Arhivă etichetă pentru ‘rugaciunea’

Îl laudă pentru ceea ce este

În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii
există mereu cei „mici”:
cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi,
care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate,
care nu vor să domine asupra celorlalţi,
care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune şi astăzi dăm spaţiu dimensiunii laudei.

Ne inspirăm dintr-un pasaj critic din viaţa lui Isus. După primele minuni şi implicarea discipolilor în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, misiunea lui Mesia trece printr-o criză. Ioan Botezătorul se îndoieşte şi trimite la el acest mesaj – Ioan este în închisoare: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). El simte această angoasă de a nu şti dacă a greşit în vestire. Există mereu în viaţă momente întunecate, momente de noapte spirituală, şi Ioan trece prin acest moment. Există ostilitate în satele de pe lângă lac, unde Isus a făcut atâtea semne minunate (cf. Mt 11,20-24). Or, chiar în acest moment de dezamăgire, Matei prezintă un fapt cu adevărat surprinzător: Isus nu înalţă către Tatăl o plângere, ci un imn de jubilare: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt11,25). Adică, în plină criză, în plin întuneric în sufletul atâtor oameni, cum ar fi Ioan Botezătorul, Isus îl binecuvântează pe Tatăl, Isus îl laudă pe Tatăl. Însă pentru ce?

Înainte de toată îl laudă pentru ceea ce este: „Tată, Domn al cerului şi al pământului”. Isus se bucură în duhul său pentru că ştie şi simte că Tatăl său este Dumnezeul universului, şi viceversa Domnul a tot ceea ce există este Tatăl, „Tatăl meu”. Din această experienţă de a se simţi „fiul Celui Preaînalt” izvorăşte lauda. Isus se simte fiul Celui Preaînalt.

Şi după aceea Isus îl laudă pe Tatăl pentru că îi îndrăgeşte pe cei mici. Este ceea ce el însuşi experimentează, predicând în sate: „înţelepţii” şi „pricepuţii” rămân suspicioşi şi închişi, fac calcule; în timp ce cei „mici” se deschid şi primesc mesajul. Acest lucru nu poate decât să fie voinţă a Tatălui şi Isus se bucură de asta. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru că persoanele umile şi simple primesc evanghelia. Eu mă bucur când văd aceşti oameni simpli, aceşti oameni umili care merg în pelerinaj, care merg să se roage, care cântă, care laudă, oameni cărora poate că le lipsesc atâtea lucruri, însă umilinţa îi determină să-l laude pe Dumnezeu. În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii există mereu cei „mici”: cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi, care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate, care nu vor să domine asupra celorlalţi, care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Aşadar, în acel moment de aparent eşec, unde totul este întuneric, Isus se roagă lăudându-l pe Tatăl. Şi rugăciunea sa ne conduce şi pe noi, cititori ai evangheliei, să judecăm în manieră diferită înfrângerile noastre personale, situaţiile în care nu vedem clară prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, când pare că răul prevalează şi nu există modalitate de a-l opri. Isus, care a şi recomandat mult rugăciunea de cerere, chiar în momentul în care ar fi avut motiv să ceară explicaţii de la Tatăl, începe în schimb să-l laude. Pare o contradicţie, dar este acolo adevărul.

Cui foloseşte lauda? Nouă sau lui Dumnezeu? Un text din liturgia euharistică ne invită să-l rugăm pe Dumnezeu în această manieră, spune aşa: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine nouă harul mântuirii” (Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV). Lăudând suntem mântuiţi.

Rugăciunea de laudă ne foloseşte nouă. Catehismul o defineşte astfel: „o participare la fericirea inimilor curate, care îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă înainte de a-l vedea în glorie” (nr. 2639). În mod paradoxal trebuie să fie practicată nu numai atunci când viaţa ne umple de fericire, ci mai ales în momentele dificile, în momentele întunecate când drumul devine greu în urcuş. Şi acela este timpul laudei, ca Isus care în momentul întunecat îl laudă pe Tatăl. Pentru că învăţăm că prin acel urcuş, acea cărare dificilă, acea cărare obositoare, acele pasaje angajante ajungem să vedem o panoramă nouă, un orizont mai deschis. A lăuda este ca şi cum am respira oxigen curat: îţi purifică sufletul, te face să priveşte departe, nu te lasă închis în momentul dificil şi întunecat al dificultăţilor.

Există o mare învăţătură în acea rugăciune care de opt secole n-a încetat niciodată să palpite, pe care Sfântul Francisc a compus-o la sfârşitul vieţii sale: „Cântarea fratelui soare” sau „a creaturilor”. Sărăcuţul n-a compus-o într-un moment de bucurie, de bunăstare, ci, dimpotrivă, în mijlocul suferinţelor. Francisc este de acum aproape orb şi simte în sufletul său povara unei singurătăţi pe care n-o simţise niciodată înainte: lumea nu s-a schimbat de la începutul predicării sale, există încă aceia care se lasă dezbinaţi de certuri şi în plus simte paşii morţii care se apropie tot mai mult. Ar putea să fie momentul dezamăgirii, al acelei dezamăgiri extreme şi al perceperii propriului eşec. Însă Francisc în acea clipă de tristeţe, în acea clipă întunecată se roagă. Cum se roagă? „Lăudat să fii, Domnul meu…”. Se roagă lăudând. Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru toate, pentru toate darurile creaţiei, precum şi pentru moarte, pe care o numeşte cu curaj „soră”, „sora moarte”. Aceste exemple ale sfinţilor, ale creştinilor, precum şi al lui Isus, de a-l lăuda pe Dumnezeu în momentele dificile, ne deschid porţile unui drum foarte mare spre Domnul şi ne purifică mereu. Lauda purifică mereu.

Sfinţii şi sfintele ne demonstrează că putem lăuda mereu, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, pentru că Dumnezeu este prietenul fidel. Acesta este fundamental laudei: Dumnezeu este prietenul fidel, iar iubirea sa nu dispare niciodată. El este mereu alături de noi, el ne aşteaptă mereu. Cineva spunea: „Este santinela care este aproape de tine şi te face să mergi înainte cu siguranţă”. În momentele dificile şi întunecate, să găsim curajul de a spune: „Binecuvântat eşti tu, Doamne”. Să-l lăudăm pe Domnul. Acest lucru ne va face mult bine.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 13 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune:
21. Rugăciunea de laudă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Vindecarea nu vine prin a cumpăra mai puțin, ci prin a dărui mai mult!

Ești doar un om! 
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul, 
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

„Să nu-ți întorci capul în altă parte când vezi un sărac. Dacă poți, ajută-l. Dacă nu ai nimic de oferit, stai de vorbă cu el. Și nu uita să-i vorbești Domnului despre săraci. Da, roagă-te pentru ei. Măcar atât! Dar nu te prefă că nu-i vezi! Niciodată”! Așa mi se spunea când eram mic. Era simplitatea cu care părinții și bunicii îmi traduceau învățătura Bibliei: „Dacă cineva are bogățiile lumii și-l vede pe fratele său care este în nevoie și își închide inima față de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). 

Însă acum, într-o lume îngrozită de criză și grăbită (deseori) spre nicăieri, cine se mai apleacă spre tineri și copii pentru a le „traduce” cuvântul divin? În vremurile lui „time is money” mai au părinții timp, mai au bunicii loc printre experți, tehnologi și tehnologii să le povestească copiilor despre Tobia și despre ceea ce alimentează viața noastră: rugăciunea, pomana și postul (Tob 12; Mt 6,1-21; Mc 9,29)? Oare luna noiembrie, când (ar trebui să) ne pomenim răposații, ne ajută să ne smulgem din „consumism” și să fim mai generoși? Nu putem sluji și aproapelui și „consumismului”, și lui Dumnezeu și mamonei (Lc 16,13)!

Să consumi mai mult decât ai nevoie și nepăsător față de nevoile celuilalt – ba uneori chiar concurând cu celălalt (celebrele îmbulzeli de Black Friday și de sărbători) – este semnul unei grave boli de care ne putem vindeca doar prin mărinimie discretă (Mt 5,16; 6,3-4). Această boală recentă – atât de recentă încât consumismul nu și-a găsit loc deocamdată în DEX, dar se regăsește în sindromul shoppingului compulsiv – ne afectează pe toți, dar mai ales distruge generațiile viitoare. Dacă nu ne vindecăm acum de această goană după neesențial, oamenii pe care-i „construim” pentru mâine nu vor avea brațele și inima libere pentru a se ține de mână cu Dumnezeu sau pentru a îmbrățișa. Mâinile și inima încărcate de „lucruri” nu pot gusta fericirea atingerii lui Dumnezeu și a îmbrățișării omului.

Trăim prea încărcați, prea împământați, pentru o viață care năzuiește spre cer. Iar vindecarea nu vine prin a cumpăra mai puțin, ci prin a dărui mai mult! Niciodată nu vom putea dărui prea mult, însă putem dărui totul (Mc 12,41-44)!


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.


Redă copilăria unui copil fără copilărie

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

O propunere concretă

„Prezenţa Domnului locuieşte în familia reală şi concretă, cu toate suferinţele, luptele, bucuriile sale şi propunerile sale zilnice” (Amoris laetitia, 315).

În Biserică avem o comoară ascunsă: familia. Domnul a însoţit mereu fiecare criză a poporului său cu mesaje extraordinare şi pare să facă asta şi în faţa acestei pandemii, care ne constrânge pe noi toţi la o retragere forţată în casele noastre. Celebrările sunt suspendate, multe biserici sunt închise şi este riscant a ajunge la ele. Ne simţim singuri, izolaţi şi tocmai în această izolare Duhul ne sugerează să redescoperim sacramentul căsătoriei, în virtutea căruia casele noastre, prin prezenţa constantă a lui Cristos în relaţia consacrată a soţilor, sunt o mică Biserică familială.

De fapt, în case, soţii garantează prezenţa lui Isus douăzeci şi patru de ore pe zi. Un adevăr pe care papa Francisc îl subliniază în Amoris laetitia la nr. 67: „Cristos Domnul «vine în întâmpinarea soţilor creştini în sacramentul căsătoriei» şi rămâne cu ei”. Isus nu pleacă, ci rămâne cu soţii şi este prezent în casa lor nu numai când sunt reuniţi şi se roagă, ci în fiecare clipă.

În virtutea acestei realităţi, putem fructifica acest timp deosebit ca timpul în care fiecare familie creştină poate redescoperi ceea ce este: manifestare genuină a misterului, care este Biserica drept trup al lui Cristos. De fapt, soţii „edifică Trupul lui Cristos şi constituie o Biserică familială” (Amoris laetitia, 67). Fiecare familie este o parte esenţială a acestui trup, care se construieşte pornind de la micile gesturi zilnice, unde Isus este prezent în mod stabil.

Este un timp de antrenament, cel pe care ni-l oferă Domnul, în aşteptarea înfrângerii acestui rău. Un timp în care, trăind uniţi în casele noastre, suntem chemaţi să facem exerciţii de caritate continue. De câte ori pe zi în aceste ore Domnul ne dă oportunitatea de a-i privi cu duioşie pe copiii noştri, cu răbdare iubitoare pe soţul nostru; de a modera tonul vocii chiar dacă în jurul nostru domneşte o dezordine neaşteptată, de a educa pe copiii noştri la folosirea bună a acestui timp îndelungat în casă, care pare să nu treacă niciodată; de a-i educa la un dialog făcut din ascultare dăruită celuilalt, din calm interior, din respect, chiar dacă celălalt este diferit de modul în care aş vrea să fie? Este un timp de creştere, acesta, pentru fiecare dintre noi, în care trebuie să învăţăm să marcăm ritmul zilelor, care nu mai sunt controlate de munca frenetică şi de o gestionare familială dominată de „a face”. Ore oferite capacităţii noastre de a lăsa spaţiu celuilalt între zidurile restrânse ale caselor noastre. Cât este de important, în această nouă dimensiune în care suntem aruncaţi, ca soţul şi soţia să ştie să se privească în ochi şi să-şi vorbească, planificând împreună orele zilei, conştienţi că între zidurile familiale există o prezenţă frumoasă care provine din relaţia lor: Isus. Pentru că acesta nu este numai un timp de antrenament uman, ci şi spiritual. Este un timp de pre-evanghelizare, în case şi prin intermediul caselor, ca în epoca primelor comunităţi creştine, în timpul căruia Domnul ne invită să ne reunim ca familii, să ne rugăm împreună, în jurul unei lumânări aprinse, pentru a ne aminti că este Cineva care ne ţine uniţi şi care, în această perioadă de tulburare, ne iubeşte. Un timp care ne va permite după aceea să celebrăm din nou în biserici, mai conştienţi şi întăriţi de prezenţa lui Isus în vieţile noastre zilnice.

Aşadar, să ne străduim să percepem invitaţia pe care ne-o adresează Domnul în casele noastre: să ne reunim, ca familie, duminica, pentru a celebra în mod mai solemn acea liturgie familială care în mod obişnuit, în virtutea prezenţei lui Isus, se împlineşte prin gesturile dintre soţi (gesturile de iubire trăite în istoria unui cuplu de soţi, devin o „continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic” şi „viaţa conjugală devine, într-un anumit sens, liturgie” [Amoris laetitia, 215]).

Cum se face asta este simplu: putem să ne întâlnim toţi împreună într-o cameră, să recităm un Psalm de laudă, să ne cerem iertare reciproc cu un cuvânt sau un gest între soţi şi între părinţi şi copii, să citim Evanghelia duminicii, să exprimăm un gând despre ceea ce trezeşte Cuvântul în fiecare, să formulăm o rugăciune pentru necesităţile familiei, ale celor pe care-i iubim, ale Bisericii şi ale lumii. Şi în sfârşit, să încredinţăm grijii Mariei familia noastră şi fiecare familie pe care o cunoaştem.

Toate familiile pot face asta, pentru că Isus a spus: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20). Şi de ce să nu încercăm să facem comunitate, rugându-ne duminica împreună cu mai multe familii, via skype, sau cu alte sisteme de audio sau video conferinţă, folosindu-ne de avantajele tehnologiei moderne? Pe rând putem să-i punem pe copiii noştri să citească, sau să alternăm glasurile cuplurilor şi familiilor conectate.

Să ne amintim că soţii sunt semnul misterului pascal care se celebrează în fiecare Euharistie („De aceea soţii sunt referinţa permanentă pentru Biserică a ceea ce s-a întâmplat pe Cruce”, Amoris laetitia, 72); ei sunt profeţie, vestire întrupată într-o cotidianitate formată din mici gesturi, care exprimă dăruirea de sine, aşa cum a făcut Isus. Să profităm de acest timp un pic straniu pentru a-l primi şi a-l trăi pe Duhul Sfânt în casele noastre şi a redescoperi bogăţia şi darul Bisericilor noastre familiale împreună cu Isus, care locuieşte cu noi.

O propunere concretă pentru a fi „Biserică familială”
de cardinal Kevin Farrell 
prefect al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă

După 
L’Osservatore Romano, 22 martie 2020
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro

%d blogeri au apreciat: