„Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă… puţin”.

intalnirea de serie Roma gradinile vaticanuluiCând eram mic, mai ales atunci când eram prin seminar, și mi se întâmpla ceva (bun!) alergam la biserică sau în capelă și recitam cât de solemn puteam Psalmul 116. Recitam și pe parcurs ce înaintam cuvintele îmi deveneau rugăciune. Acest psalm era (și a rămas!) un amestec de neliniște și speranță, de tulburare și încredere. Mă încercau sentimentele unui copil care poate să-i promită orice tatălui său pentru că știe/simte/crede cu tărie că „tatăl” este supererou: împreună cu tatăl simte că poate orice, poate face totul. Nu eram încă preot, dar visam, speram că într-o zi voi ține în mâna mea „potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului”. Speram ziua în care „voi împlini voturile făcute Domnului de faţă cu tot poporul său” (Ps 116,13-14). Tresăltam de bucurie și mă întrebam: „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116,12). Cum voi putea vreodată să-i mulțumesc îndeajuns Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Simt și acum cât de puternic îmi bătea inima în tăcerea capelei/camerei mici de la Bacău și apoi la Iași. Recunoștința se zvârcolea în mine, îmi agita sângele și inima și ochii… Știam că nu merit toată acea iubire, tot binele pe care Dumnezeu mi-l făcea. Pe atunci (ca, de multe ori, și astăzi!) nu știam și înțelegeam prea puțin cât de iubitor de oameni este Domnul. Aceasta făceam atunci, cu inima curată, nevinovată: recitam psalmi și cuvintele aveau iz de rugăciune!

Acum? Acum m-am obișnuit cu binefacerile Domnului și atât de des uit să-i mulțumesc. Caut cu nesaț momentul să mă retrag și să citesc ușor, meditând, zâmbind și lăcrimând, psalmul 116. Ca în copilărie, ca în tinerețe, ca în seminar, ca în primii ani de preoție. Căutam cu ardoare acest moment. L-am cerut în rugăciune! Domnul s-a îndurat de mine și l-am primit.

După zilele minunate pe care le-am trăit cu prietenii și colegii mei de preoție la Roma, nu aveam cum să nu cad în genunchi și să mă închin:

1 Îl iubesc pe Domnul,
pentru că ascultă glasul rugăciunii mele.
2 El îşi pleacă urechea spre mine
în ziua în care îl chem.
3 Mă împresurau legăturile morţii
şi mă cuprindeau spaimele locuinţei morţilor,
mă chinuiau tristeţea şi suferinţa.
4 Am invocat numele Domnului:
„Doamne, salvează-mi sufletul!”.
5 Domnul este milostiv şi drept,
Dumnezeul nostru este [plin] de îndurare.
6 Domnul îi ocroteşte pe cei nepricepuţi:
am fost lispit de putere, şi el m-a mântuit.
7 Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta,
fiindcă Domnul ţi-a făcut bine!
8 El mi-a salvat sufletul de la moarte,
a ferit ochii mei de lacrimi,
picioarele mele de poticnire.
9 Voi umbla înaintea Domnului
pe pământul celor vii.
10 Eu mi-am păstrat credinţa chiar şi atunci când spuneam:
„Sunt foarte umilit”.
11 Am spus în tulburarea mea:
„Tot omul este mincinos!”.
12 Ce-i voi da în schimb Domnului
pentru tot binele pe care mi l-a făcut?
13 Voi lua potirul mântuirii
şi voi invoca numele Domnului.
14 Voi împlini voturile făcute Domnului
de faţă cu tot poporul său.
15 Lucru de preţ este în faţa Domnului
moartea credincioşilor săi.
16 Ascultă-mă, Doamne, căci sunt slujitorul tău,
eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale!
Tu ai desfăcut legăturile mele.
17 Îţi voi aduce jertfă de laudă
şi voi invoca numele Domnului.
18 Voi împlini voturile făcute Domnului
de faţă cu tot poporul său,
19 în curţile casei Domnului,
în mijlocul tău, Ierusalíme! Aleluia!

După o săptămână (20-26 aprilie 2018) în care am fost pelerini prin Roma, prin Castel Gandolfo, prin catacombe și mai ales prin Vatican, simțeam acea oboseală care vine din momentele lungi petrecute cu prietenii. Nu există oboseală mai plăcută decât aceasta: să-ți petreci timpul cu prietenii, să-ți dai timpul pentru prieteni. Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a dăruit și ne-a învățat valoarea prieteniei și a prietenilor (cf. In 15,12-17).

Ca un ecou al momentelor de har pe care le-am trăit, răsună și astăzi și va răsuna mult timp această rugăciune de încredere, de preamărire, de recunoștință, acest psalm al copilăriei și al formării mele: „Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116,12).

Îți mulțumesc, Doamne, pentru că te-ai îndurat de noi, slujitorii tăi, și ne-ai îngăduit acest răgaz pe colinele Romei. Ne-am simțit cu adevărat acei ucenicii cărora le-ai spus: „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin”. Ne-am odihnit (puțin!), dar mai ales am avut posibilitatea să stăm împreună, adunați în jurul tău, și să povestim toate câte am făcut (cf. Mc 6,30-32).

Îți mulțumim căci cu adevărat am stat în jurul tău, Doamne, oferindu-ne harul de a celebra în fiecare zi sfânta Liturghie. Fii binecuvântat pentru că în fiecare zi te-ai îndurat de noi și ne-ai învrednicit „să luăm în mâinile noastre potirul mântuirii şi să invocăm numele tău” (cf. Ps 116,13).

Am celebrat moartea și învierea Fiului tău, Doamne, în bisericile Romei, în comunitatea românilor de la Roma, în casa fraților carmelitani (Sassone), dar mai ales în catacombe și la mormântul sfântului Petru, în Bazilica „sfântul Petru” din Vatican.

În aceste locuri sfinte, cu emoții și recunoștință ne-am rugat, spunând:

„Celebrând, aşadar, moartea şi învierea Fiului tău,
îţi oferim, Doamne, pâinea vieţii şi potirul mântuirii,
mulţumindu-ţi că ne-ai învrednicit
să stăm înaintea ta şi să-ţi slujim ţie.
Te rugăm cu umilinţă
să ne unească Duhul Sfânt pe noi,
care ne facem părtaşi de trupul şi sângele lui Cristos” (Rugăciunea euharistică II).

Da, Părinte sfânt, îți mulțimim că ne-ai învrednicit să stăm înaintea ta şi să-ţi slujim ţie în acești zece ani de preoție! Îți mulțumim pentru tot ce ai pus în viața noastră în acești zece ani și în această săptămână petrecută la Roma. Te rugăm, Părinte, să ne unească Duhul Sfânt pe noi, cei care am fost sfințiți preoți în anul 2008, în catedrala din Iași. Duhul tău să ne țină uniți și înflăcărați de zel apostolic pentru mântuirea sufletelor. Să ne țină uniți și fericiți, departe de orice dezbinare și de orice păcat.

Aceasta a fost rugăciunea noastră la mormântul Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea, locul în care am simțit că tu ești prezent în viața noastră, că nu ne-ai lăsat orfani, că-l avem mereu pe „Petru”, că suntem zidiți pe stâncă. Acest altar sfânt a fost locul în care ne-am reînnoit credința și am spus în inima noastră:

12 Ce-i voi da în schimb Domnului
pentru tot binele pe care mi l-a făcut?
13 Voi lua potirul mântuirii
şi voi invoca numele Domnului.
14 Voi împlini voturile făcute Domnului
de faţă cu tot poporul său.
15 Lucru de preţ este în faţa Domnului
moartea credincioşilor săi.
16 Ascultă-mă, Doamne, căci sunt slujitorul tău,
eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale!
Tu ai desfăcut legăturile mele.
17 Îţi voi aduce jertfă de laudă
şi voi invoca numele Domnului” (Ps 116,12-17).

Da, Doamne, îți vom aduce jertfă de laudă și vom împlini „voturile” pe care ți le-am făcut acum zece ani. Ajută necredinței noastre! Ține pașii noștri statornici pe calea ta! Îți mulțumim că în sfântul Ioan Paul al II-lea avem un adevărat model de preot, un exemplu de slujire!

Fii preamărit, Doamne, pentru binecuvântarea și încurajarea pe care le-am primit de la sfântul părinte papa Francisc! Ne-a tresăltat inima de bucurie când piața „Sfântul Petru” din Vatican a răsunat de salutul adresat „preoților din România”. Dar mai ales atunci când sfântul părinte ne-a oferit fiecăruia binecuvântarea sa și ne-a încurajat ca și următorii zece ani (cel puțin!) să fie la fel de frumoși ca cei zece pe care ni i-ai rânduit în bunătatea ta, Părinte milostiv. Binecuvântarea papei Francisc, cuvintele sale și atingerea sa ne-au făcut să simțim milostivirea ta față de noi. Îți mulțumim, Părinte bun, și te rugăm să ne ajuți să fim și noi asemenea papei Francisc martorii milostivirii tale.

 

Fii binecuvântat, Doamne, și binecuvântează-i cu har peste har pe toți cei care ne-au ajutat în aceste zile. Așa cum bucuria noastră a fost deplină, fă ca și inima binefăcătorilor și prietenilor noștri să cunoască pacea și bucuriile pe care și le doresc. Așa cum ei ne-au fost alături cu ajutorul și sprijinul lor, fii mereu alături de ei, Doamne, cu binecuvântarea ta. Recunoștință și mulțumire tuturor!

Fii lăudat, Doamne, și pentru momentele când nu au mers toate așa cum ne-am fi dorit. Fii preamărit și pentru momentele când eram descurajați, obosiți, însetați, nerăbdători, neînțelegători, egoiști, somnoroși, îngrijorați. Și pe acestea le-ai rânduit în iubirea ta spre edificarea noastră. Iartă-ne mândria și nerăbdarea, egoismul și neîncrederea, graba și lenea. Acoperă cu mila și iertarea ta lipsurile noastre.

Și pentru că am rămas cu gândul la mormântul lui Petru, la urmașul lui Petru, la Bazilica și Piața sfântului Petru, acum, la sfârșit, mulțumindu-ți pentru colegi și prieteni, pentru toate harurile pe care le-ai pus în viața noastră, vrem să răsune și din inima noastră cuvintele apostolului Petru: „Doamne, tu toate le știi…. Tu știi că te iubim! Slavă ție, Doamne, pentru că ai rânduit toate cu înțelepciune în aceste zile! Slavă ție, iubitorule de oameni, pentru colegii și prietenii mei! Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum și speranța noastră este în tine” (cf. In 21,17)!

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre momentul întâlnirii cu sfântul părinte Papa Francisc și despre alte clipe frumoase trăite alături de colegii mei, precum și alte fotografii, găsiți AICI: www.ercis.ro.

 

Reclame

Vezi să nu spui nimănui nimic…

„Vezi să nu spui nimănui nimic”… Dar cum să tac dacă îl văd stând și astăzi cu mâna întinsă? Nu, nu cerșește, ci creează! Este atât de măreț, întocmai ca Tatăl desprins din operele lui Michelangelo și coborât direct de pe bolta capelei Sixtine în mijlocul omenirii istovite, amăgite, bolnave. Este real și puternic, cu mâna întinsă, cu degetele atingând și modelând creația, iar și iar. Neobosit!

Îl văd chiar acum atât de hotărât să trezească omenirea, dornic să re-creeze, întocmai ca Maestrul ieșit din clarobscurul lui Caravaggio, chemându-l pe Matei. Îl văd cum se uită de jur-împrejur, cuprins de milă și decis să ne cheme pe toți și să ne vindece de orice boală.

Și cu toate acestea, de cele mai multe ori rămâne o prezență discretă, aproape neobservată, întocmai ca porumbelul cu aripile întinse armonios printre frumusețile surprinse de Pietro Perugino și lăsate ca amintire pentru toți cei care trec prin Capela Sixtină. Dar cine se uită în Capela Sixtină după opera lui Perugino? Puțini, prea puțini! Și totuși, e acolo, așa cum este însuși Dumnezeu în viața omului, în viața mea și a ta: o prezență mereu discretă, dar sfințitoare și vindecătoare, mântuitoare. Dar cine-l caută? Cine se apropie de el? Cine se lasă vizitat și atins de el?

Astăzi „Dumnezeu vizitează poporul său” (cf. Lc 7,16). Chiar în mijlocul nostru este Dumnezeu: mereu discret, delicat, cu mâna întinsă, (ne) atinge. Acest Dumnezeu vrea să ne vindece. Dar imediat zeci de voci se răstesc: „Să ne vindece? Dar cine este bolnav? Noi? Nu! Noi nu suntem bolnavi! N-avem nevoie! Să ne lase în pace!”.

De fapt, suntem bolnavi, dar nu vrem să o recunoaștem. Părem sănătoși! Ne mințim și pozăm în sfinți, curați, sănătoși. Să ne amintim cuvântul apostolului Ioan: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Dacă spunem că nu am păcătuit, îl facem pe el mincinos, iar cuvântul lui nu este în noi” (cf. 1In 1,8).

Așadar, acest Dumnezeu cu mâna întinsă, fidel și drept, este gata oricând să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Mereu! Dar ce treabă are boala cu păcatul? Ce treabă are medicul cu profetul, vindecătorul cu preotul, trupul cu sufletul, bolnavul cu Cristos?

Dacă citim prima lectură (Lev 13,1-2.45-46) și în locul leprei/leprosului punem păcatul/păcătosul vom avea acest text:

În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră păcat, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! Leprosul Păcătosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Da, păcatul este ca lepra: un rău personal și în același timp social, un rău molipsitor, un rău care te izolează, te exclude… Când ești în păcat, riști să pierzi fericirea … fericirea veșnică și să rămâi în afara taberei. De aceea avem nevoie de Cristos, de această prezență discretă, de acest Dumnezeu cu mâna întinsă, gata să ne atingă pentru a ne vindeca. De aceea citim evanghelia altfel, astfel încât să primim vindecarea de această lepră, de păcat:

În acel timp, a venit la Isus un lepros un păcătos, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra păcatul l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!”.

Dumnezeu vrea să ne atingă vindecător, însă suntem noi cei care trebuie să mergem spre el, să ne apropiem de el și să-i spunem: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”! Mai mult decât cuvintele, contează atitudinea cu care ne apropiem de el, credința pe care o purtăm în inimă: suntem dispuși să îngenunchem? Uneori nici măcar în fața preasfântului sacrament nu mai știm să îngenunchem! La sfânta Liturghie ne așezăm cât mai comod și ne ridicăm din când în când, mai mult de rușine(a oamenilor care se uită ciudat la noi!), decât din respect față de prezența lui Dumnezeu sau din credință în Dumnezeu. Cât de ușor am fi vindecați, re-creați, dacă ne-am aminti cum să ne așezăm în genunchi! Doar în această poziție putem redescoperi adevărata rugăciune, credință, smerenie. Restul este orgoliu, pretenție, cerere de făcut la orice alt ghișeu! Ce ciudat: Dumnezeu poate să ne vindece trupul, dar nu poate să ne facă inima să stea în genunchi! Nu, el nu are putere asupra inimii noastre, ci ne-a lăsat liberi… liberi să-l iubim sau să-l urâm, liberi să ne apropiem de el sau să fugim. Liberi în fața iubirii…

Păcătosul lepros sau leprosul păcătos a căzut în genunchi și a fost atins, vindecat. Și imediat a început să „proclame tuturor și să răspândească vestea”, deși i s-a spus „să nu spună nimănui nimic”. Dar cum să tacă în fața unui așa miracol, în fața unei așa eliberări? Și apoi de ce să nu spună?

Vezi să nu spui nimănui că l-ai văzut pe Dumnezeu și că te-a atins. Oricum nu te vor crede. Deja îi poți auzi cum spun râzând: „Tocmai tu l-ai văzut pe Dumnezeu? Și te-a mai și vindecat”?! Nu, nu vor crede. Te vor bolnav, păcatos… unul din mulțime, unul de-ai lor. Te vor considera nebun. Și te vor lăsa din nou singur, ca pe un bolnav de lepră, ca pe unul diferit de ei. Iar ei vor pleca să-l caute pe Dumnezeu în altă parte, deși el era atât de aproape. Era chiar în tine, cu tine și le vorbea prin tine.

Nu, nu trebuia să le spui nimic. Oricum nu te vor crede până când nu vor experimenta focul ce izvorăște din Cuvânt, din Evanghelie, din Biserică. Un foc ce arde și te face să strigi, să proclami cuvântul Cuvântului făcut trup, vestea cea bună a vindecării și a eliberării. Nu te vor crede, deși vor vedea că acum ești altfel. De aceea nu trebuia să spui nimic. Nu te vor crede până nu vor experimenta iubirea și vindecarea.

Dar cum să tac? Cum să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat? Cum să nu proclam prezența unui Dumnezeu discret, un Dumnezeu cu mâna întinsă, dornic să re-creeze fiecare inimă atinsă de păcat. Cum aș putea să nu vorbesc despre un Dumnezeu atotputernic și măreț care m-a atins și care atinge fiecare om fără să-l spulbere ca pe un fir de praf?! Nu, n-aș putea să tac.

Și-acum că le-am spus că m-ai atins, Doamne, trebuie să pleci tu. Trebuie să ieși din cetate, să mergi în locuri pustii. Singur. Căci m-ai atins pe mine, impurul, și ai luat asupra ta păcatul meu. Cât de puternică este această imagine: Dumnezeu face schimb de locuri, de suferință, de singurătate, de izolare cu omul, cu păcătosul: „nu mai poate să intre în cetate în văzul lumii”. El cel nevinovat, s-a făcut vinovat, a luat păcatul, lepra și a fost scos din cetate și ucis în locul nostru, în locul meu și al tău. Aceasta pentru că ne-a atins, ne-a eliberat, ne-a salvat… Da, l-au scos din cetate și l-au răstignit, ca noi – și eu și tu – să avem viață, și să o avem din belșug! (Mc 15,20; In 10,10; 19,17-20).

„El, care nu a săvârșit păcat, și nici nu s-a găsit înșelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința, ci s-a încredințat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuși, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui ați fost vindecați” (1Pt 2,21-24).

Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat să mă apropii de tine
și să stau în genunchi înaintea ta.
Îți mulțumesc că ți-ai întors privirea spre mine.
Îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat, mi-ai vorbit și m-ai atins.
M-am simțit nu doar vindecat, ci iubit, îmbrățișat.
Prin moartea ta sfântă am fost vindecat.
Îți mulțumesc.


Pe marginea acestei evanghelii – plecând de la cuvintele lui Isus „Mergi, arată-te preotului” – am scris aici https://paxlaur.com/2015/01/15/mergi-si-arata-te-preotului/ și aici, un rezumat, https://paxlaur.com/2017/01/12/mergi-arata-te-preotului-curajul-celui-care-se-spurca-facand-binele/

 

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Isus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria lui”. Cu aceasta se ocupă Cristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă un lepros. Nu ne miră nici măcar că îl atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Cristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…mergi, arată-te preotului”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Cristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu sacramentul sfintei spovezi, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a constituit ca să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Mergi și arată-te preotului. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoarea în cinstea regăsirii tale (citește capitolul 15 din evanghelia după sfântul Luca).

Iată asupra căror realități ne invită Cristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu vicarul, cu confesorul?! Care este relația mea cu sacramentul sfintei spovezi? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului!

NB. Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot există doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.

NB. Preotul nu e important prin ceea ce face cu viața sa, ci prin ceea ce poartă în viața omului. Pentru tine cine este preotul? Când ai vorbit ultima dată cu un preot?


11 februarie 2018 

† DUMINICA a 6-a de peste an
Sf. Fc. Maria de la Lourdes
Lev 13,1-2.45-46; Ps 31; 1Cor 10,31-11,1; Mc 1,40-45

LECTURA I
Leprosul va locui separat, locuinţa lui va fi în afara taberei.
Citire din cartea Leviticului 13,1-2.45-46
În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: 2 „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! 45 Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! 46 Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 31(32),1-2.5.11 (R.: cf. 7)
R.: Doamne Dumnezeule, tu eşti mântuirea noastră!

1 Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea,
căruia i s-a acoperit păcatul.
2 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greşeala
şi în duhul căruia nu este prefăcătorie. R.

5 Eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu,
nu ţi-am ascuns fărădelegea mea.
Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”.
Şi vinovăţia păcatului meu tu ai iertat-o. R.

11 Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul şi veseliţi-vă!
Strigaţi de bucurie,
toţi cei drepţi cu inima! R.

LECTURA A II-A
Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 10,31-33; 11,1
Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu! 32 Să fiţi fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, 33 după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască! 11,1 Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 7,16bc
(Aleluia) Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,40-45
În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 41 Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” 42Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: 44„Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!” 45 Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni.

Cuvântul Domnului

Scrisoarea unui preot înainte să moară

preot moarte fericire martiriuA ales viața unui ”preot desculț” și cu o profundă simplitate a încercat să fie fidel vocației sale. Încă din tinerețe a avut mari probleme cu inima și rinichii ceea ce  l-a obligat să facă dializă pentru mulți ani. A trăit fiecare moment fără să-l piardă, până când a murit la Madrid în 11 iunie 1991. Vrem să vă împărtășim ultimul articol pe care l-a scris înainte să plece la Domnul, o scrisoare către Dumnezeu, un text prețios demn să fie cunoscut.

„Mulțumesc. Cu acest cuvânt aș putea să conchid scrisoarea mea, Dumnezeu, sau „iubirea mea”.  Fiindcă  tot ceea ce vreau să zic e acest lucru: mulțumesc, mulțumesc. Dacă aș analiza cei 55 de ani ai mei, ce aș putea să găsesc în afară de iubirea Ta fără sfârșit? Nu există nicio parte din istoria mea în care milostivirea Ta să nu fi fost peste mine. Nu a fost niciun moment în care să nu experimentez prezența Ta iubitoare și paternă alinâdu-mi sufletul.

Ieri am primit o scrisoare de la o prietenă ce a aflat recent de problemele de sănătate pe care le am și, care mi-a scris supărată: „O mare supărare stăpânește toată ființa mea, mă răzvrătesc mai mult contra lui Dumnezeu care permite oamenilor ca tine să sufere”. Sărăcuța de ea! Afecțiunea sa pentru mine nu o lasă să vadă adevărul. Deoarece – pe lângă faptul că eu nu sunt mai important ca nici o altă persoană – viața mea dă mărturie pentru două lucruri: în cei 55 de ani am suferit nu puțin din partea oamenilor. Din partea lor am primit suferințe și ofense, singurătate și neînțelegere. Dar, de la Tine am primit o imensitate de gesturi de iubire.

Mi-ai dat, înainte de toate, posibilitatea să exist. Această minune de a fi om. Bucuria de a respira frumusețea lumii. Darul să mă simt bine în familia umană. Conștientizare că, după tot, dacă ar trebui să fac bilanțul rănilor primite acestea ar fi mult mai puține în comparație cu marea iubire pe care aceiași oameni au pus pe cealaltă parte a balanței vieții mele. Dar în numele cui aș putea pretinde să fiu martir al condiției umane dacă știu că, în final, am avut mai multă înțelegere și susținere decât dificultăți?

Și apoi, Tu ai însoțit darul existenței cu cel al credinței. Încă din copilărie am simțit prezența sa în fiecare moment. Pentru mine, imaginea era aceea a unui Dumnezeu simplu. Nu am fost niciodată speriat de numele Tău. Am plantat în inima mea sentimentul minunat de a ști că am iubit, că m-am simțit iubit, și de a fi experimentat prezența Ta permanentă. Am trăit între oameni care și-au blestemat ziua în care s-au născut, care au strigat că nu au cerut ei să se nască. Nici eu nu am cerut, deoarece înainte nu eram. Dar apoi am cunoscut ceea ce era viața mea, am strigat către Tine cerându-Ți viața, și e chiar aceasta ceea ce mi-ai dat.

Cred că a fost decisiv că m-am născut în familia pe care Tu ai ales-o pentru mine. Astăzi nu aș avea tot ceea ce am primit, dacă nu aș fi avut părinții și frații pe care i-am avut. Au fost toți mărturii vii a prezenței iubirii Tale. De la ei am învățat – foarte ușor – cine ești Tu. De atunci am început să Te iubesc și, deci să iubesc pe toți și tot. Ar fi fost absurd să nu Te iubesc. Ar fi fost dificil să trăiesc în amărăciune. Fericirea, credința și încrederea în viață au fost, pentru mine, ca o gustare delicioasă pregătită de mama la prânz. Ceva ce exista sută la sută. Și dacă nu era, ar fi fost pentru faptul că în ziua respectivă unele produse erau prea scumpe, nu pentru că ar fi fost mai puțină iubire. Apoi am învățat că durerea făcea parte din joc. Nu era un blestem, ci ceva în legătură directă cu cât dă viața; ceva ce, în orice caz, nu ar fi putut să ia bucuria întregului.

Mulțumesc pentru toate acestea – mă simt un pic încurcat să o zic – durerea nu îmi face rău, nici amărăciunea nu mă necăjește. Nu pentru că eu aș fi curajos, ci fiindcă am învățat de copil să mă concentrez pe aspectele pozitive ale vieții. Modul meu de abordare m-a împins să mă aștept la cei mai rău și astfel, când sosește, pentru mine e doar ușor gri. Un alt prieten mi-a scris în aceste zile spunându-mi că eu aș putea suporta dializa ”îmbătându-mă cu Dumnezeu”. Acest lucru mi se pare un pic prea mult și melodramatic. Fiindcă, din mai multe motive în Tine mă simt mereu protejat de o armură contra suferinței. Sau, poate adevărata durere încă nu a venit.

Uneori mă gândesc că am avut „prea mult noroc”. Sfinții ți-au oferit lucruri mari. Eu nu am avut niciodată nimic important de oferit. Mă tem că, atunci când voi muri, voi avea aceeași impresie pe care a avut-o mama mea în acel moment: să mor cu mâinile goale deoarece nu mi-ai dat niciodată ceva cu adevărat dificil ca să pot să-ți ofer. Nici măcar singurătatea. Iartă-mă, dar ce pot să fac dacă nu m-ai abandonat niciodată? Din când în când mă cutremur la gândul că voi muri fără să fi stat cu tine în Grădina Măslinilor, fără să am și eu agonia mea din Ghetsimani. Dar ești Tu Cel care – nu se știe de ce – nu m-ai luat cu tine în Duminica de Florii. Câteodată – în visurile mele de eroism – mi-ar fi plăcut să am măcar o criză puternică de credință pentru a-mi demonstra mie și Ție că o am. Se spune că adevărata credință este pusă la proba focului. Iar eu nu am întâlnit nimic în afara de mâinile Tale care mă protejau și mă dezmierdau.

Și nu se pune problema, cu siguranță, că aș fi fost mai bun decât alții. Păcatul a pus rădăcini în mine și Tu și eu știm cât de profunde. Dar adevărul e că nici în acele momente dificile nu am simțit pe deplin flacăra neagră a răului, fiindcă Tu ai adus multă lumină în mine. În mizerie am rămas al Tău.

Mi-ar plăcea să mă laud că am suferit persecuții și dificultăți. Dar tu ști că am fost înconjurat mai mult de persoane minunate decât de trădători și că am primit, pentru fiecare neînțelegere, zece zâmbete. Am fost fericit căci răul nu mi-a cauzat niciodată daune și, mai mult, nu mi-a lăsat nicio tristețe în lăuntrul meu. Chiar și cu cei care nu s-au comportat bine am reușit să fiu prietenul cel mai bun, uneori misterios.

Mi-ai dăruit darul minunat al vocației mele. Să fim perfecți e imposibil, Tu știi acest lucru. Dar e ceva minunat, asta o știu. Astăzi nu am, clar, entuziasmul îndrăgostirii din primele zile. Dar, din fericire să celebrez Liturghia nu a devenit ceva banal, iar când mă spovedesc  tremur de fiecare dată. Cunosc chiar și bucuria supremă pentru a ajuta oamenii – mereu mai mult decât aș putea singur – și de a anunța numele Tău. Știi că și acum plâng la citirea parabolei Fiului Risipitor? Totuși, mulțumită Ție, nu reușesc să vorbesc de Patimile Tale și de moartea Ta fără să mă emoționez…

Pentru că, natural, darul Tău cel mai mare a fost Fiul Tău Isus. Dacă aș fi fost cel mai nefericit dintre oameni și, dacă nefericirea ar fi fost prezentă în fiecare aspect al vieții mele, știu că ar fi fost suficient să amintesc numele lui Isus pentru a trece peste orice moment dificil. Faptul că Tu ai fost unul dintre noi îmi dă curaj în fața oricărui faliment uman.  Cum am putea să fim triști știind că picioarele Tale au călcat pe această planetă? Putem să dorim ceva mai multă iubire decât aceea pe care ne-o dă simpla gândire a privirii Mariei?

Am fost fericit, cu siguranță. Cum aș putea să nu fiu? Și eu am fost fericit aici, fără să aștept gloria din Cer. Știi că nu îmi e frică de moarte, dar nici nu mă grăbesc prea tare ca să vină. Voi fi acolo în brațele Tale mai mult decât sunt acum? Deoarece aceasta este surpriza, Cerul îl avem deja din momentul în care Te putem iubi. Are dreptate prietenul meu Cabodevilla, noi murim fără să știm care e cel mai mare dar al Tău: dacă e faptul că Tu ne iubești sau că Tu ne permiți să Te iubim.

Din această cauză îmi pare rău pentru cei care nu prețuiesc viața lor. Dar da, facem ceva ce este infinit mai mare decât natura noastră: să Te iubim, să colaborăm cu Tine în construirea marelui edificiu al iubirii!

Îmi este dificil să zic că aici îți dăruim glorie. Ar fi prea mult! Mă mulțumesc să cred că odihnindu-mi capul în mâinile Tale  îți dă posibilitatea să mă iubești.  Îmi vine să râd la ideea că am merge în cer ca și o recompensă. Recompensă pentru ce? Ne amăgim singuri, Tu ne dăruiești cerul și noi pretindem că l-am meritat. Iubirea, și lucrul acesta îl știi foarte bine, e singura sa proprie recompensă. Și fericirea nu este consegvența și nici fructul iubirii. Iubirea este, deja singură, fericire. Să știm că ești Tatăl este deja paradis. Normal că nu vreau mai mult, fiindcă te doresc doar pe Tine. Să Te iubesc deja este un dar. Nu ai putea să-mi dai mai mult.

Pentru toate acestea, Dumnezeul meu, am vrut să vorbesc despre Tine și cu Tine în această pagină finală din al meu ”Rațiuni pentru a iubi”, Tu ești ultimul și unicul meu motiv de iubire. Nu sunt altele. Cum aș avea speranță fără Tine? Pe ce s-ar baza bucuria mea, dacă nu ai fi Tu? Tu ești Cel care dai forță și sens la toate. Știu bine că ceea ce trebuie să fac eu ca și om e să repet și să repet numele Tău. Și să mă retrag”.

De Luisa Restrepo

Traducere:AMR

 Articol preluat de pe www.e-comunio.ro

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: