Rozariul, o comoară care trebuie redescoperită – Simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieţii umane

viitorul-romaniei-creste-in-italia„Rozariul este rugăciunea mea preferată.
O rugăciune minunată!
Minunată în simplitatea şi în profunzimea ei. […]
Inima noastră poate să cuprindă în aceste decade de Rozariu
toate faptele care alcătuiesc viaţa individului,
a familiei, a naţiunii, a Bisericii şi a omenirii;
întâmplări personale şi întâmplări ale aproapelui
şi, în mod deosebit, ale acelora care ne sunt mai apropiaţi, la care ţinem mai mult.
Astfel, simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieţii umane
(sfântul Ioan Paul al II-lea, Angelus: Insegnamenti di Giovanni Paolo II, I (1978): 75-76)

Scrisoarea apostolică

ROSARIUM VIRGINIS MARIAE

a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către episcopat, cler şi credincioşi,
despre sfântul Rozariu

INTRODUCERE

1. Rozariul Fecioarei Maria, care s-a dezvoltat în mod progresiv în al doilea mileniu sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu, este o rugăciune preţuită de mulţi sfinţi şi recomandată de magisteriu. În simplitatea şi profunzimea ei, ea rămâne, chiar şi în acest al treilea mileniu care abia a început, o rugăciune de o semnificaţie deosebită, destinată să aducă roade de sfinţenie. Ea se încadrează bine în itinerarul spiritual al creştinismului care, după două mii de ani, nu a pierdut nimic din prospeţimea de la început, şi care se simte îndemnat de Duhul lui Dumnezeu „să înainteze în larg” („duc in altum!„) pentru a spune din nou, ba chiar pentru a „striga” lumii, că Isus Cristos este Domn şi Mântuitor, „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), „ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei” [1].

Rozariul, de fapt, deşi este caracterizat de aspectul său marian, este o rugăciune profund cristologică. În sobrietatea elementelor sale, concentrează în sine profunzimea întregului mesaj evanghelic, constituind un fel de compendiu al acestuia [2]. În el răsună rugăciunea Mariei, veşnicul ei Magnificat pentru opera Întrupării mântuitoare începută în sânul ei feciorelnic. Prin el, poporul creştin învaţă la şcoala Mariei, pentru a se lăsa iniţiat în contemplarea frumuseţii chipului lui Cristos şi în experimentarea profunzimii iubirii sale. Prin Rozariu creştinul dobândeşte belşug de haruri, ca şi cum le-ar primi din înseşi mâinile Maicii Mântuitorului.

Pontifii romani şi Rozariul

2. Acestei rugăciuni mulţi din predecesorii mei i-au atribuit o mare importanţă. În acest sens, merite deosebite a avut Leon al XIII-lea care la 1 septembrie 1883 promulga enciclica Supremi apostolatus officio [3], un document valoros, cu care a inaugurat o serie de alte intervenţii pe marginea acestei rugăciuni, indicând-o ca un instrument spiritual eficient în faţa răutăţilor societăţii. Printre ultimii papi care, în perioada conciliară, s-au distins în promovarea Rozariului, doresc să amintesc pe fericitul Ioan al XXIII-lea [4] şi mai ales pe Paul al VI-lea, care în exortaţia apostolică Marialis cultus a subliniat, în spiritul Conciliului Ecumenic Vatican II, caracterul evanghelic al Rozariului şi orientarea sa cristologică.

În plus, eu însumi nu am pierdut nici o ocazie de a îndemna la recitarea frecventă a Rozariului. Încă din anii tinereţii această rugăciune a avut un loc important în viaţa mea spirituală. Recenta mea călătorie în Polonia mi-a amintit cu intensitate acest lucru, mai ales vizita la sanctuarul din Kalwaria. Rozariul m-a însoţit în momentele de bucurie şi în cele de încercare. Lui i-am încredinţat multe griji; în el am aflat mângâiere. Acum douăzeci şi patru de ani, la 29 octombrie 1978, la numai două săptămâni de la alegerea în scaunul lui Petru, deschizându-mi într-un fel sufletul, m-am exprimat astfel: „Rozariul este rugăciunea mea preferată. O rugăciune minunată! Minunată în simplitatea şi în profunzimea ei. […] Se poate spune că Rozariul este, într-un anume fel, un comentariu-rugăciune la ultimul capitol al constituţiei Lumen gentium a Conciliului Vatican II, capitol în care se tratează despre minunata prezenţă a Maicii lui Dumnezeu în misterul lui Cristos şi al Bisericii. De fapt, pe fundalul cuvintelor Bucură-te, Marie, prin faţa ochilor sufletului trec principalele episoade ale vieţii lui Isus Cristos. Ele sunt alcătuite în ansamblu din misterele de bucurie, de durere şi de slavă, şi ne pun în comuniune vie cu Isus prin – am putea spune – inima Maicii sale. În acelaşi timp inima noastră poate să cuprindă în aceste decade de Rozariu toate faptele care alcătuiesc viaţa individului, a familiei, a naţiunii, a Bisericii şi a omenirii; întâmplări personale şi întâmplări ale aproapelui şi, în mod deosebit, ale acelora care ne sunt mai apropiaţi, la care ţinem mai mult. Astfel, simpla rugăciune a Rozariului bate ritmul vieţii umane” [5].

Cu aceste cuvinte, iubiţi fraţi şi surori, introduceam în ritmul cotidian al Rozariului primul meu an de pontificat. Astăzi, la începutul celui de-al douăzeci şi cincilea an de slujire ca succesor al lui Petru, doresc să fac la fel. Câte haruri am primit în aceşti ani de la sfânta Fecioară prin Rozariu: Magnificat anima mea Dominum! Doresc să înalţ recunoştinţa mea la Domnul prin cuvintele Maicii sale preasfinte, sub a cărei ocrotire am aşezat ministerul meu petrin: Totus tuus!

Octombrie 2002 – octombrie 2003: Anul Rozariului

3. De aceea, continuând reflecţia oferită în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, în care am invitat poporul lui Dumnezeu, după experienţa jubiliară, să „pornim din nou de la Cristos” [6], am simţit nevoia de a dezvolta o reflecţie asupra Rozariului, ca o încununare mariană a aceleiaşi scrisori apostolice, pentru a îndemna la contemplarea chipului lui Cristos în compania şi la şcoala Maicii sale preasfinte. A recita Rozariul nu înseamnă de fapt altceva decât a contempla împreună cu Maria chipul lui Cristos. Pentru a da o mai mare relevanţă acestei invitaţii, cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la amintita enciclică a lui Leon al XIII-lea, doresc ca în anul care urmează această rugăciune să fie propusă şi valorificată în mod special în diferitele comunităţi creştine. Proclam, de aceea, anul care ţine dintre luna octombrie a acestui an până în luna octombrie 2003, Anul Rozariului.

Încredinţez această indicaţie pastorală iniţiativei fiecărei comunităţi ecleziale. Prin ea nu intenţionez să complic, ci mai degrabă să integrez şi să consolidez planurile pastorale ale Bisericilor locale. Am încredere că ea va fi primită cu generozitate şi cu disponibilitate. Rozariul, dacă este redescoperit în deplina sa semnificaţie, conduce la însuşi nucleul vieţii creştine şi oferă o ocazie spirituală şi pedagogică, pe cât de comună pe atât de fecundă, pentru contemplaţia personală, pentru formarea poporului lui Dumnezeu şi pentru noua evanghelizare. Îmi face plăcere să subliniez aceasta şi în amintirea plină de bucurie a unui alt eveniment: 40 de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic Vatican II (11 octombrie 1962), „marele har” oferit de spiritul lui Dumnezeu pentru Biserica din timpul nostru [7].

Obiecţii la Rozariu

4. Oportunitatea unei astfel de iniţiative rezultă din diferite consideraţii. Prima se referă la necesitatea de a face faţă unei anumite crize a acestei rugăciuni care, în actualul context istoric şi teologic, riscă să fie pe nedrept lipsită de valoarea sa şi de aceea tot mai rar propusă noilor generaţii. Sunt unii care cred că centralitatea liturgiei, pe drept subliniată de Conciliul Ecumenic Vatican II, are drept consecinţă necesară o diminuare a importanţei Rozariului. În realitate, aşa cum preciza Paul al VI-lea, această rugăciune nu numai că nu se opune liturgiei, ci chiar o şi sprijină, deoarece o introduce şi-i devine ecou, permiţând trăirea ei interiorizată, culegându-i roadele în viaţa de toate zilele.

Poate că sunt unii care se tem că este întrucâtva neecumenică, datorită caracterului ei distinct marian. În realitate, ea se situează în cel mai clar orizont al cultului Maicii Domnului, aşa cum l-a trasat Conciliul: un cult orientat spre centrul cristologic al credinţei creştine, astfel încât, „prin cinstirea Mamei, Fiul […] să fie cunoscut, iubit, preamărit cum se cuvine” [8]. Dacă este descoperit în mod corespunzător, Rozariul este un ajutor, şi nu un obstacol în calea ecumenismului!

Calea contemplării

5. Însă motivul cel mai important pentru a propune din nou cu tărie practicarea Rozariului este faptul că el constituie un mijloc foarte valid pentru a favoriza printre credincioşi acea îndatorire de a contempla misterul creştin pe care am propus-o în scrisoarea apostolică Novo millennio ineuntedrept adevărată şi reală „pedagogie a sfinţeniei”: „Este necesar un creştinism care să se distingă înainte de toate prin arta rugăciunii [9]. Deoarece în cultura contemporană, în ciuda atâtor contradicţii, apare o nouă chemare la spiritualitate, datorată şi influenţelor altor religii, comunităţile noastre trebuie să devină mai mult ca oricând „autentice «şcoli» de rugăciune” [10].

Rozariul se situează în cea mai bună şi mai verificată tradiţie a contemplării creştine. Dezvoltându-se în Occident, este o rugăciune tipic meditativă şi corespunde într-un fel „rugăciunii inimii” sau „rugăciunii lui Isus”, încolţită în „humus”-ul Orientului creştin.

Rugăciune pentru pace şi pentru familie

6. Pentru a da o mai mare actualitate relansării Rozariului să adăugăm câteva circumstanţe istorice. Prima dintre ele este urgenţa de a invoca de la Dumnezeu darul păcii. Rozariul a fost propus de mai multe ori de predecesorii mei şi de mine însumi ca rugăciune pentru pace. La începutul unui mileniu, care a debutat cu acele cutremurătoare scene ale atentatului de la 11 septembrie 2001 şi care înregistrează zilnic în multe părţi ale lumii noi scene de sânge şi violenţă, a redescoperi Rozariul înseamnă a pătrunde în contemplarea misterului aceluia care „…este pacea noastră, din cele două lumi, Israel şi păgânii, a făcut un singur popor; prin moartea sa pe cruce, el a făcut să cadă ceea ce îi despărţea, adică zidul urii” (Ef 2,14). Aşadar, nu ne putem ruga Rozariul fără să ne simţim implicaţi într-o angajare concretă în slujba păcii, cu o atenţie deosebită faţă de ţara lui Isus, atât de încercată încă şi atât de dragă inimii creştine.

O urgenţă similară de angajare şi de rugăciune este legată de o altă problemă critică a timpului nostru, cea a familiei, celula societăţii, asaltată mereu de forţe de dezagregare la nivel ideologic şi practic, care provoacă temeri pentru viitorul acestei instituţii fundamentale la care nu se poate renunţa şi, o dată cu ea, pentru destinul întregii societăţi. Relansarea Rozariului în familiile creştine, în cadrul unei mai largi pastoraţii a familiei, se propune ca ajutor eficient pentru a stăvili efectele devastatoare ale acestei crize actuale.

„Iată mama ta!” (In 19,27)

7. Multe semne arată cât de mult doreşte sfânta Fecioară să-şi arate şi astăzi, tocmai prin această rugăciune, grija maternă căreia Mântuitorul aflat pe cruce i-a încredinţat, prin persoana ucenicului iubit, pe toţi fiii Bisericii: „Femeie, iată fiul tău!” (In 19,26). Sunt cunoscute diferitele situaţii, din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, în care Maica lui Cristos şi-a făcut simţită prezenţa şi şi-a făcut auzit glasul pentru a îndemna poporul lui Dumnezeu la această formă de rugăciune contemplativă. Doresc să amintesc în mod deosebit, datorită puternicei influenţe pe care o au în viaţa creştinilor şi datorită recunoaşterii autorizate pe care au primit-o din partea Bisericii, apariţiile de la Lourdes şi de la Fatima [11], ale căror sanctuare sunt vizitate de numeroşi pelerini, în căutarea alinării suferinţei şi a speranţei.

Pe urmele mărturisitorilor

8. Ar fi imposibil să enumerăm imensa mulţime a sfinţilor care au aflat în Rozariu o cale autentică de sfinţenie. Va fi suficient să-l amintim pe sfântul Ludovic M. Grignion de Montfort, autor al unei preţioase lucrări despre Rozariu [12], şi, mai aproape de noi, pe Padre Pio din Pietrelcina, pe care am avut recent bucuria să-l canonizez. O carismă deosebită a avut-o, apoi, ca un adevărat apostol al Rozariului, fericitul Bartolo Longo. Drumul său de sfinţenie se baza pe o inspiraţie pe care o auzea în adâncul inimii: „Cine răspândeşte Rozariul este mântuit!” [13] Drept urmare, el s-a simţit chemat să construiască la Pompei un lăcaş dedicat Fecioarei sfântului Rozariu pe fundalul ruinelor vechii cetăţi, unde mesajul creştin ajunsese cu puţin înainte de a fi acoperită, în 79 d.C., de erupţia Vezuviului, şi care a apărut câteva secole mai târziu, din propria cenuşă, pentru a da mărturie despre luminile şi umbrele civilizaţiei clasice.

Prin întreaga sa operă şi îndeosebi prin cele „cincisprezece sâmbete”, Bartolo Longo a dezvoltat sufletul cristologic şi contemplativ al Rozariului, aflând o încurajare şi un sprijin deosebit în Leon al XIII-lea, „papa Rozariului”.

I.
CONTEMPLÂNDU-L PE CRISTOS CU MARIA

Un chip strălucitor ca soarele

9. „Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor şi chipul lui strălucea ca soarele…” (Mt 17,2). Scena evanghelică a schimbării la faţă a lui Cristos, în care cei trei apostoli Petru, Iacob şi Ioan par răpiţi de frumuseţea Mântuitorului, poate fi considerată o icoană a contemplaţiei creştine. A aţinti privirea asupra chipului lui Cristos, a recunoaşte misterul în itinerarul comun şi dureros al firii sale omeneşti, până la a nota străfulgerarea sa manifestată definitiv în Domnul Înviat, ce stă în glorie la dreapta Tatălui: aceasta este misiunea fiecărui ucenic al lui Cristos; este, aşadar, şi misiunea noastră. Contemplând acest chip, ne deschidem pentru a primi misterul vieţii trinitare, pentru a experimenta mereu într-o manieră nouă iubirea Tatălui şi pentru a ne face părtaşi de bucuria Duhului Sfânt. Se împlineşte astfel şi pentru noi cuvântul sfântului Paul: „Privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem transformaţi în acelaşi chip al lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18).

Maria, model de contemplare

10. Contemplarea lui Cristos are în Maria un model de neîntrecut. Chipul Fiului îi aparţine în mod deosebit. În sânul ei s-a format, luând din ea şi o asemănare umană care evocă o intimitate spirituală desigur şi mai mare. Nimeni nu s-a dedicat contemplării chipului lui Cristos cu tot atâta stăruinţă ca Maria. Privirea inimii ei se concentrează într-un anume fel asupra lui deja la Buna-Vestire, atunci când îl concepe prin lucrarea Duhului Sfânt; în lunile următoare începe să simtă prezenţa lui şi să-i prevadă trăsăturile. Când în sfârşit îi dă naştere la Betleem, chiar şi ochii ei trupeşti se îndreaptă cu gingăşie asupra chipului Fiului, în timp ce-l înfaşă şi-l aşază în iesle (cf. Lc2,7).

De atunci, privirea ei, mereu plină de uimire şi adoraţie, nu avea să se mai dezlipească de el. Va fi o privire întrebătoare, ca în episodul regăsirii în templu: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aceasta?” (Lc 2,48); va fi în unele cazuri o privire pătrunzătoare, capabilă să citească în lăuntrul lui Isus, până la a percepe sentimentele lui cele mai tainice şi a-i ghici alegerile, ca la Cana (cf. In 2,5); alteori va fi o privire îndurerată, mai ales sub cruce, unde va fi din nou, într-un fel, privirea „celei ce trebuie să nască”, deoarece Maria nu se va limita să împartă doar pătimirea şi moartea unului-născut, dar îl va primi pe noul fiu încredinţat ei în ucenicul iubit (cf. In 19,26-27); în dimineaţa Paştelui va fi o privire care străluceşte de bucuria învierii şi, în fine, o privire arzătoare prin revărsarea Duhului în ziua Rusaliilor (cf. Fap 1,14).

Amintirile Mariei

11. Maria trăieşte cu privirea aţintită asupra lui Cristos şi preţuieşte fiecare cuvânt al lui: „Păstra toate aceste cuvinte, cumpănindu-le în inima sa” (Lc 2,19; cf. 2,51). Amintirile despre Isus, întipărite în sufletul ei, au însoţit-o în fiecare împrejurare, făcând-o să străbată cu gândul diferite momente ale vieţii sale alături de Fiul. Tocmai acele amintiri au constituit, într-un fel, „Rozariul” pe care ea însăşi l-a recitat în mod constant în zilele vieţii sale pământeşti.

Chiar şi acum, printre imnurile de bucurie ale Ierusalimului ceresc, motivele recunoştinţei şi ale laudei ei rămân neschimbate. Ele sunt cele care inspiră grija sa maternă faţă de Biserica peregrină, în care ea continuă să depene firul „istorisirii” ei evanghelizatoare. Maria propune în mod continuu credincioşilor „misterele” Fiului său, cu dorinţa ca acestea să fie contemplate, ca să poată descătuşa întreaga lor putere mântuitoare. Atunci când recită Rozariul, comunitatea creştină intră în sintonie cu amintirea şi cu privirea Mariei.

Rozariul, rugăciune contemplativă

12. Rozariul, tocmai plecând de la experienţa Mariei, este o rugăciune evident contemplativă. Lipsit de această dimensiune, şi-ar pierde sensul, după cum sublinia Paul al VI-lea: „Fără contemplaţie, Rozariul este trup fără suflet, iar recitarea lui riscă să devină o repetare mecanică de formule şi să se împotrivească avertismentului lui Isus: «Când vă rugaţi, nu spuneţi vorbe multe ca păgânii. Ei îşi închipuie că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi» (Mt 6,7). Prin natura sa recitarea Rozariului cere un ritm liniştit şi o oarecare zăbovire de reflecţie, care să favorizeze în cel care se roagă meditarea misterelor vieţii Domnului, privite prin inima aceleia care a fost cea mai aproape de Domnul, şi dezvăluie bogăţii de nepătruns” [14].

Merită să ne oprim asupra acestui gând profund al lui Paul al VI-lea, pentru a scoate în evidenţă câteva dimensiuni ale Rozariului care îi definesc mai bine caracterul propriu de contemplaţie cristologică.

A ne aminti de Cristos împreună cu Maria

13. Contemplarea Mariei este înainte de toate o amintire. Este necesar însă să înţelegem acest cuvânt în sensul biblic al amintirii (zakar), care actualizează lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii. Biblia este istorisirea evenimentelor mântuitoare, care culminează în Cristos însuşi. Aceste evenimente nu sunt doar un „ieri”; sunt şi un „astăzi” al mântuirii. Această actualizare se realizează în mod deosebit în liturgie: ceea ce Dumnezeu a împlinit cu secole în urmă nu-i priveşte doar pe martorii direcţi ai evenimentelor, ci ajunge prin darul harului său la omul din orice timp. Acest lucru este valabil, într-un anumit fel, şi pentru orice altă abordare devoţională a acelor evenimente: „a ni le aminti”, într-o atitudine de credinţă şi de iubire, înseamnă a ne deschide harului pe care Cristos ni l-a dobândit prin misterele vieţii, morţii şi învierii sale.

De aceea, subliniind pe linia Conciliului Vatican II că liturgia, ca exercitare a ministerului sacerdotal al lui Cristos şi ca act de cult public, este „culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei” [15], este necesar să amintim şi faptul că viaţa spirituală „nu se poate reduce numai la participarea la liturgia sacră. Într-adevăr, deşi creştinul e chemat să se roage în comun, trebuie şi să intre în camera sa pentru a se ruga Tatălui în ascuns (cf. Mt 6,6); ba chiar, după învăţătura apostolului, trebuie să se roage fără încetare (cf. 1Tes 5,17)” [16]. Rozariul se situează, cu o particularitate proprie, în această paletă largă a rugăciunii „continue”, şi dacă liturgia, acţiunea lui Cristos şi a Bisericii, este acţiune mântuitoare prin excelenţă, Rozariul, ca meditare cu Maria la Cristos, este contemplaţie mântuitoare. De fapt, adâncirea în misterele vieţii Mântuitorului face posibil ca tot ceea ce el a împlinit şi ceea ce liturgia actualizează să fie asimilate în profunzime şi să modeleze existenţa.

A-l cunoaşte pe Cristos de la Maria

14. Cristos este Învăţătorul prin excelenţă, revelatorul şi revelaţia. Nu este vorba doar de a cunoaşte ceea ce el a învăţat, ci de a-l „cunoaşte pe el”. Dar care învăţătoare este mai expertă ca Maria în acest domeniu? Dacă, din punct de vedere divin, Duhul este învăţătorul interior care ne conduce la adevărul deplin al lui Cristos (cf. In 14,26; 15,26; 16,13), printre fiinţele omeneşti, nimeni nu-l cunoaşte pe Cristos mai bine ca ea, nimeni nu ne poate iniţia mai bine decât Maria în cunoaşterea adâncă a misterului său.

Primul dintre „semnele” înfăptuite de Isus – schimbarea apei în vin la nunta din Cana – ne-o prezintă pe Maria tocmai în rolul ei de învăţătoare, în timp ce îi îndeamnă pe slujitori să urmeze dispoziţiile lui Cristos (cf. In 2,5). Şi ne putem imagina că ea a îndeplinit o astfel de funcţie pentru ucenici după Înălţarea lui Isus, când a rămas împreună cu ei în aşteptarea Duhului Sfânt şi i-a întărit în prima lor misiune. Trecând împreună cu Maria prin scenele Rozariului este ca şi cum am învăţa la „şcoala” Mariei să-l citim pe Cristos, pentru a-i pătrunde tainele, pentru a înţelege mesajul său.

Şcoala Mariei este cu atât mai eficientă cu cât ne gândim că ea o dezvoltă dobândindu-ne belşug de haruri de la Duhul Sfânt şi ne propune totodată exemplul „pelerinajului credinţei” [17], în care este o excelentă învăţătoare. În faţa fiecărui mister al Fiului, ea ne invită, ca la Buna-Vestire, să ne punem cu umilinţă întrebările care ne deschid spre lumină, pentru a încheia mereu prin ascultarea în credinţă: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

A deveni asemenea lui Cristos împreună cu Maria

15. Spiritualitatea creştină are drept caracteristică specifică angajarea ucenicului de a deveni pe deplin asemenea Învăţătorului său (cf. Rom 8,29; Fil 3,10.21). Revărsarea Duhului de la Botez îl introduce pe creştin precum o mlădiţă în viţa care este Cristos (cf. In 15,5), îl face membru al trupului său mistic (cf. 1Cor 12,12; Rom 12,5). Cu toate acestea, acestei unităţi de la început trebuie să-i corespundă un itinerar de asimilare crescândă a lui, care să orienteze din ce în ce mai mult comportamentul ucenicului după „logica” lui Cristos: „Să fie în voi acelaşi gând care era şi în Cristos Isus” (Fil 2,5). Este necesar, conform cuvintelor apostolului, „să ne îmbrăcăm în Cristos” (cf. Rom 13,14; Gal 3,27).

În itinerarul spiritual al Rozariului, bazat pe contemplaţia continuă – în prezenţa Mariei – a chipului lui Cristos, acest ideal exigent de a deveni asemenea lui este urmat cu ajutorul unei relaţii pe care am putea-o numi „amicală”. Ea ne introduce în mod natural în viaţa lui Cristos şi ne face oarecum părtaşi sentimentelor lui. În acest sens, fericitul Bartolo Longo spunea: „Aşa cum doi prieteni care se întâlnesc des ajung să semene chiar şi în obiceiuri, tot la fel şi noi, conversând în mod familiar cu Isus şi cu Fecioara, meditând misterele Rozariului şi trăind împreună aceeaşi viaţă în sfânta Împărtăşanie, putem să devenim, atât cât ne permite nimicnicia noastră, asemenea lor, şi să învăţăm de la aceste extraordinare modele să trăim în mod umil, sărac, retras, răbdător şi desăvârşit” [18].

Prin acest proces de devenire asemenea lui Cristos, în Rozariu, noi ne încredinţăm în mod deosebit acţiunii materne a sfintei Fecioare. Cea care este născătoarea lui Cristos, în timp ce ea însăşi aparţine Bisericii ca „membru ales şi cu totul deosebit” [19], în acelaşi timp este şi „Maica Bisericii”. În această calitate ea „dă naştere” mereu la fii pentru trupul mistic al Fiului. Face acest lucru prin mijlocirea sa, implorând pentru ei revărsarea inepuizabilă a Duhului. Ea este icoana perfectă a maternităţii Bisericii.

Rozariul ne duce în mod mistic alături de Maria preocupată să urmărească creşterea umană a lui Cristos în casa din Nazaret. Acest lucru îi permite să ne educe şi să ne modeleze cu aceeaşi grijă, până ce Cristos „se va forma” în noi în mod deplin (cf. Gal 4,19). Această acţiune a Mariei, fundamentată în totalitate pe cea a lui Cristos şi subordonată ei în mod radical, „nu împiedică în nici un fel unirea directă a credincioşilor cu Cristos, ci o înlesneşte” [20]. Acesta este principiul luminos exprimat de Conciliul Vatican II, pe care l-am experimentat atât de puternic în viaţa mea, făcând din el fundamentul motoului meu episcopal: Totus tuus [21]. Un moto, după cum se ştie, inspirat din învăţătura sfântului Alois Maria Grignion de Montfort, care explica astfel rolul Mariei în procesul de devenire asemenea lui Cristos a fiecăruia dintre noi: „Întreaga noastră perfecţiune constă în a deveni asemenea lui Isus Cristos, uniţi şi consacraţi lui. De aceea, cea mai perfectă dintre toate devoţiunile este în mod incontestabil aceea care ne face asemenea lui Isus Cristos, ne uneşte şi ne consacră lui cât mai desăvârşit. Acum, Maria fiind creatura cea mai asemănătoare lui Isus Cristos, rezultă că, dintre toate devoţiunile, aceea care consacră şi aseamănă cel mai mult un suflet cu Domnul nostru este devoţiunea către Maria, Maica sa sfântă, şi cu cât un suflet va fi consacrat ei, cu atât mai mult va fi consacrat lui Isus Cristos” [22]. Nicăieri nu apar atât de profund unite viaţa lui Cristos şi cea a Mariei ca în Rozariu. Maria nu trăieşte decât în Cristos şi pentru Cristos!

A ne ruga lui Cristos împreună cu Maria

16. Cristos ne-a invitat să ne adresăm lui Dumnezeu cu insistenţă şi încredere pentru a fi ascultaţi: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Mt 7,7). Fundamentul acestei eficacităţi a rugăciunii este bunătatea Tatălui, dar şi mijlocirea lui Cristos însuşi la Tatăl (cf. 1In 2,1) şi acţiunea Duhului Sfânt, care „mijloceşte pentru noi” după planurile lui Dumnezeu (cf. Rom 8,26-27). Noi, de fapt, „nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Rom 8,26) şi uneori nu suntem ascultaţi deoarece „cerem greşit” (cf. Iac 4,2-3).

Maria intervine cu mijlocirea sa maternă în sprijinul rugăciunii pe care Cristos şi Duhul o fac să izvorască în inima noastră. „Rugăciunea Bisericii este ca şi purtată de rugăciunea Mariei” [23]. De fapt, dacă Isus, unicul mijlocitor, este calea rugăciunii noastre, Maria, reflectarea pură a lui, ne arată calea, şi, „pornind de la această cooperare deosebită a Mariei cu acţiunea Duhului Sfânt, Bisericile au dezvoltat rugăciunea către sfânta Maică a lui Dumnezeu, axând-o asupra persoanei lui Cristos, manifestată în misterele sale” [24]. La nunta din Cana, Evanghelia arată tocmai eficacitatea mijlocirii Mariei, care devine pe lângă Isus purtătorul de cuvânt al nevoilor omeneşti: „Nu mai au vin” (In 2,3).

Rozariul este totodată meditaţie şi rugăminte. Implorarea insistentă a Maicii lui Dumnezeu se bazează pe încrederea că mijlocirea sa maternă poate obţine totul de la inima Fiului. Ea este „atotputernică prin har” [25], după cum spunea în Rugăciunea către Fecioara fericitul Bartolo Longo, cu o expresie îndrăzneaţă, care trebuie bine înţeleasă. Aceasta este o certitudine care, plecând de la Evanghelie, s-a consolidat tot mai mult prin experienţa poporului creştin. Marele poet Dante interpretează acest lucru în mod admirabil, în sintonie cu sfântul Bernard, când cântă: „Femeie, atât de mare eşti şi-atât de preţioasă, / că cine har voieşte şi nu vine la tine, / vrea ca dorinţa-i să zboare fără aripi” [26]. În Rozariu, Maria, templu al Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35), în timp ce e implorată de noi, vine pentru noi în faţa Tatălui, care a copleşit-o cu har, şi a Fiului, născut din sânul ei, rugându-se împreună cu noi şi pentru noi.

A-l vesti pe Cristos împreună cu Maria

17. Rozariul este şi un itinerar de vestire şi de aprofundare, în care misterul lui Cristos este prezentat în mod continuu la diferite niveluri ale experienţei creştine. Este vorba despre o prezentare de rugăciune şi de contemplaţie, care urmăreşte să îl modeleze pe ucenic după inima lui Cristos. De fapt, dacă în recitarea Rozariului toate elementele necesare unei mijlociri eficiente sunt puse în valoare în mod corespunzător, rezultă de aici, în special în celebrarea comunitară din parohii şi sanctuare, o oportunitate semnificativă de cateheză de care păstorii trebuie să ştie să profite. Fecioara Rozariului continuă şi în acest fel opera sa de vestire a lui Cristos. Istoria Rozariului arată că această rugăciune a fost folosită în mod deosebit de dominicani, într-un moment dificil pentru Biserică din cauza răspândirii ereziei. Astăzi ne aflăm în faţa unor noi provocări. De ce să nu luăm în mână rozariul cu credinţa celor care ne-au precedat? Rozariul îşi păstrează întreaga sa putere şi rămâne un instrument de nelipsit din bagajul pastoral al oricărui bun evanghelizator.

II.
MISTERELE LUI CRISTOS – MISTERELE MAICII SALE

Rozariul, „compendiu al Evangheliei”

18. Pentru a fi introduşi în contemplarea chipului lui Cristos trebuie să ascultăm, în Duh, glasul Tatălui, deoarece „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl” (Mt 11,27). În apropiere de Cezareea lui Filip, în faţa mărturisirii lui Petru, Isus va preciza izvorul unei atât de clare intuiţii a identităţii sale: „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl meu, care este în ceruri” (Mt 16,17). Este necesară, aşadar, revelaţia. Pentru a o primi însă, este absolut necesar să fim dispuşi să ascultăm: „Numai experienţa tăcerii şi a rugăciunii oferă cadrul potrivit în care se poate maturiza şi dezvolta cunoaşterea cea mai adevărată, mai fidelă şi mai coerentă a acestui mister”[27].

Rozariul este unul dintre itinerarele tradiţionale ale rugăciunii creştine orientat spre contemplarea chipului lui Cristos. Papa Paul al VI-lea l-a descris astfel: „Rugăciune evanghelică, centrată pe misterul întrupării răscumpărătoare, Rozariul este, aşadar, o rugăciune cu orientare evident cristologică. Într-adevăr, elementul său caracteristic – repetarea ca într-o litanie a rugăciunii «Bucură-te, Marie» – devine şi el o laudă neîntreruptă adusă lui Cristos, subiect ultim al vestirii îngerului şi al salutului mamei Botezătorului: «Binecuvântat este rodul trupului tău» (Lc 1,42). Mai mult: repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie constituie baza pe care se dezvoltă contemplarea misterelor: Isus pe care îl aminteşte fiecare Bucură-te, Marie este acelaşi pe care ni-l propune succesiunea misterelor, rând pe rând, Fiul al lui Dumnezeu şi al Fecioarei” [28].

O integrare oportună

19. Rozariul, aşa cum s-a consolidat în practica cea mai comună, confirmată de autoritatea eclezială, indică doar câteva dintre misterele vieţii lui Cristos. Această selecţie a fost impusă de structura originară a acestei rugăciuni, care a fost organizată în baza numărului 150, corespunzător numărului psalmilor.

Consider totuşi că, pentru a intensifica substanţa cristologică a Rozariului, este oportună o integrare care, deşi este lăsată la libera valorificare a fiecăruia în parte şi a comunităţilor, să permită şi includerea misterelor vieţii publice a lui Cristos de la Botez până la pătimire. În spaţiul acestor mistere pe care le contemplăm se găsesc de fapt aspecte importante ale persoanei lui Cristos ca revelator definitiv al lui Dumnezeu. El este acela care, declarat Fiu preaiubit al Tatălui la Botezul în Iordan, vesteşte venirea împărăţiei, dă mărturie despre ea prin fapte şi îi proclamă exigenţele. În anii vieţii publice, misterul lui Cristos se arată într-un mod cu totul deosebit ca mister de lumină: „Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (In 9,5).

Pentru ca Rozariul să poată fi numit pe deplin un „compendiu al Evangheliei”, este potrivit ca, după ce am amintit întruparea şi viaţa ascunsă a lui Cristos (misterele de bucurie), şi, înainte de a ne opri la suferinţele patimii (misterele de durere) şi la gloria învierii (misterele de slavă), să medităm şi asupra unor momente deosebit de semnificative ale vieţii publice (misterele de lumină). Această integrare a noilor mistere, fără a prejudicia nici un aspect esenţial al structurii tradiţionale a acestei rugăciuni, urmăreşte să ne facă să o trăim, în spiritualitatea creştină, cu un interes reînnoit, ca pe o adevărată introducere în profunzimea inimii lui Cristos, abis de bucurie şi de lumină, de durere şi de slavă.

Misterele de bucurie

20. Primul ciclu, acela al „misterelor de bucurie”, este caracterizat de bucuria care iradiază din evenimentul Întrupării. Acest lucru este evident încă de la Buna-Vestire, când salutul îngerului Gabriel către Fecioara din Nazaret se leagă de invitaţia la bucuria mesianică: „Bucură-te, Marie”. Spre această vestire se îndreaptă întreaga istorie a mântuirii, ba chiar, într-un anumit fel, însăşi istoria omenirii. De fapt, dacă planul Tatălui este acela de a recapitula toate în Cristos (cf. Ef 1,10), într-un anumit fel întreaga lume este atinsă de bunăvoinţa divină cu care Tatăl se apleacă asupra Mariei pentru a o face Mama Fiului său. La rândul ei, întreaga omenire este cuprinsă în fiat-ul prin care ea consimte cu promptitudine la voinţa lui Dumnezeu.

Sub semnul bucuriei se află apoi şi scena întâlnirii cu Elisabeta, când însuşi glasul Mariei şi prezenţa lui Cristos în sânul ei îl fac pe Ioan „să tresalte de bucurie” (cf. Lc 1,44). Învăluită în bucurie este scena din Betleem, în care naşterea pruncului dumnezeiesc, Mântuitorul lumii, este cântată de îngeri şi vestită păstorilor ca „o mare bucurie” (Lc 2,10).

Ultimele două mistere, deşi păstrează această notă de bucurie, anticipă semnele dramei. Prezentarea la templu, de fapt, în timp ce exprimă bucuria consacrării şi îl cufundă în extaz pe bătrânul Simeon, înregistrează şi profeţia „semnului de împotriviri” care va fi pruncul pentru Israel şi a sabiei care va străpunge sufletul Maicii sale (cf. Lc 2,34-35). Plin de bucurie şi totodată dramatic este şi episodul cu Isus la templu pe când avea doisprezece ani. Aici el apare în înţelepciunea sa divină, în timp ce ascultă şi pune întrebări, şi se prezintă în mod esenţial ca acela care „învaţă”. Revelarea misterului său de Fiu dăruit cu totul lucrurilor Tatălui este vestirea acelei radicalităţi evanghelice care pune în criză chiar şi relaţiile cele mai dragi ale omului, în faţa exigenţelor absolute ale împărăţiei. Chiar Iosif şi Maria înşişi, neliniştiţi şi înfricoşaţi, „n-au înţeles cele spuse de el” (Lc 2,50).

A medita misterele „de bucurie” înseamnă, aşadar, a intra în motivaţiile ultime şi în semnificaţia profundă a bucuriei creştine. Înseamnă a aţinti privirea asupra dimensiunii concrete a misterului Întrupării şi asupra prevestirii întunecate a misterului suferinţei mântuitoare. Maria ne conduce la a învăţa secretul bucuriei creştine, amintindu-ne că creştinismul este înainte de toate evanghelion, „vestea cea bună”, care-şi are centrul, şi chiar conţinutul, în persoana lui Cristos, Cuvântul făcut trup, unicul Mântuitor al lumii.

Misterele de lumină

21. Trecând de la copilărie şi de la viaţa în Nazaret la viaţa publică a lui Isus, contemplarea ne poartă asupra acelor mistere pe care le putem numi, într-un mod deosebit, „misterele de lumină”. În realitate, întreg misterul lui Cristos este lumină. El este „lumina lumii” (In 8,12). Dar această dimensiune apare în mod deosebit în anii vieţii publice, atunci când el vesteşte evanghelia împărăţiei. Dorind să indic comunităţii creştine cinci momente semnificative – mistere „de lumină” – ale acestei perioade a vieţii lui Cristos, consider că ele pot fi puse în evidenţă: 1. în Botezul în Iordan, 2. în autorevelarea sa la nunta din Cana, 3. în vestirea împărăţiei lui Dumnezeu cu invitaţia la convertire, 4. în schimbarea sa la faţă şi, în fine, 5. în instituirea Euharistiei, expresie sacramentală a misterului pascal.

Fiecare din aceste mistere constituie revelarea împărăţiei prezente deja prin însăşi persoana lui Isus. Un mister de lumină este înainte de toate Botezul în Iordan. În timp ce Cristos coboară în apele râului, el, cel neprihănit, care s-a făcut „păcat” pentru noi (cf. 2Cor 5,21), cerul se deschide şi glasul Tatălui îl proclamă Fiu preaiubit (cf. Mt 3,17 şi versetele paralele), în timp ce Duhul coboară asupra lui pentru a-l investi în misiunea care îl aşteaptă. Mister de lumină este începutul semnelor la Cana (cf. In 2,1-12), când Cristos, schimbând apa în vin, deschide inimile ucenicilor la credinţă prin intervenţia Mariei, prima dintre cei care au crezut. Mister de lumină este predicarea prin care Isus anunţă venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi invită la convertire (cf. Mc 1,15), iertând păcatele celor care se apropie de el cu încredere smerită (cf. Mc 2,3-13; Lc 7,47-48), început al slujirii sale milostive pe care va continua să o exercite până la sfârşitul lumii, îndeosebi prin sacramentul Reconcilierii încredinţat Bisericii sale (cf. In 20,22-23). Mister de lumină prin excelenţă este apoi schimbarea la faţă, care a avut loc, conform tradiţiei, pe Muntele Tabor. Slava dumnezeirii străluceşte pe chipul lui Cristos, în timp ce Tatăl îl descoperă apostolilor extaziaţi pentru ca ei să îl asculte (cf. Lc 9,35 şi versetele paralele) şi să se pregătească să trăiască împreună cu el momentul dureros al pătimirii, pentru a ajunge împreună cu el la bucuria învierii şi la o viaţă transformată de Duhul Sfânt. Mister de lumină este, în fine, instituirea Euharistiei, în care Cristos se dă ca hrană cu trupul şi sângele său sub chipul pâinii şi al vinului, dând mărturie „până la sfârşit” de iubirea sa pentru omenire (In 13,1), pentru a cărei mântuire se va oferi ca jertfă.

În aceste mistere, excluzându-l pe cel din Cana, prezenţa Mariei rămâne în fundal. Evangheliile abia amintesc prezenţa ei ocazională la un moment sau altul din predicarea lui Isus (cf. Mc 3,31-35; In 2,12) şi nu spun nimic de o eventuală prezenţă a ei în Cenacol în momentul instituirii Euharistiei. Dar funcţia pe care o desfăşoară la Cana însoţeşte, într-un anumit fel, întreg drumul lui Cristos. Revelarea, pe care la Botezul în Iordan o face direct Tatăl şi o reia Botezătorul, la Cana se află pe buzele ei şi devine marea recomandare maternă pe care ea o adresează Bisericii din toate timpurile: „Faceţi tot ce vă va spune” (In 2,5). Aceasta este o recomandare care introduce cuvintele şi semnele lui Cristos din timpul vieţii publice, constituind fundalul marian al tuturor „misterelor de lumină”.

Misterele de durere

22. Evangheliile acordă o mare importanţă misterelor de durere ale lui Cristos. Dintotdeauna pietatea creştină, în special în timpul Postului Mare, prin practicarea Căii crucii, s-a oprit asupra momentelor pătimirii, intuind că în ele se găseşte apogeul revelaţiei iubirii şi izvorul mântuirii noastre. Rozariul alege câteva momente din pătimire, făcându-l pe cel care se roagă să îşi aţintească ochii inimii asupra lor şi să le retrăiască. Itinerarul meditativ se deschide cu Ghetsemani, unde Cristos trăieşte un moment plin de teamă în faţa voinţei Tatălui, dinaintea căreia slăbiciunea trupului ar fi fost tentată să se revolte. Aici Cristos se aşază în locul tuturor ispitelor omenirii, şi în faţa tuturor păcatelor omenirii, pentru a-i spune Tatălui: „Nu voia mea, ci voia ta să se facă” (Lc 22,42 şi versetele paralele). Acest „da” al său răstoarnă acel „nu” al protopărinţilor din Eden. Cât l-a costat această adeziune la voinţa Tatălui rezultă din misterele următoare, în care, prin urcarea Calvarului, biciuirea, încununarea cu spini, moartea pe cruce, este aruncat în cea mai mare dispreţuire: Ecce homo!

În această dispreţuire este revelată nu numai iubirea lui Dumnezeu, ci şi însuşi sensul omului. Ecce homo: cel care vrea să îl cunoască pe om, trebuie să ştie să recunoască sensul, originea şi împlinirea în Cristos, Dumnezeu care se înjoseşte din iubire „până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,8). Misterele de durere îl conduc pe credincios să retrăiască moartea lui Isus, aşezându-se sub cruce alături de Maria, pentru a pătrunde împreună cu ea în abisul iubirii lui Dumnezeu pentru om şi pentru a simţi întreaga putere regeneratoare a acesteia.

Misterele de slavă

23. „Contemplarea chipului lui Cristos nu se poate opri la imaginea sa de răstignit. El este Cel Înviat!” [29] Rozariul a exprimat dintotdeauna această cunoaştere a credinţei, invitându-l pe credincios să meargă dincolo de întunericul patimii, pentru a-şi aţinti privirea asupra slavei lui Cristos de la Înviere şi Înălţare. Contemplându-l pe Cel Înviat, creştinul redescoperă motivaţiile propriei credinţe (cf. 1Cor 15,14) şi retrăieşte nu numai bucuria acelora cărora le-a apărut Cristos – a apostolilor, a Mariei Magdalena şi a discipolilor din Emaus -, ci şi bucuria Mariei, care trebuie să fi trăit o experienţă tot atât de intensă a noii existenţe a Fiului glorificat. La această slavă care, o dată cu Înălţarea, l-a aşezat pe Cristos la dreapta Tatălui, va fi înălţată şi ea prin ridicarea la cer, ajungând, printr-un privilegiu deosebit, să anticipe destinul rezervat tuturor celor drepţi prin învierea trupului. Încununată apoi cu slavă – aşa cum apare în ultimul mister de slavă – ea străluceşte ca regină a îngerilor şi a sfinţilor, anticipare şi culme a condiţiei escatologice a Bisericii.

În centrul acestui itinerar de slavă al Fiului şi al Mamei, Rozariul situează, în al treilea mister de slavă, Rusaliile, care arată imaginea Bisericii ca o familie reunită împreună cu Maria, reînsufleţită de revărsarea puternică a Duhului, pregătită să înceapă misiunea evanghelizatoare. Contemplarea acestuia, ca şi a altor mistere de slavă, trebuie să îi conducă pe credincioşi să devină din ce în ce mai conştienţi de noua lor viaţă în Cristos, în interiorul realităţii Bisericii, o existenţă a cărei mare „icoană” o reprezintă scena Rusaliilor. Misterele de slavă alimentează astfel în credincioşi speranţa ţelului escatologic către care ei se îndreaptă ca membri ai poporului lui Dumnezeu, peregrin în istorie. Acest lucru nu poate să nu îi îndemne la a da o mărturie curajoasă despre acea „veste plină de bucurie” care dă sens întregii lor existenţe.

De la „mistere” la „mister”: calea Mariei

24. Aceste cicluri meditative propuse în sfântul Rozariu nu sunt, desigur, exhaustive, dar amintesc esenţialul, făcând sufletul să guste dintr-o cunoaştere a lui Cristos care se inspiră mereu din izvorul pur al textului evanghelic. Fiecare caracteristică a vieţii lui Cristos, aşa cum este relatată de evanghelişti, străluceşte prin acel mister care depăşeşte orice cunoaştere (cf. Ef 3,19). Este misterul Cuvântului întrupat, căci „…în trupul lui, locuieşte toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2,9). De aceea Catehismul Bisericii Catolice insistă atât de mult asupra misterelor lui Cristos, amintind că „totul în viaţa lui Isus este semn al misterului” [30]. Acel „duc in altum” al Bisericii în cel de-al treilea mileniu se măsoară după capacitatea creştinilor de a avea „…toată bogăţia plinătăţii înţelegerii, ca să cunoască misterul lui Dumnezeu: Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Col 2,2-3). Fiecărui botezat îi este adresată dorinţa vie din Scrisoarea către Efeseni: „Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă. Rămâneţi înrădăcinaţi şi întemeiaţi pe iubire, […] şi veţi cunoaşte dragostea lui Cristos, care întrece tot ce se poate cunoaşte. Atunci veţi fi copleşiţi de plinătatea lui Dumnezeu” (3,17-19).

Rozariul se pune în slujba acestui ideal, oferind „secretul” pentru a ne deschide cu mai multă uşurinţă spre o cunoaştere profundă şi angajantă a lui Cristos. L-am putea numi calea Mariei. Este calea exemplului Fecioarei din Nazaret, femeie a credinţei, a tăcerii şi a ascultării. Este totodată calea unei devoţiuni mariane însufleţite de cunoaşterea legăturii inseparabile dintre Cristos şi preasfânta sa Mamă: misterele lui Cristos sunt, într-un anumit sens, şi misterele Maicii sale, chiar şi atunci când nu este implicată în mod direct, prin însuşi faptul că ea trăieşte din el şi pentru el. Însuşindu-ne în Bucură-te, Marie, cuvintele îngerului Gabriel şi ale sfintei Elisabeta, ne simţim mereu îndemnaţi să căutăm din nou în Maria, în braţele şi în inima ei, „binecuvântatul rod al trupului său” (cf. Lc 1,42).

Misterul lui Cristos, „misterul” omului

25. În mărturia mea din 1978 despre Rozariu, pe care am amintit-o deja, ca fiind rugăciunea mea preferată, am exprimat un concept asupra căruia doresc să revin. Am spus atunci că „rugăciunea simplă a Rozariului bate ritmul vieţii omeneşti” [31].

În lumina reflecţiilor dezvoltate până acum asupra misterelor lui Cristos, nu este greu de aprofundat această implicaţie antropologică a Rozariului. Este o implicaţie mai radicală decât pare la prima vedere. Cel care îl contemplă pe Cristos, parcurgând din nou etapele vieţii lui, nu poate să nu descopere în el şi adevărul asupra omului. Aceasta este marea afirmaţie a Conciliului Vatican II, pe care, încă din scrisoarea enciclică Redemptor hominis, am amintit-o de atâtea ori în magisteriul meu: „În realitate, misterul omului este luminat cu adevărat numai în misterul Cuvântului întrupat” [32]. Rozariul ne ajută să ne deschidem spre această lumină. Urmând drumul lui Cristos, în care este „recapitulat” [33], descoperit şi răscumpărat drumul omului, credinciosul se aşază în faţa imaginii omului adevărat. Contemplând naşterea lui, învaţă sacralitatea vieţii; privind spre casa din Nazaret, învaţă adevărul originar despre familie conform planului lui Dumnezeu; ascultându-l pe Învăţător în misterele vieţii sale publice, primeşte lumină pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu şi, urmându-l pe drumul spre Calvar, învaţă sensul suferinţei mântuitoare. În fine, contemplându-l pe Cristos şi pe Maica sa în slavă, vede scopul ultim la care fiecare din noi este chemat să ajungă, dacă se lasă tămăduit şi transformat de Duhul Sfânt. Se poate spune astfel că fiecare mister al Rozariului, dacă este meditat bine, aruncă lumină asupra misterului omului.

În acelaşi timp, prezentarea la această întâlnire cu umanitatea sfântă a Mântuitorului a problemelor, neliniştilor, ostenelilor şi proiectelor care marchează viaţa noastră devine ceva natural. „Încredinţează Domnului grijile tale şi el te va sprijini” (Ps 55,23). A medita cu ajutorul Rozariului înseamnă a încredinţa grijile noastre inimilor milostive a lui Isus şi a Maicii sale. După douăzeci şi cinci de ani, reflectând asupra încercărilor care nu au lipsit nici din exercitarea ministerului meu petrin, doresc să subliniez din nou, ca o invitaţie caldă adresată tuturor de a experimenta personal acest lucru: da, într-adevăr, Rozariul „bate ritmul vieţii omeneşti”, pentru a o armoniza cu ritmul vieţii dumnezeieşti, în comuniunea plină de bucurie a Sfintei Treimi, destin şi aspiraţie fierbinte a existenţei noastre.

III.
PENTRU MINE, A TRĂI ÎNSEAMNĂ CRISTOS

Rozariul, cale de asimilare a misterului

26. Meditarea misterelor lui Cristos este propusă în Rozariu printr-o metodă caracteristică, menită, prin natura sa, să favorizeze asimilarea lor. Este metoda bazată pe repetiţie. Acest lucru este valabil, în primul rând, pentru rugăciunea Bucură-te, Marie, repetată de zece ori la fiecare mister. Dacă este privită cu superficialitate această repetiţie, am putea fi tentaţi să considerăm Rozariul o practică aridă şi plictisitoare. Putem însă ajunge la o cu totul altă apreciere faţă de Rozariu, dacă îl considerăm o expresie a acelei iubiri care nu oboseşte să se întoarcă la persoana iubită cu efuziuni care, deşi sunt asemănătoare ca manifestare, sunt mereu noi datorită sentimentului care le însufleţeşte.

În Cristos, Dumnezeu şi-a asumat cu adevărat „o inimă de carne”. El nu are numai o inimă dumnezeiască, bogată în milostivire şi iertare, ci şi o inimă de om, capabilă să simtă toate vibraţiile iubirii. Dacă am avea nevoie în acest sens de o mărturie evanghelică, nu ne-ar fi greu să o găsim în emoţionantul dialog dintre Cristos şi Petru după Înviere: „Simon, fiul lui Iona, mă iubeşti?” De trei ori este pusă această întrebare, de trei ori este dat răspunsul: „Doamne, tu ştii că te iubesc” (cf. In 21,15-17). Dincolo de semnificaţia specifică a fragmentului, atât de important pentru misiunea lui Petru, nimănui nu îi scapă frumuseţea acestei triple repetiţii, în care cererea insistentă şi răspunsul corespunzător sunt exprimate în termeni foarte cunoscuţi experienţei universale a iubirii omeneşti. Pentru a înţelege Rozariul, trebuie să intrăm în dinamica psihologică proprie iubirii.

Un lucru este clar: dacă repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie se adresează direct Mariei, împreună cu ea şi prin ea actul de iubire se îndreaptă, în definitiv, spre Isus. Repetiţia se alimentează din dorinţa unei conformări tot mai depline cu Cristos, adevăratul „program” al vieţii creştine. Sfântul Paul a enunţat acest program prin cuvinte înflăcărate: „Pentru mine a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig” (Fil 1,21). Şi iarăşi: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Rozariul ne ajută să creştem în această conformare până la atingerea sfinţeniei.

O metodă valabilă…

27. Nu trebuie să ne surprindă faptul că relaţia cu Cristos poate beneficia de ajutorul unei metode. Dumnezeu se dezvăluie omului respectând modul de a fi al naturii noastre şi ritmurile sale vitale. De aceea, spiritualitatea creştină, deşi cunoaşte formele cele mai sublime ale tăcerii mistice, în care toate imaginile, cuvintele şi gesturile sunt oarecum depăşite de intensitatea unei uniri inefabile a omului cu Dumnezeu, este marcată în mod normal de implicarea întregii persoane, în complexitatea realităţii sale psiho-fizice şi relaţionale.

Acest lucru apare în mod evident în liturgie. Sacramentele şi sacramentaliile sunt structurate printr-o serie de rituri, care fac apel la diferitele dimensiuni ale persoanei. Chiar şi rugăciunea neliturgică exprimă aceeaşi exigenţă. Acest lucru îl confirmă faptul că, în Orient, rugăciunea cea mai caracteristică a meditaţiei cristologice, aceea axată pe cuvintele: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” [34], este legată în mod tradiţional de ritmul respiraţiei, care, în timp ce favorizează perseverenţa în invocaţie, asigură oarecum o consistenţă fizică dorinţei ca Isus Cristos să devină suflarea, sufletul şi „totul” vieţii.

care totuşi poate fi îmbunătăţită

28. Am amintit, în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, că astăzi există şi în Occident o reînnoită nevoie de meditaţie, care îşi află uneori în alte religii modalităţi mai atrăgătoare [35]. Există creştini care, din cauza faptului că îşi cunosc prea puţin tradiţia contemplativă creştină, se lasă seduşi de aceste propuneri. Acestea, deşi conţin elemente pozitive care se pot integra uneori în experienţa creştină, ascund adesea un fundal ideologic inacceptabil. Şi în acele experienţe este în vogă o metodologie care, urmărind scopul unei concentrări spirituale înalte, foloseşte tehnici cu caracter psiho-fizic, repetitive şi simbolice. Rozariul se situează în acest cadru universal al fenomenologiei religioase, dar se distinge prin caracteristici proprii, care corespund exigenţelor tipice specificităţii creştine.

De fapt, Rozariul nu este decât o metodă de contemplaţie. Ca metodă, trebuie utilizat în vederea scopului şi nu poate deveni scop în sine. Cu toate acestea, fiind rodul unei experienţe de secole, nici metoda nu trebuie subestimată. În sprijinul ei vine experienţa a numeroşi sfinţi. Acest lucru nu exclude însă faptul că metoda poate fi îmbunătăţită. Tocmai acest lucru îl urmăreşte integrarea, în ciclul misterelor, a noii serii a mysteria lucis, împreună cu unele sugestii legate de recitare, pe care le propun în această scrisoare. Prin ele, respectând structura bine consolidată a acestei rugăciuni, doresc să îi ajut pe credincioşi să o înţeleagă în aspectele sale simbolice, în sintonie cu cerinţele vieţii de zi cu zi. Fără aceasta, există riscul ca Rozariul nu numai să nu aducă roadele spirituale dorite, ci chiar ca şiragul, pe care ne-am obişnuit să ne rugăm, să sfârşească prin a fi considerat un fel de amuletă sau obiect magic, cu o radicală deformare a sensului şi a funcţiei sale.

Enunţarea misterului

29. A enunţa misterul şi a folosi poate o icoană care să îl reprezinte, înseamnă oarecum a deschide un scenariu asupra căruia să ne concentrăm atenţia. Cuvintele conduc imaginaţia şi sufletul spre acel episod sau moment deosebit din viaţa lui Cristos. În spiritualitatea care s-a dezvoltat în Biserică, atât venerarea icoanelor cât şi devoţiunile bogate în elemente sensibile, precum şi însăşi metoda propusă de sfântul Ignaţiu de Loyola în exerciţiile spirituale, au recurs la elementul vizual şi imaginativ (acel compositio loci), considerându-l de mare ajutor pentru favorizarea concentrării sufletului asupra misterului. Pe de altă parte, aceasta este o metodologie care corespunde însăşi logicii Întrupării: Dumnezeu a dorit să ia, în Isus, trăsături omeneşti. Prin realitatea sa trupească noi suntem conduşi să intrăm în contact cu misterul său divin.

La această nevoie de a concretiza răspunde şi enunţarea diferitelor mistere ale Rozariului. Desigur, ele nu înlocuiesc Evanghelia şi nici nu amintesc toate paginile ei. De aceea, Rozariul nu înlocuieşte lectio divina, dimpotrivă o presupune şi o promovează. Misterele meditate în Rozariu, împreună cu adăugarea acestor mysteria lucis, se limitează la elementele fundamentale ale vieţii lui Cristos, sufletul însă poate cuprinde cu uşurinţă restul Evangheliei, mai ales atunci când Rozariul este recitat în momente speciale de reculegere îndelungată.

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu

30. Pentru a da un fundament biblic şi o mai mare profunzime meditaţiei, este util ca enunţarea misterului să fie urmată de proclamarea unui fragment biblic corespunzător care, în funcţie de circumstanţe, poate fi mai mult sau mai puţin amplu. Alte cuvinte, de fapt, nu pot avea niciodată eficacitatea specifică cuvântului inspirat. Acesta trebuie ascultat cu certitudinea că este cuvântul lui Dumnezeu, rostit pentru astăzi şi „pentru mine”.

Primit astfel, el intră în metodologia de repetiţie a Rozariului fără a provoca plictiseala care ar putea fi cauzată de simpla amintire a unei informaţii deja bine cunoscute. Nu, nu este vorba de a ne aminti o informaţie, ci de a-l lăsa pe Dumnezeu „să vorbească”. În anumite ocazii solemne şi comunitare, acest cuvânt poate fi ilustrat în mod corespunzător printr-un scurt comentariu.

Tăcerea

31. Ascultarea şi meditaţia se hrănesc din tăcere. Este potrivit ca, după enunţarea misterului şi proclamarea cuvântului, să ne oprim pentru un timp corespunzător pentru a ne aţinti privirea asupra misterului meditat, înainte de a începe rugăciunea vocală. Redescoperirea valorii tăcerii este unul dintre secretele practicării contemplaţiei şi a meditaţiei. Într-o societate puternic marcată de tehnologie şi de mass-media, tăcerea devine un lucru din ce în ce mai greu de atins. Aşa cum în liturgie sunt recomandate momente de tăcere, şi în recitarea Rozariului este potrivită o scurtă pauză după ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, în timpul căreia sufletul se concentrează asupra conţinutului unui anumit mister.

„Tatăl nostru”

32. După ascultarea cuvântului şi concentrarea asupra misterului, este natural ca sufletul să se înalţe către Tatăl. Isus, în fiecare dintre misterele sale, ne conduce mereu spre Tatăl, căruia el i se adresează mereu, pentru că este în „sânul” lui (cf. In 1,18). El doreşte să ne introducă în intimitatea Tatălui, pentru ca să spunem împreună cu el „Abba, Tată” (Rom 8,15; Gal 4,6). În raport cu Tatăl el ne face fraţii săi şi fraţi între noi, dăruindu-ni-l pe Duhul care este totodată al său şi al Tatălui. Tatăl nostru, plasat ca un fundament al meditaţiei cristologico-mariane care se dezvoltă prin repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie, face din meditarea misterului o experienţă eclezială, chiar şi atunci când este făcută individual.

Cele zece „Bucură-te, Marie”

33. Acesta este elementul cel mai consistent al Rozariului şi totodată cel care face din el o rugăciune mariană prin excelenţă. Însă tocmai în lumina rugăciunii Bucură-te, Marie, bine înţeleasă, se observă cu claritate cum caracterul marian nu numai că nu se opune celui cristologic, ci chiar îl subliniază şi îl evidenţiază. Prima parte a rugăciunii Bucură-te, Marie, de fapt, alcătuită din cuvintele adresate Mariei de către îngerul Gabriel şi de către sfânta Elisabeta, este o contemplaţie în adoraţie a misterului care se realizează în Fecioara din Nazaret. Aceste cuvinte exprimă, să spunem aşa, admiraţia cerului şi a pământului, şi fac, într-un anumit fel, să transpară încântarea lui Dumnezeu însuşi în contemplarea capodoperei sale – întruparea Fiului în sânul feciorelnic al Mariei -, pe linia acelei priviri pline de bucurie din Geneză (cf. Gen 1,31), a acelui originar „pathos cu care Dumnezeu, în zorii creaţiei, a privit la lucrarea mâinilor sale” [36]. Repetarea în Rozariu a rugăciunii Bucură-te, Marie, ne face părtaşi de încântarea lui Dumnezeu: înseamnă tresăltare de bucurie, uimire, recunoaşterea celei mai mari minuni din istorie. Este împlinirea profeţiei Mariei: „De acum toate popoarele mă vor numi fericită” (Lc 1,48).

Centrul de greutate al rugăciunii Bucură-te, Marie, ca o legătură între prima şi a doua parte, estenumele lui Isus. Uneori, în recitarea făcută în grabă, acest centru de greutate ne scapă, şi cu el şi legătura cu misterul lui Cristos pe care îl contemplăm. Însă tocmai prin accentul care se pune pe numele lui Isus şi pe misterul său se poate distinge o recitare semnificativă şi rodnică a Rozariului. Paul al VI-lea amintea în exortaţia apostolică Marialis cultus obiceiul practicat în anumite regiuni de a evidenţia numele lui Cristos, adăugând o evocare a misterului care se meditează [37]. Este un obicei lăudabil, îndeosebi în recitarea publică. El exprimă cu tărie credinţa cristologică, aplicată la diferitele momente ale vieţii Mântuitorului. Este o profesiune de credinţă şi, în acelaşi timp, un ajutor pentru a păstra vie meditaţia, facilitând procesul de asimilare a misterului lui Cristos, inerent repetiţiei rugăciunii Bucură-te, Marie. Repetarea numelui lui Isus – unicul nume în care ne este dat să sperăm la mântuire (cf. Fap 4,12) – strâns legat de cel al Maicii preasfinte, şi lăsând oarecum ca ea însăşi să ne sugereze acest lucru, constituie un itinerar de asimilare, care urmăreşte să ne facă să pătrundem tot mai profund în viaţa lui Cristos.

Din relaţia atât de specială cu Cristos, care face din Maria Maica lui Dumnezeu, Theotňkos, rezultă, apoi, puterea implorării cu care ne adresăm ei în a doua parte a rugăciunii, încredinţând mijlocirii sale materne viaţa noastră şi ceasul morţii noastre.

„Slavă Tatălui”

34. Doxologia trinitară este scopul ultim al contemplaţiei creştine. Cristos este de fapt calea care ne conduce la Tatăl în Duhul. Dacă parcurgem până la capăt această cale, ne aflăm în permanenţă în faţa misterului celor trei persoane divine cărora li se cuvine toată lauda, adoraţia şi mulţumirea. Este important ca rugăciunea Slavă Tatălui, apogeul contemplaţiei, să fie bine pusă în evidenţă în Rozariu. În recitarea publică ar putea fi cântată, pentru a sublinia în mod corespunzător structura trinitară esenţială pentru orice rugăciune creştină.

În măsura în care meditarea misterului a fost făcută cu atenţie, a fost profundă, însufleţită – din Bucură-te, Marie în Bucură-te, Marie – de iubirea pentru Cristos şi pentru Maria, slăvirea Treimii la sfârşitul fiecărei decade, departe de a se reduce la o încheiere rapidă, îşi dobândeşte tonul adecvat contemplativ, pentru a înălţa sufletul la înălţimea paradisului şi pentru a ne face să retrăim, într-un anumit fel, experienţa de pe Tabor, anticipare a contemplaţiei viitoare: „Ce bine ne simţim aici” (Lc 9,33).

Invocaţia finală

35. În practica obişnuită a Rozariului, după doxologia trinitară urmează o invocaţie, care variază în funcţie de obiceiurile locale. Fără a diminua cu nimic valoarea unor astfel de invocaţii, consider oportun să evidenţiez faptul că mereu contemplarea misterelor va fi mai rodnică dacă se va avea grijă ca fiecare mister să se încheie cu o rugăciune menită să obţină roadele specifice meditării acelui mister. În acest fel, Rozariul va putea să exprime mai bine legătura sa cu viaţa creştină. Acest lucru îl sugerează o rugăciune liturgică frumoasă, care ne invită să cerem să putem ajunge, prin meditarea misterelor Rozariului, la „a imita ceea ce ele conţin şi a dobândi ceea ce ele făgăduiesc” [38].

O astfel de rugăciune finală se va putea inspira dintr-o varietate legitimă, aşa cum se întâmplă deja. Rozariul dobândeşte astfel şi o expresie mai adaptată diferitelor tradiţii spirituale şi diferitelor comunităţi creştine. În această perspectivă, este de dorit să se răspândească, cu discernământul pastoral cuvenit, propunerile cele mai semnificative, de exemplu cele experimentate în centre şi sanctuare mariane care se dedică în mod deosebit practicării Rozariului, astfel încât poporul lui Dumnezeu să poată beneficia de toate bogăţiile spirituale autentice, dobândind din acestea hrană pentru contemplaţia personală.

„Şiragul”

36. Instrumentul tradiţional pentru recitarea Rozariului este şiragul. Într-o practică superficială, el ajunge să devină adesea un simplu instrument care serveşte la numărarea succesiunii rugăciunii Bucură-te, Marie. El exprimă însă şi un simbolism, care poate da un sens nou contemplaţiei.

În acest sens, primul lucru care trebuie observat este că şiragul converge spre crucifix, care astfel deschide şi închide itinerarul însuşi al rugăciunii. Viaţa şi rugăciunea credincioşilor sunt centrate pe Cristos. Totul pleacă de la el, totul se îndreaptă spre el, totul ajunge la Tatăl, prin el, în Duhul Sfânt.

Ca instrument pentru numărare, care marchează înaintarea în rugăciune, şiragul evocă drumul continuu al contemplării şi al desăvârşirii creştine. Fericitul Bartolo Longo îl vedea chiar ca pe un „lanţ” care ne leagă de Dumnezeu. Un lanţ, desigur, dar un lanţ suav; pentru că astfel este mereu relaţia cu un Dumnezeu care este Tată. Un lanţ „filial”, care ne pune în sintonie cu Maria, „slujitoarea Domnului” (Lc 1,38), şi, în definitiv, cu Cristos însuşi, care, Dumnezeu fiind, s-a făcut „rob” din iubire faţă de noi (Fil 2,7).

Este frumos să extindem semnificaţia simbolică a şiragului şi la relaţiile noastre unii cu alţii, amintind prin el legătura de comuniune şi de fraternitate care ne uneşte pe toţi în Cristos.

Începutul şi încheierea

37. În practicile curente, sunt diferite modalităţile de a introduce Rozariul în diferitele contexte ecleziale. În unele regiuni, se obişnuieşte să se înceapă cu invocarea din Psalmul 69: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi”, pentru a alimenta oarecum în cel care se roagă conştiinţa umilă a propriei nimicnicii; în alte părţi însă se începe cu recitarea Crezului, pentru a pune oarecum profesiunea de credinţă la temelia itinerarului contemplativ care urmează a fi parcurs. Acestea şi alte modalităţi asemănătoare, în măsura în care dispun sufletul spre contemplaţie, sunt uzanţe la fel de legitime. Recitarea se încheie apoi cu o rugăciune după intenţia papei, pentru a lărgi viziunea celui care se roagă la orizonturile largi ale necesităţilor ecleziale. Tocmai pentru a încuraja această perspectivă eclezială a Rozariului, Biserica a dorit să îl îmbogăţească cu indulgenţe pentru cel care îl recită cu dispoziţiile sufleteşti cuvenite.

De fapt, dacă este trăit astfel, Rozariul devine cu adevărat un itinerar spiritual, în care Maria este mamă, învăţătoare, călăuză, şi îl sprijină pe credincios cu mijlocirea ei puternică. De ce ne-am mira dacă sufletul care simte nevoia, la sfârşitul acestei rugăciuni în care a experimentat în mod profund maternitatea Mariei, izbucneşte în laude în cinstea sfintei Fecioare, fie prin minunata rugăciune Salve, Regina, fie prin cea a Litaniei lauretane? Este încununarea unui drum interior, care l-a condus pe credincios la contactul viu cu misterul lui Cristos şi al Maicii sale preasfinte.

Distribuirea în timp

38. Rozariul poate fi recitat integral zilnic, şi sunt mulţi cei care fac acest lucru în mod lăudabil. El umple cu rugăciune zilele atâtor contemplativi, sau îi însoţeşte pe cei bolnavi şi bătrâni care au la dispoziţie mai mult timp. Este evident însă – cu atât mai mult dacă adăugăm noul ciclu al mysteria lucis – că mulţi nu vor putea recita decât o parte, după o anumită ordine săptămânală. Această distribuire săptămânală dă diferitelor zile ale săptămânii o anumită „culoare” spirituală, aşa cum face şi liturgia cu diferitele perioade ale anului liturgic.

Conform practicii curente, lunea şi joia sunt dedicate „misterelor de bucurie”, marţea şi vinerea „misterelor de durere”, iar miercurea, sâmbăta şi duminica „misterelor de slavă”. Unde să introducem „misterele de lumină”? ?inând cont de faptul că misterele de slavă sunt propuse succesiv sâmbăta şi duminica, şi că sâmbăta este în mod tradiţional o zi cu un puternic caracter marian, pare potrivit să mutăm în ziua de sâmbătă a doua meditaţie săptămânală a misterelor de bucurie, în care prezenţa Mariei este mai accentuată. Ziua de joi rămâne astfel liberă tocmai pentru meditarea misterelor de lumină.

Această indicaţie nu urmăreşte să limiteze o anumită libertate în meditarea particulară şi comunitară, conform nevoilor spirituale şi pastorale, şi mai ales în funcţie de coincidenţele liturgice care pot sugera adaptări potrivite. Ceea ce este cu adevărat important este ca Rozariul să fie tot mai mult înţeles şi trăit ca un itinerar contemplativ. Prin el, în mod complementar la ceea ce se împlineşte în liturgie, săptămâna creştinului, centrată pe duminică, ziua învierii, devine un itinerar prin misterele vieţii lui Cristos, care se manifestă în viaţa ucenicilor săi ca Domn al timpului şi al istoriei.

CONCLUZIE

„Rozariu binecuvântat al Mariei, lanţ suav care ne leagă de Dumnezeu”

39. Ceea ce s-a spus până acum exprimă amplu bogăţia acestei rugăciuni tradiţionale, care are simplitatea unei rugăciuni populare, dar şi profunzimea teologică a unei rugăciuni potrivite pentru aceia care simt nevoia unei contemplaţii mai profunde.

Biserica a recunoscut întotdeauna eficacitatea deosebită a acestei rugăciuni, încredinţându-i astfel, recitării ei în comun, practicării ei constante, problemele cele mai dificile. În momente în care creştinismul însuşi era ameninţat, îndepărtarea pericolului a fost atribuită puterii acestei rugăciuni, iar Fecioara Rozariului a fost aclamată ca mijlocitoare a salvării.

Astăzi încredinţez cu bucurie eficacităţii acestei rugăciuni – aşa cum am amintit la început – cauza păcii în lume şi cauza familiei.

Pacea

40. Dificultăţile pe care contextul mondial le prezintă în acest început al noului mileniu ne fac să ne gândim că numai o intervenţie de sus, capabilă să călăuzească inimile celor care trăiesc în situaţii de conflict şi ale celor care conduc destinele popoarelor, ne poate face să sperăm într-un viitor mai puţin întunecat.

Prin natura sa, Rozariul este o rugăciune orientată spre pace, pentru însuşi faptul că stă în contemplarea lui Cristos, principele păcii şi „pacea noastră” (Ef 2,14). Cel care asimilează misterul lui Cristos – şi Rozariul urmăreşte tocmai acest lucru -, învaţă secretul păcii şi face din el un proiect de viaţă. În plus, în virtutea caracterului său meditativ, cu succesiunea liniştită de rugăciuni Bucură-te, Marie, Rozariul exercită asupra celui ce se roagă o acţiune pacificatoare, care îl dispune să primească şi să experimenteze în străfundul fiinţei sale şi să răspândească în jurul său acea pace adevărată care este un dar special al Celui Înviat (cf. In 14,27; 20,21).

Este o rugăciune de pace şi datorită roadelor de iubire pe care le produce. Dacă este recitat bine ca o adevărată rugăciune meditativă, Rozariul, favorizând întâlnirea cu Cristos în misterele sale, nu poate să nu arate, de asemenea, chipul lui Cristos în fraţi, îndeosebi în cei care suferă mai mult. Cum ne-am putea concentra, în misterele de bucurie, asupra misterului pruncului născut la Betleem, fără a simţi dorinţa de a primi, apăra şi promova viaţa, luând asupra noastră suferinţele copiilor din toate părţile lumii? Cum am putea urma paşii lui Cristos care îl revelează pe Tatăl, în misterele de lumină, fără a ne angaja să dăm mărturie despre fericirile lui în viaţa de zi cu zi? Şi cum l-am putea contempla pe Cristos ducându-şi crucea şi răstignit, fără a simţi nevoia să devenim „cireneenii” săi pentru fiecare frate doborât de suferinţă sau zdrobit de deznădejde? Cum am putea, în fine, să ne fixăm privirea asupra slavei lui Cristos înviat şi asupra Mariei încoronată regină, fără a simţi dorinţa de a face această lume mai frumoasă, mai dreaptă, mai apropiată de planul lui Dumnezeu?

În concluzie, făcându-ne să ne fixăm privirea asupra lui Cristos, Rozariul ne face şi făuritori ai păcii în lume. Prin caracteristica sa de cerere insistentă şi comună, în sintonie cu invitaţia lui Cristos de a ne ruga „mereu, fără a ne descuraja” (Lc 18,1), el ne permite să sperăm că şi astăzi poate fi câştigată o „luptă” atât de grea ca aceea a păcii. Departe de a fi o fugă de problemele lumii, Rozariul ne determină să le privim în mod responsabil şi generos, şi ne dobândeşte tăria de a le înfrunta cu certitudinea ajutorului lui Dumnezeu şi cu propunerea fermă ca în fiecare situaţie să dăm mărturie despre „dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col 3,14).

Familia: părinţii

41. Rugăciune pentru pace, Rozariul este dintotdeauna şi o rugăciune a familiei şi pentru familie. Cândva această rugăciune era deosebit de dragă familiilor creştine şi favoriza, cu siguranţă, comuniunea acestora. Nu trebuie să pierdem această preţioasă moştenire. Trebuie să ne întoarcem la a ne ruga în familie şi pentru familii, folosind în continuare această formă de rugăciune.

Dacă în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte i-am încurajat şi pe laici să celebreze Liturgia orelor în viaţa obişnuită a comunităţilor parohiale şi a diferitelor grupuri creştine [39], doresc să fac acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte Rozariul. Este vorba de două căi ale contemplaţiei creştine care nu sunt alternative, ci complementare. De aceea, le cer celor care se dedică pastoraţiei familiilor să propună cu convingere recitarea Rozariului.

Familia care este unită în rugăciune, rămâne unită. Sfântul Rozariu, printr-o veche tradiţie, s-a dovedit în mod deosebit a fi o rugăciune care reuneşte familia. Membrii acesteia, îndreptându-şi cu adevărat privirea spre Isus, redobândesc şi capacitatea de a se privi în ochi din nou, pentru a comunica, pentru a fi solidari, pentru a se ierta reciproc, pentru a o lua de la capăt cu un legământ de iubire reînnoit de Duhul lui Dumnezeu.

Multe dintre problemele familiilor contemporane, îndeosebi în societăţile dezvoltate din punct de vedere economic, depind de faptul că le este tot mai greu să comunice. Nu mai reuşesc să stea împreună şi puţinele momente petrecute în comun sunt absorbite de imaginile de la televizor. Reluarea recitării Rozariului în familie înseamnă a introduce în viaţa de zi cu zi cu totul alte imagini, cele ale misterului mântuirii: imaginea Mântuitorului, imaginea Maicii sale preasfinte. Familia care recită împreună Rozariul reproduce puţin din atmosfera casei din Nazaret: este aşezat Isus în centru, bucuriile şi durerile sunt împărtăşite cu el, nevoile şi proiectele sunt încredinţate în mâinile lui, de la el vin speranţa şi puterea pentru a merge mai departe.

şi fiii

42. Acestei rugăciuni este frumos şi cu folos să îi încredinţăm şi itinerarul de creştere a fiilor. Nu este oare Rozariul itinerarul vieţii lui Cristos, de la zămislire, la moarte, până la învierea şi glorificarea sa? Astăzi este din ce în ce mai dificil pentru părinţi să îi urmărească pe fiii lor în diferitele etape ale vieţii. Într-o societate a tehnologiei avansate, a mass-media şi a globalizării, totul a devenit foarte rapid şi distanţa culturală dintre generaţii devine din ce în ce mai mare. Cele mai diferite mesaje şi experienţele cele mai neprevăzute îşi fac repede loc în viaţa copiilor şi a adolescenţilor, iar părinţii se tem uneori să înfrunte pericolele cu care aceştia se întâlnesc. Nu de puţine ori ei experimentează decepţii acute, constatând eşecul propriilor copii în faţa seducţiei drogului, a atracţiilor unui hedonism exagerat, a tentaţiilor violenţei, a celor mai diferite expresii ale nonsensului şi ale deznădejdii.

A se ruga Rozariul pentru fii, şi mai mult împreună cu fiii, educându-i încă din primii ani pentru acest moment zilnic de „timp de rugăciune” a familiei, nu constituie, desigur, soluţia tuturor problemelor, dar este un ajutor spiritual care nu trebuie subapreciat. Se poate obiecta că Rozariul pare o rugăciune puţin potrivită pentru gustul copiilor şi al tinerilor de astăzi. Dar poate că obiecţia ţine cont de un anumit mod de a-l practica, adesea prea puţin îngrijit. În rest, menţinând structura sa de bază, nimic nu interzice ca pentru copii şi tineri recitarea Rozariului – atât în familie cât şi în grupuri – să fie îmbogăţită cu propuneri potrivite, simbolice şi practice, care să favorizeze înţelegerea şi aprecierea lui. De ce să nu încercăm acest lucru? O pastoraţie pozitivă a tineretului, înflăcărată şi creativă – Zilele Mondiale ale Tineretului mi-au oferit măsura ei! – este capabilă să facă, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucruri cu adevărat semnificative. Dacă Rozariul este bine prezentat, sunt sigur că tinerii înşişi vor fi capabili să îi surprindă încă o dată pe adulţi, însuşindu-şi această rugăciune şi recitând-o cu entuziasmul specific vârstei lor.

Rozariul, o comoară care trebuie redescoperită

43. Iubiţi fraţi şi surori! O rugăciune atât de uşoară şi în acelaşi timp atât de bogată merită cu adevărat să fie redescoperită de comunitatea creştină. Să facem acest lucru în special în acest an, asumându-ne această propunere ca pe o întărire a liniei trasate în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, din care s-au inspirat planurile pastorale ale multor Biserici particulare în programarea angajamentului pentru viitorul apropiat.

Mă adresez îndeosebi vouă, iubiţi confraţi în episcopat, preoţi şi diaconi, şi vouă, operatori pastorali în diferite sectoare de activitate, pentru ca, experimentând personal frumuseţea Rozariului, să deveniţi promotori activi ai acestuia.

Mă bazez şi pe voi, teologilor, pentru ca printr-o reflecţie în acelaşi timp riguroasă şi înţeleaptă, înrădăcinată în cuvântul lui Dumnezeu şi sensibilă la experienţa poporului creştin, să îi ajutaţi să descopere fundamentele biblice, bogăţiile spirituale şi valoarea pastorală ale acestei rugăciuni tradiţionale.

Mă bazez pe voi, persoane consacrate, chemate într-un mod special la a contempla chipul lui Cristos la şcoala Mariei.

Privesc spre voi toţi, fraţi şi surori de orice condiţie socială, spre voi, familii creştine, spre voi, bolnavi şi bătrâni, spre voi, tineri: luaţi din nou în mâini cu încredere rozariul, redescoperindu-l în lumina Scripturii, în armonie cu liturgia, în contextul vieţii de zi cu zi.

Fie ca acest apel al meu să nu rămână neascultat! La începutul celui de-al douăzeci şi cincilea an de pontificat, încredinţez această scrisoare apostolică în mâinile înţelepte ale Fecioarei Maria, prosternându-mă în spirit în faţa imaginii sale din splendidul sanctuar dedicat ei de către fericitul Bartolo Longo, apostol al Rozariului. Îmi însuşesc cu bucurie cuvintele emoţionante cu care el încheie cunoscuta Rugăciune la Regina sfântului Rozariu: „O Rozariu binecuvântat al Mariei, lanţ suav care ne legi de Dumnezeu, legătură de iubire care ne uneşti cu îngerii, turn de scăpare în atacurile infernului, liman sigur în naufragiu, noi nu te vom părăsi niciodată. Tu ne vei fi mângâiere în ceasul agoniei. ?ie îţi vom da ultimul sărut al vieţii ce se stinge. Şi ultima rostire a buzelor noastre va fi numele tău dulce, o Regină a Rozariului de la Pompei, o Maica noastră iubită, o scăpare a păcătoşilor, o supremă mângâietoare a celor mâhniţi. Fii pretutindeni binecuvântată, acum şi întotdeauna, pe pământ şi în cer”.

Vatican, 16 octombrie, anul 2002, începutul celui de-al douăzeci şi cincilea an de pontificat.

Papa Ioan Paul al II-lea


[1] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 45.
[2] Cf. PAUL AL VI-LEA, Exortaţia apostolică Marialis cultus (2 februarie 1974), 42: AAS 66 (1974), 153.
[3] Cf. Acta Leonis XIII, 3 (1884), 280-289.
[4] Merită să notăm, îndeosebi, scrisoarea lui apostolică despre Rozariu Il religioso convegno (29 septembrie 1961): AAS 53 (1961), 641-647.
[5] Angelus: Insegnamenti di Giovanni Paolo II, I (1978): 75-76.
[6] AAS 93 (2001), 285.
[7] Ioan al XXIII-lea, în anii de pregătire a Conciliului, a invitat mereu comunitatea creştină să recite Rozariul pentru reuşita acestui eveniment eclezial: cf. Scrisoarea către cardinalul vicar din 28 septembrie 1960: AAS 52 (1960), 814-817.
[8] Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 66.
[9] Nr. 32: AAS 93 (2001), 288.
[10] Ibid., 33, AAS 93 (2001), 289.
[11] Este ştiut şi trebuie accentuat faptul că revelaţiile particulare nu sunt de aceeaşi natură cu revelaţia publică, normativă pentru întreaga Biserică. Este sarcina magisteriului să discearnă şi să recunoască autenticitatea şi valoarea revelaţiilor particulare pentru pietatea credincioşilor.
[12] Secretul minunat al sfântului Rozariu pentru a se converti şi mântui: Opere, 1, Scrieri spirituale, Roma 1990, pp. 729-843.
[13] FER. BARTOLO LONGO, Istoria sanctuarului de la Pompei, Pompei 1990, p. 59.
[14] Exortaţia apostolică Marialis cultus (2 februarie 1974), 47: AAS 66 (1964), 156.
[15] Constituţia despre sfânta liturgie Sacrosanctum Concilium, 10.
[16] Ibid., 12.
[17] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 58.
[18] Cele cincisprezece sâmbete ale preasfântului Rozariu, Pompei 1916, p. 27.
[19] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 53.
[20] Ibid., 60.
[21] Cf. Primul mesaj radiofonic Urbi et orbi (17 octombrie 1978): AAS 70 (1978), 927.
[22] Tratat despre adevărata devoţiune către Maria, 120: Opere, 1, Scrieri spirituale, Roma 1990, p. 430.
[23] Catehismul Bisericii Catolice, 2679.
[24] Ibid., 2675.
[25] Rugăciunea către Regina sfântului Rozariu, care se recită în mod solemn de două ori pe an, în lunile mai şi octombrie, a fost compusă de fericitul Bartolo Longo în 1883, ca adeziune la invitaţia papei Leon al XIII-lea către catolici, în prima sa enciclică despre Rozariu, la o implicare spirituală menită să înfrunte relele din societate.
[26] Divina comedie, Par. XXXIII, 13-15.
[27] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 20: AAS 93 (2001), 279.
[28] Exortaţia apostolică Marialis cultus (2 februarie 1974), 46: AAS 66 (1974), 155.
[29] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 28: AAS 93 (2001), 284.
[30] Nr. 515.
[31] Angelus din 29 octombrie 1978: Insegnamenti I (1978), 76.
[32] Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[33] SF. IRINEU DIN LYON, Adversus haereses, III, 18, 1: PG 7,932.
[34] Catehismul Bisericii Catolice, 2616.
[35] Cf. nr. 33: AAS 93 (2001), 289.
[36] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către artişti (4 aprilie 1999), 1: AAS 91 (1999), 1155.
[37] Cf. nr. 46: AAS 66 (1974), 155. Această uzanţă a fost apreciată recent de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor în Directoriul despre pietatea populară şi liturgie. Principii şi orientări (17 decembrie 2001), 201, Cittŕ del Vaticano, 2002, p. 165.
[38] „… concede, quaesumus, ut haec mysteria sacratissimo beatae Mariae Virginis Rozario recolentes, et imitemur quod continent, et quod promittunt assequamur”: Missale romanum 1960, în sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria a Rozariului.
[39] Cf. Nr. 34: AAS 93 (2001), 290.


© 2002 – Libreria Editrice Vaticana

Traducere de Cristina Grigore

© 2002 – Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 30
ISBN 973-8191-32-7

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: