Arhivă etichetă pentru ‘recunostinta’

Mulțumire și iertare! La mulți ani!

În aglomerația și agitația acestor zile, îmi doresc să ajungă în inima voastră și cuvântul meu de mulțumire și de împăcare, însoțit de binecuvântarea lui Dumnezeu!

Recunoștința mea este cuprinsă în gesturi mici: o rugăciune pentru toți, mici și mari, cunoscuți și necunoscuți. Pentru toți, în mod deosebit pentru cei care mi-au făcut bine, mult bine, o rugăciune cu speranța neclintită că Dumnezeu le va dărui harurile de care au nevoie pe acest pământ și binele suprem, fericirea veșnică, la timpul hotărât de el. 

De asemenea, îmi manifest recunoștința vorbind despre voi la acest final de an, despre voi cei care ați făcut binele și despre binele făcut de voi. Trebuie să vorbim despre cei care fac binele ca să nu fie uitați nici ei, nici binele făcut. Ba chiar mai mult, binele făcut să fie imitat, după cuvântul Domului: „Mergi și fă și tu la fel” (Lc 10,37).

Împreună am reușit să facem lucruri minunate pentru cei mici și suferinzi în acest an atât de dificil. Peste 300 de copii – mai mici și mai mari! – au beneficiat de ajutorul și de prietenia noastră, de colaborarea și generozitatea  dumneavoastră prin acest blog. Gândul mi-e acum mai ales la cei care ar fi fost în pericol să abandoneze școală sau să adoarmă flămânzi și zgribuliți de frig. Câtă suferință ați alinat! Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă elibereze de orice rău trupesc și sufletesc.

Și nu în ultimul rând, gândul la voi este pentru mine un motiv de speranță și de zâmbet senin cu care pășesc în noul an: e un mare har și o binecuvântare că am cunoscut oameni buni, că v-am cunoscut! 

Vă mulțumesc! Mulțumesc fiecărui cititor, colaborator și prieten. Și din inimă sper și spun fiecăruia: 

„Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. 
Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. 
Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea” (cfr. Num 6,22-27). 

Să fie un an cu mai mult Dumnezeu în inimile noastre, în casele noastre și în faptele noastre! Pe Dumnezeu prezent în Euharistie, în Sfânta Scriptură și în cei mici și săraci să-l primim, să-l ascultăm și să-l îmbrățișăm. 

Implor această binecuvântare asupra noastră, prin mijlocirea sfintei Maria, născătoare de Dumnezeu, pentru că peste viaţa noastră să se aştearnă pacea cu Dumnezeu, cu aproapele și cu noi înşine în fiecare zi a noului an!

Iar lipsurile mele, momentele de neatenție și greșelile, vă rog să le acoperiți cu bunătatea inimii voastre. În marea voastră îndurare, vă rog să fiți milostivi cu slăbiciunile mele și, iertându-mă, să vă rugați pentru mine. Mă simt binecuvântat să pot păși în noul an iertat și împăcat cu toți, fără resentimente sau gânduri grele, apăsătoare. Este un har pe care-l datorez multelor voastre rugăciuni! Vă mulțumesc!

La mulți ani! Mulți și plini de har, mereu uniți în rugăciune și în facerea de bine! E abia începutul…


fericire-copil-dumnezeu-iubire

Susține și în 2021 proiectele Paxlaur în favorea copiiilor săraci și suferinzi

Te poți alătura binefăcătorilor prin PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€4.00

O relatare care împarte lumea în două: cel care mulţumeşte şi cel care nu mulţumeşte

„Fiecare eveniment şi fiecare necesitate poate să devină motiv de mulţumire” . Rugăciunea de mulţumire începe mereu de aici: de la a ne recunoaşte precedaţi de har. Am fost gândiţi înainte ca să învăţăm să gândim; am fost iubiţi înainte ca să învăţăm să iubim; am fost doriţi înainte ca în inima noastră să apară o dorinţă. Dacă privim viaţa astfel, atunci acel „mulţumesc” devine motivul conducător al zilelor noastre. De atâtea ori uităm chiar să spunem „mulţumesc”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Aş vrea să mă opresc astăzi asupra rugăciunii de mulţumire. Şi mă inspir dintr-un episod prezentat de evanghelistul Luca. În timp ce Isus este pe drum, vin în întâmpinarea lui zece leproşi, care imploră: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” (17,13). Ştim că pentru bolnavii de lepră suferinţa fizică aducea și marginalizarea socială şi marginalizarea religioasă. Erau marginalizaţi. Isus nu se sustrage de la întâlnirea cu ei. Uneori merge dincolo de limitele impuse şi atinge bolnavul – lucru care nu se putea face – îl îmbrăţişează, îl vindecă. În acest caz, nu există contact. La distanţă, Isus îi invită să se prezinte la preoţi (v. 14), care aveau sarcina, conform legii, să certifice vindecarea petrecută. Isus nu spune altceva. A ascultat rugăciunea lor, a ascultat strigătul lor de îndurare şi îi trimite imediat la preoţi.

Acei zece au încredere, nu rămân acolo până în momentul în care să fie vindecaţi, nu: au încredere şi pleacă imediat, şi în timp ce merg se vindecă toţi cei zece. Aşadar, preoţii ar fi trebuit să poată constata vindecarea lor şi să-i readmită la viaţa normală. Însă aici vine punctul cel mai important: din acel grup, numai unul, înainte de a merge la preoţi, se întoarce pentru a-i mulţumi lui Isus şi a-l lăuda pe Dumnezeu pentru harul primit. Numai unul, ceilalţi nouă continuă drumul. Şi Isus observă că acel om era un samaritean, un soi de „eretic” pentru iudeii din acel timp. Isus comentează: „Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” (17,18). Este emoţionantă relatarea!

Această relatare, ca să spunem aşa, împarte lumea în două: cel care nu mulţumeşte şi cel care mulţumeşte; cel care ia totul ca şi cum i-ar fi datorat şi cel care primeşte totul ca dar, ca har. Catehismul scrie: „Fiecare eveniment şi fiecare necesitate poate să devină motiv de mulţumire” (nr. 2638). Rugăciunea de mulţumire începe mereu de aici: de la a ne recunoaşte precedaţi de har. Am fost gândiţi înainte ca să învăţăm să gândim; am fost iubiţi înainte ca să învăţăm să iubim; am fost doriţi înainte ca în inima noastră să apară o dorinţă. Dacă privim viaţa astfel, atunci acel „mulţumesc” devine motivul conducător al zilelor noastre. De atâtea ori uităm chiar să spunem „mulţumesc”.

Pentru noi, creştinii, aducerea de mulţumire a dat numele celui mai esenţial sacrament care există: Euharistia. De fapt, cuvântul grec înseamnă tocmai asta: mulţumire. Creştinii, ca toţi cei care cred, îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru darul vieţii. A trăi înseamnă înainte de toate a fi primit viaţa. Cu toţii ne naştem pentru că cineva a dorit pentru noi viaţa. Şi aceasta este numai prima dintr-o lungă serie de datorii pe care le contractăm trăind. Datorii de recunoştinţă. În existenţa noastre, mai multe persoane ne-au privit cu ochi curaţi, gratuit. Adesea este vorba de educatori, cateheţi, persoane care au desfăşurat rolul lor dincolo de măsura cerută de îndatorire. Şi au făcut să apară în noi recunoştinţa. Şi prietenia este un dar pentru care trebuie să fim mereu recunoscători.

Acest „mulţumesc” pe care trebuie să-l spunem încontinuu, acest mulţumesc pe care creştinul îl împărtăşeşte cu toţi, se dilatează în întâlnirea cu Isus. Evangheliile atestă că trecerea lui Isus provoca adesea bucurie şi laudă adusă lui Dumnezeu în cei care-l întâlneau. Relatările de Crăciun sunt populate de oameni care se roagă cu inima lărgită datorită venirii Mântuitorului. Şi noi am fost chemaţi să participăm la această imensă jubilare. Sugerează asta şi episodul despre cei zece leproşi vindecaţi. Cu siguranţă toţi erau fericiţi pentru că au recăpătat sănătatea, putând astfel să iasă din acea interminabilă carantină forţată care îi excludea din comunitate. Însă între ei este unul care la bucurie adaugă bucurie: în afară de vindecare, se bucură pentru întâlnirea pe care a avut-o cu Isus. Nu numai că este eliberat de rău, ci posedă acum şi certitudinea că este iubit. Şi acesta este un pas mare: a avea certitudinea de a fi iubit. Este descoperirea iubirii ca forţă care susţine lumea. Dante ar spune: Iubirea „care mişcă soarele şi celelalte stele” (Paradisul, XXXIII, 145). Nu mai suntem călători rătăcitori care merg încoace şi încolo, nu: avem o casă, locuim în Cristos, şi din această „locuinţă” contemplăm tot restul lumii, şi ea ne apare infinit mai frumoasă. Suntem fii ai iubirii, suntem fraţi ai iubirii. Suntem bărbaţi şi femei ai harului.

Aşadar, fraţi şi surori, să încercăm să fim mereu în bucuria întâlnirii cu Isus. Să cultivăm veselia. În schimb diavolul, după ce ne-a înşelat – cu orice ispită – ne lasă mereu trişti şi singuri. Dacă suntem în Cristos, niciun păcat şi nicio ameninţare nu vor putea împiedica vreodată să continuăm cu bucurie drumul, împreună cu atâţia însoţitori de drum.

Mai ales, să nu neglijăm să mulţumim: dacă suntem purtători de recunoştinţă, atunci şi lumea devine mai bună, eventual chiar şi numai un pic, însă este ceea ce e suficient pentru a-i transmite un pic de speranţă. Lumea are nevoie de speranţă, iar cu recunoştinţa, cu această atitudine de a spune mulţumesc, noi transmitem un pic de speranţă. Totul este unit, totul este legat şi fiecare poate să facă partea sa acolo unde se află. Drumul fericirii este cel pe care Sfântul Paul l-a descris la sfârşitul uneia din scrisorile sale: „Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi. Nu stingeţi Duhul!” (1Tes 5,17-19). A nu stinge Duhul, frumos program de viaţă! A nu stinge Duhul pe care-l avem în noi ne duce la recunoştinţă.

_____________________

APEL

Ieri, un cutremur a provocat victime şi daune uriaşe în Croaţia. Exprim apropierea mea de cei răniţi şi de cei care au fost loviţi de seism şi mă rog îndeosebi pentru cei care şi-au pierdut viaţa şi pentru cei din familiile lor. Doresc ca autorităţile ţării, ajutate de comunitatea internaţională, să poată alina repede suferinţele iubitei populaţii croate.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 30 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune:
20. Rugăciunea de mulţumire

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Criteriul judecăţii: iubirea concretă dată sau refuzată celor mici…

„Vom fi judecaţi despre iubire.
Judecata va fi despre iubire.
Nu despre sentiment, nu:
vom fi judecaţi despre fapte,
despre compasiunea care devine apropiere şi ajutor grijuliu”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi celebrăm solemnitatea Domnului Nostru Isus Cristos Regele Universului, cu care se încheie anul liturgic, marea parabolă în care se desfăşoară misterul lui Cristos: întregul an liturgic. El este Alfa şi Omega, începutul şi împlinirea istoriei; şi liturgia de astăzi se concentrează asupra lui „omega”, adică asupra destinaţiei finale. Sensul istoriei se înţelege ţinând în faţa ochilor apogeul său: sfârşitul este şi scopul. Şi tocmai asta face Matei, în Evanghelia din această duminică (25,31-46), punând discursul lui Isus despre judecata universală în epilogul vieţii sale pământeşti: El, pe care oamenii urmează să-l condamne, este în realitate judecătorul suprem. În moartea şi învierea sa, Isus se va arăta Stăpânul istoriei, Regele universului, Judecătorul tuturor. Însă paradoxul creştin este că Judecătorul nu îmbracă o regalitate înfricoşătoare, ci este un păstor plin de blândeţe şi de milostivire.

De fapt, Isus, în această parabolă a judecăţii finale, se foloseşte de imaginea păstorului. Ia imaginile de la profetul Ezechiel, care a vorbit despre intervenţia lui Dumnezeu în favoarea poporului, împotriva păstorilor răi ai lui Israel (cf. 34,1-10). Aceştia au fost cruzi, exploatatori, preferând să se pască mai degrabă pe ei înşişi decât turma; de aceea însuşi Dumnezeu promite să se îngrijească personal de turma sa, apărând-o de nedreptăţi şi de samavolnicii. Această promisiune a lui Dumnezeu pentru poporul său s-a realizat pe deplin în Isus Cristos, Păstorul: chiar El este Bunul Păstor. Şi El însuşi spune despre sine: „Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,11.14).

În pagina evanghelică de astăzi, Isus se identifică nu numai cu regele-păstorul, ci şi cu oile pierdute. Am putea vorbi ca despre o „dublă identitate”: regele-păstorul, Isus, se identifică şi cu oile, adică fraţii mai mici şi nevoiaşi. Şi indică astfel criteriul judecăţii: ea va fi luată pe baza iubirii concrete date sau refuzate acestor persoane, pentru că El însuşi, judecătorul, este prezent în fiecare dintre ele. El este judecător, El este Dumnezeu-om, însă El este şi săracul, El este ascuns, este prezent în persoana săracilor pe care El îi menţionează chiar aici. Spune Isus: „Adevăr vă spun: tot ceea ce aţi făcut (sau n-aţi făcut) unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi (sau nu mi-aţi) făcut” (v. 40.45). Vom fi judecaţi despre iubire. Judecata va fi despre iubire. Nu despre sentiment, nu: vom fi judecaţi despre fapte, despre compasiunea care devine apropiere şi ajutor grijuliu.

Eu mă apropii de Isus prezent în persoana bolnavilor, a săracilor, a celor suferinzi, a celor închişi, a celor cărora le este foame şi sete de dreptate? Mă apropii de Isus prezent acolo? Aceasta este întrebarea de astăzi.

Aşadar, Domnul, la sfârşitul lumii, va trece în revistă turma sa şi va face asta nu numai din partea păstorului, ci şi din partea oilor, cu care El s-a identificat. Şi ne va întreba: „Ai fost un pic păstor ca mine?”. „Ai fost păstor al meu care eram prezent în aceşti oameni care se aflau în nevoie, sau ai fost indiferent?” Fraţi şi surori, să ne ferim de logica indiferenţei, de ceea ce ne vine în minte imediat: de a privi în altă parte când vedem o problemă. Să ne amintim de parabola bunului samaritean. Acel om sărman, rănit de tâlhari, aruncat la pământ, între viaţă şi moarte, era acolo singur. A trecut un preot, a văzut, şi a plecat, a privit în altă parte. A trecut un levit, a văzut şi a privit în altă parte. Eu, în faţa fraţilor mei şi a surorilor mele aflaţi în nevoie, sunt indiferent ca acest preot, ca acest levit, şi privesc în altă parte? Voi fi judecat despre asta: despre modul în care m-am apropiat, despre modul în care l-am privit pe Isus prezent în cei nevoiaşi. Aceasta este logic, şi n-o spun eu, o spune Isus: „Ceea ce aţi făcut acestuia, acestuia, acestuia, mie mi-aţi făcut. Şi ceea ce nu aţi făcut acestuia, acestuia, acestuia, mie nu mi-aţi făcut, pentru că eu eram acolo”. Fie ca Isus să ne înveţe această logică, această logică a proximităţii, a apropierii de El, cu iubire, în persoana celor mai suferinzi.

Să cerem Fecioarei Maria să ne înveţe să domnim în slujire. Sfânta Fecioară Maria, ridicată la cer, a primit de la Fiul său coroana regală, pentru că l-a urmat cu fidelitate – este prima discipolă – pe calea Iubirii. Să învăţăm de la ea să intrăm încă de acum în Împărăţia lui Dumnezeu, pe poarta slujirii umile şi generoase. Şi să ne întoarcem acasă numai cu această frază: „Eu eram prezent acolo. Mulţumesc!” sau: „Ai uitat de mine”.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Doresc să trimit un gând special populaţiilor din Campania şi din Basilicata, la patruzeci de ani de la cutremurul dezastruos, care a avut epicentrul în Irpinia şi a semănat moarte şi distrugere. Deja patruzeci de ani! Acel eveniment dramatic, ale cărui răni şi materiale încă nu s-au vindecat total, a evidenţiat generozitatea şi solidaritatea italienilor. Sunt mărturie atâtea înfrăţiri între localităţile calamitate şi cele din nord şi din centru, ale căror legături încă subzistă. Aceste iniţiative au favorizat drumul obositor al reconstruirii şi, mai ales, fraternitatea dintre diferitele comunităţi din peninsulă.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini, care în pofida dificultăţilor actuale, şi respectând mereu regulile, aţi venit în Piaţa „Sfântul Petru”. Un salut special către familii, cărora în această perioadă le este mai greu. Cu privire la asta, gândiţi-vă la atâtea familii care sunt în dificultate în acest moment, pentru că nu au loc de muncă, au pierdut locul de muncă, au un copil, doi…; şi uneori, cu un pic de ruşine nu arată asta. Însă fiţi voi cei care să mergeţi pentru a căuta acolo unde este necesitate. Acolo unde este Isus, acolo unde Isus este în nevoie. Faceţi asta!

Urez tuturor o duminică frumoasă – şi celor de la Neprihănita, care sunt puternici! – Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere(!

Papa Francisc: Angelus (22 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare de pe ercis.ro


copii-fericiti-zambind

Ajută un părinte să-și fericească copiii: oferă un cadou de Moș Neculae sau de Crăciun…

Redă copilăria și zâmbetul unui copil fără copilărie! Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

%d blogeri au apreciat: