Arhivă etichetă pentru ‘preot’

A murit, deci trăieşte. Iubirea nu moare niciodată, nici măcar cu moartea…

«Tatăl nostru,
fie voinţa ta nu a mea,
sfinţească-se numele tău,
nu al meu,
vie împărăţia ta,
nu a mea».

În îmbrăţişarea papei amintirea părintelui Malgesini

Erau săracii din oraşul Como – deţinuţi, refugiaţi, victime ale traficului de persoane şi fără adăpost, „fraţii şi surorile pe care el i-a iubit mai mult”, a afirmat episcopul Oscar Cantoni – sâmbătă, 19 septembrie 2020, în catedrală pentru Liturghia de înmormântare a părintelui şi prietenului lor, părintele Roberto Malgesini, ucis marţea trecută în timp ce-i slujea pe „cei din urmă”.

Papa Francisc, în unire spirituală cu ei, precum şi cu întreaga comunitate din Como, a voit să fie prezent în mod spiritual la concelebrare – cu episcopul diecezan erau alţi şase prelaţi şi numeroşi preoţi – prin cardinalul elemozinar Konrad Krajewski care, după ce a prezidat Liturghia a mers să le înmâneze personal părinţilor părintelui Roberto – cu gestul de a săruta mâinile lor – un rozariu, cadou al pontifului. Alte rozarii au fost duse pentru „tânărul nefericit care este în închisoare”, pentru săracii şi voluntarii apropiaţi de părintele Roberto.

Îndeosebi, la Liturghie era prezent poporul din parohiile Regoledo di Cosio (unde s-a născut părintele Roberto), Gravedona, Lipomo (acolo a fost vicar) şi reprezentanţii comunităţii Fericitul Giovanbattista Scalabrini unde a exercitat slujirea sa pastorală. Ofertele adunate în timpul celebrării – dar şi la ieşirea din catedrală şi în pieţe (au fost montate trei ecrane mari în pieţele Grimoldi, Verdi şi Cavour) – vor fi destinate carităţii papei şi săracilor din dieceză.

„Vă aduc un salut şi o îmbrăţişare fraternă din partea Sfântului Părinte. El este cu noi. Se uneşte cu noi în rugăciune”, a spus cardinalul Krajewski. „Imediat ce a ajuns în Vatican ştirea despre moartea părintelui Roberto – a afirmat el – Sfântul Părinte, la audienţa generală de miercurea trecută, a reluat cuvintele episcopului vostru care au ieşit din inima bunului păstor şi a afirmat: «Aduc laudă lui Dumnezeu pentru mărturia, adică pentru martiriul părintelui Roberto, martor al carităţii faţă de cei mai săraci»”.

„Papa Francisc este cu noi şi se uneşte cu durerea şi cu rugăciunea celor din familia părintelui Robert, chiar le sărută mâinile”, a afirmat cardinalul. Şi „se uneşte cu credincioşii din parohia sa, cu fraţii nevoiaşi pe care i-a slujit cu toată inima până în ultima dimineaţă, şi cu toată comunitatea din Como”.

Apropierea papei a fost profund simţită de toţi: „Părintele Roberto a murit, deci trăieşte. Iubirea nu moare niciodată, nici măcar cu moartea. Pagina din evanghelie pe care noi preoţii o citim des şi pe care părintele Roberto ne-o aminteşte chiar astăzi, pagina care nu se poate rupe niciodată din evanghelie, ne aminteşte: «Nu este iubire mai mare decât aceasta, a-şi da viaţa pentru prietenii săi». Nu putem fi creştini până la capăt dacă această pagină nu este însuşită de noi. Pentru ce s-a întâmplat asta părintelui Roberto şi nu mie? Nu ştiu. El în viaţa sa a încorporat rugăciunea lui Isus: «Tatăl nostru, fie voinţa ta nu a mea, sfinţească-se numele tău, nu al meu, vie împărăţia ta, nu a mea». Această pagină se referă îndeosebi la noi preoţii, care trebuie să trăim evanghelia pură, care trebuie să răspândim mireasma lui Isus oriunde mergem. Este tocmai rugăciunea cardinalului Newman pe care Maica Tereza o recomanda surorilor sale care ies în fiecare zi ca să-i slujească pe săraci pentru a-l reprezenta pe Isus însuşi: «Dragă Isuse, / ajută-mă să răspândesc mireasma ta oriunde merg, / inundă sufletul meu cu Duhul tău şi cu Viaţa ta. / Pătrunde şi posedă toată fiinţa mea, / aşa de complet încât viaţa mea / să nu fie decât o reflexie luminoasă a vieţii tale. / Străluceşte prin mine şi fii aşa de prezent în mine, / încât fiecare suflet cu care vin în contact să experimenteze / prezenţa ta în sufletul meu. Să-şi ridice ochii şi să nu mă mai vadă pe mine, ci numai pe Isus! Rămâi cu mine, / şi atunci voi începe să strălucesc / aşa cum străluceşti Tu; / să strălucesc în aşa fel încât să fiu lumină pentru alţii. / Lumina, o, Isuse, va proveni toată de la Tine; / nimic din ea nu va fi a mea. / Vei fi Tu care străluceşti asupra altora prin mine. / Fă ca, astfel, eu să te laud în modul pe care-l iubeşti mai mult: / strălucind de lumină asupra celor care sunt în jurul meu. / Fă ca să te vestesc fără să predic, / nu prin cuvinte, ci cu exemplul, / cu forţa care trage după sine, / cu influenţa binevoitoare a ceea ce fac, / cu plinătatea tangibilă a iubirii / pe care inima mea o poartă faţă de Tine. Amin»”.

Tocmai această rugăciune face şi mai elocventă mărturia episcopului de Como, care a schiţat profilul părintelui Roberto numindu-l „martir al carităţii şi al milostivirii”. Secretul său, a adăugat el, era „prezenţa lui Dumnezeu în el”. O constatare pe care Monseniorul Cantoni a exprimat-o şi vineri, 18 septembrie, celebrând în formă privată înmormântarea părintelui Roberto la Regoledo di Cesio. Localitatea din Valtellina unde preotul a „învăţat” credinţa. „Hirotonit preot în 1998 – a amintit episcopul – părintele Roberto s-a simţit chemat să dezvolte un dar care avea să se clarifice progresiv şi pe care l-a cultivat ca «o vocaţie în vocaţie»: aceea de a împărtăşi, tot timpul, în oraşul Como, viaţa celor mai săraci, a celor fără locuinţă, a refugiaţilor”.

Părintele Roberto, a continuat Monseniorul Cantoni, „a ales, cu consimţământul şi în comuniune cu episcopul, să se îngrijească de cei din urmă, luaţi în mod singular, să accepte şi fragilităţile lor, oferind în schimb primire deplină şi afectuozitate, cu o delicată «atenţie de iubire» fiecăruia, atraşi imediat de disponibilitatea sa singulară de a-i primi pe toţi cu gratuitate şi fără a judeca”.

Episcopul de Como a încheiat cu un adevărat mandat misionar: „Nouă tuturor ne revine misiunea de a continua cu afabilitatea şi duioşia părintelui Roberto faţă de cei nevoiaşi, de cei săraci în mod deosebit, recunoscuţi şi primiţi ca adevărata «carne a lui Cristos». O nouă primăvară de haruri ne pregăteşte Domnul prin martiriul părintelui Roberto: să nu irosim această extraordinară, nemeritată ocazie şi fiecare să facă partea sa!”.

(După L’Osservatore Romano, 20 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Există și altfel de preoți, nu doar cei prezentați cu dibăcie la „Știrile de la ora cinci”…

Pe cât de dureros este că a fost ucis
– și mai ales cum a fost ucis –
acest om, acest preot,
pe atât de trist este că nu ne facem timp și curaj
să-i vedem și să-i (re)cunoaștem cu adevărat pe cei rămași în viață!
De prea multe ori ne mulțumim cu informații la mâna a doua
și cu generalizări comode (pentru viața noastră spirituală),
ratând esențialul și rămânând ignoranți
în privința celor care fac din săraci și din migranţi,
din bolnavi și din toți cei marginalizați familia lor.

„Sunt oameni care nu fac zgomot, nu le plac reflectoarele,
acţionează în ascuns şi fac binele.
Trăiesc pentru a realiza cuvântul lui Isus care spune:
«Tot ce aţi făcut unuia singur dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut»”.

Preot ucis la Como, amintirea unui prieten preot: „Pr. Roberto a făcut din săraci familia sa”

În plimbările de la munte pe care seminariştii de la Seminarul din Como le făceau în timpul vacanţelor de vară, pr. Roberto Malgesini, în acea vreme simplu Roberto, era primul din rând, gata să „zburde ca un cerb”. Era tot primul care se oprea şi se întorcea dacă vreunul din grup avea nevoie de o încurajare sau un ajutor. Sentimentul de apropiere şi de proximitate au fost din totdeauna particularitatea acestui preot ucis marţi, 15 septembrie 2020, la vârsta de 51 de ani, la Como, de un bărbat de origine tunisiană care suferea de probleme psihice şi care din 2015 primise mai multe decrete de expulzare.

Pr. Roberto – amintit de Papa Francisc în timpul audienţei generale de miercuri, 16 septembrie 2020 – a murit fiind ucis tocmai de unul din mulţii „locuitori ai străzii” cărora le consacrase de mult timp slujirea sa. Faptul că această misiune comporta riscuri, tânărul paroh probabil că îl prevăzuse; însă niciodată nu s-a gândit să se retragă. „A făcut din săraci şi din migranţi familia sa”, aminteşte părintele Luca Trovato, preot de la Noi Orizonturi, care a împărtăşit cu Malgesini anii de seminar şi cu care, în pofida distanţei şi a diferitelor activităţi, a menţinut în anii care au urmat o prietenie frumoasă.

Într-o postare pe Facebook, unde toată ziua de marţi, 15 septembrie, fotografiile preotului ucis au circulat fără încetare, însoţite de comentarii de condoleanţe şi de mânie pentru o moarte aşa de tragică, părintele Luca schiţează un portret emoţionat al prietenului preot: „Un tânăr îndrăgostit de Domnul şi întotdeauna gata să ajute pe cel care era în dificultate”, îl descrie el.

„Îmi amintesc de o persoană mereu disponibilă, mereu capabilă de apropiere. Însă apropiere adevărată, concretă, făcută din puţin cuvinte şi din atâtea gesturi simbolice”, explică la telefon cu Vatican Insider. „Îndeosebi eu am trăit o perioadă dificilă în timpul primului meu an de teologie în seminarul din Como şi Roberto, cu doi ani mai înainte pe drum, de mai multe ori mi-a întins mâna văzându-mă obosit. A făcut asta cu simplitatea şi concreteţea celui care este realmente atent la suferinţa celuilalt, a celui care este capabil «să-şi dea seama»”.

În urmă cu mulţi ani, Malgesini a decis să pună în practică acest dar. A făcut deci alegerea sa: să dedice întreaga sa slujire sacerdotală celor „din urmă dintre cei din urmă”. „Poporul străzii”, îl numea: fără casă, migranţi, săraci care nu au un loc în societate. A cerut episcopului să poată desfăşura această misiune: „Se baza pe o parohie şi de acolo pleca pentru a desfăşura servicii de distribuire de mâncare, de însoţire la medic atunci când era nevoie sau, de asemenea, de ajutor în rezolvarea practicilor pentru permisele de şedere”, relatează părintele Trovato. „Era cunoscut de toţi şi el însuşi încerca să ajute pe oricine venea la el”.

Pr. Luca şi pr. Roberto s-au întâlnit, după mai mult timp, în 2009 în timpul uneia din misiunile pe care Comunitatea „Noi Orizonturi” le organizează pe stradă, seara târziu, pentru a duce mâncare caldă şi un cuvânt de mângâiere la clochard. Pr. Roberto, de data aceea, conducea grupul voluntarilor: „Mereu zâmbitor, cu puţine cuvinte dar capabil să intre, cu puţine glume, în inima fiecăruia, fie el voluntar sau fără locuinţă fixă”, aminteşte preotul.

Monseniorul Oscar Cantoni, episcop de Como, a comparat angajarea în social a lui Malgesini cu aceea a părintelui Pino Puglisi, parohul fericit mort chiar la 15 septembrie 1993, ucis de doi killer din Cosa Nostra. În schimb, părintele Luca Trovavtă întrevede un fir invizibil cu evenimentul părintelui Renzo Beretta, şi el preot al diecezei de Como cunoscut pentru capacitatea sa de primire, asasinat în urmă cu douăzeci şi unu de ani la Ponte Chiasso cu lovituri de cuţit de către un imigrat iregular care cerea bani.

„Sunt oameni care nu fac zgomot, nu le plac reflectoarele, acţionează în ascuns şi fac binele. Trăiesc pentru a realiza cuvântul lui Isus care spune: «Tot ce aţi făcut unuia singur dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut»”. Pr. Roberto Malgesini, în mod deosebit, „întâlnea în cel sărac trupul şi suferinţa lui Cristos şi vedea pe faţa săracilor însăşi faţa lui Isus. Asta îl anima şi-l făcea să meargă înainte. În fapte şi în adevăr îi iubea pe cei mai săraci, devenea bun samaritean în alinarea suferinţelor lor. Era o mărturie vie a evangheliei şi semnul că este posibil şi astăzi să se trăiască evanghelia”.

(De Salvatore Cernuzio
După 
Vatican Insider, 16 septembrie 2020)

Preluat de pe ercis.ro

Despre același preot – pe care toți am vrea să-l fi cunoscut și să fi făcut parte din viața noastră – puteți citi aici: https://www.avvenire.it/opinioni/pagine/tutto-per-tutti-nulla-online

Și aici: https://www.avvenire.it/attualita/pagine/uomo-accoltellato-e-ucciso-dopo-lite-a-como

Patru cuvinte pentru această Zi: durere, recunoştinţă, curaj şi laudă

Realizarea de noi înşine şi a proiectelor noastre de viaţă
nu este rezultatul matematic a ceea ce decidem într-un „eu” izolat;
dimpotrivă, este înainte de toate răspunsul la o chemare
care ne vine de sus.

Iubiţi fraţi şi surori!

La 4 august anul trecut, la a 160 aniversare a morţii sfântului paroh de Ars, am voit să ofer o Scrisoare către preoţi, care în fiecare zi îşi dedică viaţa pentru chemarea pe care Domnul le-a adresat-o lor, în slujba poporului lui Dumnezeu.

Cu acea ocazie, am ales patru cuvinte-cheie – durere, recunoştinţă, curaj şi laudă – pentru a le mulţumi preoţilor şi a susţine slujirea lor. Consider că astăzi, la această a 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, acele cuvinte se pot relua şi adresa întregului popor al lui Dumnezeu, pe fundalul unui text evanghelic care ne relatează experienţa singulară trăită de Isus şi Petru în timpul unei nopţi de furtună pe lacul Tiberiadei (cf. Mt 14,22-33).

După înmulţirea pâinilor, care a entuziasmat mulţimea, Isus le porunceşte discipolilor săi să urce în barcă şi să treacă înaintea lui pe celălalt mal, în timp ce el avea să dea drumul mulţimii. Imaginea acestei traversări pe lac evocă într-un fel călătoria existenţei noastre. De fapt, barca vieţii noastre înaintează lent, mereu neliniştită pentru că este în căutarea unui port fericit, gata să înfrunte riscurile şi oportunităţile mării, dar şi doritoare să primească de la cârmaci o virare care să conducă în sfârşit spre direcţia corectă. Însă, uneori i se poate întâmpla să se rătăcească, să se lase orbită de iluzii în loc să urmeze farul luminos care o conduce la portul sigur, sau să fie provocată de vânturile potrivnice ale dificultăţilor, îndoielilor şi fricilor.

Aşa se întâmplă şi în inima discipolilor, care, chemaţi să-l urmeze pe Învăţătorul din Nazaret, trebuie să se decidă să treacă pe celălalt mal, alegând cu curaj să abandoneze propriile siguranţe şi să-l urmeze pe Domnul. Această aventură nu este paşnică: vine noaptea, suflă vântul potrivnic, barca este lovită de valuri şi frica de a nu reuşi şi de a nu fi la înălţimea chemării riscă să-i doboare.

Însă evanghelia ne spune că în aventura acestei călătorii care nu este uşoară nu suntem singuri. Domnul, aproape forţând zorii în inima nopţii, merge pe apele agitate şi ajunge la discipoli, îl invită pe Petru să-i vină în întâmpinare pe valuri, îl salvează când vede că se îneacă şi în sfârşit urcă în barcă şi face să înceteze vântul.

Aşadar, primul cuvânt al vocaţiei este recunoştinţă. A naviga spre direcţia corectă nu este o misiune încredinţată numai eforturilor noastre, nici nu depinde numai de parcursurile pe care alegem să le facem. Realizarea de noi înşine şi a proiectelor noastre de viaţă nu este rezultatul matematic a ceea ce decidem într-un „eu” izolat; dimpotrivă, este înainte de toate răspunsul la o chemare care ne vine de sus. Domnul este cel care ne indică malul spre care să mergem şi cel care, încă mai înainte, ne dăruieşte curajul de a urca în barcă; el este cel care, în timp ce ne cheamă, devine şi cârmaciul nostru pentru a ne însoţi, a ne arăta direcţia, a împiedica să nu ne încâlcim în mrejele nehotărârii şi a ne face capabili chiar să mergem pe apele agitate.

Fiecare vocaţie se naşte din acea privire iubitoare cu care Domnul ne-a venit în întâmpinare, eventual chiar în timp ce barca noastră era pradă furtunii. „Mai mult decât o alegere a noastră, este răspunsul la chemarea gratuită a Domnului” (Scrisoare către preoţi, 4 august 2019); de aceea, vom reuşi s-o descoperim şi s-o îmbrăţişăm când inima noastră se va deschide recunoştinţei şi va şti să perceapă trecerea lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Când discipolii îl văd pe Isus apropiindu-se mergând pe ape, iniţial cred că este vorba de o fantomă şi le este frică. Însă imediat Isus îi asigură cu un cuvânt care trebuie să însoţească mereu viaţa noastră şi drumul nostru vocaţional: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (v. 27). Tocmai acesta este al doilea cuvânt pe care aş vrea să vi-l încredinţez: curaj.

Ceea ce adesea ne împiedică să mergem, să creştem, să alegem drumul pe care Domnul îl trasează pentru noi sunt fantomele care se agită în inima noastră. Când suntem chemaţi să părăsim malul nostru sigur şi să îmbrăţişăm o stare de viaţă – cum sunt căsătoria, preoţia, viaţa consacrată -, prima reacţie este adesea reprezentată de „fantoma necredinţei”: Nu este posibil ca această vocaţie să fie pentru mine; este vorba cu adevărat de drumul corect? Domnul îmi cere asta chiar mie?

Şi, încet-încet, cresc în noi toate acele consideraţii, acele justificări şi acele calcule care ne fac să pierdem elanul, ne dezorientează şi ne lasă paralizaţi pe malul de plecare: credem că am greşit, că nu suntem la înălţime, că pur şi simplu am văzut o fantomă care trebuie alungată.

Domnul ştie că o alegere fundamentală de viaţă – cum este aceea de a se căsători sau de a se consacra în mod special în slujba sa – cere curaj. El cunoaşte întrebările, îndoielile şi dificultăţile care agită barca inimii noastre, şi de aceea ne asigură: „Nu te teme, eu sunt cu tine!” Credinţa în persoana sa care ne vine în întâmpinare şi ne însoţeşte, şi atunci când marea este în furtună, ne eliberează de acea lene pe care deja am avut ocazia s-o definesc „tristeţe dulceagă” (Scrisoare către preoţi, 4 august 2019), adică acea descurajare interioară care ne blochează şi nu ne permite să gustăm frumuseţea vocaţiei.

În Scrisoarea către preoţi am vorbit şi despre durere, dar aici aş vrea să traduc diferit acest cuvânt şi să mă refer la trudă. Fiecare vocaţie comportă o angajare. Domnul ne cheamă pentru că vrea să ne facă asemenea lui Petru, capabili să „mergem pe apă”, adică să luăm în mână viaţa noastră pentru a o pune în slujba Evangheliei, în modurile concrete şi zilnice pe care El ni le indică, şi în special în diferitele forme de vocaţie laicală, prezbiterală şi de viaţă consacrată. Însă noi ne asemănăm cu apostolul: avem dorinţă şi elan, însă, în acelaşi timp, suntem marcaţi de slăbiciuni şi temeri.

Dacă ne lăsăm doborâţi de gândul responsabilităţilor care ne aşteaptă – în viaţa matrimonială sau în slujirea sacerdotală – sau al adversităţilor care se vor prezenta, atunci ne vom abate repede privirea de la Isus şi, asemenea lui Petru, vom risca să ne înecăm. Dimpotrivă, chiar şi în fragilităţi şi sărăciile noastre, credinţa ne permite să mergem în întâmpinarea Domnului Înviat şi să învingem şi furtunile. De fapt, el ne întinde mâna atunci când, din cauza oboselii sau fricii, riscăm să ne înecăm, şi ne dăruieşte elanul necesar pentru a trăi vocaţia noastră cu bucurie şi entuziasm.

În sfârşit, când Isus urcă în barcă, vântul încetează şi valurile se potolesc. Este o imagine frumoasă a ceea ce Domnul realizează în viaţa noastră şi în tumulturile istoriei, în special atunci când suntem în furtună: el porunceşte vânturilor potrivnice să tacă, iar forţele răului, fricii, resemnării nu mai au putere asupra noastră.

În vocaţia specifică pe care suntem chemaţi s-o trăim, aceste vânturi pot să ne curme elanul. Mă gândesc la cei care asumă misiuni importante în societatea civilă, la soţii pe care nu întâmplător îmi place să-i definesc „curajoşii” şi în special la cei care îmbrăţişează viaţa consacrată şi preoţia. Cunosc truda voastră, singurătăţile care uneori îngreunează inima, riscul obişnuinţei care încet-încet stinge focul arzător al chemării, povara incertitudinii şi a precarităţii din timpurile noastre, frica de viitor. Curaj, nu vă temeţi! Isus este alături de noi şi, dacă-l recunoaştem ca unic Domn al vieţii noastre, el ne întinde mâna şi ne prinde pentru a ne salva.

Şi atunci, chiar şi în mijlocul valurilor, viaţa noastră se deschide la laudă. Acesta este ultimul cuvânt al vocaţiei, şi vrea să fie şi invitaţia de a cultiva atitudinea interioară cu Maria Preasfântă: recunoscătoare pentru privirea lui Dumnezeu care s-a aşezat asupra ei, încredinţând în credinţă fricile şi tulburările, îmbrăţişând cu curaj chemarea, ea a făcut din viaţa sa o cântare veşnică de laudă către Domnul.

Preaiubiţilor, în special în această zi, dar şi în acţiunea pastorală obişnuită din comunităţile noastre, doresc ca Biserica să parcurgă acest drum în slujba vocaţiilor, deschizând breşe în inima fiecărui credincios, pentru ca fiecare să poată descoperi cu recunoştinţă chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează, să poată găsi curajul de a spune „da”, să poată învingă truda în credinţa în Cristos şi, în sfârşit, să poată oferi propria viaţă ca o cântare de laudă pentru Dumnezeu, pentru fraţi şi pentru întreaga lume. Fecioara Maria să ne însoţească şi să mijlocească pentru noi.

Roma, la „Sfântul Ioan din Lateran”, 8 martie 2020, Duminica a II-a din Postul Mare

Mesajul Sfântului Părinte Francisc 
pentru a 57-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii 
(3 mai 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: