adresez salutul meu cordial vouă tuturor, care sunteţi conectaţi prin mijloacele de comunicare. Un salut special se îndreaptă spre Fundaţia „Cortegiul regilor magi”, care organizează în numeroase oraşe şi sate din Polonia, şi din alte naţiuni, evenimente de evanghelizare şi de solidaritate.

Urez tuturor o sărbătoare frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

%d blogeri au apreciat: