Arhivă etichetă pentru ‘patimire’

În lumina învierii strălucește iubirea

cropped-drum-dragoste-viata.jpgSuferințele lui Cristos dau mărturie inimii că „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Acesta este misterul pe care îl contemplăm cu uimire și-l mărturisim cu credință în aceste zile: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Dumnezeu ne iubește și prin viața, patima, moartea și învierea lui Isus din Nazaret ne-a arătat cât de prețios este sufletul nostru pentru el, cât de prețioasă este întreaga noastră viață: prin crucea și învierea lui Cristos i-a dăruit nemurirea, mântuind-o!

Oricine celebrează în aceste zile iubirea și viața simte că în lumina învierii ele au o nouă strălucire. Cel veșnic viu, Cristos glorificat, aprinde în inima noastră o nouă speranță: iubirea este forța care ne face capabili de orice sacrificiu. Totodată, glorificarea lui Cristos este garanția că sacrificiile făcute din iubire nu se pierd, ci aduc roade bogate în inima fiecărui om (In 12,24-26).

Fericită este ziua în care înțelegem că iubirea este forța care scoate din pământ nu doar splendoarea și parfumul florilor, nu doar bogăția roadelor, ci mai ales este forța care îl smulge pe Cristos morții, îl scoate din mormânt și astfel cimentează în fiecare inimă adevărul: „Tare ca moartea este iubirea… Apele mari nu pot să stingă iubirea, nici râurile s-o spele”, nici mormântul să o înăbușe (Ct 8,6-7). Iubirea poate totul: ea învinge răul și ura, teama și moartea.

Inima înflăcărată de acest adevăr se simte totuși tulburată văzând că în misterul pascal, ca și în iubire, se împletesc durerea și frumusețea, moartea și viața, întunericul și lumina, disperarea și speranța, puterea și slăbiciunea. Este atât de multă splendoare în învierea lui Cristos și în a iubi, însă aceste mistere rămân mereu un amestec de frumusețe și durere, de grâu și neghină (Mt 13,24-30). Și totuși noi rămânem înrădăcinați în convingerea că victoria finală aparține frumuseții și vieții.

Astfel, privind la Cristos înviat, la biruința lui asupra răului, ne simțim motivați să iubim în mod autentic, fără măsură, până la moarte. Victoria lui Cristos asupra răului, a urii și a morții ne încurajează să trăim frumos și să iubim necondiționat.


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Pătimirea lui Cristos este suficientă pentru a orienta întreaga noastră viață

crucea si viata crestina

Nici un exemplu de virtute nu lipsește din cruce

„De ce a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu să sufere pentru noi? A fost o mare necesitate, pe care o putem rezuma în două puncte: ca remediu pentru păcatele noastre și ca exemplu pentru ceea ce trebuie să facem.
A fost un remediu, deoarece în pătimirea lui Cristos găsim remediul împotriva tuturor relelor în care putem cădea din pricina păcatelor noastre.
Dar nu mai mică este utilitatea sa cât privește exem­plul. Căci pătimirea lui Cristos este suficientă pentru a orienta întreaga noastră viață. Într-adevăr, cine vrea să ducă o viață desăvârșită nu trebuie să facă altceva decât să disprețuiască ceea ce a disprețuit Cristos pe cruce și să dorească ceea ce el a dorit. Căci nici un exemplu de virtute nu lipsește din cruce.
Cauți un exemplu de iubire? Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi (In 15,13). Aceasta a făcut Cristos pe cruce. Deci, dacă el și-a dat viața pentru noi, nu trebuie să ne fie greu să suportăm orice rău pentru el.
Cauți un exemplu de răbdare? Găsești unul excelent pe cruce. De fapt, răbdarea este mare în două situații: fie atunci când cineva suportă cu răbdare mari neno­rociri, fie atunci când suportă nenorocirile pe care le-ar putea evita, dar nu le evită. Ei bine, pe cruce, Cristos a suferit mari nenorociri, și le-a suferit cu răbdare, deoa­rece, suferind, nu amenința (1Pt 2,23); ca o oaie a fost dus la înjunghiere și nu și-a deschis gura (cf. Fap 8,32). Mare este, așadar, răbdarea lui Cristos pe cruce: Să aler­găm cu perseverență în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți la Isus, începutul și desăvârșirea credin­ței,
care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea, neținând seamă de rușinea ei (Evr 12,2).
Cauți un exemplu de umilință? Privește la cel răstig­nit: căci un Dumnezeu a voit să fie judecat sub Ponțiu Pilat și să moară.
Cauți un exemplu de ascultare? Urmează-l pe cel care s-a făcut ascultător față de Tatăl până la moarte: După cum prin neascultarea unui singur om, adică a lui Adam, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți (Rom 5,19).
Cauți un exemplu de disprețuire a lucrurilor pămân­tești? Urmează-l pe cel care este Regele regilor și Stă­pânul stăpânilor, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii (Col 2,3). Pe cruce, el este gol, batjocorit, scuipat, lovit, încoronat cu spini, adăpat cu fiere și oțet.
Nu-ți lipi, așadar, inima de haine și de bogății, pentru că au împărțit între ei hainele mele (In 19,24); nici de onoruri, pentru că eu am îndurat insulte și lovituri (cf. Is 53,4); nici de demnități, pentru că, împletind o coroană de spini, mi-au pus-o pe cap (cf. Mc 15,17); nici de plăceri, pentru că, atunci când îmi era sete, mi-au dat să beau oțet (Ps 68,22)”.

Din Conferințele sfântului Toma de Aquino, preot
(Conf. 6, Despre Cred în Dumnezeu)


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

O mamă cu puţine cuvinte. Unde este o mamă, este duioşie!

fecioara Maria pruncul Isus si sfantul IosifÎn evanghelii, Maria apare ca femeie cu puţine cuvinte, fără mari discursuri nici protagonisme, ci cu o privire atentă care ştie să păzească viaţa şi misiunea Fiului său şi, de aceea, tot ceea ce iubeşte el. A ştiut să păzească zorii primei comunităţi creştine şi astfel a învăţat să fie mamă a unei mulţimi. S-a apropiat de situaţiile cele mai diferite pentru a semăna speranţă. A însoţit crucile încărcate în tăcerea inimii fiilor săi. Atâtea devoţiuni, atâtea sanctuare şi capele în locurile cele mai alese, atâtea imagini răspândite prin case ne amintesc acest mare adevăr.

Maria ne-a dat căldura maternă, aceea care ne învăluie în mijlocul dificultăţilor; căldura maternă care permite ca nimeni şi nimic să nu stingă în sânul Bisericii revoluţia duioşiei inaugurate de Fiul său. Unde este o mamă, este duioşie. Şi Maria cu maternitatea sa ne arată că umilinţa şi duioşia nu sunt virtuţi ale celor slabi, ci ale celor puternici, ne învaţă că nu este nevoie de a-i maltrata pe alţii pentru a ne simţi importanţi (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288). Şi din totdeauna sfântul popor credincios al lui Dumnezeu a recunoscut-o şi a salutat-o ca Sfânta Născătoare de Dumnezeu. (…).

Mamele sunt antidotul cel mai puternic împotriva tendinţelor noastre individualiste şi egoiste, împotriva închiderilor şi apatiilor noastre. O societate fără mame ar fi o societate fără milă, care a lăsat locul numai calcului şi speculaţiei. Pentru că mamele, chiar şi în momentele cele mai rele, ştiu să mărturisească duioşia, dăruirea necondiţionată, forţa speranţei. Am învăţat mult de la acele mame care, având copiii în închisoare sau întinşi într-un pat de spital sau subjugaţi de sclavia drogurilor, cu frigul şi căldura, cu ploaia şi seceta, nu capitulează şi continuă să lupte pentru a da ceea ce este mai bun din ei. Sau acele mame care, în lagărele de refugiaţi, sau chiar în mijlocul războiului, reuşesc să îmbrăţişeze şi să susţină fără a şovăi suferinţa fiilor lor. Mame care dau literalmente viaţa pentru ca niciunul dintre copii să nu se piardă. Unde este mama, este unitatea, este apartenenţa, apartenenţă de fii (…).

Am trecut de atâtea ori în autobuz prin faţa închisorii Villa Devoto din Buenos Aires. Era coada mamelor şi le vedeau toţi, aceste femei la coadă pentru a intra, pentru a vizita un fiu. Nu este greu de imaginat umilirile pe care trebuie să le îndure o femeie, persecuţiile… Dar nu contează, este pentru un fiu.

Se lasă călcate în picioare, ceea ce contează este fiul. Mariei îi păsa de Fiul. Nu de comentariile altora. Pentru el ea era pe Calvar. Acolo până şi Fiul o abandonează, nu numai pentru că abandonează viaţa. Îi spune „Acum vei avea alţii” şi ne-o dă nouă tuturor pe mama care ne naşte pe cruce. (…).

Maria nu poate să fie mama celor corupţi, deoarece corupţii o vând pe mamă, vând apartenenţa la o familie, la un popor. Caută numai propriul profit, fie el economic, intelectual, politic, de orice tip. Fac o alegere egoistă, aş spune satanică: încuie cu cheia uşa dinăuntru. Şi Maria nu reuşeşte să intre. Pentru aceasta unica rugăciune pentru corupţi este ca un cutremur să-i înduioşeze în aşa fel încât să-i convingă că lumea n-a început şi nu se va termina cu ei. Pentru asta ei se închid, nu au nevoie de mamă, de tată, de o familie, de o patrie, de a aparţine la un popor. Cultivă numai egoismul şi tatăl egoismul este Diavolul.

Maria este mama noastră, a tuturor păcătoşilor, de la cel mai sfânt la cel mai puţin sfânt. Este mamă. Îmi amintesc că mama mea, vorbind despre noi cei cinci copii, spunea: „Copiii mei sunt ca degetele de la mână, fiecare diferit de celălalt; dar dacă îmi înţep un deget simt aceeaşi durere pe care aş simţi-o dacă mi-aş înţepa un altul”. Maria însoţeşte drumul nostru al păcătoşilor, fiecare cu păcatele sale. „Roagă-te pentru noi, păcătoşii” înseamnă a spune: „Sunt păcătos, dar tu păzeşte-mă”. Maria este aceea care ne păzeşte. (…)

Maria nu este o femeie care se deprimă în faţa incertitudinilor vieţii, în special când nimic nu pare să meargă în ordine. Nu este nici o femeie care protestează cu violenţă, care ocărăşte împotriva destinului vieţii care ne revelează adesea o faţă ostilă. Este în schimb o femeie care ascultă: nu uitaţi că există mereu un mare raport între speranţă şi ascultare şi Maria este o femeie care ascultă. Maria primeşte existenţa aşa cum ni se încredinţează nouă, cu zilele sale fericite, dar şi cu tragediile sale cu care n-am vrea să ne intersectăm niciodată. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul său este pironit pe lemnul crucii.

Până în ziua aceea, Maria aproape că era dispărută din drama Evangheliilor: scriitorii sacri lasă să se înţeleagă această lentă eclipsare a prezenţei sale, rămânerea ei mută în faţa misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Însă Maria reapare chiar în momentul crucial: când bună parte a prietenilor s-au evaporat din cauza fricii. Mamele nu trădează, şi în acea clipă, la picioarele crucii, nimeni dintre noi nu poate să spună care a fost pătimirea mai crudă: dacă aceea a unui om nevinovat care moarte pe lemnul crucii, sau agonia unei mame care însoţeşte ultimele clipe ale vieţii Fiului său.

Evangheliile sunt laconice şi extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezenţa Mamei: ea „stătea” (cf. In 19,25). Ea stătea. Nu spun nimic despre reacţia sa: dacă plângea, dacă nu plângea… Nimic; nici măcar o trăsătură de penel pentru a descrie durerea sa: asupra acestor detalii se va concentra după aceea imaginaţia poeţilor şi pictorilor dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei şi a literaturii. Însă Evangheliile spun doar: ea „stătea”. Stătea acolo, în cel mai urât moment, în momentul cel mai crud, şi suferea cu Fiul. „Stătea”. Maria „stătea”, pur şi simplu era acolo. Iat-o din nou, tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul încărunţit datorită trecerii anilor, iarăşi într-o situaţie dificilă cu un Dumnezeu care trebuie doar îmbrăţişat şi cu o viaţă care a ajuns în pragul celui mai gros întuneric. Maria „stătea” în cel mai gros întuneric, dar „stătea”. Nu a plecat de acolo.

Maria este acolo, prezentă în mod fidel, de fiecare dată când trebuie ţinută o făclie aprinsă într-un loc de negură şi ceaţă. Nici ea nu cunoaşte destinul de înviere pe care Fiul său îl deschidea în acea clipă pentru noi toţi oamenii: este acolo din fidelitate faţă de planul lui Dumnezeu al cărei slujitoare s-a proclamat în prima zi a vocaţiei sale, dar şi din cauza instinctului său de mamă care pur şi simplu suferă, ori de câte ori există un fiu care trece printr-o pătimire. Suferinţele mamelor: noi toţi am cunoscut femei puternice, care au înfruntat atâtea suferinţe ale copiilor! O vom regăsi în prima zi a Bisericii (cf. Fap 1,14), ea, mamă a speranţei, în mijlocul acelei comunităţi de discipoli aşa de fragili: unul renegase, mulţi fugiseră, tuturor le-a fost frică. Însă ea pur şi simplu stătea acolo, în cel mai normal dintre moduri, ca şi cum era un lucru complet natural: în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar şi de temerile primilor paşi pe care trebuia să-i facă în lume.

(O mamă cu puţine cuvinte
Papa povesteşte „Bucură-te, Marie”
După L’Osservatore Romano, 9 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: