Arhivă etichetă pentru ‘razboi’

Să nu cedăm în faţa ispitei de a ne dezinteresa de ceilalţi, în special de cei mai slabi. Să nu ne obişnuim să întoarcem privirea

Să nu cedăm în faţa ispitei de a ne dezinteresa de ceilalţi,
în special de cei mai slabi,
să nu ne obişnuim să întoarcem privirea,
ci să ne angajăm în fiecare zi concret
pentru „a forma o comunitate compusă din fraţi
care se primesc reciproc,
îngrijindu-se unii de alţii”.

Nu poate să fie autentic
un sentiment de unire intimă cu celelalte fiinţe din natură,
dacă în acelaşi timp în inimă nu există duioşie, compasiune
şi preocupare pentru fiinţele umane!

1. În pragul noului an, doresc să adresez cele mai respectuoase saluturi ale mele şefilor de stat şi de guvern, responsabililor organizaţiilor internaţionale, liderilor spirituali şi credincioşilor din diferitele religii, bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă. Adresez tuturor cele mai bune urări ale mele, pentru ca în acest an omenirea să poată înainta pe calea fraternităţii, a dreptăţii şi a păcii între persoane, comunităţi, popoare şi state.

Anul 2020 a fost marcat de marea criză sanitară de Covid-19, transformată într-un fenomen multisectorial şi global, agravând crize care sunt puternic interrelaţionate între ele, precum cele climatică, alimentară, economică şi migratoare, şi provocând mari suferinţe şi dificultăţi. Mă gândesc înainte de toate la cei care au pierdut pe cineva din familie sau o persoană dragă, dar şi la cei care au rămas fără loc de muncă. O amintire specială se îndreaptă spre medici, spre asistenţii medicali, spre farmacişti, spre cercetători, spre voluntari, spre capelani şi spre personalul din spitale şi centre sanitare, care s-au dedicat şi continuă să facă asta, cu mari trude şi jertfe, până acolo încât unii dintre ei au murit în tentativa de a fi alături de bolnavi, de a le alina suferinţele sau de a le salva viaţa. Aducând omagiu acestor persoane, reînnoiesc apelul către responsabilii politici şi către sectorul privat pentru ca să adopte măsurile adecvate să garanteze accesul la vaccinurile împotriva lui Covid-19 şi la tehnologiile esenţiale necesare pentru a asista bolnavii şi pe toţi cei care sunt mai săraci şi mai fragili[1].

Este dureros să constatăm că, alături de numeroase mărturii de caritate şi solidaritate, din păcate iau nou elan diferite forme de naţionalism, rasism, xenofobie şi chiar războaie şi conflicte care seamănă moarte şi distrugere.

Aceste evenimente şi altele, care au marcat drumul omenirii în anul care a trecut, ne învaţă importanţa de a ne îngriji unii de alţii şi de creaţie, pentru a construi o societate întemeiată pe raporturi de fraternitate. De aceea am ales ca temă a acestui mesaj: Cultura îngrijirii ca o cale a păcii. Cultura îngrijirii pentru a înfrânge cultura indiferenţei, a rebutului şi a conflictului, adesea prevalentă astăzi.

2. Dumnezeu Creator, origine a vocaţiei umane la îngrijire

În multe tradiţii religioase există naraţiuni care se referă la originea omului, la raportul său cu Creatorul, cu natura şi cu semenii săi. În Biblie, Cartea Genezei revelează, încă de la început, importanţa îngrijirii sau a păzirii în proiectul lui Dumnezeu pentru omenire, scoţând în evidenţă raportul dintre om (’adam) şi pământ (’adamah) şi dintre fraţi. În relatarea biblică a creaţiei, Dumnezeu încredinţează grădina „plantată în Eden” (cf. Gen 2,8) mâinilor lui Adam cu misiunea de „a o cultiva şi a o păzi” (cf. Gen 2,15). Asta înseamnă, pe de o parte, a face pământul productiv şi, pe de altă parte, a-l proteja şi a-l face să păstreze capacitatea sa de a susţine viaţa[2]. Verbele „a cultiva” şi „a păzi” descriu raportul lui Adam cu casa-grădina sa şi indică şi încrederea pe care Dumnezeu o are în el făcându-l stăpân şi păzitor al întregii creaţii.

Naşterea lui Cain şi Abel generează o istorie de fraţi, raportul care va fi interpretat – negativ – de Cain în termeni de tutelă sau pază între fraţi. După ce l-a ucis pe fratele său Abel, Cain răspunde astfel la întrebarea lui Dumnezeu: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9)[3]. Da, desigur! Cain este „păzitorul” fratelui său. „În aceste relatări aşa de vechi, bogate în simbolism profund, era conţinută deja o convingere simţită astăzi: că totul este în relaţie şi că îngrijirea autentică a însăşi vieţii noastre şi a relaţiilor noastre cu natura este inseparabilă de fraternitate, de dreptate şi de fidelitate faţă de ceilalţi”[4].

3. Dumnezeu Creator, model al îngrijirii

Sfânta Scriptură îl prezintă pe Dumnezeu, în afară de Creator, ca Acela care se îngrijeşte de creaturile sale, îndeosebi de Adam, de Eva şi de fiii lor. Însuşi Cain, deşi asupra lui cade blestemul din cauza crimei pe care a comis-o, primeşte în dar de la Creator un semn de protecţie, pentru ca viaţa sa să fie ocrotită (cf. Gen 4,15). Acest fapt, în timp ce confirmă demnitatea inviolabilă a persoanei, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, manifestă şi planul divin pentru a proteja armonia creaţiei, pentru că „pacea şi violenţa nu pot să locuiască în acelaşi locaş”[5].

Tocmai îngrijirea creaţiei este la baza instituirii Shabbat-ului care, în afară de a reglementa cultul divin, tindea să restabilească ordinea socială şi atenţia faţă de cei săraci (cf. Gen 1,1-3; Lev 25,4). Celebrarea Jubileului, în fiecare al şaptelea an sabatic, permitea o pauză pământului, sclavilor şi celor îndatoraţi. În acest an de har, erau îngrijiţi cei mai fragili, oferindu-le o nouă perspectivă de viaţă, aşa încât să nu existe niciun nevoiaş în popor (cf. Dt 15,4).

Vrednică de observat este şi tradiţia profetică, unde apogeul înţelegerii biblice a dreptăţii se manifestă în modul în care o comunitate îi tratează pe cei mai slabi în interiorul său. Pentru aceasta Amos (2,6-8; 8) şi Isaia (58), în mod deosebit, îşi ridică glasul încontinuu în favoarea dreptăţii pentru cei săraci, care, datorită vulnerabilităţii şi lipsei de putere, sunt ascultaţi numai de Dumnezeu, care se îngrijeşte de ei (cf. Ps 34,7; 113,7-8).

4. Îngrijirea în activitatea lui Isus

Viaţa şi activitatea lui Isus întrupează apogeul revelaţiei iubirii Tatălui pentru omenire (In 3,16). În sinagoga din Nazaret, Isus s-a manifestat ca Acela pe care Domnul l-a consacrat şi „l-a trimis să ducă săracilor vestea cea bună, să proclame celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriţi” (Lc 4,18). Aceste acţiuni mesianice, tipice ale jubileelor, constituie mărturia cea mai elocventă a misiunii încredinţate lui de Tatăl. În compasiunea sa, Cristos se apropie de bolnavi în trup şi în spirit şi îi vindecă; îi iartă pe păcătoşi şi le dăruieşte o viaţă nouă. Isus este Bunul Păstor care se îngrijeşte de oi (cf. In 10,11-18; Ez 34,1-31); este Bunul Samaritean care se apleacă asupra omului rănit, tratează rănile sale şi se îngrijeşte de el (cf. Lc 10,30-37).

La apogeul misiunii sale, Isus pecetluieşte îngrijirea sa faţă de noi oferindu-se pe cruce şi eliberându-ne astfel de sclavia păcatului şi a morţii. Astfel, cu dăruirea vieţii sale şi cu jertfa sa, El ne-a deschis calea iubirii şi spune fiecăruia: „Urmează-mă. Fă şi tu aşa” (cf. Lc 10,37).

5. Cultura îngrijirii în viaţa discipolilor lui Isus

Faptele de milostenie sufletească şi trupească sunt nucleul slujirii de caritate a Bisericii primare. Creştinii din prima generaţie practicau împărtăşirea pentru ca nimeni dintre ei să nu fie nevoiaş (cf. Fap 4,34-35) şi se străduiau să facă din comunitate o casă primitoare, deschisă oricărei situaţii umane, dispusă să se îngrijească de cei mai fragili. Astfel a devenit obicei să se facă oferte voluntare pentru a-i hrăni pe cei săraci, a-i îngropa pe cei morţi şi a-i hrăni pe orfani, bătrâni şi victime ale dezastrelor, precum şi pe naufragiaţi. Şi atunci când, în perioadele care au urmat, generozitatea creştinilor şi-a pierdut un pic elanul, unii Părinţi ai Bisericii au insistat asupra faptului că proprietatea este înţeleasă de Dumnezeu pentru bunul comun. Ambroziu susţinea că „natura a revărsat toate lucrurile pentru oameni pentru folosul comun. […] De aceea, natura a produs un drept comun pentru toţi, însă aviditatea l-a făcut un drept pentru câţiva”[6]. După ce au depăşite persecuţiile din primele secole, Biserica a profitat de libertate pentru a inspira societatea şi cultura sa. „Mizeria din acele timpuri a provocat noi forţe în slujba lui charitas christiana. Istoria aminteşte numeroase opere de binefacere. […] Au fost înfiinţate numeroase institute în sprijinul omenirii suferinde: spitale, adăposturi pentru cei săraci, orfelinate şi spaţii pentru copii găsiţi, azile etc.”[7].

6. Principiile doctrinei sociale a Bisericii ca bază a culturii îngrijirii

Diakonia de la începuturi, îmbogăţită de reflecţia Părinţilor şi însufleţită, de-a lungul secolelor, de caritatea activă a atâtor martori luminoşi ai credinţei, a devenit inima pulsantă a doctrinei sociale a Bisericii, oferindu-se tuturor persoanelor de bunăvoinţă ca un preţios patrimoniu de principii, criterii şi indicaţii, din care să se ia „gramatica” îngrijirii: promovarea demnităţii fiecărei persoane umane, solidaritatea cu săracii şi cei lipsiţi de apărare, grija faţă de bunul comun, protejarea creaţiei.

• Îngrijirea ca promovare a demnităţii şi a drepturilor persoanei

„Conceptul de persoană, născut şi format în creştinism, ajută să se urmărească o dezvoltare pe deplin umană. Pentru că persoana înseamnă mereu relaţie, nu individualism, afirmă includerea şi nu excluderea, demnitatea unică şi inviolabilă şi nu exploatarea”[8]. Fiecare persoană umană este un scop în ea însăşi, nu este niciodată pur şi simplu un instrument de apreciat numai datorită utilităţii sale, şi este creată pentru a trăi împreună în familie, în comunitate, în societate, unde toţi membrii sunt egali în demnitate. Din această demnitate derivă drepturile umane, precum şi obligaţiile, care amintesc de exemplu de responsabilitatea de a primi şi a ajuta pe cei săraci, pe bolnavi, pe marginalizaţi, pe fiecare „aproape, vecin sau îndepărtat al nostru în timp şi în spaţiu”[9].

• Îngrijirea bunului comun

Fiecare aspect al vieţii sociale, politice şi economice îşi are împlinirea atunci când se pune în slujba bunului comun, adică „ansamblul condiţiilor de viaţă care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea”[10]. De aceea, planurile şi eforturile noastre trebuie să ţină cont mereu de efectele asupra întregii familii umane, cântărind consecinţele pentru momentul prezent şi pentru generaţiile viitoare. Cât de adevărat şi actual este acest lucru ni-l arată pandemia de Covid-19, în faţa căreia „ne-am dat seama că ne aflăm în aceeaşi barcă, toţi fragili şi dezorientaţi, însă în acelaşi timp importanţi şi necesari, toţi chemaţi să rămânem împreună”[11], pentru că „nimeni nu se salvează singur”[12] şi niciun stat naţional izolat nu poate asigura bunul comun al propriei populaţii[13].

• Îngrijirea prin solidaritate

Solidaritatea exprimă concret iubirea faţă de celălalt, nu ca un sentiment vag, ci ca „determinare fermă şi perseverentă de angajare pentru binele comun: adică pentru binele tuturor şi al fiecăruia pentru că toţi suntem cu adevărat responsabili ai tuturor”[14]. Solidaritatea ne ajută să-l vedem pe celălalt – fie ca persoană, fie, în sens larg, ca popor sau naţiune – nu ca o realitate statistică, sau un mijloc de exploatat şi apoi de aruncat când nu mai este util, ci ca aproapele nostru, colegul de drum, chemat să participe, la fel ca noi, la ospăţul vieţii la care toţi sunt invitaţi la fel de Dumnezeu.

• Îngrijirea şi protejarea creaţiei

Enciclica Laudato si’ ia act pe deplin de interconectarea întregii realităţi create şi scoate în evidenţă exigenţa de a asculta în acelaşi timp strigătul celor nevoiaşi şi cel al creaţiei. Din această ascultare atentă şi constantă se poate naşte o îngrijire eficace a pământului, casa noastră comună, şi a săracilor. În această privinţă, doresc să reafirm că „nu poate să fie autentic un sentiment de unire intimă cu celelalte fiinţe din natură, dacă în acelaşi timp în inimă nu există duioşie, compasiune şi preocupare pentru fiinţele umane”[15]. „Pace, dreptate şi salvgardare a creaţiei sunt trei probleme complet conectate, care nu se vor putea separa în aşa fel încât să fie tratate singular, fără a recădea din nou în reducţionism”[16].

7. Busola pentru o rută comună

Într-un timp dominat de cultura rebutului, în faţa înteţirii inegalităţilor în interiorul naţiunilor şi între ele[17], aş vrea să-i invit, aşadar, pe responsabilii organizaţiilor internaţionale şi ai guvernelor, ai lumii economice şi ai celei ştiinţifice, ai comunicării sociale şi ai instituţiilor educative să ia în mână această „busolă” a principiilor amintite mai sus, pentru a tipări o rută comună pentru procesul de globalizare, „o rută cu adevărat umană”[18]. De fapt, aceasta ar permite să se aprecieze valoarea şi demnitatea fiecărei persoane, să se acţioneze împreună şi în solidaritate pentru bunul comun, ridicându-i pe cei care suferă de sărăcie, de boală, de sclavie, de discriminare şi de conflicte. Prin această busolă, îi încurajez pe toţi să devină profeţi şi martori ai culturii îngrijirii, pentru a umple atâtea inegalităţi sociale. Şi acest lucru va fi posibil numai cu un protagonism puternic şi răspândit al femeilor, în familie şi în orice domeniu social, politic şi instituţional.

Busola principiilor sociale, necesară pentru a promova cultura îngrijirii, este indicativă şi pentru relaţiile dintre naţiuni, care ar trebui să fie inspirate de fraternitate, de respectul reciproc, de solidaritate şi de respectarea dreptului internaţional. În această privinţă, trebuie reafirmat ocrotirea şi promovarea drepturilor umane fundamentale, care sunt inalienabile, universale şi indivizibile[19].

Trebuie reamintit şi respectarea dreptului umanitar, mai ales în această fază în care conflicte şi războaie se succed fără întrerupere. Din păcate multe regiuni şi comunităţi au încetat să-şi amintească de un timp în care trăiau în pace şi siguranţă. Numeroase oraşe au devenit ca nişte epicentre de nesiguranţă: locuitorii lor luptă pentru a menţine ritmurile lor normale, pentru că sunt atacaţi şi bombardaţi nediscriminat de bombe, artilerie şi arme uşoare. Copiii nu pot studia. Bărbaţi şi femei nu pot lucra pentru a menţine familiile. Foametea apare acolo unde odinioară era necunoscută. Persoanele sunt constrânse să fugă, lăsând în urma lor nu numai propriile case, ci şi istoria familială şi rădăcinile culturale.

Cauzele de conflict sunt multe, însă rezultatul este mereu acelaşi: distrugere şi criză umanitară. Trebuie să ne oprim şi să ne întrebăm: ce a dus la normalizarea conflictului în lume? Şi, mai ales, cum să convertim inima noastră şi să schimbăm mentalitatea noastră pentru a căuta cu adevărat pacea în solidaritate şi în fraternitate?

Câtă dispersare de resurse există pentru arme, îndeosebi pentru cele nucleare[20], resurse care ar putea să fie utilizate pentru priorităţi mai semnificative pentru a garanta siguranţa persoanelor, cum ar fi promovarea păcii şi dezvoltării umane integrale, lupta împotriva sărăciei, garanţia necesităţilor sanitare. De altfel, şi acest lucru este scos în evidenţă de probleme globale ca actuala pandemie de Covid-19 şi de schimbările climatice. Ce decizie curajoasă ar fi aceea de „a constitui cu banii care se folosesc în arme şi în alte cheltuieli militare un «Fond mondial» pentru a putea elimina definitiv foamea şi a contribui la dezvoltarea ţărilor mai sărace”[21]!

8. Pentru a educa la cultura îngrijirii

Promovarea culturii îngrijirii cere un proces educativ şi busola principiilor sociale constituie, în acest scop, un instrument credibil pentru diferite contexte corelate între ele. În această privinţă aş vrea să furnizez câteva exemple.

– Educaţia la îngrijire se naşte în familie, nucleu natural şi fundamental al societăţii, unde se învaţă să se trăiască în relaţie şi în respect reciproc. Totuşi, familia are nevoie de condiţii adecvate pentru a putea îndeplini această misiune vitală şi indispensabilă.

– Tot în colaborare cu familia, alţi subiecţi conducători ai educaţiei sunt şcoala şi universitatea, şi în mod analog, sub anumite aspecte, subiecţii comunicării sociale[22]. Ei sunt chemaţi să vehiculeze un sistem de valori întemeiat pe recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane, a fiecărei comunităţi lingvistice, etnică şi religioasă, a fiecărui popor şi a drepturilor fundamentale care derivă din ea. Educaţia constituie unul din pilaştri pentru societăţi mai drepte şi solidare.

– Religiile în general, şi liderii religioşi în particular, pot desfăşura un rol de neînlocuit în a transmite credincioşilor şi societăţii valorile solidarităţii, respectării diferenţelor, primirii şi îngrijirii fraţilor mai fragili. Amintesc, în această privinţă, cuvintele Papei Paul al VI-lea adresate parlamentului ugandez în 1969: „Nu vă temeţi de Biserică; ea vă onorează, vă educă cetăţeni cinstiţi şi leali, nu alimentează rivalităţi şi diviziuni, caută să promoveze libertatea sănătoasă, dreptatea socială, pacea; dacă ea are vreo preferinţă, aceasta este pentru cei săraci, pentru educarea celor mici şi a poporului, pentru îngrijirea celor suferinzi şi a celor abandonaţi”[23].

– Celor care sunt angajaţi în slujba populaţiilor, în organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, care au o misiune educativă, şi tuturor celor care, cu titlul diferit, lucrează în domeniul educaţiei şi cercetării, reînnoiesc încurajarea mea, pentru ca să se poată ajunge la ţinta unei educaţii „mai deschise şi inclusive, capabile de ascultare răbdătoare, de dialog constructiv şi de înţelegere reciproc”[24]. Îmi doresc ca această invitaţie, adresată în cadrul Pactului educativ global, să poată avea adeziune amplă şi variată.

9. Nu există pace fără cultura îngrijirii

Cultura îngrijirii, ca angajare comună, solidară şi participativă pentru a proteja şi a promova demnitatea şi binele tuturor, ca dispoziţie de a ne interesa, de a acorda atenţie, de compasiune, de reconciliere şi de vindecare, de respect reciproc şi de primire reciprocă, este o cale privilegiată pentru construirea păcii. „În multe părţi ale lumii este nevoie de parcursuri de pace care să conducă la vindecarea rănilor, este nevoie de artizani de pace dispuşi să demareze procese de vindecare şi de întâlnire reînnoită cu inteligenţă şi îndrăzneală”[25].

În acest timp, în care barca omenirii, zguduită de furtuna crizei, înaintează cu greutate căutând un orizont mai calm şi senin, cârma demnităţii persoanei umane şi „busola” principiilor sociale fundamentale ne pot permite să navigăm cu o rută sigură şi comună. Fiind creştini, să ţinem privirea îndreptată spre Fecioara Maria, Steaua mării şi Maica speranţei. Toţi împreună să colaborăm pentru a înainta spre un nou orizont de iubire şi de pace, de fraternitate şi de solidaritate, de sprijin reciproc şi de primire reciprocă. Să nu cedăm în faţa ispitei de a ne dezinteresa de ceilalţi, în special de cei mai slabi, să nu ne obişnuim să ne întoarcem privirea[26], ci să ne angajăm în fiecare zi concret pentru „a forma o comunitate compusă din fraţi care se primesc reciproc, îngrijindu-se unii de alţii”[27].

Din Vatican, 8 decembrie 2020

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru celebrarea celei de-a 54-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2021)
Cultura îngrijirii ca o cale a păcii

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] Cf. Video-mesaj cu ocazia celei de-a 75-a Sesiuni a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, 25 septembrie 2020.

[2] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 67.

[3] Cf. Fraternitate, fundament şi cale pentru pace”, Mesaj pentru celebrarea celei de-a 47-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2014 (8 decembrie 2013), 2.

[4] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 70.

[5] Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericiinr. 488.

[6] De officiis, 1, 28, 132: PL 16, 67.

[7] K. Bihlmeyer – H. Tüchle, Storia della Chiesa, vol. I L’antichità cristiana, Morcelliana, Brescia 1994, 447.448.

[8] Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea promovată de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale la a 50-a aniversare a „Populorum progressio” (4 aprilie 2017).

[9] Mesaj la a 22-a Sesiune a Conferinţei Statelor Parte la Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (COP22), 10 noiembrie 2016. Cf. Şedinţa interdicasterială a Sfântului Scaun despre ecologia integrală, În drum pentru îngrijirea casei comune. La cinci ani de la Laudato si’, LEV, 31 mai 2020.

[10] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 26.

[11] Moment extraordinar de rugăciune în timp de pandemie, 27 martie 2020.

[12] Ibid.

[13] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 8153.

[14] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 38.

[15] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 91.

[16] Conferinţa Episcopatului Dominican, Scrisoarea pastorală Sobre la relación del hombre con la naturaleza (21 ianuarie 1987); cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 92.

[17] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 125.

[18] Ibid., 29.

[19] Cf. Mesaj adresat participanţilor la Conferinţa internaţională „Drepturile umane în lumea contemporană: cuceriri, omisiuni, negări”, Roma, 10-11 decembrie 2018.

[20] Cf. Mesaj adresat Conferinţei ONU menite să negocieze un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic despre interzicerea armelor nucleare, care să conducă la eliminarea lor totală, 23 martie 2017.

[21] Video-mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Alimentaţiei 2020, 16 octombrie 2020.

[22] Cf. Benedict al XVI-lea, „A educa tinerii la dreptate şi la pace”, Mesaj pentru a 45-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2012 (8 decembrie 2011), 2; „Învinge indiferenţa şi cucereşte pacea”, Mesaj pentru a 49-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2015 (8 decembrie 2015), 6.

[23] Discurs adresat deputaţilor şi senatorilor din UgandaKampala, 1 august 1969.

[24] Mesaj pentru lansarea Pactului Educativ, 12 septembrie 2019: L’Osservatore Romano, 13 septembrie 2019, pag. 8.

[25] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 225.

[26] Cf. ibid., 64.

[27] Ibid., 96; cf. Fraternitate, fundament şi cale pentru pace”, Mesaj pentru celebrarea celei de-a 47-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2014 (8 decembrie 2013), 1.

Feţele lor să zdruncine conştiinţele oamenilor

„Durerea şi răul nu sunt ultimul cuvânt.
Resemnarea în fața violenţei şi a nedreptăţii
ar însemna să refuzăm bucuria şi speranţa Crăciunului”.

Iubiţi fraţi şi surori, Crăciun fericit!

Aş vrea să ajungă la toţi mesajul pe care Biserica îl anunţă în această sărbătoare, cu cuvintele profetului Isaia: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă” (Is 9,5).

S-a născut un copil: naşterea este mereu izvor de speranţă, este viaţă care îmboboceşte, este promisiune de viitor. Şi acest Prunc, Isus, „s-a născut pentru noi”: un noi fără graniţe, fără privilegii şi fără excluderi. Pruncul pe care Fecioara Maria l-a adus pe lume la Betleem s-a născut pentru toţi: este „fiul” pe care Dumnezeu l-a dat întregii familii umane.

Graţie acestui Prunc, toţi putem să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l „Tată”, „Tăticule”. Isus este Unicul Născut; nimeni altcineva nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât el. În el a venit în lume tocmai pentru a ne revela faţa Tatălui. Şi astfel, graţie acestui Prunc, toţi putem să ne numim şi să fim realmente fraţi: din orice continent, din orice limbă şi cultură, cu identităţile şi diversităţile noastre, şi totuşi cu toţii fraţi şi surori.

În acest moment istoric, marcat de criza ecologică şi de grave dezechilibre economice şi sociale, agravate de pandemia de coronavirus, avem nevoie de fraternitate mai mult ca oricând. Şi Dumnezeu ne-o oferă dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus: nu o fraternitate făcută din cuvinte frumoase, din idealuri abstracte, din sentimente zadarnice… Nu. O fraternitate bazată pe iubirea reală, capabilă să-l întâlnească pe celălalt diferit de mine, să com-pătimească suferinţele sale, să se apropie şi să se îngrijească, deşi nu este din familia mea, din etnia mea, din religia mea; este diferit de mine, însă este fratele meu, este sora mea. Şi acest lucru este valabil şi în raporturile dintre popoare şi naţiuni: cu toţii fraţi!

La Crăciun celebrăm lumina lui Cristos care vine pe lume şi vine pentru toţi: nu numai pentru unii. Astăzi, în acest timp de întuneric şi de incertitudini datorită pandemiei, apar diferite lumini de speranţă, cum sunt descoperirile vaccinurilor. Însă pentru ca aceste lumini să poată lumina şi să poată aduce speranţă întregii lumi, trebuie să fie la dispoziţia tuturor. Nu putem lăsa ca naţionalismele închise să ne împiedice să trăim ca adevărata familie umană care suntem. Nici nu putem lăsa ca virusul individualismului radical să ne învingă pe noi şi să ne facă indiferenţi faţă de suferinţa altor fraţi şi surori. Nu pot să mă pun pe mine însumi înaintea celorlalţi, punând legile pieţei şi ale brevetelor de invenţie mai presus de legile iubirii şi sănătăţii omenirii. Cer tuturor: responsabililor statelor, firmelor, organismelor internaţionale, să promoveze cooperarea şi non-concurenţa, şi să caute o soluţie pentru toţi: vaccinuri pentru toţi, în special pentru cei mai vulnerabili şi nevoiaşi din toate regiunile planetei. Pe primul loc, cei mai vulnerabili şi nevoiaşi!

Pruncul din Betleem să ne ajute, aşadar, să fim disponibili, generoşi şi solidari, în special faţă de persoanele mai fragile, faţă de bolnavi şi faţă de cei care în acest timp au ajuns să fie fără loc de muncă sau sunt în dificultăţi grave, din cauza consecinţelor economice ale pandemiei, precum şi faţă de femeile care în aceste luni de izolare au îndurat violenţe familiale.

În faţa unei provocări care nu are margini, nu se pot ridica bariere. Toţi suntem în aceeaşi barcă. Fiecare persoană este fratele meu. În fiecare văd reflectată faţa lui Dumnezeu şi în cei care suferă îl observ pe Domnul care cere ajutorul meu. Îl văd în cel bolnav, în cel sărac, în cel care este şomer, în cel marginalizat, în cel migrant şi în cel refugiat: toţi fraţi şi surori!

În ziua în care Cuvântul lui Dumnezeu se face prunc, să ne îndreptăm privirea spre copiii prea mulţi care în toată lumea, în special în Siria, în Irak şi în Yemen, încă plătesc preţul mare al războiului. Feţele lor să zdruncine conştiinţele oamenilor de bunăvoinţă, pentru ca să fie înfruntate cauzele conflictelor şi să se lucreze cu curaj pentru a construi un viitor de pace.

Acesta să fie timpul propice pentru a rezolva tensiunile în tot Orientul Mijlociu şi în Mediterana orientală.

Isus Prunc să vindece rănile iubitului popor sirian, care de un deceniu este epuizat de război şi de consecinţele sale, agravate ulterior de pandemie. Să aducă întărire poporului irakian şi tuturor celor care sunt angajaţi pe calea reconcilierii, îndeosebi lui yazidi, loviţi dur de ultimii ani de război. Să aducă pace Libiei şi să permită ca noua fază a negocierilor în desfăşurare să ducă la sfârşitul oricărei forme de ostilitate în ţară.

Pruncul din Betleem să dăruiască fraternitate pământului care l-a văzut născându-se. Israelienii şi palestinienii să poată recupera încrederea reciprocă pentru a căuta o pace dreaptă şi durabilă printr-un dialog direct, capabil să învingă violenţa şi să depăşească resentimente endemice, pentru a mărturisi lumii frumuseţea fraternităţii.

Steaua care a luminat noaptea de Crăciun să fie ghid şi încurajare pentru poporul libanez, pentru ca, în dificultăţile pe care le înfruntă, cu sprijinul comunităţii internaţionale să nu piardă speranţa. Principele Păcii să-i ajute pe responsabilii ţării să pună deoparte interesele particulare şi să se angajeze cu seriozitate, onestitate şi transparenţă pentru ca Libanul să poată parcurge un drum de reforme şi să continue în vocaţia sa de libertate şi de convieţuire paşnică.

Fiul Celui Preaînalt să susţină angajarea comunităţii internaţionale şi a ţărilor implicate să continue încetarea ostilităţilor în Nagorno-Karabakh, precum şi în regiunile orientale ale Ucrainei, şi să favorizeze dialogul ca singură cale care conduce la pace şi la reconciliere.

Pruncul Divin să aline suferinţa populaţiilor din Burkina Faso, din Mali şi din Niger, lovite de o gravă criză umanitară, la baza căreia sunt extremisme şi conflicte armate, dar şi pandemia şi alte dezastre naturale; să facă să înceteze violenţele în Etiopia, unde, din cauza ciocnirilor, multe persoane sunt constrânse să fugă; să aducă întărire locuitorilor din regiunea Cabo Delgado, în nordul Mozambicului, victime ale violenţei terorismului internaţional; să-i determine pe responsabilii din Sudanul de Sud, din Nigeria şi din Camerun să continue drumul de fraternitate şi de dialog întreprins.

Cuvântul veşnic al Tatălui să fie izvor de speranţă pentru continentul american, lovit în mod deosebit de coronavirus, care a exacerbat multele suferinţe care îl oprimă, adesea agravate de consecinţele corupţiei şi traficului de droguri. Să ajute la depăşirea recentelor tensiuni sociale din Cile şi să se pună capăt pătimirilor poporului venezuelean.

Regele Cerului să protejeze populaţiile biciuite de calamităţi naturale în sud-estul asiatic, în mod deosebit în Filipine şi în Vietnam, unde numeroase furtuni au provocat inundaţii cu repercusiuni devastatoare asupra familiilor care locuiesc în acele ţinuturi, în termeni de pierderi de vieţi umane, daune aduse ambientului şi consecinţe pentru economiile locale.

Şi gândindu-mă la Asia, nu pot să uit poporul Rohingya: Isus, născut sărac între săraci, să aducă speranţă în suferinţele lor.

Iubiţi fraţi şi surori,

„Un copil s-a născut pentru noi” (Is 9,5). A venit să ne mântuiască! El ne anunţă că durerea şi răul nu sunt ultimul cuvânt. Resemnarea în fața violenţei şi a nedreptăţii ar însemna să refuzăm bucuria şi speranţa Crăciunului”..

În această zi de sărbătoare adresez un gând deosebit celor care nu se lasă înfrânţi de circumstanţele adverse, ci se străduiesc pentru a duce speranţă, întărire şi ajutor, ajutând pe cel care suferă şi însoţind pe cel care este singur.

Isus s-a născut într-un grajd, însă înfăşat de iubirea Fecioarei Maria şi a Sfântului Iosif. Născându-se în trup, Fiul lui Dumnezeu a consacrat iubirea familială. Gândul meu se îndreaptă în acest moment spre familii: spre acelea care astăzi nu pot să fie împreună, precum şi spre acelea care sunt constrânse să stea în casă. Pentru toţi, Crăciunul să fie ocazia de a redescoperi familia ca leagăn de viaţă şi de credinţă; loc de iubire primitoare, de dialog, de iertare, de solidaritate fraternă şi de bucurie împărtăşită, izvor de pace pentru toată omenirea.

Crăciun fericit tuturor!

___________________

Iubiţi fraţi şi surori, reînnoiesc urările mele de Crăciun fericit vouă tuturor, conectaţi din orice parte a lumii, prin radio, televiziune şi celelalte mijloace de comunicare. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră spirituală în această zi caracterizată de bucurie. În aceste zile, în care atmosfera Crăciunului invită oamenii să devină mai buni şi mai fraterni, să nu uităm să ne rugăm pentru familiile şi comunităţile care trăiesc între atâtea suferinţe. Vă rog, continuaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună la masa de Crăciun şi la revedere!

Mesajul Urbi et Orbi al Sanctităţii Sale Francisc – Crăciun 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Un „vis”: o lume în care toți suntem frați!

„Într-o societate bolnavă
care întoarce spatele la durere
şi care este „analfabetă” în îngrijirea celor slabi şi a celor fragili,
toţi suntem chemaţi
– exact ca bunul samaritean –
să devenim aproapele celuilalt,
depăşind prejudecăţi,
interese personale,
bariere istorice sau culturale”.

Credinţa, speranţa şi dragostea

Sinteza scrisorii enciclice „Fratelli tutti” a Sfântului Părinte Francisc despre fraternitatea şi prietenia socială

Care sunt marile idealuri, dar şi căile care pot fi parcurse concret pentru cel care vrea să construiască o lume mai dreaptă şi fraternă în propriile relaţii zilnice, în social, în politică, în instituţii? Aceasta este întrebarea la care intenţionează să răspundă, în mod deosebit, „Fratelli tutti”: papa o defineşte o „Enciclică socială” (6) care împrumută titlul de la „Îndemnurile” Sfântului Francisc de Assisi, care folosea acele cuvinte „pentru a se adresa tuturor fraţilor şi surorilor şi a le propune o formă de viaţă cu gust de Evanghelie” (1). Sărăcuţul „nu făcea războiul dialectic impunând doctrine, ci el comunica iubirea lui Dumnezeu”, scrie papa, şi „a fost un părinte rodnic care a provocat visul unei societăţi fraterne” (2-4). Enciclica tinde să promoveze o aspiraţie mondială la fraternitatea şi la prietenia socială. Pornind de la apartenenţa comună la familia umană, de la a ne recunoaşte fraţi pentru că suntem fii ai unui Creator unic, toţi în aceeaşi barcă, aşadar toţi având nevoie să conştientizăm că într-o lume globalizată şi interconectată ne putem salva numai împreună. Motiv inspirator citat de mai multe ori este Documentul despre fraternitatea umană semnat de Papa Francisc şi de marele imam de Al-Azhar în februarie 2019.

Fraternitatea trebuie promovată nu numai prin cuvinte, ci în fapte. Fapte care se concretizează în „politica mai bună”, aceea care nu este supusă intereselor financiare, ci în slujba binelui comun, în măsură să pună în centru demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să asigure un loc de muncă tuturor, pentru ca fiecare să-și poată dezvolta capacităţile proprii. O politică, departe de populisme, care să ştie să găsească soluţii la ceea ce atentează împotriva drepturilor umane fundamentale şi care să tindă la eliminarea în mod definitiv a foamei şi a traficului de persoane. În acelaşi timp, Papa Francisc subliniază că la o lume mai dreaptă se ajunge promovând pacea, care nu este numai lipsă a războiului, ci o adevărată operă „artizanală” care-i implică pe toţi. Legate cu adevărul, pacea şi reconcilierea trebuie să fie „pro-active”, să tindă la dreptatea prin dialog, în numele dezvoltării reciproce. De aici derivă condamnarea pe care pontiful o face faţă de război, „negare a tuturor drepturilor” şi care nu mai poate fi gândit nici într-o ipotetică formă „dreaptă”, pentru că de acum armele nucleare, chimice şi biologice au repercusiuni enorme asupra civililor nevinovaţi. Este puternică şi refuzarea pedepsei cu moartea, definită „inadmisibilă”, şi este centrală referinţa la iertare, legată de conceptul de amintire şi de dreptare: a ierta nu înseamnă a uita, scrie pontiful, nici a renunţa la apărarea propriilor drepturi pentru a păstra propria demnitate, dar al lui Dumnezeu. Pe fundalul enciclicei este pandemia de Covid-19 care – revelează Francisc – „a intrat năvalnic în manieră neaşteptată chiar în timp ce scriam această scrisoare”. Însă urgenţa sanitară globală a folosit pentru a demonstra că „nimeni nu se salvează singur” şi că într-adevăr a venit ora de „a visa ca o umanitate unică” în care suntem „toţi fraţi” (7-8).

Probleme globale cer acţiuni globale, nu spus „culturii zidurilor”

Deschisă de o scurtă introducere şi împărţită în opt capitole, enciclica adună – aşa cum explică papa însuşi – multe din reflecţiile sale despre fraternitatea şi prietenia socială, situate însă „într-un context mai amplu” şi integrate de „numeroase documente şi scrisori” trimise lui Francisc de „atâtea persoane şi grupuri din toată lumea” (5). În primul capitol, „Umbrele unei lumi închise”, documentul se opreşte asupra multelor deformări din perioada contemporană: manipularea şi deformarea conceptelor precum democraţie, libertate, dreptate; pierderea simţului socialului şi al istoriei; egoismul şi dezinteresul faţă de bunul comun; prevalenţa unei logici de piaţă întemeiate pe profit şi cultura rebutului; şomajul, rasismul, sărăcia; disparitatea drepturilor şi aberaţiile sale precum sclavia, traficul de persoane, femeile subjugate şi apoi forţate să avorteze, traficul de organe (10-24). Este vorba de probleme globale care cer acţiuni globale, subliniază papa, lansând alarma şi împotriva unei „culturi a zidurilor”, care favorizează proliferarea mafiilor, alimentate de frică şi singurătate (27-28). În afară de asta, astăzi se întâlneşte o deteriorare a eticii (29) la care contribuie, într-un anumit mod, mass-media care fărâmiţează respectarea celuilalt şi elimină orice pudoare, creând cercuri virtuale izolate şi auto referenţiale, în care libertatea este o iluzie şi dialogul nu este constructiv (42-50).

Iubirea construieşte punţi: exemplul bunului samaritean

Totuşi, la atâtea umbre enciclica răspunde cu un exemplu luminos, făuritor de speranţă, cel al bunului samaritean. Acestei figuri îi este dedicat al doilea capitol, „Un străin pe drum”, în care papa subliniază că, într-o societate bolnavă care întoarce spatele la durere şi care este „analfabetă” în îngrijirea celor slabi şi a celor fragili (64-65), toţi suntem chemaţi – exact ca bunul samaritean – să devenim aproapele celuilalt (81), depăşind prejudecăţi, interese personale, bariere istorice sau culturale. De fapt, toţi suntem coresponsabili în construirea unei societăţi care să ştie să includă, să integreze şi să ridice pe cel care a căzut sau este suferind (77). Iubirea construieşte punţi şi noi „suntem făcuţi pentru iubire” (88), adaugă papa, îndemnându-i îndeosebi pe creştini să-l recunoască pe Cristos pe faţa fiecărui exclus (85). Principiul capacităţii de a iubi după „o dimensiune universală” (83) este reluat şi în al treilea capitol, „A gândi şi a genera o lume deschisă”: în el, papa Francisc ne îndeamnă „să ieşim din noi înşine” pentru a găsi în ceilalţi „o creştere a fiinţei” (88), deschizându-ne la aproapele după dinamismul carităţii care ne face să tindem spre „comuniunea universală” (95). În fond – aminteşte enciclica – statura spirituală a vieţii umane este definită de iubirea care „este mereu pe primul loc” şi ne face să căutăm ceea ce este mai bun pentru viaţa celuilalt, departe de orice egoism (92-93).

Drepturile nu au graniţe, este nevoie de etica relaţiilor internaţionale

Aşadar, o societate fraternă va fi aceea care promovează educaţia la dialog pentru a înfrânge „virusul individualismului radical” (105) şi pentru a permite tuturor să dea ceea ce au mai bun în ei. Pornind de la ocrotirea familiei şi de la respectul faţă de „misiunea sa educativă primară şi indispensabilă” (114). Îndeosebi, două sunt „instrumentele” pentru a realiza acest tip de societate: bunăvoinţa, adică voinţa concretă a binelui celuilalt (112), şi solidaritatea care are grijă de fragilităţi şi se exprimă în slujirea faţă de persoane şi nu faţă de ideologii, luptând împotriva sărăciei şi a inegalităţilor (115). Dreptul de a trăi cu demnitate nu poate să fie negat nimănui, mai afirmă papa, şi pentru că drepturile sunt fără graniţe, nimeni nu poate să fie exclus, făcând abstracţie de locul unde s-a născut (121). În această optică, pontiful aminteşte şi de a ne gândi la „o etică a relaţiilor internaţionale” (126), pentru că fiecare ţară este şi a străinului şi bunurile din teritoriu nu se pot nega celui care are nevoie şi provine dintr-un alt loc. Aşadar, dreptul natural la proprietatea privată va fi secundar faţă de principiul destinaţiei universale a bunurilor create (120). Enciclica face o subliniere specifică şi pentru problema datoriei externe: rămânând neatins principiul că ea trebuie plătită, se doreşte totuşi ca asta să nu compromită creşterea şi subzistenţa ţărilor mai sărace (126).

Migranţii: governance globală pentru proiecte pe termen lung

În schimb, temei migraţiilor este dedicată în parte al doilea şi în întregime al patrulea capitol, „O inimă deschisă la întreaga lume”: cu „vieţile lor sfâşiate” (37), fugind de războaie, persecuţii, catastrofe naturale, de traficanţii fără scrupule, smulşi din comunităţile lor de origine, migranţii trebuie primiţi, protejaţi, promovaţi şi integraţi. Trebuie evitate migraţiile nenecesare, afirmă pontiful, creând în ţările de origine posibilităţi concrete de a trăi cu demnitate. Însă, în acelaşi timp, trebuie respectat dreptul de a căuta în altă parte o viaţă mai bună. În ţările destinatare, echilibrul just va fi acela între progejarea drepturilor cetăţenilor şi garanţia de primire şi asistenţă faţă de migranţi (38-40). În mod specific, papa indică unele „răspunsuri indispensabile” mai ales pentru cel care fuge de „crize umanitare grave”: a mări şi a simplifica acordarea de vize; a deschide coridoare umanitare; a asigura găzduiri, siguranţă şi servicii esenţiale; a oferi posibilităţi de muncă şi formare; a favoriza reîntregirile familiale; a-i proteja pe minori; a garanta libertatea religioasă şi a promova inserarea socială. De la papă şi invitaţia de a stabili, în societate, conceptul de „cetăţenie deplină”, renunţând la folosirea discriminată a termenului „minorităţi” (129-131). Ceea ce este nevoie mai ales – se citeşte în document – este o guvernance globală, o colaborare internaţională pentru migraţi care să demareze proiecte pe termen lung, mergând dincolo de fiecare urgenţă (132), în numele unei dezvoltări solidare a tuturor popoarelor care să fie bazat pe principiul gratuităţii. În acest mod, ţările vor putea gândi ca „o familie umană” (139-141). Celălalt care este diferit de noi este un dar şi o îmbogăţire pentru toţi, scrie papa Francisc, pentru că diferenţele reprezintă o posibilitate de creştere (133-135). O cultură sănătoasă este o cultură primitoare care ştie să se deschidă la celălalt, fără a renunţa la ea însăşi, oferindu-i ceva autentic. Ca într-un poliedru – imagine îndrăgită de pontif – totul este mai mult decât fiecare parte, însă fiecare dintre ele este respectată în valoarea sa (145-146).

Politica, una din formele cele mai preţioase ale carităţii

Tema celui de-al cincilea capitol este „Cea mai bună politică”, adică aceea care reprezintă una dintre cele mai preţioase forme ale carităţii deoarece este în slujba bunului comun (180) şi cunoaşte importanţa poporului, înţeles drept categorie deschisă, disponibilă la confruntare şi la dialog (160). Într-un anumit sens, acesta este popularismul indicat de papa Francisc, căruia i se contrapune acel „populism” care ignoră legitimitatea noţiunii de „popor”, atrăgând consensuri pentru a-l instrumentaliza în slujba proprie şi hrănind egoisme pentru a creşte propria popularitate (159). Însă cea mai bună politică este şi aceea care protejează munca, „dimensiune a vieţii sociale la care nu se poate renunţa” şi încearcă să asigure tuturor posibilitatea de a dezvolta propriile capacităţi (162). Ajutorul cel mai bun pentru un sărac, explică pontiful, nu este numai banul, care este un remediu provizoriu, ci faptul de a-i permite o viaţă demnă prin activitatea de muncă. Adevărata strategie anti-sărăcie nu tinde pur şi simplu să-i contracareze sau să-i facă inofensivi pe cei nevoiaşi, ci să-i promoveze în optica solidarităţii şi subsidiarităţii (187). În afară de asta, misiunea politicii este să găsească o soluţie la tot ceea ce atentează împotriva drepturilor umane fundamentale, cum ar fi excluderea socială; traficul de organe, ţesuturi, arme şi droguri; exploatarea sexuală; munca de sclav; terorismul şi crima organizată. Este puternic apelul papei de a elimina în mod definitiv traficul de persoane, „ruşine pentru omenire”, şi foamea, deoarece ea este „criminală” pentru că alimentaţia este „un drept inalienabil” (188-189.

Piaţa singură nu rezolvă totul. Este nevoie de reforma ONU

Politica de care este nevoie, mai subliniază papa Francisc, este aceea care spune nu corupţiei, ineficienţei, folosirii rele a puterii, lipsei de respectare a legilor (177). Este o politică centrată pe demnitatea umană şi nu supusă finanţelor pentru că „piaţa singură nu rezolvă totul”: „măcelurile” provocate de speculele financiare au demonstrat asta (168). Aşadar, asumă relevanţă deosebită mişcările populare: adevăraţi „poeţi sociali” şi „torente de energie morală”, ele trebuie să fie implicate în participarea socială, politică şi economică, însă cu o coordonare prealabilă mai mare. În acest mod – afirmă papa – se va putea trece de la politică „faţă de” cei săraci la o politică „cu” săracii şi „a” săracilor (169). O altă dorinţă prezentă în enciclică se referă la reforma ONU: de fapt, în faţa predominării dimensiunii economice care anulează puterea fiecărui stat, misiunea Naţiunilor Unite va fi aceea de a da concreteţe conceptului de „familie de naţiuni” lucrând pentru bunul comun, pentru dezrădăcinarea lipsurilor şi pentru protejarea drepturilor umane. Recurgând neobosit „la negociere, la bunele oficii şi la arbitrat” – afirmă documentul pontifical – ONU trebuie să promoveze forţa dreptului asupra dreptului forţei, favorizând acorduri multilaterale care să protejeze cât mai bine şi statele mai sărace (173-175).

Miracolul gentileţii

În afară de asta, din al şaselea capitol, „Dialog şi prietenie socială”, reiese conceptul de viaţă ca „artă a întâlnirii” cu toţi, chiar şi cu periferiile lumii şi cu popoarele originare, pentru că „de la toţi se poate învăţa ceva şi nimeni nu este inutil” (215). De fapt, adevăratul dialog este acela care permite să se respecte punctul de vedere al celuilalt, interesele sale legitime şi, mai ales, adevărul demnităţii umane. Relativismul nu este o soluţie – se citeşte în enciclică – pentru că fără principii universale şi norme morale care interzic răul intrinsec, legile devin numai impuneri arbitrare (206). În această optică, un rol deosebit revine mijloacelor mass-media care, fără a exploata slăbiciunile umane sau a scoate ceea ce este mai rău din noi, trebuie să se orienteze la întâlnirea generoasă şi la apropierea de cei din urmă, promovând proximitatea şi simţul de familie umană (205). După aceea, este deosebită referinţa papei la „miracolul gentileţii”, o atitudine care trebuie recuperată pentru că este „o stea în întuneric” şi o „eliberare din cruzime, din anxietate şi din urgenţa distrasă” care prevalează în perioada contemporană. O persoană gentilă, scrie papa Francisc, creează o convieţuire sănătoasă şi deschide căile acolo unde exasperarea distruge punţile (222-224).

Artizanatul păcii şi importanţa iertării

În schimb, reflectează asupra valorii şi promovării păcii al şaptelea capitol, „Parcursuri ale unei noi întâlniri”, în care papa subliniază că pacea este legată de adevăr, de dreptate şi de milostivire. Departe de dorinţa de răzbunare, ea este „pro-activă” şi tinde să formeze o societate bazată pe slujirea adusă celorlalţi şi pe urmărirea reconcilierii şi a dezvoltării reciproce (227-229). Într-o societate, fiecare trebuie să se simtă „acasă” – scrie papa -. Pentru aceasta, pacea este un „artizanat” care implică şi îi priveşte pe toţi şi în care fiecare trebuie să-şi facă partea sa. Misiunea păcii nu dă răgaz şi nu se termină niciodată, continuă pontiful, şi este nevoie, aşadar, de a pune în centrul fiecărei acţiuni persoana umană, demnitatea sa şi bunul comun (230-232). Legată cu pacea este iertarea: trebuie iubiţi toţi, fără excepţii – se citeşte în enciclică – însă a iubi un opresor înseamnă a-l ajuta să se schimbe şi a nu-i permite să continue să-l oprime pe aproapele. Dimpotrivă: cel care îndură o nedreptate trebuie să apere cu putere propriile drepturi pentru a păstra propria demnitate, dar al lui Dumnezeu (241-242). Iertare nu înseamnă nepedepsire, ci dreptate şi amintire, pentru că a ierta nu înseamnă a uita, ci a renunţa la forţa distrugătoare a răului şi la dorinţa de răzbunare. Să nu se uite niciodată „orori” precum Shoah, bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, persecuţiile şi masacrele etnice – îndeamnă papa -. Ele trebuie amintite întotdeauna, din nou, pentru a nu ne anestezia şi pentru a menţine vie flacăra conştiinţei colective. La fel de important este a comemora binele, pe cel care a ales iertarea şi fraternitatea (246-252).

Să nu mai fie niciodată războiul, eşec al omenirii!

După aceea, o parte din al şaptelea capitol se opreşte asupra războiului: el nu este „o fantomă din trecut” – subliniază Papa Francisc – ci „o ameninţare constantă” şi reprezintă „negarea tuturor drepturilor”, „eşecul politicii şi al omenirii”, „capitularea ruşinoasă în faţa forţelor răului” şi a „abisului” lor. În afară de asta, din cauza armelor nucleare, chimice şi biologice care lovesc mulţi civili nevinovaţi, astăzi nu se mai poate gândi, ca în trecut, la un posibil „război just”, ci trebuie reafirmat cu putere „Să nu mai fie niciodată războiul!”. Şi luând în considerare că trăim „un al treilea război mondial pe bucăţi”, pentru că toate conflictele sunt legate între ele, eliminarea totală a armelor nucleare este „un imperativ moral şi umanitar”. Mai degrabă – sugerează papa – cu banii care se investesc în armamente, să se constituie un Fond mondial pentru a elimina foamea (255-262).

Pedeapsa cu moartea este inadmisibilă, abolirea ei în toată lumea

O poziţie la fel de clară exprimă Papa Francisc cu privire la pedeapsa cu moartea: este inadmisibilă şi trebuie să fie abolită în toată lumea. „Ucigaşul nu pierde demnitatea sa personală – scrie papa -. Dumnezeu este garantul ei”. De aici, două îndemnuri: a nu vedea pedeapsa ca o răzbunare, ci ca parte a unui proces de vindecare şi de reinserare socială, şi a îmbunătăţi condiţiile din închisori, respectând demnitatea umană a deţinuţilor, gândind că şi condamnarea pe viaţă „este o pedeapsă cu moartea ascunsă” (263-269). Este reafirmată necesitatea de a respecta „sacralitatea vieţii” (283) acolo unde astăzi „anumite părţi ale omenirii par sacrificabile”, cum ar fi cei ce trebuie să se nască, săracii, neputincioşii, bătrânii (18).

A garanta libertatea religioasă, drept uman fundamental

În al optulea şi ultimul capitol, pontiful se opreşte asupra „Religiilor în slujba fraternităţii în lume” şi reafirmă că violenţa nu are nicio bază în convingerile religioase, ci în deformările lor. Aşadar, acte „execrabile” precum cele teroriste, nu sunt datorate religie, ci interpretărilor greşite ale textelor religioase, precum şi politicilor de foame, sărăcie, nedreptate, asuprire. Terorismul nu trebuie susţinut nici cu bani, nici cu arme, cu atât mai puţin cu acoperire mediatică pentru că este o crimă internaţională împotriva securităţii şi păcii mondiale şi ca atare trebuie condamnat (282-283). În acelaşi timp, papa subliniază că un drum de pace între religii este posibil şi că este, pentru aceasta, necesar să se garanteze libertatea religioasă, drept uman fundamental pentru toţi credincioşii (279). În mod deosebit, enciclica face o reflecţie asupra rolului Bisericii: ea nu izolează propria misiune în cadrul privat – afirmă el – nu stă la marginile societăţii şi, deşi nu face politică, totuşi nu renunţă la dimensiunea politică a existenţei. De fapt, atenţia faţă de bunul comun şi preocuparea faţă de dezvoltarea integrală se referă la omenire şi tot ceea ce este uman se referă la Biserică, după principiile evanghelice (276-278). În sfârşit, amintindu-le liderilor religioşi rolul lor de „mediatori autentici” care se dedică pentru construirea păcii, Papa Francisc citează „Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuire”, semnat de el însuşi la 4 februarie 2019 la Abu Dhabi, împreună cu marele imam de Al-Azhar, Ahmad Al-Tayyib: de la această piatră de hotar a dialogului interreligios, pontiful reia apelul pentru ca, în numele fraternităţii umane, să se adopte dialogul drept cale, colaborarea comună drept conduită şi cunoaşterea reciprocă drept metodă şi criteriu (285).

Fericitul Charles de Foucauld, „fratele universal”

Enciclica se încheie cu amintirea lui Martin Luther King, Desmond Tutu, Mahatma Gandhi şi mai ales fericitul Charles de Foucauld, un model pentru toţi despre ceea ce înseamnă identificarea cu cei din urmă pentru a deveni „fratele universal” (286-287). Ultimele rânduri ale documentului sunt încredinţate la două rugăciuni: una „către Creator” şi cealaltă „creştină ecumenică”, pentru ca în inima oamenilor să locuiască „un spirit de fraţi”.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: