Arhivă etichetă pentru ‘Raniero Cantalamessa’

La ce ne folosește să trăim bine, dacă nu ne este dat să trăim mereu?

„Căderea orizontului veşniciei
are asupra credinţei creştine
efectul pe care-l are nisipul
aruncat asupra unei flăcări:
o sufocă, o stinge”.

Erau doi gemeni, un băieţel şi o fetiţă, aşa de inteligenţi şi precoci încât, încă din sânul mamei, deja vorbeau între ei. Fetiţa îl întreba pe frăţior: „După părerea ta, va fi o viaţa după naştere?”. El răspundea: „Nu fi ridicolă. Ce anume te face să crezi că există ceva în afara acestui spaţiu îngust şi întunecat în care ne aflăm?”. Fetiţa, făcându-şi curaj: „Cine ştie, poate că există o mamă, aşadar cineva care ne-a pus aici şi care se va îngriji de noi”. Şi el: „Vezi tu vreo mamă pe undeva? Ceea ce vezi este tot ceea ce există”. Ea din nou: „Dar nu simţi şi tu uneori ca o presiune pe piept care creşte din zi în zi şi ne împinge înainte?”. „Dacă mă gândesc bine – răspundea el – este adevărat; simt asta tot timpul”. „Vezi – concludea triumfătoare surioara – această durere nu poate să fie pentru nimic. Eu cred că ne pregăteşte pentru ceva mai mare decât acest spaţiu mic”.

Vă vestim viaţa veşnică (1In 1,2)

A doua predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (11 decembrie 2020)

„Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu, spune Dumnezeul vostru” (Is 40,1). Cu aceste cuvinte ale lui Isaia începea prima lectură din a doua duminică din Advent. Este o invitaţie, ba chiar o poruncă, actuală mereu, adresată păstorilor şi predicatorilor Bisericii. Astăzi vrem să preluăm această invitaţie şi să medităm asupra veştii – în mod absolut cea mai mângâietoare – pe care ne-o oferă credinţa în Cristos.

Al doilea „adevăr veşnic” pe care situaţia pandemiei l-a adus la iveală este precaritatea şi caracterul tranzitoriu al tuturor lucrurilor. Totul trece: bogăţie, sănătate, frumuseţe, forţă fizică… Este ceva ce avem sub ochi tot timpul. Este suficient să confruntăm fotografiile de astăzi – ale noastre sau ale personajelor vestite – cu acelea de acum douăzeci sau treizeci de ani pentru a ne da seama de asta. Năuciţi de ritmul vieţii, noi nu dăm atenţie la toate acestea, nu ne oprim pentru a scoate din ele consecinţele corespunzătoare.

Şi iată că, dintr-o dată, tot ceea ce consideram sigur s-a dovedit fragil, ca o pojghiţă de gheaţă pe care se patinează cu bucurie, care dintr-o dată se rupe sub picioare şi face să se scufunde. „Furtuna – spunea Sfântul Părinte în acea memorabilă binecuvântare urbi et orbi din 27 martie – demască vulnerabilitatea noastră şi lasă descoperite acele siguranţe false şi superflue cu care am construit agendele noastre, proiectele noastre, obişnuinţele şi priorităţile noastre”.

Criza planetară pe care o trăim poate să fie ocazia pentru a redescoperi cu alinare că există, cu toate acestea, un punct ferm, un teren solid, ba chiar o stâncă, pe care să întemeiem existenţa noastră pământească. Cuvântul Paşte – Pesach în ebraică – înseamnă trecere şi în latină se traduce transitus. Acest cuvânt evocă şi el ceva „trecător” şi „tranzitoriu”, aşadar ceva în mod tendenţial negativ. Sfântul Augustin a perceput această dificultate şi a rezolvat-o în mod iluminant. A face Paştele, a explicat el, înseamnă, e adevărat, a trece, însă „a trece la ceea ce nu trece”; înseamnă „a trece din lume, pentru a nu trece cu lumea”[1]. A trece cu inima, înainte de a trece cu trupul!

Ceea ce „nu trece niciodată” este, prin definiţie, veşnicia. Trebuie să redescoperim credinţa într-o lume de dincolo a vieţii. Aceasta este una din marile contribuţii pe care religiile pot s-o dea împreună cu efortul pentru a crea o lume mai bună şi mai fraternă. Ea ne face să înţelegem că toţi suntem colegi de călătorie, în drum spre o patrie comună, unde nu există distincţii de rasă sau de naţiune. Nu avem în comun numai drumul, ci şi ţinta. Cu concepte şi în contexte destul de diferite, acesta este un adevăr comun pentru toate marile religii, cel puţin pentru acelea care cred într-un Dumnezeu personal. „Cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi îi răsplăteşte pe cei care-l caută” (Evr 11,6). Aşa rezumă Scrisoarea către Evrei baza comună – un soi de minimă denumire comună – a oricărei credinţe şi a oricărei religii.

Pentru creştini, credinţa în viaţa veşnică nu se bazează pe argumente filozofice discutabile cu privire la nemurirea sufletului. Se bazează pe un fapt precis, învierea lui Cristos, şi pe promisiunea sa. „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. […] Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,2-3). Pentru noi, creştinii, viaţa veşnică nu este o categorie abstractă, este mai degrabă o persoană. Înseamnă a merge pentru a fi cu Isus, pentru „a face trup” cu el, pentru a împărtăşi starea sa de Înviat în plinătatea şi în bucuria inefabilă a vieţii trinitare: „Cupio dissolvi et esse cum Christo”, spunea sfântul Paul iubiţilor săi filipeni: „Am dorinţa să mă despart de viaţa aceasta şi să fiu cu Cristos” (Fil 1,23).

O eclipsă de credinţă

Însă ce s-a întâmplat – ne întrebăm – cu adevărul creştin al vieţii veşnice? În timpul nostru, dominat de fizică şi de cosmologie, ateismul se exprimă mai ales ca negare a existenţei unui creator al lumii; în secolul al XIX-lea, el s-a exprimat de preferinţă în negarea unei lumi de dincolo. Hegel a afirmat că „creştinii irosesc în cer energiile destinate pământului”[2].

Preluând această critică, Feuerbach şi mai ales Marx au luptat împotriva credinţei într-o viaţă după moarte, afirmând că ea alienează de la angajarea pământească. Ideea unei supravieţuiri personale este înlocuită cu ideea unei supravieţuiri în specie şi în societatea viitorului.

Puţin câte puţin, cu suspiciune, au căzut asupra cuvântului „veşnicie” uitarea şi tăcerea. Secularizarea a făcut restul, până acolo încât apare chiar nepotrivit ca să se mai vorbească despre veşnicie în rândul persoanelor culte şi în pas cu timpurile. Secularizarea este un fenomen complex şi ambivalent. Poate indica autonomia realităţilor pământeşti şi separarea între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, şi în acest sens ea nu numai că nu este împotriva Evangheliei, ci îşi are în ea una din rădăcinile sale cele mai adânci. Însă cuvântul secularizare poate indica şi un întreg ansamblu de atitudini ostile religiei şi credinţei. În acest sens se preferă folosirea termenului de secularism. Secularismul este pentru secularizare aşa cum este scientismul pentru ştiinţific şi raţionalismul pentru raţionalitate.

Chiar şi delimitat astfel, fenomenul secularizării prezintă multe faţete în funcţie de domeniile în care se manifestă: teologie, ştiinţă, etică, hermeneutică biblică, cultură, viaţă zilnică. Totuşi sensul său primordial este unic şi clar. „Secularizare”, ca şi „secularism”, derivă din cuvântul saeculum care în limbajul obişnuit a ajuns să indice timpul prezent – „eonul actual”, conform Bibliei –, în opoziţie cu veşnicia – eonul viitor, sau „vecii vecilor” cum îl numeşte Scriptura. În acest sens, secularism este sinonim cu temporalitate, cu reducerea realului numai la dimensiunea pământească. Înseamnă eliminare radicală a orizontului veşniciei.

Toate acestea au avut un efect clar asupra credinţei credincioşilor. Ea a devenit, cu privire la acest punct, timidă şi reticentă. Când am auzit ultima predică despre viaţa veşnică? Avea dreptate filozoful Kierkegaard: „Lumea de dincolo a devenit o glumă, o exigenţă aşa de nesigură încât nu numai că nimeni n-o mai respectă, ci nici măcar n-o prospectează. Până acolo încât se fac glume chiar şi la gândul că exista un timp în care această idee impregna întreaga existenţă”[3]. Continuăm să recităm în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”, însă fără a da prea multă importanţă acestor cuvinte. Căderea orizontului veşniciei are asupra credinţei creştine efectul pe care-l are nisipul aruncat asupra unei flăcări: o sufocă, o stinge.

Care este consecinţa practică a acestei eclipse a ideii de veşnicie? Sfântul Paul prezintă propunerea celor care nu cred în învierea morţilor: „Să mâncăm, să bem, mâine vom muri” (1Cor 15,32). Dorinţa naturală de a trăi mereu, deformată, devine dorinţă, sau frenezie, de a trăi bine, adică în mod plăcut, deşi pe cheltuiala altora, dacă este necesar. Întregul pământ devine ceea ce Dante Alighieri spunea despre Italia din timpul său: „răzorul care ne face atât de feroce”[4]. Căzând orizontul veşniciei, suferinţa umană apare dublu şi iremediabil absurdă. Lumea se aseamănă cu „un furnicar care se destramă” şi omul cu „un plan creat de val pe malul mării pe care valul următor îl şterge”.

Credinţa în veşnicie şi evanghelizarea

Credinţa în viaţa veşnică este una din condiţiile de posibilitate a evanghelizării. „Dacă Cristos nu a înviat – scrie apostolul – zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa noastră […]. Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii” (1Cor 15,14.19). Vestirea vieţii veşnice constituie forţa şi ornamentul predicii creştine.

Să privim la ceea ce s-a întâmplat la cea dintâi evanghelizare creştină. Ideea cea mai veche şi cea mai răspândită în păgânismul greco-roma era că viaţa adevărată se termină cu moartea; după ea există numai o existenţă ca larvă, într-o lume de umbre, evanescentă şi incoloră. Sunt cunoscute cuvintele pe care împăratul roman Adrian şi-a adresat-o sieşi când era aproape de moarte, conform epitafului înscris pe mormântul său:

Mic suflet al meu rătăcit şi suav,
însoţitor şi oaspete al trupului,
acum te pregăteşti să te înalţi în locuri
incolore, aspre şi despuiate,
unde nu vei mai avea distracţiile obişnuite.
Încă o clipă,
să privim împreună malurile familiale,
lucrurile pe care cu siguranţă nu le vom mai revedea niciodată.

Pentru un om care în viaţă a construit pentru sine locuinţe cu lux incredibil (a se vizita Villa Adriana la Tivoli pentru a ne convinge de asta!), această perspectivă era şi mai descurajantă decât pentru muritorii obişnuiţi. Pentru propriul mormânt el a edificat Mausoleul lui Adrian, actualul Castel Sant’Angelo, însă ştia bine că asta nu schimba destinul său de a merge spre „locuri incolore şi fără distracţii”.

Pe acest fundal, se înţelege impactul pe care trebuia să-l aibă vestirea creştină a unei vieţi după moarte infinit mai deplină şi mai luminoasă decât cea pământească, fără lacrimi, fără moarte, fără durere (cf. Ap 21,4). Se înţelege şi pentru ce tema şi simbolurile vieţii veşnice – păunul, ramura de palmier, cuvintele „requies aeterna” – sunt aşa de frecvente la înmormântările creştine din catacombe.

Vestind viaţa veşnică noi putem să ne bazăm, în afară de credinţa noastră, şi pe corespunderea ei cu dorinţa cea mai profundă a inimii umane. De fapt, noi suntem „fiinţe finite capabile de infinit” (ens finitum, capax infiniti): fiinţe muritoare cu o dorinţă înnăscută după nemurire. Unui prieten argentinian care îi reproşa, ca şi cum ar fi o formă de orgoliu şi de prezumţie, stăruinţa sa cu privire la problema veşniciei, Miguel de Unamuno – desigur nu un apologet al creştinismului – a răspuns într-o scrisoare: „Nu spun că merităm o lume de dincolo, nici că logica ne demonstrează asta; spun că avem nevoie de ea, o merităm sau nu, şi gata. Spun că ceea ce trece nu mă satisface, că mi-e sete de veşnicie şi că fără aceasta totul îmi este indiferent. Am nevoie de ea, am nevoie de ea! Fără ea nu mai există bucurie de a trăi şi bucuria de a trăi nu mai are nimic să-mi spună. Este prea uşor să se afirme: «Trebuie să trăim, trebuie să ne mulţumim de viaţă». Şi cei care nu se mulţumesc de ea?”[5].

Nu acela care doreşte veşnicia – adăuga acelaşi gânditor – arată că dispreţuieşte lumea şi viaţa de aici de pe pământ, ci dimpotrivă acela care n-o doreşte: „Iubesc atât de mult viaţa încât a o pierde mi se pare cel mai rău dintre rele. Nu iubesc cu adevărat viaţa aceia care se bucură de ea, zi de zi, fără a se îngriji să ştie dacă vor trebui s-o piardă complet sau nu”.

Sfântul Augustin spunea acelaşi lucru: „La ce foloseşte a trăi bine, dacă nu este dat a trăi mereu?” („Quid prodest bene vivere si non datur semper vivere?”)[6]. „Totul, în afară de cel veşnic, în lume este zadarnic”, a cântat poetul nostru[7]. Pentru oamenii din timpul nostru care cultivă în adâncul inimii această nevoie de veşnicie, poate fără a avea curajul de a mărturisi asta nici măcar lor înşişi, noi putem să le repetăm ceea ce Paul le spunea atenienilor: „Cel pe care voi îl veneraţi fără să-l cunoaşteţi, eu vin să vi-l vestesc vouă” (cf. Fap 17,23).

Credinţa în veşnicie ca mijloc de sfinţire

O reînnoită credinţă în veşnicie nu ne foloseşte numai pentru evanghelizare, adică pentru vestirea care trebuie făcută altora; ne foloseşte, înainte de asta, pentru a imprima un nou elan drumului nostru de sfinţire. Primul său rod este acela de a ne face liberi, de a nu ne alipi de lucrurile care trec, de a mări propriul patrimoniu sau propriul prestigiu.

Să ne imaginăm această situaţie. O persoană a primit evacuarea şi trebuie să părăsească în scurt timp locuinţa sa. Din fericire, i se prezintă posibilitatea de a avea imediat o casă nouă. Însă el ce face? Cheltuieşte toţi banii pentru a moderniza şi a înfrumuseţa casa pe care trebuie s-o părăsească, în loc să o mobileze pe cea în care trebuie să meargă! N-ar fi ceva nesăbuit? Or, noi toţi suntem nişte „evacuaţi” în această lume şi ne asemănăm cu acel om nesăbuit dacă ne gândim numai la înfrumuseţarea casei noastră pământeşti, fără a ne preocupa să facem fapte bune care ne vor urma după moarte.

Slăbirea ideii despre veşnicie acţionează asupra credincioşilor, diminuând în ei capacitatea de a înfrunta cu curaj suferinţa şi încercările vieţii. Trebuie să regăsim un pic din credinţa Sfântului Bernard şi a Sfântului Ignaţiu de Loyola. În fiecare situaţie şi în faţa fiecărui obstacol, ei îşi spuneau sieşi: „Quid ad hoc ad aeternitatem?”, ce este asta în faţa veşniciei?

Să ne gândim la un om cu un cântar în mână: unul din acele cântare (se numeşte balanţă) care se ţin într-o mână şi au într-o parte un taler pe care se pun lucrurile care trebuie cântărite şi în cealaltă parte o greutate care arată greutatea sau măsura. Dacă ea cade la pământ, ori se pierde măsura, tot ceea ce se pune pe taler face să se ridice în sus greutatea şi face să se încline în jos balanţa. Totul are importanţă, chiar şi un pumn de pene…

Aşa suntem noi când pierdem măsura a tot ceea ce este veşnicia: lucrurile şi suferinţele pământeşti aruncă sufletul nostru la pământ cu uşurinţă. Totul ni se pare prea greu, excesiv. Isus spune: „Dacă mâna ta îţi este obstacol, tai-o; dacă ochiul tău îţi este obstacol, scoate-l; este mai bine să intri în viaţă cu o singură mână sau cu un singur ochi, decât cu amândouă să fi aruncat în focul veşnic” (cf. Mt 18,8-9). Însă noi, pierzând din vedere veşnicia, găsim deja excesiv ca să ni se ceară să închidem ochii în faţa unui spectacol imoral, sau să purtăm în tăcere o cruce mică.

Sfântul Paul îndrăzneşte să scrie: „căci suferinţa noastră scurtă şi uşoară ne pregăteşte un belşug nemărginit al gloriei veşnice, pentru că noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice” (2Cor 4,17-18). Povara suferinţei este „uşoară” tocmai pentru că este momentană, cea a gloriei este nemărginită tocmai pentru că este veşnică. Pentru aceasta, acelaşi apostol poate să spună: „Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18).

Mulţi se întreabă: „În ce va consta viaţa veşnică şi ce vom face tot timpul în cer?”. Răspunsul este în cuvintele apofatice ale apostolului: „Ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, nici n-a intrat în inima omului ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care-l iubesc” (cf. 1Cor 2,9). Dacă este necesar să bâlbâim ceva, vom spune că vom trăi cufundaţi în oceanul fără maluri şi fără adânc al iubirii trinitare. „Dar nu ne vom plictisi?”. Să-i întrebăm pe adevăraţii îndrăgostiţi dacă se plictisesc la apogeul iubirii lor şi dacă n-ar vrea mai degrabă ca acea clipă să dureze în veci.

Veşnicia: o speranţă şi o prezenţă

Înainte de a încheia trebuie să eliminăm o îndoială care apasă asupra credinţei în viaţa veşnică. Pentru cel care crede, veşnicia nu este numai o promisiune şi o speranţă, sau, aşa cum gândea Karl Marx, o revărsare în cer a aşteptărilor dezamăgite de pe pământ. Ea este şi o prezenţă şi o experienţă. În Cristos „viaţa veşnică ce era la Tatăl s-a făcut vizibilă”. Noi – spune Ioan – am auzit-o, am văzut-o cu ochii noştri, am contemplat-o, am atins-o (cf. 1In 1,1-3).

Cu Cristos, Cuvântul Întrupat, veşnicia a intrat năvalnic în timp. O experimentăm de fiecare dată când facem un adevărat act de credinţă în Cristos, pentru că acela care crede în El are deja viaţa veşnică (cf. 1In 5,13); de fiecare dată când primim împărtăşania, pentru că în ea „ne este dată garanţia gloriei viitoare”; de fiecare dată când ascultăm cuvintele Evangheliei, care sunt „cuvinte de viaţă veşnică” (cf. In 6,68). Sfântul Toma de Aquino spune că „harul este începutul gloriei”[8].

Această prezenţă a veşniciei în timp se numeşte Duhul Sfânt. El este definit „arvuna moştenirii noastre” (Ef 1,14; 2Cor 5,5), şi ne-a fost dăruit pentru ca, după ce am primit primele roade, noi tânjim spre plinătate. „Cristos – scrie Sfântul Augustin – ne-a dat arvuna Duhului Sfânt cu care el, care oricum nu ne-ar putea înşela, a voit să ne facă siguri de împlinirea promisiunii sale. Ce anume a promis? A promis viaţa veşnică a cărui arvună este Duhul pe care ni l-a dat”[9].

Între viaţa de credinţă în timp şi viaţa veşnică există un raport asemănător cu acela care există între viaţa embrionului în sânul matern şi cea a copilului venit pe lume. Scrie marele teolog medieval bizantin Nicolae Cabassilas: „Lumea aceasta poartă în gestaţie pe omul interior, nou, creat după Dumnezeu, până când el, plăsmuit, modelat şi devenit perfect aici, este născut la acea lume perfectă care nu îmbătrâneşte. După modul embrionului pe care, în timp ce este în existenţa întunecată şi fluidă, natura îl pregăteşte pentru viaţa în lumină tot aşa este cu sfinţii […]. Totuşi pentru embrion viaţa viitoare este absolut viitoare: nu ajunge la el nicio rază de lumină, nimic din ceea ce este din această viaţă. Nu este aşa pentru noi, din moment ce secolul viitor a fost parcă revărsat şi amestecat cu acesta prezent […]. De aceea deja acum le este acordat sfinţilor nu numai să se dispună şi să se pregătească pentru viaţă, ci să trăiască şi să acţioneze în ea”[10].

Există o istorioară care ilustrează această comparaţie a gestaţiei şi a naşterii şi îmi permit s-o relatez în simplitatea sa.

Biserica ar trebui să fie acea fetiţă care îi ajută pe oameni să conştientizeze această dorinţă lor nemărturisită şi uneori chiar ridiculizată. Trebuie să dezminţim în mod absolut şi acuza de la care a pornit suspiciunea modernă împotriva ideii despre viaţa veşnică: aceea conform cărei aşteptarea veşniciei distrage de la angajarea pentru pământ şi de la îngrijirea creaţiei. Înainte ca societăţile moderne să asume ele însele misiunea de a promova sănătatea şi cultura, de a îmbunătăţi cultivările pământului şi condiţiile de viaţă ale oamenilor, cine a dus înainte aceste misiuni mai mult sau mai bine decât călugării care trăiau din credinţa în viaţa veşnică?

Puţini ştiu că acea Cântare a creturilor a lui Francisc de Assisi s-a născut dintr-o tresăltare de credinţă în viaţa veşnică. Aşa descriu sursele franciscane geneza cântării. Într-o noapte în care Francisc era deosebit de suferind datorită infirmităţilor sale numeroase şi foarte dureroase, a spus în inima sa: „Doamne, vino în ajutorul infirmităţilor mele, pentru ca eu să le pot suporta cu răbdare”. Şi imediat i-a fost spus în spirit: „Francisc, spune-mi: dacă unul, în compensarea bolilor şi suferinţelor tale, ţi-ar dărui o mare comoară preţioasă, n-ai considera tu un nimic, în comparaţie cu acea comoară, pământul şi pietrele şi apele? N-ai fi foarte fericit?”. Francisc a răspuns: „Doamne, asta ar fi o comoară cu adevărat mare şi incomparabilă, preţioasă şi vrednică de iubire şi de dorit”. Glasul a conchis: „Aşadar, fii fericit şi plin bucurie în infirmităţile şi suferinţele tale; de acum înainte trăieşte în seninătate, ca şi cum tu ai fi deja în Împărăţia mea”. Trezindu-se dimineaţă, Francisc le-a spus însoţitorilor săi: „Eu trebuie să mă bucur mult acum în mijlocul relelor şi durerilor mele şi să aduc mulţumire mereu lui Dumnezeu pentru harul şi binecuvântarea aşa de mare care mi-a fost dăruită. De fapt, el a binevoit în milostivirea sa să-mi dăruiască mie, micul său slujitor nevrednic care încă mai trăieşte aici pe pământ, certitudinea de a poseda Împărăţia sa veşnică. Aşadar, vreau, spre lauda lui şi spre mângâierea mea şi pentru edificarea aproapelui, să compun o nouă Laudă a Domnului pentru creaturile sale. În fiecare zi folosim creaturi şi fără de ele nu putem trăi. Şi în fiecare zi ne arătăm nerecunoscători pentru această mare binefacere şi nu aducem laudă, aşa cum ar trebui, Creatorului nostru”. Şi aşezând-se, s-a concentrat să reflecteze şi apoi a spus: „Preaînalte, atotputernice, bunule Domn…”. Gândul la viaţa veşnică nu i-a inspirat dispreţuirea acestei lumi şi a creaturilor, ci un entuziasm şi o recunoştinţă şi mai mare pentru ele şi i-a făcut mai suportabilă durerea prezentă[11].

Meditaţia noastră de astăzi despre veşnicie nu ne scuteşte desigur să experimentăm cu toţi ceilalţi locuitori de pe pământ duritatea încercării pe care o trăim; însă ar trebui măcar să ajutăm noi credincioşii să nu fim înfrânţi de ea şi să fim capabili să insuflăm curaj şi speranţă şi în cel care nu are întărirea credinţei. Să terminăm cu o rugăciune frumoasă din liturgie: „Dumnezeule care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii. Prin Cristos Domnul nostru”[12].

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] Sfântul Augustin, Tratate despre Ioan 55, 1 (CCL 36, pag. 463 şu).

[2] Cf. G.W.F. Hegel, Frühe Schriften, 1, în Gesammelte Werke, 1, Hamburg 1989, pag. 372.

[3] S. Kierkegaard, Postilla conclusiva, Sez. II, cap. 4 (în Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, pag. 458).

[4] Paradisul, XXII, 151.

[5] Miguel de Unamuno, „Cartas inéditas de Miguel de Unamuno y Pedro Jiménez Ilundain”, sub coordonarea lui H. Benítez, Revista de la Universidad de Buenos Aires 3 (9/1949) 135.150.

[6] Sfântul Augustin, Tratate despre Evanghelia lui Ioan, 45, 2 (PL 35, 1720).

[7] A. Fogazzaro, „A Sera”, în Le poesie, Mondadori, Milano 1935, 194-197.

[8] Sfântul Toma de Aquino, Summa theologica, II-II, q. 24, a. 3, ad 2.

[9] Sfântul Augustin, Sermo 378, 1 (PL 39, 1673).

[10] N. Cabasilas, Vita in Cristo, I, 1-2, îngrijit de U. Neri, UTET, Torino 1971, 65-67.

[11] Legenda Perugina 43 (Fonti Francescane, 1591-1592).

[12] Rugăciune, Duminica a XXI-a din Timpul de peste an.

24/12/2020 0 3

A mâncat şi s-a săturat… şi l-a abandonat pe Dumnezeu. A doua moarte e… ultima!

„Când se naşte un om se fac atâtea ipoteze:
poate că va fi frumos, poate că va fi urât;
poate că va fi bogat, poate că va fi sărac;
poate că va trăi mult, poate că nu…
Însă despre nimeni nu se spune:
poate că va muri sau poate că nu va muri.
Acesta este unicul lucru absolut sigur din viaţă” (sf. Augustin).

„Se stă
ca toamna
pe copaci
frunzele”.

„Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii” (Ps 90,12)

Prima predică de Advent a card. Raniero Cantalamessa (4 decembrie 2020)

Un poet italian, Giuseppe Ungaretti, descrie starea sufletească a soldaţilor din tranşee în timpul primului război mondial cu o poezie formată din numai şapte cuvinte:

Se stă
ca toamna
pe copaci
frunzele.

Astăzi întreaga omenire experimentează acest sentiment de caducitate a vieţii din cauza pandemiei. „Domnul – a scris Sfântul Grigore cel Mare – uneori ne instruieşte cu cuvintele, uneori în schimb cu faptele”[1]. În anul marcat de „faptul” mare şi teribil al coronavirusului, ne străduim să adunăm învăţătura pe care o poate scoate din el fiecare dintre noi pentru propria viaţă personală şi spirituală. Sunt reflecţii pe care le putem face între noi, credincioşii, însă asupra cărora probabil ar fi contraproductiv să insistăm prea mult la oameni, pentru a nu mări dificultăţile pe care credinţa le întâlneşte din cauza prelungirii pandemiei.

Adevărurile veşnice asupra cărora vrem să reflectăm sunt: primul, că toţi suntem muritori şi „nu avem aici o cetate stabilă”; al doilea, că viaţa credinciosului nu se termină cu moartea pentru că ne aşteaptă viaţa veşnică; al treilea, că nu suntem singuri în mica barcă a planetei noastre, deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Primul din aceste adevăruri este obiect de experienţă, celelalte două sunt obiect de credinţă şi de speranţă.

„Memento mori!”

Începem meditând astăzi asupra primei dintre aceste „maxime veşnice”: moartea. „Memento mori”: aminteşte-ţi că vei muri. Călugării trapişti l-au ales ca moto al Ordinului lor şi îl scriu în locurile de trecere din mănăstire.

Despre moarte se poate vorbi în două moduri diferite: ori în cheie kerygmatică, ori în cheie sapienţială. Primul mod constă în a proclama că Isus Cristos a învins moartea; că ea nu mai este un zid de care se izbeşte totul, ci o punte spre viaţa veşnică. În schimb modul sapienţial sau existenţial constă în a reflecta asupra realităţii morţii aşa cum se prezintă ea experienţei umane, cu scopul de a scoate din ea lecţii pentru a trăi bine. Este perspectiva în care ne situăm în această meditaţie.

Acesta din urmă este modul în care se vorbeşte despre moarte în Vechiul Testament şi îndeosebi în cărţile sapienţiale: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii” îi cere lui Dumnezeu psalmistul (Ps 90,12). Acest mod de a privi moartea nu se termină cu Vechiul Testament, ci continuă şi în Evanghelia lui Cristos. Ne amintim avertismentul său: „Vegheaţi pentru că nu ştiţi nici ziua nici ora” (Mt 25,13). Ne amintim şi concluzia parabolei bogatului care proiecta să construiască hambare mai mari pentru recolta sa: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Lc 12,20), de asemenea afirmaţia sa: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă apoi îşi pierde viaţa sa?” (cf. Mt 16,26).

Tradiţia Bisericii şi-a însuşit această învăţătură. Părinţii pustiului cultivau gândul morţii, ajungând să facă din el o practică stabilă şi să-l ţină viu cu toate mijloacele. Unul dintre ei, care lucra la torsul lânii, a căpătat obiceiul să-i cadă din când în când fusul pe pământ şi „să pună moartea înaintea ochilor săi înainte de a-l ridica din nou”[2]. „Dimineaţa – îndeamnă Imitaţiunea lui Cristos – dă-ţi seama că nu vei ajunge până seara. Când a coborât seara să nu îndrăzneşti să-ţi planifici dimineaţa” (I, 23). Sfântul Alfons Maria de’ Liguori a scris un tratat intitulat Pregătire pentru moarte care a fost timp de secole un clasic al spiritualităţii catolice. Mulţi sfinţi, din secolul al XVI-lea încoace, sunt reprezentaţi în meditaţie în faţa unui craniu.

Acest mod sapienţial de a vorbi despre moarte se întâlneşte în toate culturile, nu numai în Biblie şi în creştinism. El este prezent, secularizat, şi în gândirea modernă. Merită să amintim pe scurt concluziile la care au ajuns doi gânditori a căror influenţă este încă puternică în cultura noastră.

Primul este Jean-Paul Sartre. El a răsturnat raportul clasic între esenţă şi existenţă, afirmând că existenţa vine mai întâi şi este mai importantă decât esenţa. Tradus în termeni simpli, asta înseamnă că nu există o ordine şi o scară de valori obiective şi anterioare la toate – Dumnezeu, binele, valorile, legea naturală – la care omul trebuie să se conformeze, ci că totul trebuie să pornească de la propria existenţă individuală şi de la propria libertate. Fiecare persoană trebuie să inventeze şi să realizeze destinul său aşa cum fluviul, înaintând, îşi sapă singur albia proprie. Viaţa este un proiect care nu este scris nicăieri, ci se decide cu propriile alegeri libere.

Acest mod de a concepe existenţa ignoră complet realitatea morţii şi de aceea este contestat de însăşi realitatea existenţei care vrea să se afirme. Ce anume poate proiecta omul, dacă nici măcar nu ştie, nici nu depinde de el, dacă mâine va mai fi în viaţă? Tentativa sa se aseamănă cu aceea a unui deţinut care petrece tot timpul pentru a proiecta itinerarul mai bun de urmat pentru a trece de la un perete la celălalt al celulei sale.

Mai credibil, cu privire la acest punct, este gândirea unui alt filozof, Martin Heidegger, care porneşte şi el de la premise asemănătoare şi se mişcă în aceeaşi albie a existenţialismului. Definind omul „o-fiinţă-pentru-moarte”[3], el face din moarte nu un accident care pune capăt vieţii, ci însăşi substanţa vieţii, din ceea ce este făcută ea. A trăi înseamnă a muri. Omul nu poate trăi fără a arde şi a scurta viaţa. Fiecare minut care trece este sustras vieţii şi încredinţat morţii, aşa cum, parcurgând un drum cu maşina, vedem case şi copaci dispărând rapid în spatele nostru. A trăi pentru moarte înseamnă că moartea nu este numai sfârşitul, ci şi scopul vieţii. Ne naştem pentru a muri, nu pentru altceva.

Aşadar, care este – se întreabă filozoful – acel „nucleu solid, sigur şi de netrecut”, la care conştiinţa îl cheamă pe om şi pe care trebuie să se întemeieze existenţa sa, dacă vrea să fie „autentică”? Răspuns: nimicul său! Toate posibilităţile umane sunt, în realitate, nişte imposibilităţi. Orice tentativă de a se proiecta şi de a se ridica este un salt care porneşte de la nimic şi se termină în nimic[4]. Nu rămâne decât resemnarea, a face – după cum se spune – din necesitate virtute şi chiar a iubi propriul destin. O versiune modernă al acelui „amor Fati” („iubeşte-ţi destinul”) al stoicilor.

Sfântul Augustin a anticipat şi această intuiţie a gândirii moderne despre moarte, însă pentru a trage din ea o concluzie total diferită: nu nihilismul, ci credinţa în viaţa veşnică.

Când se naşte un om – scria el – se fac atâtea ipoteze: poate că va fi frumos, poate că va fi urât; poate că va fi bogat, poate că va fi sărac; poate că va trăi mult, poate că nu… Însă despre nimeni nu se spune: poate că va muri sau poate că nu va muri. Acesta este unicul lucru absolut sigur din viaţă. Când ştim că unul este bolnav de hidropizie (pe atunci aceasta era boala incurabilă, astăzi sunt altele) spunem: „Sărmanul, trebuie să moară; este condamnat, nu există remediu”. Oare n-ar trebui să spunem acelaşi lucru despre unul care se naşte? „Sărmanul, trebuie să moară, nu există remediu, este condamnat!”. Ce diferenţă există dacă într-un timp un pic mai lung, sau un pic mai scurt? Moartea este boala mortală pe care o contractăm născându-ne[5].

Dante Alighieri a condensat într-un singur vers această viziune augustiniană; defineşte viaţa umană pe pământ „o trăire care este o alergare spre moarte”[6]

La şcoală la „sora moarte”

Pe valul avansării tehnologiei şi al cuceririlor ştiinţei, noi riscam să fim ca acel om din parabolă care îşi spune sieşi: „Suflete, ai aduna bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!” (Lc 12,19). Actuala calamitate a venit pentru a ne aminti cât de puţin depinde de om „proiectarea” şi deciderea propriului viitor, în afara credinţei.

Consideraţia sapienţială despre moarte păstrează, după Cristos, aceeaşi funcţie pe care o are legea după venirea harului. Şi ea foloseşte pentru a păzi iubirea şi harul. Legea – este scris – a fost dată pentru păcătoşi (cf. 1Tim 1,9) şi noi suntem încă păcătoşi, adică supuşi seducţiei lumii şi a lucrurilor vizibile, tentaţi mereu „să ne conformăm acestei lumi” (cf. Rom 12,2). Nu există punct mai bun în care să ne situăm pentru a vedea lumea, pe noi înşine şi toate evenimentele, în adevărul lor decât cel al morţii. Atunci totul ia locul corect.

Lumea apare adesea nod încâlcit de nedreptăţi şi dezordine. Totul pare să se petreacă la întâmplare şi să nu mai existe vreo coerenţă sau vreun plan. Un soi de pictură fără formă, în care toate elementele şi culorile par să fie puse la întâmplare, ca în anumite picturi moderne. Adesea se vede că triumfă fărădelegea şi este pedepsită nevinovăţia. Dar pentru ca să nu creadă că în lume există ceva fix şi constant, iată – nota Bossuet – că uneori se vede contrariul, adică nevinovăţia pe tron şi fărădelegea pe eşafod!

Există un punct de la care se poate observa acest tablou imens şi se poate descifra semnificaţia sa. Este „sfârşitul”, adică moartea, după care urmează imediat judecata lui Dumnezeu (cf. Evr 9,27). Văzut de aici, totul asumă valoarea sa corectă. Moartea este sfârşitul tuturor diferenţelor şi nedreptăţilor care există între oameni. Moartea, spunea actorul nostru comic Totò, este o „nivelă”, anulează toate privilegiile. Câte războaie, câte cruzimi ar fi mai puține pe pământ dacă cei violenţi şi asupritorii popoarelor s-ar gândi că şi ei vor trebui să moară în curând!

A privi viaţa din punctul de observaţie al morţii dă un ajutor extraordinar de a trăi bine. Eşti chinuit de probleme şi dificultăţi? Mergi înainte, situează-te la punctul corect: priveşte aceste lucru de pe patul morţii. Cum ai vrea atunci să fi acţionat? Ce importanţă ai da acestor lucruri? Ai un contrast cu cineva? Priveşte acest lucru de pe patul morţii. Ce ai vrea să fi făcut atunci: să fi învins sau să te fi umilit? Să fi prevalat sau să fi iertat?

Gândul morţii ne împiedică să ne alipim de lucruri, să ne fixăm aici pe pământ locuinţa inimii, uitând că „nu avem aici o cetate stabilă” (Evr 13,14). Omul, spune un psalm, „nu ia nimic cu el când moare şi faima lui nu coboară după el” (Ps 49,18). În antichitate, se obişnuia înmormântarea regilor cu bijuteriile lor. Asta încuraja, desigur, practica de a profana mormintele pentru a fura de acolo comorile. Au fost găsite morminte de acest gen, în care, pentru a-i ţine departe pe profanatori, era pusă deasupra sarcofagului o scriere: „Aici sunt doar eu”. Cât de adevărată era acea scriere, chiar dacă mormântul ascundea, de fapt, bijuterii! „Omul, nu ia nimic cu el când moare”.

„Vegheaţi!”

Sora moarte este cu adevărat o bună soră mai mare şi o bună pedagogă. Ne învaţă atâtea lucruri, numai dacă ştim s-o ascultăm cu docilitate. Bisericii nu-i este frică să ne trimită la şcoală la ea. În liturgia din Miercurea Cenuşii există un antifon care are tonuri puternice, care încă sună mai puternic în textul original latin. Spune aşa: „Să corectăm în mai bine ceea ce am comis rău din ignoranţă. Să nu se întâmple ca venind pe neaşteptate ora morţii, să căutăm un spaţiu pentru a face pocăinţă şi să nu-l mai găsim”[7]. O zi, o singură oră, o spovadă bună: cât de diferite ne-ar apărea aceste lucruri în acel moment! Cât le-am prefera în locul sceptrelor şi domniilor, al vieţii lungi, al bogăţiei şi al sănătăţii!

Am în minte un alt domeniu în care avem nevoie urgentă de sora moarte ca învăţătoare, în afară de domeniul ascetic: evanghelizarea. Gândul morţii este aproape unica armă care ne-a rămas pentru a scutura din toropeală o societate opulentă, căreia i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat poporului ales eliberat din Egipt: „A mâncat şi s-a săturat… şi l-a abandonat pe Dumnezeul care l-a făcut” (Dt32,15).

Într-un moment delicat al istoriei poporului ales, Dumnezeu i-a spus profetului Isaia: „Strigă!”. Profetul a răspuns: „Ce să strig?”, iar Dumnezeu: că „orice făptură este ca iarba şi toată frumuseţea ei este ca floarea câmpului. Iarba se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna” (Is 40,6-7). Cred că Dumnezeu dă astăzi tot această poruncă profeţilor săi şi face asta pentru că îi iubeşte pe fiii săi şi nu vrea ca „să fie duşi ca o turmă în locuinţa morţilor şi să-i pască moartea” (cf. Ps 49,15).

Întrebarea cu privire la sensul vieţii şi al morţii a desfăşurat un rol însemnat în prima evanghelizare a Europei şi nu este exclus că poate să desfăşoare unul asemănător în efortul actual pentru o re-evanghelizare a sa. De fapt, dacă există un lucru care nu s-a schimbat deloc de atunci până astăzi este tocmai acesta: că oamenii trebuie să moară. Beda Venerabilul relatează cum a intrat creştinismul în nordul Angliei, învingând rezistenţele păgânismului. Regele a convocat marea adunare a regatului său pentru a decide problema dacă să-i lase sau nu pe misionarii creştini să intre. Existau păreri contrastante, când unul dintre demnitari s-a ridicat şi a făcut, în substanţă, acest discurs: „Viaţa omului pe pământ, o, rege, se poate descrie astfel. Imaginează-ţi că este iarnă. Tu stai la cină cu ducii tăi şi adjutanţii tăi. În centrul camerei arde un foc care încălzeşte atmosfera, în timp ce afară suflă un crivăţ de iarnă cu ploaie şi zăpadă. O pasăre vine deodată la palatul tău; intră printr-o deschizătură şi foarte repede iese pe partea opusă. Cât timp este înăuntru, este la adăpost de frigul iernii, însă după o clipă iat-o recăzând în întunericul din care a venit şi dispărând din vedere. Aşa este viaţa noastră! Ignorăm ce anume o precede şi ce anume va urma… Dacă această nouă doctrină este în măsură să ne spună ceva mai sigur despre ea, cred că trebuie s-o ascultăm”[8].

Întrebarea pusă de moarte a fost cea care a deschis calea pentru Evanghelie, ca o breşă mereu deschisă în inima omului. Refuzarea morţii, nu instinctul sexual, stă la baza întregii acţiuni umane, a scris un cunoscut psiholog împotriva lui Freud[9].

„Lăudat să fii, Doamne, pentru sora moarte trupească”

În acest mod nu restabilim frica morţii. Isus, spune Scrisoarea către Evrei, a venit „să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Evr 2,15). A venit să ne elibereze de frica morţii, nu s-o mărească. Însă trebuie să fi cunoscut această frică pentru a fi eliberaţi de ea. Isus a venit să înveţe frica morţii veşnice pe cei care nu cunoşteau decât frica morţii temporale.

Moartea veşnică! „A doua moarte” o numeşte Apocalipsul (Ap 20,6). Ea este singura care merită cu adevărat numele de moarte, pentru că nu este o trecere, un Paşte, ci un teribil capăt de linie. Pentru a-i mântui pe oameni de această nenorocire trebuie să predicăm din nou creştinilor despre moarte. Nimeni mai mult decât Francisc de Assisi n-a cunoscut faţa nouă, pascală, a morţii creştine. Moartea sa a fost cu adevărat o trecere pascală, un „transitus”, aşa cum este celebrat în liturgia franciscană. Când s-a simţit aproape de sfârşit, Sărăcuţul a exclamat: „Binevenită să fii, sora mea moarte!”[10]. Şi totuşi în Cântecul creaturilor, alături de cuvinte foarte dulci despre moarte, el are câteva dintre cele mai teribile:

„Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră, moartea trupească,
de care nici un om viu nu poate scăpa;
nefericire celor care mor în păcat de moarte;
fericiţi cei pe care îi va surprinde împlinindu-ţi voia,
căci cea de-a doua moarte nu-i va putea vătăma”.

Vai de cei care vor muri în păcate de moarte! „Boldul morţii este păcatul”, spune apostolul (1Cor15,56). Ceea ce dă morţii puterea sa cea mai înfricoşătoare de a a-l nelinişti pe omul credincios şi de a-i provoca frică este păcatul. Dacă unul trăieşte în păcat de moarte, pentru el moartea încă are boldul şi otrava, ca înainte de Cristos. Răneşte, ucide şi trimite în Gheenă. Nu vă temeţi – ar spune Isus – de moartea care ucide trupul şi după aceea nu mai poate face nimic. Temeţi-vă de acea moarte care, după ce a ucis trupul, are puterea de a arunca în Gheenă (cf. Lc 12,4-5). Elimină păcatul şi ai eliminat şi tu morţii boldul său!

Instituind Euharistia, Isus a anticipat propria moarte. Noi putem face acelaşi lucru. Mai mult, Isus a inventat acest mijloc pentru a ne face părtaşi de moartea sa, pentru a ne uni cu El. A participa la Euharistie este modul cel mai adevărat, cel mai corect şi cel mai eficace de „a ne pregăti” pentru moarte. În ea celebrăm şi moartea noastră şi o oferim, zi de zi, Tatălui. În Euharistie noi putem să înălţăm către Tatăl nostru „amin-ul, da-ul” nostru, la ceea ce ne aşteaptă, la genul de moarte pe care el va voi să-l permită pentru noi. În ea noi „facem testament”: decidem cui să lăsăm viaţa, pentru cine să murim.

Este adevărat, ne-am născut pentru a putea muri; moartea nu este numai sfârşitul, ci şi scopul vieţii. Însă acest lucru, departe de a apare o condamnare, aşa cum spunea filozoful amintit mai sus, apare în schimb un privilegiu. „Cristos – spune sfântul Grigore de Nissa – s-a născut pentru a putea muri”[11], adică pentru a-şi putea da viaţa ca răscumpărare pentru toţi. Şi noi am primit în dar viaţa pentru a avea ceva unic, ceva preţios, ceva vrednic de Dumnezeu, încât să putem, la rândul nostru, să-i oferim Lui în dar şi ca jertfă. Ce folosire mai frumoasă a vieţii se poate gândi decât să o oferim în dar, din iubire, Creatorului care din iubire ne-a dăruit-o? noi putem să ne însuşim cuvintele rostite de preot la ofertoriul de la Liturghie, asupra pâinii şi asupra vinului, şi să spunem: „Din dărnicia ta am primit această viaţă a noastră pe care ţi-o oferim pentru ca ea să devină o jertfă vie, sfântă, plăcută ţie” (cf. Rom 12,1).

Cu toate acestea nu am eliminat de la gândul morţii boldul său – capacitatea sa de a ne nelinişti pe care şi Isus a voit s-o experimenteze în Ghetsemani. Însă suntem cel puţin mai pregătiţi să primim mesajul mângâietor care ne vine de la credinţă şi pe care liturgia îl proclamă în prefaţa de la Liturghia pentru răposaţi: „Căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, nu se pierde; şi după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un locaş veşnic în ceruri”.

Despre această locaş veşnică în ceruri vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în meditaţia următoare.

card. Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Material preluat de pe ercis.ro

Note:

[1]Omilii despre Evanghelie, XVII.

[2]Apoftegme din ms. Coislin 126, nr. 58.

[3] Cf. M. Heidegger, Essere e Tempo, § 51, Longanesi, Milano 1976, pag. 308 şu.

[4]Ibid. II, c. 2, § 58, pag. 346.

[5] Cf. Sfântul Augustin, Sermo Guelf. 12, 3 (Miscellanea Agostiniana, I, pag. 482 şu).

[6]Purgatoriul, XXXIII, 54.

[7] Emendemus in melius quae ignoranter peccavimus; ne subito praeoccupati die mortis, quaeramus spatium poenitentiae, et invenire non possimus.

[8] Beda Venerabilul, Istoria ecleziastică, II,13.

[9] Cf. E. Becker, Il rifiuto della morte, Paoline, Roma 1982.

[10] Celano, Vita seconda 163, 217 (Fonti Francescane, 808-809).

[11] Sfântul Grigore de Nissa, Or. cat., 32 (PG 45, 80).

22/12/2020 0 8

O școală de convertire printr-o nouă privire asupra lui Dumnezeu și asupra lumii

„Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea, dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici” şi între timp aş continua să doresc puterea, un loc mai sus, o promovare umană, o înaintare în carieră şi aş pierde pacea dacă ea ar întârzia să vină; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu „i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale” şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai mult lucruri şi lucruri tot mai rafinate; dacă aş prefera să fiu cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu, în loc să fiu cu mâinile goale în faţa lumii, goale de bunurile lui Dumnezeu, în loc să fie goale de bunurile din această lume. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu „priveşte spre cei smeriţi”, că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul”.

Ave Maria

A doua predică de Advent 2019 a părintelui Raniero Cantalamessa:
Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul! Maria la Vizitarea Elisabetei

În această meditaţie urcăm cu Maria „spre munte” şi intrăm în casa Elisabetei. Născătoarea de Dumnezeu ne va vorbi personal cu cântarea sa de laudă care este Magnificat-ul. Astăzi toată Biserica se strânge în jurul succesorului lui Petru care celebrează 50 de ani de preoţie şi cântarea Fecioarei este rugăciunea care urcă mai spontan din inimă în circumstanţe ca aceasta. O meditaţie despre ea este micul nostru mod de a participa şi în acest moment la această aniversare.

Pentru a înţelege locul şi scopul pe care cântarea Fecioarei îl are în Evanghelia lui Luca, este necesar să punem mai înainte câteva aluzii despre cântările evanghelice în general. Imnurile presărate în evangheliile copilăriei – Benedictus, Magnificat, Nunc dimittis – au funcţia de a explica poetic sensul spiritual al evenimentelor relatate – Buna Vestire, Vizitarea Elisabetei, Naşterea – conferindu-le forma unei mărturisiri de credinţă şi de laudă.

Ca atare, ele sunt parte integrante a naraţiunii istorice. Nu sunt intermezzo sau texte separate, pentru că fiecare eveniment istoric este constituit din două elemente: din fapt şi din semnificaţia faptului. Cântările inserează deja liturgia în istorie. „Liturgia creştină – s-a scris – îşi are începuturile în imnurile din istoria copilăriei”[1]. Cu alte cuvinte, noi avem în aceste cântări un embrion al liturgiei de Crăciun. Ele realizează elementul esenţial al liturgiei care este acela de a fi celebrare festivă şi credincioasă a evenimentului de mântuire.

Multe probleme rămân nerezolvate cu privire la aceste cântări, conform studioşilor: autorii reali, izvoarele, structura internă… Noi, din fericire, putem face abstracţie de toate aceste probleme critice şi să lăsăm ca ele să continue să fie studiate cu rod de cei care se ocupă de acest gen de probleme. Nu trebuie să aşteptăm ca să fie rezolvate toate aceste puncte întunecate, pentru a ne putea edifica deja cu aceste cântări. Nu pentru că aceste probleme nu sunt importante, ci pentru că există o certitudine care relativizează toate acele incertitudini: Luca a primit aceste cântări în evanghelia sa şi Biserica a primit Evanghelia lui Luca în canonul său.

Aceste cântări sunt „cuvânt al lui Dumnezeu”, inspirat de Duhul Sfânt. Magnificat-ul este al Mariei pentru că ei l-a „atribuit” Duhul Sfânt şi asta face în aşa fel încât l să fie mai mult „al său” decât l-ar fi scris ea material cu mâna sa! De fapt, pe noi nu ne interesează atât să ştim dacă Magnificat l-a compus Maria, cât mai mult să ştim dacă l-a compus prin inspiraţia Duhului Sfânt. Chiar dacă am fi foarte siguri că el a fost compus direct de Maria, el nu ne-ar interes pentru asta, ci pentru că în el vorbeşte Duhul Sfânt. Cântarea Mariei conţine o privire nouă asupra lui Dumnezeu şi asupra lumii; în prima parte, care cuprinde versetele 46-50, privirea Mariei se îndreaptă spre Dumnezeu; în partea a doua, care cuprinde versetele care rămân, privirea sa se îndreaptă spre lume şi istorie.

O nouă privire asupra lui Dumnezeu

Prima mişcare din Magnificat este spre Dumnezeu; Dumnezeu are primatul absolut asupra a toate. Maria nu întârzie să răspundă la salutul Elisabetei; nu intră în dialog cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Ea reculege sufletul său şi-l introduce adânc în infinitul care este Dumnezeu. În Magnificat a fost „fixată” pentru totdeauna o experienţă a lui Dumnezeu fără precedent şi fără comparaţii în istorie. Este exemplul cel mai sublim al limbajului aşa-numit supranatural. S-a afirmat că arătarea realităţii divine la orizontul unei creaturi produce, de obicei, două sentimente contrapuse: unul de teamă şi unul de iubire. Dumnezeu se prezintă ca „misterul cutremurător şi fascinant”, cutremurător prin maiestatea sa, fascinant prin bunătatea sa. Când lumina lui Dumnezeu, pentru prima dată, a strălucit în sufletul lui Augustin, el mărturiseşte că „a tremurat de iubire şi de teroare” şi că şi în continuare contactul cu Dumnezeu îl făcea „să se înfioreze şi să ardă” în acelaşi timp[2].

Găsim ceva asemănător în cântarea Mariei, exprimat în mod biblic, prin titluri. Dumnezeu este văzut ca „Adonai” (care spune mult mai mult decât „Domnul” nostru cu care este tradus), ca „Dumnezeu”, ca „Cel Puternic” şi mai ales Qadosh, „Sfânt”: numele său este Sfânt! Însă, în acelaşi timp acest Dumnezeu sfânt şi puternic este văzut, cu încredere infinită, ca „Mântuitorul meu”, ca realitate binevoitoare, amabilă, ca Dumnezeu „propriu”, ca un Dumnezeu pentru creatură. Dar mai ales insistenţa Mariei asupra milostivirii scoate în evidenţă acest aspect binevoitor şi „fascinant” al realităţii divine. „Milostivirea lui rămâne din neam în neam”: aceste cuvinte sugerează ideea unui fluviu maiestuos care izvorăşte din inima lui Dumnezeu şi străbate toată istoria umană. Acum acest fluviu a ajuns la un „stăvilar” şi porneşte din nou la un nivel superior. „Şi-a adus aminte de milostivirea sa”: promisiunea făcută lui Abraham şi părinţilor s-a împlinit.

Cunoaşterea lui Dumnezeu provoacă, prin reacţie şi contrast, o nouă percepţie sau cunoaştere de sine şi a propriei fiinţe, care este cea adevărată. Eu-l nu se percepe decât în faţa lui Dumnezeu, „coram Deo”. Aşadar, în prezenţa lui Dumnezeu creatura se cunoaşte în sfârşit pe ea însăşi în adevăr. Şi astfel vedem că se întâmplă şi în Magnificat. Maria se simte „privită” de Dumnezeu, intră ea însăşi în acea privire, se vede aşa cum o vede Dumnezeu. Şi cum se vede pe ea însăşi în această lumină divină? Ca „mică” („smerenie” înseamnă aici micime şi condiţia umilă, nu virtutea umilinţei!) şi ca „slujitoare”. Se percepe cum un mic nimic pe care Dumnezeu a binevoit să-l privească. Maria nu atribuie alegerea divină virtuţii umilinţei sale, ci favorii divine, harului. A gândi altfel (aşa cum au făcut anumiţi autori vestiţi) înseamnă a distruge dintr-o dată umilinţa Mariei. Umilinţa are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are; nu o are cel care crede că o are.

Din această recunoaştere a lui Dumnezeu, a propriei fiinţe şi a adevărului, se eliberează bucuria şi tresăltarea: „Duhul meu tresaltă de bucurie…”. Bucurie năvalnică a adevărului, bucurie pentru acţiunea divină, bucuria laudei pure şi gratuite. Maria îl preamăreşte pe Dumnezeu pentru El însuşi, chiar dacă îl preamăreşte pentru ceea ce a făcut în ea, adică pornind de la propria experienţă, aşa cum fac toţi marii rugători din Biblie. Jubilarea Mariei este jubilarea escatologică pentru acţiunea definitivă a lui Dumnezeu şi este jubilarea de creatură pentru faptul că se simte creatură iubită de Creator, în slujba Celui Sfânt, a iubirii, a frumuseţii, a veşniciei. Este plinătatea bucuriei. Sfântul Bonaventura, care avea experienţa directă a efectelor transformatoare ale vizitei lui Dumnezeu la suflet, vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt în Maria, în momentul Bunei Vestiri, ca despre un foc care o înflăcărează în întregime: „A venit asupra ei – scrie el – Duhul Sfânt ca foc divin care a înflăcărat mintea sa şi a sfinţit trupul său conferindu-i o puritate foarte perfectă […]. Oh, dacă tu ai fi capabil să simţi, în vreo măsură, ce şi cât de mare a fost incendiul coborât din cer, ce răcorire adusă […]. Dacă ai putea auzi cântarea jubilantă a Fecioarei!”[3].

Chiar şi cea mai exigentă şi riguroasă exegeză ştiinţifică îşi dă seama că aici ne aflăm în faţa unor cuvinte care nu se pot înţelege cu mijloacele normale de analiză filologică şi mărturiseşte: „Cine citeşte aceste rânduri este chemat să împărtăşească jubilarea; numai comunitatea concelebrantă a celor care cred în Cristos şi a credincioşilor săi este la înălţimea acestor texte”[4]. Este o vorbire „în Duh” care nu se poate înţelege decât în Duhul.

O nouă privire asupra lumii

Magnificat se compune din două părţi. Ceea ce se schimbă, în trecerea de la prima la a doua parte, nu este nici mijlocul expresiv nici tonul; din acest punct de vedere, cântarea este un flux continuu care nu prezintă cezuri; continuă seria de verbe la trecut care relatează ceea ce a făcut Dumnezeu, sau mai bine zis ceea ce a „început să facă”. Ceea ce se schimbă este numai domeniul acţiunii lui Dumnezeu: de la lucrurile pe care le-a făcut „în ea” se trece la observarea lucrurilor pe care le-a făcut în lume şi în istorie. Se iau în considerare efectele manifestării definitive a lui Dumnezeu, reflexiile sale asupra omenirii şi asupra istoriei. Aici observăm o a doua caracteristică a înţelepciunii evanghelice care constă în a uni cu euforia contactului cu Dumnezeu sobrietatea în a privi lumea, în a concilia între ele cel mai mare elan şi abandonare faţă de Dumnezeu cu cel mai mare realism critic faţă de istorie şi faţă de oameni.

Cu o serie de verbe puternice la aorist, Maria descrie, începând de la versetul 51, o răsturnare şi o schimbare radicală a pârţilor între oameni: „A dat jos – a înălţat; a umplut – a lăsat cu mâinile goale”. O cotitură neaşteptată şi ireversibilă, pentru că este lucrare a lui Dumnezeu care nu se schimbă şi nu se întoarce înapoi, aşa cum fac oamenii în schimb în lucrurile lor. În această schimbare se evidenţiază două categorii de persoane: pe de o parte categoria celor mândri-puternici-bogaţi, pe de altă parte categoria celor umili-flămânzi.

Este important ca noi să înţelegem în ce constă o astfel de răsturnare şi unde se produce, pentru altminteri există riscul de a răstălmăci toată cântarea şi cu ea fericirile evanghelice care sunt anticipate aici aproape cu aceleaşi cuvinte. Să privim la istorie: ce s-a întâmplat, de fapt, când a început să se realizeze evenimentul cântat de Maria? Oare a fost o revoluţie socială şi externă, prin care bogaţii sunt, dintr-o dată, sărăciţi şi flămânzii au fost săturaţi cu hrană? Oare a fost o distribuire mai dreaptă a bunurilor între clase? Nu. Oare cei puternici au fost material daţi jos de pe tronuri şi cei smeriţi înălţaţi? Nu; Irod a continuat să fie numit „cel Mare” şi Maria şi Iosif au trebuit să fugă în Egipt din cauza lui.

Aşadar dacă ceea ce se aştepta era o schimbare socială şi vizibilă, a fost o dezminţire totală din partea istoriei. Deci unde s-a petrecut acea răsturnare? (Pentru ce s-a petrecut ea?). S-a petrecut în credinţă! S-a manifestat împărăţia lui Dumnezeu şi acest lucru a provocat o revoluţie silenţioasă, dar radicală. Ca şi cum s-ar fi descoperit un bun care, dintr-o dată, a devalorizat moneda curentă. Bogatul apare ca un om care a pus deoparte o sumă uriaşă de bani, dar noaptea a fost o devalorizare de sută la sută şi dimineaţa s-a trezit că era un sărac mizerabil. Dimpotrivă, săracii şi flămânzii sunt avantajaţi, pentru că sunt mai pregătiţi să primească noua realitate, nu se tem de schimbare; au inima pregătită. Răsturnarea cântată de Maria este de acelaşi tip – spuneam – cu aceea proclamată de Isus cu fericirile şi cu parabola bogatului nemilos.

Maria vorbeşte despre bogăţie şi sărăcie pornind de la Dumnezeu; încă o dată, vorbeşte „coram Deo”, îl ia ca măsură pe Dumnezeu, nu pe om. Stabileşte criteriul „definitiv”, escatologic. Aşadar a spune că este vorba de o răsturnare petrecută „în credinţă” nu înseamnă a spune că ea este mai puţin reală şi radicală, mai puţin serioasă, ci că este infinit mai mult. Acesta nu este un desen creat de val pe nisipul mării pe care valul următor îl şterge. Este vorba de o bogăţie veşnică şi de o sărăcie la fel de veşnică.

Magnificat în gura Bisericii

Sfântul Irineu, comentând Buna Vestire, spune că „Maria, plină de tresăltare de bucurie, a strigat profetic în numele Bisericii: «Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul»”[5]. Maria este ca vocea solistă care intonează cea dintâi o arie care trebuie să fie repetată după aceea de cor. Aceasta este o convingere paşnică a Tradiţiei. Şi Origene şi-o însuşeşte: „Pentru aceştia (adică pentru cei care cred) Maria îl preamăreşte pe Domnul”. Şi el vorbeşte despre o „profeţie a Mariei”, cu privire la Magnificat. Asta înseamnă expresia „Maria figură a Bisericii” (typus Ecclesiae), folosită de Sfinţii Părinţi şi primită de Conciliul al II-lea din Vatican (cf. LG 63). A spune că Maria este „figură a Bisericii” înseamnă a spune că este personificarea ei, reprezentarea în formă sensibilă a unei realităţi spirituale; înseamnă a spune că este model al Bisericii. Ea este figură a Bisericii şi în sensul că în persoana sa se realizează, încă de la început şi în manieră perfectă, ideea de Biserică; în sensul că ea constituie, sub capul care este Cristos, membrul său principal şi primul rod.

Dar ce înseamnă a spune aici „Biserică” şi în locul cărei Biserici spune Irineu că Maria intonează Magnificat? Nu în locul Bisericii nominale, ci al Bisericii reale, adică nu al Bisericii în abstract, ci al Bisericii concrete, al persoanelor şi al sufletelor care compun Biserica. Magnificat nu este numai de recitat, ci de trăit, de însuşit de fiecare dintre noi; este cântarea „noastră”. Când spunem: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”, acel „al meu” este de luat în sens direct, nu preluat.

Să fie în fiecare – scrie sfântul Ambroziu – sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul, să fie în fiecare duhul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu […]. De fapt dacă după trup este una singură mama lui Cristos, după credinţă toate sufletele îl nasc pe Cristos; de fapt fiecare primeşte în sine Cuvântul lui Dumnezeu[6].

În lumina acestor principii, să încercăm acum să aplicăm nouă – Bisericii şi sufletului – cântarea Mariei şi să vedem ce trebuie să facem pentru „a ne asemăna” cu Maria nu numai în cuvinte, ci şi în fapte.

O şcoală de convertire evanghelică

Acolo unde Maria proclamă răsturnarea celor puternici şi a celor mândri, Magnificat aminteşte Bisericii care este vestea esenţială pe care trebuie s-o proclame lumii. O învaţă să fie şi ea „profetică”. Biserica trăieşte şi realizează cântarea Fecioarei atunci când repetă cu Maria: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici, pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale!”, şi repetă asta cu credinţă, distingând această veste de toate celelalte pronunţări pe care chiar are dreptul să le facă, în materie de dreptate, de pace, de ordine socială, ca interpretă calificată a legii naturale şi păzitoare a poruncii lui Cristos a iubirii fraterne.

Dacă cele două perspective sunt distincte, nu sunt însă separate şi fără nicio influenţă reciprocă. Dimpotrivă, vestea de credinţă a ceea ce Dumnezeu a făcut în istoria mântuirii (care este perspectiva în care se situează Magnificat) devine cea mai bună indicaţie a ceea ce omul trebuie să facă, la rândul său, în propria istorie umană şi, mai mult, a ceea ce Biserica însăşi are datoria să facă, în virtutea carităţii pe care trebuie să o aibă şi faţă de cel bogat, în vederea mântuirii sale. Mai mult decât „o incitare de a-i da jos de pe tron pe cei puternici pentru a-i înălţa pe cei smeriţi”, Magnificateste un avertisment salutar adresat bogaţilor şi celor puternici cu privire la pericolul teribil în care se află, exact aşa cum va fi, în intenţiile lui Isus, parabola bogatului nemilos.

Cel din Magnificat nu este aşadar unicul mod de a înfrunta problema, astăzi aşa de simţită, bogăţiei şi sărăciei, foamei şi săturării; există altele legitime şi ele care pornesc de la istorie, şi nu de la credinţă, şi cărora pe bună dreptate creştinii îşi dau sprijinul lor şi Biserica discernământul său. Însă acest mod evanghelic este cel pe care Biserica trebuie să-l proclame mereu şi tuturor ca mandat specific al său şi cu care trebuie să susţină efortul comun al tuturor oamenilor de bunăvoinţă. El este universal valabil şi mereu actual. Dacă prin ipoteză (vai, îndepărtată!) ar exista un timp şi un loc în care să nu mai fie nedreptăţi şi inegalităţi sociale între oameni, ci toţi să fie bogaţi şi sătui, pentru asta Biserica n-ar trebui să înceteze acolo, cu Maria, că Dumnezeu îi lasă pe cei bogaţi cu mâinile goale. Mai mult, acolo ar trebui să proclame asta cu şi mai mare forţă. Magnificat este actuală în ţările bogate, nu mai puţin decât în ţările din lumea a treia.

Există planuri şi aspecte ale realităţii care nu se percep cu ochiul liber, ci numai cu ajutorul unei lumini speciale: ori cu razele infraroşii, ori cu razele ultraviolete. Imaginea obţinută cu această lumină specială este foarte diferită şi surprinzătoare pentru cel care este obişnuit să vadă aceeaşi panoramă la lumina naturală. Biserica posedă, graţie cuvântului lui Dumnezeu, o imagine diferită a realităţii lumii, unica definitivă, pentru că este obţinută cu lumina lui Dumnezeu şi pentru că este aceeaşi pe care o are Dumnezeu. Ea nu poate ascunde această imagine. Ba chiar trebuie s-o răspândească, fără a înceta vreodată, s-o facă cunoscută oamenilor, pentru că are legătură cu destinul lor veşnic. Este imaginea care la sfârşit va rămâne atunci când va trece „schema din această lume”. A o face cunoscută, uneori, cu cuvinte simple, directe şi profetice, ca acelea ale Mariei, cum se spun lucrurile de care suntem intim şi liniştit convinşi. Şi asta şi cu preţul de a părea naivă şi în afara lumii, în faţa opiniei dominante şi a spiritului timpului.

Apocalipsul ne dă un exemplu al acestui limbaj profetic, direct şi curajos, în care, opiniei umane îi este contrapus adevărul divin: „Pentru că tu spui [şi acest «tu» poate să fie persoana, aşa cum poate să fie o întreagă societate]: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic», dar tu nu ştii că eşti mizerabil, vrednic de milă, sărac, orb şi gol” (Ap 3,17).

Într-o celebră poveste a lui Andersen, se vorbeşte despre un rege pe care nişte escroci l-au făcut să creadă că există o stofă minunată care are prerogativa de a fi invizibilă pentru nepricepuţi şi inepţi şi vizibilă numai pentru înţelepţi. El, cel dintâi, desigur, n-o vede, dar îi este frică să spună asta, de teamă să nu fie considerat ca unul dintre nepricepuţi, şi aşa fac toţi slujitorii săi şi tot poporul. Regele defilează pe străzi fără să aibă ceva pe el, însă toţi, pentru a nu se trăda, se prefac că admiră haina foarte frumoasă, până când se aude glăsciorul unui copil care strigă în mulţime: „Dar regele este gol!”, stricând fermecarea, şi toţi în sfârşit au curajul să admită că acea haină vestită nu există.

Biserica trebuie să fie ca glăsciorul acelui copil, care, unei anumite lumi total infatuate de propriile bogăţii şi care induce să fie considerat nesăbuit şi nepriceput cel care arată că nu crede în ele, repetă, cu cuvintele din Apocalips: „Tu nu ştii că eşti gol!”. Aici se vede cu într-adevăr Maria, în Magnificat, „vorbeşte profetic pentru Biserică”: ea, cea dintâi, pornind de la Dumnezeu, a scos în evidenţă marea sărăcie a bogăţiei din această lume. Magnificat, singură, justifică titlul de „Stea a evanghelizării” pe care sfântul Paul al VI-lea l-a atribuit Mariei în exortaţia sa Evangelii nuntiandi.

Magnificat, chemare la convertire

Ar însemna să se răstălmăcească total această parte din Magnificat care vorbeşte despre cei mândri şi despre cei smeriţi, despre cei bogaţi şi despre flămânzi, dacă am izola-o numai în domeniul lucrurilor pe care Biserica şi credinciosul trebuie să le predice lumii. Aici nu este vorba despre ceva care trebuie numai predicat, ci despre ceva care înainte de toate trebuie practicat. Maria poate să proclame fericirea celor smeriţi şi a celor săraci pentru că ea însăşi este printre cei smeriţi şi săraci. Răsturnarea prospectată de ea trebuie să aibă loc înainte de toate în interiorul celui care repetă Magnificat şi se roagă cu această cântare. Dumnezeu – spune Maria – i-a răsturnat pe cei mândri „în cugetul inimii lor”.

Dintr-o dată, discursul este dus din afară înăuntru, de la discuţiile teologice, în care toţi au dreptate, la gândurile inimii, în care toţi greşim. Omul care trăieşte „pentru el însuşi”, al cărui Dumnezeu nu este Domnul, ci propriul „eu”, este un om care şi-a construit un tron şi şade pe el dictând altora legea. Acum Dumnezeu – spune Maria – îi dă jos pe aceştia de pe tronul lor; scoate în evidenţă non-adevărul şi nedreptatea lor. Există o lume interioară, făcută din gânduri, voinţe, dorinţe şi patimi, din care – spune sfântul Iacob – provin războaiele şi certurile, nedreptăţile şi samavolniciile care sunt în mijlocul nostru (cf. Iac 4,1) şi până când nimeni nu începe cu vindecarea acestei rădăcini, nimic nu se schimbă cu adevărat în lume şi dacă se schimbă ceva este pentru a reproduce, în continuare, aceeaşi situaţie de dinainte.

Cât de aproape de noi ajunge cântarea Mariei, cum ne scrutează adânc şi cum pune într-adevăr „securea la rădăcină”! Ce nebunie şi incoerenţă ar fi a mea, dacă în fiecare zi, la vespere, aş repeta, cu Maria, că Dumnezeu „i-a dat jos de pe tron pe cei puternici” şi între timp aş continua să doresc puterea, un loc mai sus, o promovare umană, o înaintare în carieră şi aş pierde pacea dacă ea ar întârzia să vină; dacă în fiecare zi aş proclama, cu Maria, că Dumnezeu „i-a lăsat pe cei bogaţi cu mâinile goale” şi între timp aş dori fără încetare să mă îmbogăţesc şi să am tot mai mult lucruri şi lucruri tot mai rafinate; dacă aş prefera să fiu cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu, în loc să fiu cu mâinile goale în faţa lumii, goale de bunurile lui Dumnezeu, în loc să fie goale de bunurile din această lume. Ce nebunie ar fi a mea dacă aş continua să repet, cu Maria, că Dumnezeu „priveşte spre cei smeriţi”, că se apropie de ei, în timp ce îi ţine la distanţă pe cei mândri şi pe cei bogaţi în toate, şi apoi aş fi dintre aceia care fac exact contrariul.

În fiecare zi – a scris Luther comentând Magnificat – trebuie să constatăm că fiecare se străduieşte să se ridice mai presus de sine, la o poziţie de onoare, de putere, de bogăţie, de dominare, la o viaţă aranjată şi la tot ceea ce este mare şi mândru. Şi fiecare vrea să stea cu astfel de persoane, aleargă după ele, le slujeşte cu plăcere, fiecare vrea să participe la măreţia lor […]. Nimeni nu vrea să privească în jos, unde este sărăcie, dezonoare, nevoie, suferinţă şi angoasă, ba chiar toţi îşi întorc privirea de la această condiţie. Fiecare fuge de persoanele încercate astfel, le evită, le lasă singure, nimeni nu se gândeşte să le ajute, să le asiste şi să facă în aşa fel încât şi ele să devină ceva: trebuie să rămână jos şi să fie dispreţuite[7].

Dumnezeu – ne aminteşte Maria – face opusul la toate acestea: îi ţine la distanţă pe cei mândri şi îi înalţă până la El pe cei smeriţi şi pe cei mici; stă cu plăcere mai mare cu cei nevoiaşi şi cei flămânzi care-l umplu de implorări şi cu cereri, decât cu cei bogaţi şi sătui care n-au nevoie de El şi nu-i cer nimic. Făcând astfel, Maria ne îndeamnă, cu dulceaţă maternă, să-l imităm pe Dumnezeu, să ne însuşim drumul său. Ne învaţă căile lui Dumnezeu. Magnificat este cu adevărat o minunată şcoală de înţelepciune evanghelică. O şcoală de convertire continuă.

Ca toată Scriptura, ea este o oglindă (cf. Iac 1,23) şi ştim că oglinda poate fi folosită în două moduri diferite. Poate fi folosită îndreptată spre exterior, spre ceilalţi, ca oglindă concavă, proiectând lumina soarelui spre un punct îndepărtat până la incendierea lui, aşa cum a făcut Arhimede cu navele romane, sau poate să fie folosită ţinând-o spre sine, pentru a vedea în ea propria faţă şi a-i corecta defectele şi urâciunile. Sfântul Iacob ne îndeamnă s-o folosim mai ales în acest al doilea mod, pentru a ne pune „pe foc” pe noi înşine, mai înainte decât pe ceilalţi.

„Scriptura – spunea sfântul Grigore cel Mare – creşte cu puterea de a fi citită”[8]. Acelaşi lucru se întâmplă cu Magnificat, cuvintele sale sunt îmbogăţite, nu consumate, de folosirea sa. Înainte de noi, cete de sfinţi sau de simpli credincioşi s-au rugat cu aceste cuvinte, le-au gustat adevărul, le-au pus conţinutul în practică. Prin comuniunea sfinţilor în trupul mistic, tot acest patrimoniu imens aderă acum la Magnificat. Este bine să ne rugăm aşa cum ea, în cor, cu toţi cei care se roagă în Biserică. Dumnezeu ascultă astfel această cântare.

Pentru a intra în acest cor care străbate secolele, este suficient ca noi să vrem să prezentăm din nou lui Dumnezeu sentimentele şi elanul Mariei care cea dintâi a intonat-o „în numele Bisericii”, al învăţătorilor care au comentat-o, al artiştilor care au interpretat-o cu credinţă, al celor evlavioşi şi al celor smeriţi cu inima care au trăit-o. Graţie acestei cântări minunate, Maria continuă să-l preamărească pe Domnul pentru toate generaţiile; glasul său, ca acela al unei corifee, susţine şi trage după el glasul Bisericii.

Un rugător din psaltire îi invită pe toţi să se unească cu el, spunând: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine” (Ps 34,4). Maria repetă copiilor săi aceleaşi cuvinte. Dacă pot îndrăzni să interpretez gândul său, Sfântul Părinte, în ziua jubileului său sacerdotal, ne adresează aceeaşi invitaţie: „Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine”. Şi noi, Sanctitate, vă promitem să facem asta.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 251.

[2] Cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, VII, 16; XI, 9.

[3] S. Bonaventura, Lignum vitae, I, 3.

[4] H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 172.

[5] Sf. Irineu, Adversus haereses, III, 10, 2 (SCh 211, pag. 118).

[6] Sfântul Ambroziu, Comentariu la Evanghelia lui Luca, II, 26 (CC 14, pag. 42).

[7] Ed. Weimar, 7, pag. 547.

[8] S. Gregorio Magno, Moralia, 20, 1 (PL 76, 135).

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță