„Cine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş”!

Omul poartă în sine imaginea lui Dumnezeu
şi este obiectul iubirii sale infinite,
oricare ar fi condiţia în care a fost chemat la existenţă.

cain-slaying-abel-jacopo-palma-1590Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să continui cateheza despre al cincilea cuvânt din decalog, „Să nu ucizi”. Am subliniat deja că această poruncă revelează că în ochii lui Dumnezeu viaţa umană este preţioasă, sacră şi inviolabilă. Nimeni nu poate dispreţui viaţa celuilalt sau viaţa proprie; de fapt, omul poartă în sine imaginea lui Dumnezeu şi este obiectul iubirii sale infinite, oricare ar fi condiţia în care a fost chemat la existenţă.

În textul din Evanghelie pe care l-am ascultat puţin mai înainte, Isus ne revelează un sens şi mai profund al acestei porunci. El afirmă că, în faţa tribunalului lui Dumnezeu, şi mânia împotriva unui frate este o formă de omucidere. Pentru aceasta apostolul Ioan va scrie: „Cine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş” (1In 3,15). Însă Isus nu se opreşte la asta, şi în aceeaşi logică adaugă că şi insulta şi dispreţul pot să ucidă. Şi noi suntem obişnuiţi să insultăm, este adevărat. Şi ne vine o insultă ca şi cum ar fi o respiraţie. Şi Isus ne spune: „Opreşte-te, pentru că insulta face rău, ucide”. Dispreţul. „Dar eu… oamenii ăştia, pe acesta îl dispreţuiesc”. Şi aceasta este o formă pentru a ucide demnitatea unei persoane. Şi frumos ar fi ca această învăţătură a lui Isus să intre în minte şi în inimă şi fiecare dintre noi să spună: „Nu voi insulta niciodată pe nimeni”. Ar fi o propunere frumoasă, pentru că Isus ne spune: „Uite, dacă tu dispreţuieşti, dacă tu insulţi, dacă tu urăşti, aceasta este omucidere”.

Niciun cod uman nu echivalează fapte aşa de diferite dându-le acelaşi grad de evaluare. Şi în mod coerent Isus invită chiar să se întrerupă oferirea jertfei în templu dacă ne aducem aminte că un frate este supărat faţă de noi, pentru a merge să-l căutăm şi să ne reconciliem cu el. Şi noi, când mergem la Liturghie, ar trebui să avem această atitudine de reconciliere cu persoanele cu care am avut probleme. Chiar dacă am gândit rău despre ele, le-am insultat. Dar de atâtea ori, în timp ce aşteptăm ca să vină preotul să celebreze Liturghia, se bârfeşte un pic şi se vorbeşte rău despre alţii. Însă asta nu se poate face. Să ne gândim la gravitatea insultei, a dispreţului, a urii: Isus le pune pe linia uciderii.

Ce vrea să spună Isus, extinzând până la acest punct domeniul celui de-al cincilea cuvânt? Omul are o viaţă nobilă, foarte sensibilă, şi are un eu tainic nu mai puţin important decât fiinţa sa fizică. De fapt, pentru a ofensa nevinovăţia unui copil este suficientă o frază nepotrivită. Pentru a răni o femeie poate să fie suficient un gest de răceală. Pentru a elimina un om este suficient a-l ignora. Indiferenţa ucide. Este ca şi cum s-ar spune altei persoane: „Tu eşti un mort pentru mine”, pentru că tu l-ai ucis în inima ta. A nu iubi este primul pas pentru a ucide; şi a nu ucide este primul pas pentru a iubi.

În Biblie, la început, se citeşte acea frază teribilă ieşită din gura primului ucigaş, Cain, după ce Domnul l-a întrebat unde este fratele său. Cain răspunde: „Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9)1. Aşa vorbesc asasinii: „nu mă interesează”, „sunt treburile tale”, şi lucruri asemănătoare. Să încercăm să răspundem la această întrebare: suntem noi păzitorii fraţilor noştri? Da, suntem! Suntem păzitorii unii altora! Şi acesta este drumul vieţii, este drumul non-uciderii.

Viaţa umană are nevoie de iubire. Şi care este iubirea autentică? Este aceea pe care Cristos ne-a arătat-o, adică milostivirea. Iubirea de care nu ne putem lipsi este aceea care iartă, care primeşte pe cel care ne-a făcut rău. Niciunul dintre noi nu poate supravieţui fără milostivire, toţi avem nevoie de iertare. Deci, dacă a ucide înseamnă a distruge, a suprima, a elimina pe cineva, atunci a nu ucide va însemna a îngriji, a valoriza, a include. Precum şi a ierta.

Nimeni nu se poate înşela gândind: „Sunt în ordine pentru că nu fac nimic rău”. Un mineral sau o plantă au acest tip de existenţă, în schimb nu un om. O persoană – un bărbat sau o femeie – nu. Unui bărbat sau unei femei i se cere mai mult. Există bine de făcut, pregătit pentru fiecare dintre noi, fiecare al său, care ne face pe noi înşine până la capăt. „Să nu ucizi” este un apel la iubire şi la milostivire, este o chemare de a trăi conform Domnului Isus, care şi-a dat viaţa pentru noi şi pentru noi a înviat. Odată am repetat toţi împreună, aici în piaţă, o frază a unui sfânt despre asta. Poate că ne va ajuta: „Să nu faci rău este un lucru bun. Dar a nu face binele nu este bun”. Mereu trebuie să facem bine. Să mergem dincolo.

El, Domnul, care întrupându-se a sfinţit existenţa noastră; El, care cu sângele său a făcut-o inestimabilă; El, „autorul vieţii” (Fap 3,15), graţie căruia fiecare este un cadou al Tatălui. În El, în iubirea sa mai puternică decât moartea, şi prin puterea Duhului pe care Tatăl ni-l dăruieşte, putem primi cuvântul „Să nu ucizi” ca apelul cel mai important şi esenţial: adică să nu ucizi înseamnă o chemare la iubire.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 17 octombrie 2018
Cateheze despre porunci – 10/B. „Să nu ucizi” conform lui Isus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro

Notă:

1 Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2259: „Scriptura, în relatarea uciderii lui Abel de către fratele său, Cain, dezvăluie, încă de la începuturile istoriei umane, prezenţa în om a mâniei şi a lăcomiei, consecinţe ale păcatului originar. Omul a devenit duşmanul semenului său. Dumnezeu arată ticăloşia acestui fratricid: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Acum, dar, blestemat să fii de pământul care şi-a deschis gura ca să ia din mâna ta sângele fratelui tău» (Gen 4, 10-11)”

Reclame

Să nu (mai) ucizi! Tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă!

viata si iubireaIubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este dedicată celui de-al cincilea cuvânt: să nu ucizi. Porunca a cincea: să nu ucizi. Suntem deja în partea a doua a decalogului, aceea care se referă la raporturile cu aproapele; şi această poruncă, prin formularea sa concisă şi categorică, se ridică precum un zid de apărare a valorii fundamentale în raporturile umane. Şi care este valoarea fundamentală în raporturile umane? Valoarea vieţii1. Pentru aceasta, să nu ucizi.

S-ar putea spune că tot răul făcut în lume se rezumă în asta: dispreţul faţă de viaţă. Viaţa este agresată de războaie, de organizaţiile care exploatează omul – citim în ziare sau vedem în telejurnale atâtea lucruri -, de speculaţiile asupra creaţiei şi de cultura rebutului şi de toate sistemele care supun existenţa umană la calcule de oportunitate, în timp ce un număr scandalos de persoane trăiesc într-o stare nedemnă de om. Asta înseamnă a dispreţui viaţa, adică, într-un fel, a ucide.

O abordare contradictorie permite şi suprimarea vieţii umane în sânul matern în numele salvgardării altor drepturi. Dar cum poate să fie terapeutic, civil, sau pur şi simplu uman un act care suprimă viaţa nevinovată şi lipsită de apărare în îmbobocirea ei? Eu vă întreb: este corect „a elimina” o viaţă umană pentru a rezolva o problemă? Este corect a închiria un călău pentru a rezolva o problemă? Nu se poate, nu este corect „a elimina” o fiinţă umană, chiar dacă e mică, pentru a rezolva o problemă. Este ca şi cum s-ar închiria un călău pentru a rezolva o problemă.

De unde vin toate acestea? Violenţa şi refuzarea vieţii de unde se nasc în fond? Din frică. De fapt, primirea celuilalt este o provocare la adresa individualismului. Să ne gândim, de exemplu, la momentul în care se descoperă că o viaţă care trebuie să se nască este purtătoare de dezabilitate, chiar gravă. Părinţii, în aceste cazuri dramatice, au nevoie de adevărată apropiere, de adevărată solidaritate, pentru a înfrunta realitatea depăşind fricile comprehensibile. În schimb primesc adesea sfaturi grăbite de a întrerupe sarcina, adică este un mod de a spune: „a întrerupe sarcina” înseamnă „a elimina pe unul”, direct.

Un prunc bolnav este ca orice nevoiaş de pe pământ, ca un bătrân care are nevoie de asistenţă, ca atâţia săraci care cu greu o duc înainte: cel, cea care se prezintă ca o problemă, în realitate este un dar al lui Dumnezeu care poate să mă scoată afară din egocentrism şi să mă facă să cresc în iubire. Viaţa vulnerabilă ne arată calea de ieşire, calea pentru a ne salva dintr-o existenţă concentrată asupra sieşi şi pentru a descoperi bucuria iubirii. Şi aici aş vrea să mă opresc pentru a mulţumi, a mulţumi atâtor voluntari, a mulţumi puternicului voluntariat italian care este cel mai puternic din ceea ce am cunoscut eu. Mulţumesc.

Şi ce anume conduce pe om la refuzarea vieţii? Sunt idolii din această lume: banul – mai bine să-l eliminăm pe acesta, deoarece va costa -, puterea, succesul. Aceştia sunt parametri greşiţi pentru a evalua viaţa. Unica măsură autentică a vieţii care este? Este iubirea, iubirea cu care o iubeşte Dumnezeu! Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte viaţa: aceasta este măsura. Iubirea cu care Dumnezeu iubeşte fiecare viaţă umană.

De fapt, care este sensul pozitiv al cuvântului „Să nu ucizi”? Că Dumnezeu este „iubitor al vieţii”, aşa cum am ascultat puţin mai înainte din lectura biblică.

Secretul vieţii ne este dezvăluit de modul în care a tratat-o Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om până la asumarea, pe cruce, a refuzului, a slăbiciunii, a sărăciei şi a durerii (cf. In 13,1). În fiecare copil bolnav, în fiecare bătrân slab, în fiecare migrant disperat, în fiecare viaţă fragilă şi ameninţată, Cristos ne caută (cf. Mt 25,34-46), caută inima noastră, pentru a ne deschide bucuria iubirii.

Merită să primim fiecare viaţă pentru că fiecare om valorează sângele lui Cristos însuşi (cf. 1Pt1,18-19). Nu se poate dispreţui ceea ce Dumnezeu a iubit aşa de mult!

Trebuie să le spunem bărbaţilor şi femeilor din lume: nu dispreţuiţi viaţa! Viaţa altuia, dar şi propria viaţă, pentru că şi pentru ea este valabilă porunca: „Să nu ucizi”. Atâtor tineri trebuie să li se spună: nu dispreţui existenţa ta! Încetează să refuzi lucrarea lui Dumnezeu! Tu eşti o lucrare a lui Dumnezeu! Nu te subevalua, nu te dispreţui cu dependenţele care te vor ruina şi te vor duce la moarte!

Nimeni să nu măsoare viaţa conform înşelăciunilor din această lume, ci fiecare să se primească pe sine însuşi şi pe ceilalţi în numele Tatălui care ne-a creat. El este „iubitor al vieţii”: este frumos acest lucru, „Dumnezeu este iubitor al vieţii”. Şi noi toţi îi suntem aşa de dragi, încât l-a trimis pe Fiul său pentru noi. „Într-adevăr – spune Evanghelia -, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In3,16).

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 10 octombrie 2018

Cateheze despre porunci – 10/A. Să nu ucizi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe http://www.ercis.ro

Notă:

1 Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiunea Donum vitae, 5: AAS 80 (1988), 76-77: „Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la începutul său, comportă acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, unicul său scop. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul său până la sfârşitul său: nimeni, în nicio împrejurare, nu poate să-şi revendice dreptul de a distruge direct o fiinţă umană nevinovată”.

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: