Isus Cristos cel de ieri și de astăzi este același în vecii vecilor

asculta vocea Domnului„Amintiți-vă de conducătorii voștri care v-au învățat cuvântul lui Dumnezeu
și, meditând împlinirea vieții lor, imitați credința lor.
Isus Cristos cel de ieri și de astăzi este același în vecii vecilor.
Nu vă lăsați seduși de învățături diferite și străine” (Evr 13,7-9a).

Reclame

O iubire sinceră, fără ipocrizie

Fratele care se prezintă la uşa ta
poate că îţi cere ceva ce nu eşti în măsură să-i dai;
dar dacă nu poţi să-i dai ceea ce îţi cere,
ai grijă să nu-l trimiţi fără ceea ce îi datorezi, adică iubirea.


„Iubirea să fie fără ipocrizie!”…
Nu este unul din multele îndemnuri,
ci matricea din care derivă toate celelalte.
Conţine secretul iubirii.


Iubirea ipocrită este tocmai aceea care face bine, fără a iubi,
care arată în exterior ceva ce nu are un corespondent în inimă.
În acest caz, există o aparenţă de iubire,
care poate, în cele din urmă
să ascundă egoism, căutare de sine, instrumentalizare a fratelui,
sau şi simplă remuşcare a conştiinţei.


A fi sfânt
nu înseamnă a urma raţiunea (adesea comportă contrariul!),
ci a-l urma pe Cristos.
Sfinţenia creştină este în mod esenţial cristologică:
constă în imitarea lui Cristos
şi, la apogeul său – cum spune Conciliul – în „unirea perfectă cu Cristos”.


A doua predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Iubirea să fie fără ipocrizie – Iubirea creştină

  1. La izvoarele sfinţeniei creştine

Împreună cu „chemarea universală la sfinţenie”, Conciliul al II-lea din Vatican a dat şi indicaţii precise despre ce anume se înţelege prin sfinţenie, în ce anume constă ea. În Lumen gentium se citeşte: „Divinul învăţător şi exemplu al oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor şi fiecăruia din ucenicii săi, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărei autor şi înfăptuitor este el însuşi: «Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit» (Mt 5,48). Căci tuturora le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntru să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile (cf. Mc 12, 30) şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a iubit pe ei (cf. In 13,34; 15,12). Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o” (LG, 40).

Toate acestea sunt rezumate în formula „sfinţenia este unirea perfectă cu Cristos” (LG, 50). Această viziune reflectă preocuparea generală a Conciliului de a se întoarce la izvoarele biblice şi patristice, depăşind, şi în acest domeniu, prezentarea scolastică dominantă timp de secole. Este vorba acum de a conştientiza această viziune reînnoită a sfinţeniei şi de a o face să treacă în practica Bisericii, adică în predică, în cateheză, în formarea spirituală a candidaţilor la preoţie şi la viaţa călugărească şi – de ce nu? – şi în viziunea teologică din care se inspiră practica Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor[1].

Una din diferenţele majore dintre viziunea biblică a sfinţeniei şi cea scolastică se află în faptul că virtuţile nu sunt întemeiate atât pe „raţiunea dreaptă” (recta ratio aristotelică), cât mai ales pe kerygma; a fi sfânt nu înseamnă a urma raţiunea (adesea comportă contrariul!), ci a-l urma pe Cristos. Sfinţenia creştină este în mod esenţial cristologică: constă în imitarea lui Cristos şi, la apogeul său – cum spune Conciliul – în „unirea perfectă cu Cristos”.

Sinteza biblică cea mai completă şi mai compactă a unei sfinţenii întemeiate pe kerygma este cea trasată de sfântul Paul în partea parenetică a Scrisorii către Romani (cap. 12-15). La începutul ei, apostolul dă o viziune rezumativă a drumului de sfinţire a credinciosului, a conţinutului său esenţial şi a scopului său: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit” (Rom 12,1-2).

Am meditat data trecută despre aceste versete. În următoarele meditaţii, pornind de la ceea urmează în textul paulin şi completându-l cu ceea ce apostolul spune în altă parte despre aceeaşi temă, vom încerca să scoatem în evidenţă trăsăturile importante ale sfinţeniei, cele care astăzi se numesc „virtuţi creştine” şi pe care Noul Testament le defineşte „roadele Duhului”, „faptele luminii”, sau şi „atitudinea care este în Cristos Isus” (Fil 2,5).

Pornind de la capitolul 12 din Scrisoarea către Romani, toate virtuţile creştine principale, sau roade ale Duhului, sunt prezentate: slujirea, caritatea, umilinţa, ascultarea, curăţia. Nu ca virtuţi care trebuie cultivate pentru ele însele, ci ca nişte consecinţe necesare ale lucrării lui Cristos şi ale botezului. Secţiunea începe cu o conjuncţie care singură are valoarea unui tratat: „Vă îndemn deci…”. Acel „deci” înseamnă că tot ceea ce apostolul va spune începând din acest moment nu este decât consecinţa a ceea ce a scris în capitolele precedente despre credinţa în Cristos şi despre lucrarea Duhului. Vom reflecta asupra a patru din aceste virtuţi: caritate, umilinţă, ascultare şi curăţie, începând de la prima.

  1. O iubire sinceră

Agape, sau caritatea creştină, nu este una dintre virtuţi, fie ea şi prima; este forma tuturor virtuţilor, aceea de care „depind toată legea şi profeţii” (Mt 22,40; Rom 13,10). Între roadele Duhului pe care apostolul le prezintă în Gal 5,22, pe primul loc găsim iubirea: „Rodul Duhului este iubire, bucurie, pace…”. Şi cu ea, în mod coerent, începe şi pareneza despre virtuţi în Scrisoarea către Romani. Tot capitolul 12 este o înşiruire de îndemnuri la iubire:

„Iubirea să fie fără ipocrizie […];

iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească,

întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii…” (Rom 12,9 şu).

Pentru a percepe sufletul care unifică toate aceste recomandări, ideea de fond, sau, mai bine zis, „sentimentul” pe care-l are Paul despre iubire trebuie pornit de la acel cuvânt iniţial: „Iubirea să fie fără ipocrizie!”. Acesta nu este unul din multele îndemnuri, ci matricea din care derivă toate celelalte. Conţine secretul iubirii.

Termenul original folosit de sfântul Paul şi care este tradus „fără ipocrizie” este anhypókritos, adică fără ipocrizie. Acest termen este un soi de bec de semnalizare; de fapt, este un termen rar pe care-l găsim folosit, în Noul Testament, aproape exclusiv pentru a defini iubirea creştină. Expresia „iubire sinceră” (anhypókritos) revine iar în 2Cor 6,6 şi în 1Pt 1,22. Acest ultim text permite să se perceapă, cu toată certitudinea, semnificaţia termenului despre care vorbim, pentru că îl explică printr-o perifrază; iubirea sinceră – spune el – constă în a ne iubi intens „cu inimi curate”.

Aşadar, sfântul Paul, cu acea afirmaţie simplă: „Iubirea să fie fără ipocrizie”, duce discursul la însăşi rădăcina iubirii, la inimă. Ceea ce se cere de la iubire este ca să fie adevărată, autentică, nu prefăcută. Şi în asta apostol este ecoul fidel al gândirii lui Isus; de fapt, El a indicat, în mod repetat şi cu putere, inima, ca „locul” în care se decide valoarea a ceea ce face omul (cf. Mt 15,19).

Putem vorbi despre o intuiţie paulină, cu privire la iubire; ea constă în a revela, în spatele universului vizibil şi exterior al iubirii, făcut din fapte şi din cuvinte, un alt univers complet interior, care este, faţă de primul, ceea ce este sufletul pentru trup. Regăsim această intuiţie în celălalt mare text despre iubire, care este 1Cor 13. Ceea ce spune sfântul Paul acolo, dacă ne uităm bine, se referă în întregime la această iubire interioară, la dispoziţiile şi la sentimentele de iubire: iubirea este răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, nu se mânie, toate le acoperă, toate le crede, toate le speră… Nimic care să se refere, în sine şi direct, la a face bine, sau la faptele de iubire, ci totul este recondus la rădăcina iubirii. Bunăvoinţa vine înainte de binefacerea.

Apostolul însuşi explică diferenţa dintre cele două sfere ale iubirii. Spune că cel mai mare act de iubire exterioară (a da săracilor toate averile proprii) n-ar folosi la nimic, fără iubirea interioară (cf. 1Cor 13,3). Ar fi opusul iubirii „sincere”. De fapt, iubirea ipocrită este tocmai aceea care face bine, fără a iubi, care arată în exterior ceva ce nu are un corespondent în inimă. În acest caz, există o aparenţă de iubire, care poate, în cele din urmă să ascundă egoism, căutare de sine, instrumentalizare a fratelui, sau şi simplă remuşcare a conştiinţei.

Ar fi o eroare fatală să se contrapună între ele iubirea inimii şi iubirea faptelor, sau să se refugieze în iubirea interioară, pentru a găsi în ea un soi de alibi pentru lipsa de iubire concretă. Ştim cu câtă vigoare cuvântul lui Isus (Mt 25), al sfântului Iacob (2,16 şu) şi al sfântului Ioan (1In 3,18) stimulează la iubirea faptelor. Ştim importanţa pe care sfântul Paul însuşi o dădea colectelor în favoarea săracilor din Ierusalim.

De altfel, a spune că, fără iubire, „nu-mi foloseşte la nimic” şi faptul de a da totul săracilor, nu înseamnă a spune că asta nu foloseşte nimănui şi că este inutil; înseamnă mai degrabă a spune că nu-mi foloseşte „mie”, în timp ce poate folosi săracului care o primeşte. Aşadar, nu e vorba de a atenua importanţa faptelor de caritate, cât mai ales de a le asigura lor un fundament sigur împotriva egoismului şi a infinitelor sale viclenii. Sfântul Paul vrea ca toţi creştinii să fie „înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire” (Ef 3,17), adică iubirea să fie rădăcina şi fundamentul a toate.

Când noi iubim „din inimă”, însăşi iubirea lui Dumnezeu „revărsată în inima noastră de Duhul Sfânt” (Rom 5,5) trece prin intermediul nostru. Acţiunea umană este cu adevărat îndumnezeită. De fapt, a deveni „părtaşi de natura divină” (2Pt 1,4) înseamnă a deveni părtaşi de acţiunea divină, acţiunea divină de a iubi, din moment ce Dumnezeu este iubire!

Noi îi iubim pe oameni nu numai pentru că Dumnezeu îi iubeşte, sau pentru că El vrea ca noi să-i iubim, ci pentru că, dăruindu-ni-l pe Duhul său, El a pus în inimile noastre însăşi iubirea sa faţă de ei. Se explică astfel de ce apostolul afirmă imediat după aceea: „Să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii, pentru că cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea” (Rom13,8). Ne întrebăm, de ce o „datorie”? Pentru că am primit o măsură infinită de iubire de distribuit la timpul său printre co-servitori (cf. Lc 12,42; Mt 24,45 şu). Dacă nu facem asta, defraudăm fratele de ceva ce i se datorează. Fratele care se prezintă la uşa ta poate că îţi cere ceva ce nu eşti în măsură să-i dai; dar dacă nu poţi să-i dai ceea ce îţi cere, ai grijă să nu-l trimiţi fără ceea ce îi datorezi, adică iubirea.

  1. Iubire cu cei de afară

După ce ne-a explicat în ce constă adevărata iubire creştină, apostolul, în continuarea parenezei sale, arată cum această „iubire sinceră” trebuie să se traducă în fapt în situaţiile de viaţă ale comunităţii. Sunt două situaţii asupra cărora se opreşte apostolul: prima se referă la raporturile ad extra ale comunităţii, adică raporturi cu cei de afară; a doua, raporturile ad intra, între membrii comunităţii înseşi. Să ascultăm câteva recomandări ale sale care se referă la primul raport, cel cu lumea exterioară: „Binecuvântaţi pe cei care vă persecută: binecuvântaţi şi nu blestemaţi […]. Aveţi în vedere să faceţi bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Nu vă faceţi singuri dreptate, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu […]. Dimpotrivă, dacă duşmanului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea […]. Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,14-21).

Niciodată, ca în acest punct, morala din Evanghelie nu apare originală şi diferită de orice alt model etic, şi niciodată pareneza apostolică nu apare mai fidelă şi în continuitate cu aceea din Evanghelie. Ceea ce face toate acestea deosebit de actuale pentru noi este situaţia şi contextul în care acest îndemn este adresat credincioşilor. Comunitatea creştină din Roma este un corp străin într-un organism care – în măsura în care îşi dă seama de prezenţa sa – îl respinge. Este o insulă minusculă în marea ostilă a societăţii păgâne. Ştim cât de puternică este, în asemenea circumstanţe, ispita de a ne închide în noi înşine, dezvoltând sentimentul elitar şi încruntat al unei minorităţi de mântuiţi într-o lume de pierduţi. Cu acest sentiment trăia, chiar în acel moment istoric, comunitatea eseniană de la Qumran.

Situaţia comunităţii din Roma descrisă de Paul reprezintă, în miniatură, situaţia actuală a întregii Biserici. Nu vorbesc despre persecuţiile şi despre martiriul la care sunt expuşi fraţii noştri de credinţă în atâtea părţi ale lumii; vorbesc despre ostilitatea, despre refuzul şi adesea despre dispreţul profund cu care nu numai creştinii, ci toţi cei care cred în Dumnezeu sunt priviţi în straturi vaste ale societăţii, în special în cele mai influente şi care determină simţul comun. Ei sunt consideraţi întocmai nişte corpuri străine într-o societate evoluată şi emancipată.

Îndemnul lui Paul nu ne permite să ne pierdem nici măcar o clipă în recriminări ranchiunoase şi în polemici sterile. Nu se exclude desigur de a da cont de speranţa care este în noi „cu blândeţe şi bunăcuviinţă”, cum recomanda sfântul Petru (1Pt 3,15-16). E vorba de a înţelege care este atitudinea inimii de cultivat faţă de o umanitate care, în ansamblul său, îl refuză pe Cristos şi trăieşte în întuneric şi nu în lumină (cf. In 3,19). Această atitudine este aceea a unei profunde compasiuni şi tristeţi spirituale care duce la iubirea lor şi la suferinţă pentru ei; la luarea lor asupra noastră în faţa lui Dumnezeu, aşa cum Isus ne-a luat pe noi toţi asupra sa în faţa Tatălui.

Acesta este una din trăsăturile cele mai frumoase ale sfinţeniei ale unor călugări ortodocşi. Mă gândesc la sfântul Silvan de la Muntele Athos. El spunea: „Există oameni care le urează duşmanilor lor şi duşmanilor Bisericii ruinarea şi chinurile focului osândei. Ei cred în acest mod pentru că n-au fost instruiţi de Duhul Sfânt în iubirea lui Dumnezeu. În schimb, cel care a învăţat asta cu adevărat, varsă lacrimi pentru lumea întreagă. Tu spui: «Este rău şi deci poate să ardă în focul iadului». Dar eu te întreb: «Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc frumos în paradis şi tu ai vedea aruncat în flăcări pe cel căruia tu îi urai asta, poate că nici atunci nu te-ai îndurera pentru el, oricine ar fi el, chiar dacă ar fi duşman al Bisericii»”[2].

În timpul acestui sfânt călugăr, duşmanii erau mai ales bolşevicii care persecutau Biserica din iubita sa patrie rusă. Astăzi frontul s-a lărgit şi nu există „cortină de fier” în această privinţă. În măsura în care un creştin descoperă frumuseţea infinită, iubirea şi umilinţa lui Cristos, nu poate face altfel decât să simtă o profundă compasiune şi suferinţă faţă de cel care voluntar se privează de binele cel mai mare al vieţii. Iubirea devine în el mai puternică decât orice resentiment. Într-o situaţie asemănătoare, Paul ajunge să spună că este dispus să fie el însuşi „anatema, despărţit de Cristos”, dacă acest lucru putea folosi să fie acceptat de cei din poporul său rămaşi afară (cf. Rom9,3).

  1. Iubirea ad intra

Al doilea mare domeniu de exercitare a iubirii se referă, se spunea, la raporturile în interiorul comunităţii: în practică, modul de a gestiona conflictele de opinii care reies între diferitele sale componente. Acestei teme apostolul îi dedică întregul capitol 14 din scrisoare.

Conflictul aflat atunci în desfăşurare în comunitatea romană era între cei pe care apostolul îi numeşte „slabi” şi cei pe care-i numeşte „puternici”, între care se pune pe sine însuşi („Noi, cei tari…”) (Rom 15,1). Primii erau cei care se simţeau ţinuţi din punct de vedere moral să respecte unele prescrieri moştenite din Lege sau din credinţe păgâne precedente, cum ar fi aceea de a nu consuma carne (deoarece exista suspiciunea că a fost jertfită idolilor) şi aceea de a distinge o zi de alta. Ceilalţi, cei puternici, erau aceia care, în numele libertăţii Evangheliei, depăşiseră aceste tabuuri şi nu distingeau o mâncare de altă mâncare sau o zi de altă zi. Concluzia discursului (cf. Rom 15,7-12) ne face să înţelegem că pe fundal este obişnuita problemă a raportului dintre credincioşii proveniţi din iudaism şi credincioşii proveniţi din păgâni.

Exigenţele iubirii pe care apostolul o insuflă în acest caz ne interesează foarte mult pentru că sunt aceleaşi care se impun în orice tip de conflict intra-eclezial, inclusiv cele pe care le trăim astăzi, atât la nivel de Biserică universală cât şi de comunitate particulară în care trăieşte fiecare.

Criteriile pe care apostolul le sugerează sunt trei. Primul este a urma propria conştiinţă. Dacă unul este convins în conştiinţă că face păcat făcând un anumit lucru, nu trebuie să-l facă. „Tot ceea ce nu vine din credinţă – scrie apostolul – este păcat” (Rom 14,23). Al doilea criteriu este a respecta conştiinţa altuia şi a se abţine de la judecarea fratelui: „Dar tu, de ce îl judeci pe fratele tău sau de ce îl dispreţuieşti tu pe fratele tău? […] Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă luaţi seama să nu puneţi fratelui vostru o piatră de poticnire sau de scandal” (Rom 14,10.13). Al treilea criteriu se referă mai ales la „cei puternici” şi este de a evita să dea scandal: „Eu ştiu şi sunt convins în Domnul Isus – continuă apostolul – că nici un lucru nu este necurat în sine însuşi, ci este necurat numai pentru cel care gândeşte că e necurat. Căci, dacă fratele tău se întristează din cauza unei mâncări, tu nu mai umbli în iubire. Să nu-l duci la pieire, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Cristos. […] Deci, să căutăm ceea ce duce la pacea şi edificarea reciprocă” (Rom 14,14-19).

Însă toate aceste criterii sunt particulare şi relative, faţă de un altul care este în schimb universal şi absolut, cel al domniei lui Cristos. Să auzim cum îl formulează apostolul: „Cine ţine ziua, o ţine pentru Domnul, iar cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă, deoarece îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Şi cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviata Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (Rom 14,6-9).

Fiecare este invitat să se examineze pe sine însuşi pentru a vedea ce este în adâncul propriei alegeri: dacă este domnia lui Cristos, gloria sa, interesul său, sau în schimb, mai mult sau mai puţin ascuns, propria afirmare, propriul „eu” şi propria putere; dacă alegerea sa este de natură cu adevărat spirituală şi evanghelică, sau dacă nu depinde în schimb de propria inclinaţie psihologică, sau, mai rău, de propria opţiune politică. Acest lucru este valabil şi într-un sens şi într-altul, adică atât pentru aşa-numiţii puternici cât şi pentru aşa-numiţii slabi; fie, am spune noi astăzi, pentru cel care se află de partea libertăţii şi noutăţii Duhului, fie pentru cel care se află de partea continuităţii şi a tradiţiei.

Există un lucru de care trebuie să se ţină cont pentru a nu vedea, în atitudinea lui Paul cu privire la această temă, o anumită incoerenţă faţă de învăţătura sa precedentă. În Scrisoarea către Galateni el pare mult mai puţin disponibil la compromis şi uneori se arată chiar mâniat. „Dacă ar fi trebuit să îndure astăzi procesul de canonizare, cu greu ar fi devenit Paul sfânt, pentru că ar fi fost destul de dificil de demonstrat „eroismul” răbdării sale! El uneori „izbucneşte”, însă putea să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” [Gal 2,20], şi aceasta, s-a văzut, este esenţa sfinţeniei creştine).

În Scrisoarea către Galateni, Paul îi reproşează lui Petru ceea ce aici pare să le recomande tuturor, adică să se abţină de la arătarea propriei convingeri pentru a nu da scandal celor simpli. De fapt, Petru, la Antiohia, era convins că a mânca împreună cu păgânii nu contamina un iudeu (fusese deja în casa lui Corneliu!), dar se abţine să facă asta pentru a nu da scandal iudeilor prezenţi (cf. Gal 2,11-14). Paul însuşi, în alte circumstanţe, va acţiona în acelaşi mod (cf. Fap 16,3; 1Cor 8,13).

Explicaţia nu se află desigur numai în temperamentul lui Paul. Înainte de toate, miza la Antiohia era mult mai clar legată de esenţialul credinţei şi de libertatea Evangheliei decât pare că era vorba la Roma. În al doilea rând – şi este motivul principal – Paul le vorbeşte galatenilor ca fondator al Bisericii, cu autoritatea şi responsabilitatea păstorului; romanilor le vorbeşte cu titlul de învăţător şi frate în credinţă: pentru a contribui, spune el, la edificarea comună (cf. Rom 1,11-12). Există diferenţă între rolul păstorului căruia i se datorează ascultare şi cel al învăţătorului căruia îi sunt datorate numai respectul şi ascultarea.

Asta ne face să înţelegem că la criteriile de discernământ menţionate trebuie să se adauge un altul, adică criteriul autorităţii şi al ascultării. Despre ea apostolul ne va vorbi în continuare în pareneza sa cu binecunoscutele cuvinte: „Oricine să se supună autorităţilor rânduite, pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu” (Rom13,1).

Între timp să ascultăm ca adresat nouă, în inevitabilele conflicte care apar în sânul comunităţii locale sau universale, îndemnul conclusiv pe care apostolul îl adresa comunităţii romane de atunci: „De aceea, primiţi-vă unii pe alţii după cum şi Cristos v-a primit pe voi spre gloria lui Dumnezeu” (Rom 15,7).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Note:

[1] Cf. Cauzele sfinţilor. Material ajutător pentru Studium, îngrijit de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, Libreria Editrice Vaticana, 3a ed. 2014, pag. 13-81.

[2] Archimandrita Sofronio, Silvano del Monte Athos. La vita, la dottrina, gli scritti, Torino 1978, pag. 255 şu.

Vezi să nu spui nimănui nimic…

„Vezi să nu spui nimănui nimic”… Dar cum să tac dacă îl văd stând și astăzi cu mâna întinsă? Nu, nu cerșește, ci creează! Este atât de măreț, întocmai ca Tatăl desprins din operele lui Michelangelo și coborât direct de pe bolta capelei Sixtine în mijlocul omenirii istovite, amăgite, bolnave. Este real și puternic, cu mâna întinsă, cu degetele atingând și modelând creația, iar și iar. Neobosit!

Îl văd chiar acum atât de hotărât să trezească omenirea, dornic să re-creeze, întocmai ca Maestrul ieșit din clarobscurul lui Caravaggio, chemându-l pe Matei. Îl văd cum se uită de jur-împrejur, cuprins de milă și decis să ne cheme pe toți și să ne vindece de orice boală.

Și cu toate acestea, de cele mai multe ori rămâne o prezență discretă, aproape neobservată, întocmai ca porumbelul cu aripile întinse armonios printre frumusețile surprinse de Pietro Perugino și lăsate ca amintire pentru toți cei care trec prin Capela Sixtină. Dar cine se uită în Capela Sixtină după opera lui Perugino? Puțini, prea puțini! Și totuși, e acolo, așa cum este însuși Dumnezeu în viața omului, în viața mea și a ta: o prezență mereu discretă, dar sfințitoare și vindecătoare, mântuitoare. Dar cine-l caută? Cine se apropie de el? Cine se lasă vizitat și atins de el?

Astăzi „Dumnezeu vizitează poporul său” (cf. Lc 7,16). Chiar în mijlocul nostru este Dumnezeu: mereu discret, delicat, cu mâna întinsă, (ne) atinge. Acest Dumnezeu vrea să ne vindece. Dar imediat zeci de voci se răstesc: „Să ne vindece? Dar cine este bolnav? Noi? Nu! Noi nu suntem bolnavi! N-avem nevoie! Să ne lase în pace!”.

De fapt, suntem bolnavi, dar nu vrem să o recunoaștem. Părem sănătoși! Ne mințim și pozăm în sfinți, curați, sănătoși. Să ne amintim cuvântul apostolului Ioan: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Dacă spunem că nu am păcătuit, îl facem pe el mincinos, iar cuvântul lui nu este în noi” (cf. 1In 1,8).

Așadar, acest Dumnezeu cu mâna întinsă, fidel și drept, este gata oricând să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Mereu! Dar ce treabă are boala cu păcatul? Ce treabă are medicul cu profetul, vindecătorul cu preotul, trupul cu sufletul, bolnavul cu Cristos?

Dacă citim prima lectură (Lev 13,1-2.45-46) și în locul leprei/leprosului punem păcatul/păcătosul vom avea acest text:

În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră păcat, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! Leprosul Păcătosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Da, păcatul este ca lepra: un rău personal și în același timp social, un rău molipsitor, un rău care te izolează, te exclude… Când ești în păcat, riști să pierzi fericirea … fericirea veșnică și să rămâi în afara taberei. De aceea avem nevoie de Cristos, de această prezență discretă, de acest Dumnezeu cu mâna întinsă, gata să ne atingă pentru a ne vindeca. De aceea citim evanghelia altfel, astfel încât să primim vindecarea de această lepră, de păcat:

În acel timp, a venit la Isus un lepros un păcătos, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra păcatul l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!”.

Dumnezeu vrea să ne atingă vindecător, însă suntem noi cei care trebuie să mergem spre el, să ne apropiem de el și să-i spunem: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”! Mai mult decât cuvintele, contează atitudinea cu care ne apropiem de el, credința pe care o purtăm în inimă: suntem dispuși să îngenunchem? Uneori nici măcar în fața preasfântului sacrament nu mai știm să îngenunchem! La sfânta Liturghie ne așezăm cât mai comod și ne ridicăm din când în când, mai mult de rușine(a oamenilor care se uită ciudat la noi!), decât din respect față de prezența lui Dumnezeu sau din credință în Dumnezeu. Cât de ușor am fi vindecați, re-creați, dacă ne-am aminti cum să ne așezăm în genunchi! Doar în această poziție putem redescoperi adevărata rugăciune, credință, smerenie. Restul este orgoliu, pretenție, cerere de făcut la orice alt ghișeu! Ce ciudat: Dumnezeu poate să ne vindece trupul, dar nu poate să ne facă inima să stea în genunchi! Nu, el nu are putere asupra inimii noastre, ci ne-a lăsat liberi… liberi să-l iubim sau să-l urâm, liberi să ne apropiem de el sau să fugim. Liberi în fața iubirii…

Păcătosul lepros sau leprosul păcătos a căzut în genunchi și a fost atins, vindecat. Și imediat a început să „proclame tuturor și să răspândească vestea”, deși i s-a spus „să nu spună nimănui nimic”. Dar cum să tacă în fața unui așa miracol, în fața unei așa eliberări? Și apoi de ce să nu spună?

Vezi să nu spui nimănui că l-ai văzut pe Dumnezeu și că te-a atins. Oricum nu te vor crede. Deja îi poți auzi cum spun râzând: „Tocmai tu l-ai văzut pe Dumnezeu? Și te-a mai și vindecat”?! Nu, nu vor crede. Te vor bolnav, păcatos… unul din mulțime, unul de-ai lor. Te vor considera nebun. Și te vor lăsa din nou singur, ca pe un bolnav de lepră, ca pe unul diferit de ei. Iar ei vor pleca să-l caute pe Dumnezeu în altă parte, deși el era atât de aproape. Era chiar în tine, cu tine și le vorbea prin tine.

Nu, nu trebuia să le spui nimic. Oricum nu te vor crede până când nu vor experimenta focul ce izvorăște din Cuvânt, din Evanghelie, din Biserică. Un foc ce arde și te face să strigi, să proclami cuvântul Cuvântului făcut trup, vestea cea bună a vindecării și a eliberării. Nu te vor crede, deși vor vedea că acum ești altfel. De aceea nu trebuia să spui nimic. Nu te vor crede până nu vor experimenta iubirea și vindecarea.

Dar cum să tac? Cum să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat? Cum să nu proclam prezența unui Dumnezeu discret, un Dumnezeu cu mâna întinsă, dornic să re-creeze fiecare inimă atinsă de păcat. Cum aș putea să nu vorbesc despre un Dumnezeu atotputernic și măreț care m-a atins și care atinge fiecare om fără să-l spulbere ca pe un fir de praf?! Nu, n-aș putea să tac.

Și-acum că le-am spus că m-ai atins, Doamne, trebuie să pleci tu. Trebuie să ieși din cetate, să mergi în locuri pustii. Singur. Căci m-ai atins pe mine, impurul, și ai luat asupra ta păcatul meu. Cât de puternică este această imagine: Dumnezeu face schimb de locuri, de suferință, de singurătate, de izolare cu omul, cu păcătosul: „nu mai poate să intre în cetate în văzul lumii”. El cel nevinovat, s-a făcut vinovat, a luat păcatul, lepra și a fost scos din cetate și ucis în locul nostru, în locul meu și al tău. Aceasta pentru că ne-a atins, ne-a eliberat, ne-a salvat… Da, l-au scos din cetate și l-au răstignit, ca noi – și eu și tu – să avem viață, și să o avem din belșug! (Mc 15,20; In 10,10; 19,17-20).

„El, care nu a săvârșit păcat, și nici nu s-a găsit înșelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința, ci s-a încredințat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuși, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui ați fost vindecați” (1Pt 2,21-24).

Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat să mă apropii de tine
și să stau în genunchi înaintea ta.
Îți mulțumesc că ți-ai întors privirea spre mine.
Îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat, mi-ai vorbit și m-ai atins.
M-am simțit nu doar vindecat, ci iubit, îmbrățișat.
Prin moartea ta sfântă am fost vindecat.
Îți mulțumesc.


Pe marginea acestei evanghelii – plecând de la cuvintele lui Isus „Mergi, arată-te preotului” – am scris aici https://paxlaur.com/2015/01/15/mergi-si-arata-te-preotului/ și aici, un rezumat, https://paxlaur.com/2017/01/12/mergi-arata-te-preotului-curajul-celui-care-se-spurca-facand-binele/

 

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Isus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria lui”. Cu aceasta se ocupă Cristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă un lepros. Nu ne miră nici măcar că îl atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Cristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…mergi, arată-te preotului”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Cristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu sacramentul sfintei spovezi, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a constituit ca să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Mergi și arată-te preotului. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoarea în cinstea regăsirii tale (citește capitolul 15 din evanghelia după sfântul Luca).

Iată asupra căror realități ne invită Cristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu vicarul, cu confesorul?! Care este relația mea cu sacramentul sfintei spovezi? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului!

NB. Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot există doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.

NB. Preotul nu e important prin ceea ce face cu viața sa, ci prin ceea ce poartă în viața omului. Pentru tine cine este preotul? Când ai vorbit ultima dată cu un preot?


11 februarie 2018 

† DUMINICA a 6-a de peste an
Sf. Fc. Maria de la Lourdes
Lev 13,1-2.45-46; Ps 31; 1Cor 10,31-11,1; Mc 1,40-45

LECTURA I
Leprosul va locui separat, locuinţa lui va fi în afara taberei.
Citire din cartea Leviticului 13,1-2.45-46
În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: 2 „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! 45 Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! 46 Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 31(32),1-2.5.11 (R.: cf. 7)
R.: Doamne Dumnezeule, tu eşti mântuirea noastră!

1 Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea,
căruia i s-a acoperit păcatul.
2 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greşeala
şi în duhul căruia nu este prefăcătorie. R.

5 Eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu,
nu ţi-am ascuns fărădelegea mea.
Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”.
Şi vinovăţia păcatului meu tu ai iertat-o. R.

11 Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul şi veseliţi-vă!
Strigaţi de bucurie,
toţi cei drepţi cu inima! R.

LECTURA A II-A
Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 10,31-33; 11,1
Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu! 32 Să fiţi fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, 33 după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască! 11,1 Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 7,16bc
(Aleluia) Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,40-45
În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 41 Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” 42Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: 44„Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!” 45 Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni.

Cuvântul Domnului

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: