Arhivă etichetă pentru ‘saracie’

Să nu cedăm în faţa ispitei de a ne dezinteresa de ceilalţi, în special de cei mai slabi. Să nu ne obişnuim să întoarcem privirea

Să nu cedăm în faţa ispitei de a ne dezinteresa de ceilalţi,
în special de cei mai slabi,
să nu ne obişnuim să întoarcem privirea,
ci să ne angajăm în fiecare zi concret
pentru „a forma o comunitate compusă din fraţi
care se primesc reciproc,
îngrijindu-se unii de alţii”.

Nu poate să fie autentic
un sentiment de unire intimă cu celelalte fiinţe din natură,
dacă în acelaşi timp în inimă nu există duioşie, compasiune
şi preocupare pentru fiinţele umane!

1. În pragul noului an, doresc să adresez cele mai respectuoase saluturi ale mele şefilor de stat şi de guvern, responsabililor organizaţiilor internaţionale, liderilor spirituali şi credincioşilor din diferitele religii, bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă. Adresez tuturor cele mai bune urări ale mele, pentru ca în acest an omenirea să poată înainta pe calea fraternităţii, a dreptăţii şi a păcii între persoane, comunităţi, popoare şi state.

Anul 2020 a fost marcat de marea criză sanitară de Covid-19, transformată într-un fenomen multisectorial şi global, agravând crize care sunt puternic interrelaţionate între ele, precum cele climatică, alimentară, economică şi migratoare, şi provocând mari suferinţe şi dificultăţi. Mă gândesc înainte de toate la cei care au pierdut pe cineva din familie sau o persoană dragă, dar şi la cei care au rămas fără loc de muncă. O amintire specială se îndreaptă spre medici, spre asistenţii medicali, spre farmacişti, spre cercetători, spre voluntari, spre capelani şi spre personalul din spitale şi centre sanitare, care s-au dedicat şi continuă să facă asta, cu mari trude şi jertfe, până acolo încât unii dintre ei au murit în tentativa de a fi alături de bolnavi, de a le alina suferinţele sau de a le salva viaţa. Aducând omagiu acestor persoane, reînnoiesc apelul către responsabilii politici şi către sectorul privat pentru ca să adopte măsurile adecvate să garanteze accesul la vaccinurile împotriva lui Covid-19 şi la tehnologiile esenţiale necesare pentru a asista bolnavii şi pe toţi cei care sunt mai săraci şi mai fragili[1].

Este dureros să constatăm că, alături de numeroase mărturii de caritate şi solidaritate, din păcate iau nou elan diferite forme de naţionalism, rasism, xenofobie şi chiar războaie şi conflicte care seamănă moarte şi distrugere.

Aceste evenimente şi altele, care au marcat drumul omenirii în anul care a trecut, ne învaţă importanţa de a ne îngriji unii de alţii şi de creaţie, pentru a construi o societate întemeiată pe raporturi de fraternitate. De aceea am ales ca temă a acestui mesaj: Cultura îngrijirii ca o cale a păcii. Cultura îngrijirii pentru a înfrânge cultura indiferenţei, a rebutului şi a conflictului, adesea prevalentă astăzi.

2. Dumnezeu Creator, origine a vocaţiei umane la îngrijire

În multe tradiţii religioase există naraţiuni care se referă la originea omului, la raportul său cu Creatorul, cu natura şi cu semenii săi. În Biblie, Cartea Genezei revelează, încă de la început, importanţa îngrijirii sau a păzirii în proiectul lui Dumnezeu pentru omenire, scoţând în evidenţă raportul dintre om (’adam) şi pământ (’adamah) şi dintre fraţi. În relatarea biblică a creaţiei, Dumnezeu încredinţează grădina „plantată în Eden” (cf. Gen 2,8) mâinilor lui Adam cu misiunea de „a o cultiva şi a o păzi” (cf. Gen 2,15). Asta înseamnă, pe de o parte, a face pământul productiv şi, pe de altă parte, a-l proteja şi a-l face să păstreze capacitatea sa de a susţine viaţa[2]. Verbele „a cultiva” şi „a păzi” descriu raportul lui Adam cu casa-grădina sa şi indică şi încrederea pe care Dumnezeu o are în el făcându-l stăpân şi păzitor al întregii creaţii.

Naşterea lui Cain şi Abel generează o istorie de fraţi, raportul care va fi interpretat – negativ – de Cain în termeni de tutelă sau pază între fraţi. După ce l-a ucis pe fratele său Abel, Cain răspunde astfel la întrebarea lui Dumnezeu: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9)[3]. Da, desigur! Cain este „păzitorul” fratelui său. „În aceste relatări aşa de vechi, bogate în simbolism profund, era conţinută deja o convingere simţită astăzi: că totul este în relaţie şi că îngrijirea autentică a însăşi vieţii noastre şi a relaţiilor noastre cu natura este inseparabilă de fraternitate, de dreptate şi de fidelitate faţă de ceilalţi”[4].

3. Dumnezeu Creator, model al îngrijirii

Sfânta Scriptură îl prezintă pe Dumnezeu, în afară de Creator, ca Acela care se îngrijeşte de creaturile sale, îndeosebi de Adam, de Eva şi de fiii lor. Însuşi Cain, deşi asupra lui cade blestemul din cauza crimei pe care a comis-o, primeşte în dar de la Creator un semn de protecţie, pentru ca viaţa sa să fie ocrotită (cf. Gen 4,15). Acest fapt, în timp ce confirmă demnitatea inviolabilă a persoanei, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, manifestă şi planul divin pentru a proteja armonia creaţiei, pentru că „pacea şi violenţa nu pot să locuiască în acelaşi locaş”[5].

Tocmai îngrijirea creaţiei este la baza instituirii Shabbat-ului care, în afară de a reglementa cultul divin, tindea să restabilească ordinea socială şi atenţia faţă de cei săraci (cf. Gen 1,1-3; Lev 25,4). Celebrarea Jubileului, în fiecare al şaptelea an sabatic, permitea o pauză pământului, sclavilor şi celor îndatoraţi. În acest an de har, erau îngrijiţi cei mai fragili, oferindu-le o nouă perspectivă de viaţă, aşa încât să nu existe niciun nevoiaş în popor (cf. Dt 15,4).

Vrednică de observat este şi tradiţia profetică, unde apogeul înţelegerii biblice a dreptăţii se manifestă în modul în care o comunitate îi tratează pe cei mai slabi în interiorul său. Pentru aceasta Amos (2,6-8; 8) şi Isaia (58), în mod deosebit, îşi ridică glasul încontinuu în favoarea dreptăţii pentru cei săraci, care, datorită vulnerabilităţii şi lipsei de putere, sunt ascultaţi numai de Dumnezeu, care se îngrijeşte de ei (cf. Ps 34,7; 113,7-8).

4. Îngrijirea în activitatea lui Isus

Viaţa şi activitatea lui Isus întrupează apogeul revelaţiei iubirii Tatălui pentru omenire (In 3,16). În sinagoga din Nazaret, Isus s-a manifestat ca Acela pe care Domnul l-a consacrat şi „l-a trimis să ducă săracilor vestea cea bună, să proclame celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriţi” (Lc 4,18). Aceste acţiuni mesianice, tipice ale jubileelor, constituie mărturia cea mai elocventă a misiunii încredinţate lui de Tatăl. În compasiunea sa, Cristos se apropie de bolnavi în trup şi în spirit şi îi vindecă; îi iartă pe păcătoşi şi le dăruieşte o viaţă nouă. Isus este Bunul Păstor care se îngrijeşte de oi (cf. In 10,11-18; Ez 34,1-31); este Bunul Samaritean care se apleacă asupra omului rănit, tratează rănile sale şi se îngrijeşte de el (cf. Lc 10,30-37).

La apogeul misiunii sale, Isus pecetluieşte îngrijirea sa faţă de noi oferindu-se pe cruce şi eliberându-ne astfel de sclavia păcatului şi a morţii. Astfel, cu dăruirea vieţii sale şi cu jertfa sa, El ne-a deschis calea iubirii şi spune fiecăruia: „Urmează-mă. Fă şi tu aşa” (cf. Lc 10,37).

5. Cultura îngrijirii în viaţa discipolilor lui Isus

Faptele de milostenie sufletească şi trupească sunt nucleul slujirii de caritate a Bisericii primare. Creştinii din prima generaţie practicau împărtăşirea pentru ca nimeni dintre ei să nu fie nevoiaş (cf. Fap 4,34-35) şi se străduiau să facă din comunitate o casă primitoare, deschisă oricărei situaţii umane, dispusă să se îngrijească de cei mai fragili. Astfel a devenit obicei să se facă oferte voluntare pentru a-i hrăni pe cei săraci, a-i îngropa pe cei morţi şi a-i hrăni pe orfani, bătrâni şi victime ale dezastrelor, precum şi pe naufragiaţi. Şi atunci când, în perioadele care au urmat, generozitatea creştinilor şi-a pierdut un pic elanul, unii Părinţi ai Bisericii au insistat asupra faptului că proprietatea este înţeleasă de Dumnezeu pentru bunul comun. Ambroziu susţinea că „natura a revărsat toate lucrurile pentru oameni pentru folosul comun. […] De aceea, natura a produs un drept comun pentru toţi, însă aviditatea l-a făcut un drept pentru câţiva”[6]. După ce au depăşite persecuţiile din primele secole, Biserica a profitat de libertate pentru a inspira societatea şi cultura sa. „Mizeria din acele timpuri a provocat noi forţe în slujba lui charitas christiana. Istoria aminteşte numeroase opere de binefacere. […] Au fost înfiinţate numeroase institute în sprijinul omenirii suferinde: spitale, adăposturi pentru cei săraci, orfelinate şi spaţii pentru copii găsiţi, azile etc.”[7].

6. Principiile doctrinei sociale a Bisericii ca bază a culturii îngrijirii

Diakonia de la începuturi, îmbogăţită de reflecţia Părinţilor şi însufleţită, de-a lungul secolelor, de caritatea activă a atâtor martori luminoşi ai credinţei, a devenit inima pulsantă a doctrinei sociale a Bisericii, oferindu-se tuturor persoanelor de bunăvoinţă ca un preţios patrimoniu de principii, criterii şi indicaţii, din care să se ia „gramatica” îngrijirii: promovarea demnităţii fiecărei persoane umane, solidaritatea cu săracii şi cei lipsiţi de apărare, grija faţă de bunul comun, protejarea creaţiei.

• Îngrijirea ca promovare a demnităţii şi a drepturilor persoanei

„Conceptul de persoană, născut şi format în creştinism, ajută să se urmărească o dezvoltare pe deplin umană. Pentru că persoana înseamnă mereu relaţie, nu individualism, afirmă includerea şi nu excluderea, demnitatea unică şi inviolabilă şi nu exploatarea”[8]. Fiecare persoană umană este un scop în ea însăşi, nu este niciodată pur şi simplu un instrument de apreciat numai datorită utilităţii sale, şi este creată pentru a trăi împreună în familie, în comunitate, în societate, unde toţi membrii sunt egali în demnitate. Din această demnitate derivă drepturile umane, precum şi obligaţiile, care amintesc de exemplu de responsabilitatea de a primi şi a ajuta pe cei săraci, pe bolnavi, pe marginalizaţi, pe fiecare „aproape, vecin sau îndepărtat al nostru în timp şi în spaţiu”[9].

• Îngrijirea bunului comun

Fiecare aspect al vieţii sociale, politice şi economice îşi are împlinirea atunci când se pune în slujba bunului comun, adică „ansamblul condiţiilor de viaţă care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea”[10]. De aceea, planurile şi eforturile noastre trebuie să ţină cont mereu de efectele asupra întregii familii umane, cântărind consecinţele pentru momentul prezent şi pentru generaţiile viitoare. Cât de adevărat şi actual este acest lucru ni-l arată pandemia de Covid-19, în faţa căreia „ne-am dat seama că ne aflăm în aceeaşi barcă, toţi fragili şi dezorientaţi, însă în acelaşi timp importanţi şi necesari, toţi chemaţi să rămânem împreună”[11], pentru că „nimeni nu se salvează singur”[12] şi niciun stat naţional izolat nu poate asigura bunul comun al propriei populaţii[13].

• Îngrijirea prin solidaritate

Solidaritatea exprimă concret iubirea faţă de celălalt, nu ca un sentiment vag, ci ca „determinare fermă şi perseverentă de angajare pentru binele comun: adică pentru binele tuturor şi al fiecăruia pentru că toţi suntem cu adevărat responsabili ai tuturor”[14]. Solidaritatea ne ajută să-l vedem pe celălalt – fie ca persoană, fie, în sens larg, ca popor sau naţiune – nu ca o realitate statistică, sau un mijloc de exploatat şi apoi de aruncat când nu mai este util, ci ca aproapele nostru, colegul de drum, chemat să participe, la fel ca noi, la ospăţul vieţii la care toţi sunt invitaţi la fel de Dumnezeu.

• Îngrijirea şi protejarea creaţiei

Enciclica Laudato si’ ia act pe deplin de interconectarea întregii realităţi create şi scoate în evidenţă exigenţa de a asculta în acelaşi timp strigătul celor nevoiaşi şi cel al creaţiei. Din această ascultare atentă şi constantă se poate naşte o îngrijire eficace a pământului, casa noastră comună, şi a săracilor. În această privinţă, doresc să reafirm că „nu poate să fie autentic un sentiment de unire intimă cu celelalte fiinţe din natură, dacă în acelaşi timp în inimă nu există duioşie, compasiune şi preocupare pentru fiinţele umane”[15]. „Pace, dreptate şi salvgardare a creaţiei sunt trei probleme complet conectate, care nu se vor putea separa în aşa fel încât să fie tratate singular, fără a recădea din nou în reducţionism”[16].

7. Busola pentru o rută comună

Într-un timp dominat de cultura rebutului, în faţa înteţirii inegalităţilor în interiorul naţiunilor şi între ele[17], aş vrea să-i invit, aşadar, pe responsabilii organizaţiilor internaţionale şi ai guvernelor, ai lumii economice şi ai celei ştiinţifice, ai comunicării sociale şi ai instituţiilor educative să ia în mână această „busolă” a principiilor amintite mai sus, pentru a tipări o rută comună pentru procesul de globalizare, „o rută cu adevărat umană”[18]. De fapt, aceasta ar permite să se aprecieze valoarea şi demnitatea fiecărei persoane, să se acţioneze împreună şi în solidaritate pentru bunul comun, ridicându-i pe cei care suferă de sărăcie, de boală, de sclavie, de discriminare şi de conflicte. Prin această busolă, îi încurajez pe toţi să devină profeţi şi martori ai culturii îngrijirii, pentru a umple atâtea inegalităţi sociale. Şi acest lucru va fi posibil numai cu un protagonism puternic şi răspândit al femeilor, în familie şi în orice domeniu social, politic şi instituţional.

Busola principiilor sociale, necesară pentru a promova cultura îngrijirii, este indicativă şi pentru relaţiile dintre naţiuni, care ar trebui să fie inspirate de fraternitate, de respectul reciproc, de solidaritate şi de respectarea dreptului internaţional. În această privinţă, trebuie reafirmat ocrotirea şi promovarea drepturilor umane fundamentale, care sunt inalienabile, universale şi indivizibile[19].

Trebuie reamintit şi respectarea dreptului umanitar, mai ales în această fază în care conflicte şi războaie se succed fără întrerupere. Din păcate multe regiuni şi comunităţi au încetat să-şi amintească de un timp în care trăiau în pace şi siguranţă. Numeroase oraşe au devenit ca nişte epicentre de nesiguranţă: locuitorii lor luptă pentru a menţine ritmurile lor normale, pentru că sunt atacaţi şi bombardaţi nediscriminat de bombe, artilerie şi arme uşoare. Copiii nu pot studia. Bărbaţi şi femei nu pot lucra pentru a menţine familiile. Foametea apare acolo unde odinioară era necunoscută. Persoanele sunt constrânse să fugă, lăsând în urma lor nu numai propriile case, ci şi istoria familială şi rădăcinile culturale.

Cauzele de conflict sunt multe, însă rezultatul este mereu acelaşi: distrugere şi criză umanitară. Trebuie să ne oprim şi să ne întrebăm: ce a dus la normalizarea conflictului în lume? Şi, mai ales, cum să convertim inima noastră şi să schimbăm mentalitatea noastră pentru a căuta cu adevărat pacea în solidaritate şi în fraternitate?

Câtă dispersare de resurse există pentru arme, îndeosebi pentru cele nucleare[20], resurse care ar putea să fie utilizate pentru priorităţi mai semnificative pentru a garanta siguranţa persoanelor, cum ar fi promovarea păcii şi dezvoltării umane integrale, lupta împotriva sărăciei, garanţia necesităţilor sanitare. De altfel, şi acest lucru este scos în evidenţă de probleme globale ca actuala pandemie de Covid-19 şi de schimbările climatice. Ce decizie curajoasă ar fi aceea de „a constitui cu banii care se folosesc în arme şi în alte cheltuieli militare un «Fond mondial» pentru a putea elimina definitiv foamea şi a contribui la dezvoltarea ţărilor mai sărace”[21]!

8. Pentru a educa la cultura îngrijirii

Promovarea culturii îngrijirii cere un proces educativ şi busola principiilor sociale constituie, în acest scop, un instrument credibil pentru diferite contexte corelate între ele. În această privinţă aş vrea să furnizez câteva exemple.

– Educaţia la îngrijire se naşte în familie, nucleu natural şi fundamental al societăţii, unde se învaţă să se trăiască în relaţie şi în respect reciproc. Totuşi, familia are nevoie de condiţii adecvate pentru a putea îndeplini această misiune vitală şi indispensabilă.

– Tot în colaborare cu familia, alţi subiecţi conducători ai educaţiei sunt şcoala şi universitatea, şi în mod analog, sub anumite aspecte, subiecţii comunicării sociale[22]. Ei sunt chemaţi să vehiculeze un sistem de valori întemeiat pe recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane, a fiecărei comunităţi lingvistice, etnică şi religioasă, a fiecărui popor şi a drepturilor fundamentale care derivă din ea. Educaţia constituie unul din pilaştri pentru societăţi mai drepte şi solidare.

– Religiile în general, şi liderii religioşi în particular, pot desfăşura un rol de neînlocuit în a transmite credincioşilor şi societăţii valorile solidarităţii, respectării diferenţelor, primirii şi îngrijirii fraţilor mai fragili. Amintesc, în această privinţă, cuvintele Papei Paul al VI-lea adresate parlamentului ugandez în 1969: „Nu vă temeţi de Biserică; ea vă onorează, vă educă cetăţeni cinstiţi şi leali, nu alimentează rivalităţi şi diviziuni, caută să promoveze libertatea sănătoasă, dreptatea socială, pacea; dacă ea are vreo preferinţă, aceasta este pentru cei săraci, pentru educarea celor mici şi a poporului, pentru îngrijirea celor suferinzi şi a celor abandonaţi”[23].

– Celor care sunt angajaţi în slujba populaţiilor, în organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, care au o misiune educativă, şi tuturor celor care, cu titlul diferit, lucrează în domeniul educaţiei şi cercetării, reînnoiesc încurajarea mea, pentru ca să se poată ajunge la ţinta unei educaţii „mai deschise şi inclusive, capabile de ascultare răbdătoare, de dialog constructiv şi de înţelegere reciproc”[24]. Îmi doresc ca această invitaţie, adresată în cadrul Pactului educativ global, să poată avea adeziune amplă şi variată.

9. Nu există pace fără cultura îngrijirii

Cultura îngrijirii, ca angajare comună, solidară şi participativă pentru a proteja şi a promova demnitatea şi binele tuturor, ca dispoziţie de a ne interesa, de a acorda atenţie, de compasiune, de reconciliere şi de vindecare, de respect reciproc şi de primire reciprocă, este o cale privilegiată pentru construirea păcii. „În multe părţi ale lumii este nevoie de parcursuri de pace care să conducă la vindecarea rănilor, este nevoie de artizani de pace dispuşi să demareze procese de vindecare şi de întâlnire reînnoită cu inteligenţă şi îndrăzneală”[25].

În acest timp, în care barca omenirii, zguduită de furtuna crizei, înaintează cu greutate căutând un orizont mai calm şi senin, cârma demnităţii persoanei umane şi „busola” principiilor sociale fundamentale ne pot permite să navigăm cu o rută sigură şi comună. Fiind creştini, să ţinem privirea îndreptată spre Fecioara Maria, Steaua mării şi Maica speranţei. Toţi împreună să colaborăm pentru a înainta spre un nou orizont de iubire şi de pace, de fraternitate şi de solidaritate, de sprijin reciproc şi de primire reciprocă. Să nu cedăm în faţa ispitei de a ne dezinteresa de ceilalţi, în special de cei mai slabi, să nu ne obişnuim să ne întoarcem privirea[26], ci să ne angajăm în fiecare zi concret pentru „a forma o comunitate compusă din fraţi care se primesc reciproc, îngrijindu-se unii de alţii”[27].

Din Vatican, 8 decembrie 2020

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru celebrarea celei de-a 54-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2021)
Cultura îngrijirii ca o cale a păcii

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] Cf. Video-mesaj cu ocazia celei de-a 75-a Sesiuni a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, 25 septembrie 2020.

[2] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 67.

[3] Cf. Fraternitate, fundament şi cale pentru pace”, Mesaj pentru celebrarea celei de-a 47-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2014 (8 decembrie 2013), 2.

[4] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 70.

[5] Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericiinr. 488.

[6] De officiis, 1, 28, 132: PL 16, 67.

[7] K. Bihlmeyer – H. Tüchle, Storia della Chiesa, vol. I L’antichità cristiana, Morcelliana, Brescia 1994, 447.448.

[8] Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea promovată de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale la a 50-a aniversare a „Populorum progressio” (4 aprilie 2017).

[9] Mesaj la a 22-a Sesiune a Conferinţei Statelor Parte la Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (COP22), 10 noiembrie 2016. Cf. Şedinţa interdicasterială a Sfântului Scaun despre ecologia integrală, În drum pentru îngrijirea casei comune. La cinci ani de la Laudato si’, LEV, 31 mai 2020.

[10] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 26.

[11] Moment extraordinar de rugăciune în timp de pandemie, 27 martie 2020.

[12] Ibid.

[13] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 8153.

[14] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 38.

[15] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 91.

[16] Conferinţa Episcopatului Dominican, Scrisoarea pastorală Sobre la relación del hombre con la naturaleza (21 ianuarie 1987); cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 92.

[17] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 125.

[18] Ibid., 29.

[19] Cf. Mesaj adresat participanţilor la Conferinţa internaţională „Drepturile umane în lumea contemporană: cuceriri, omisiuni, negări”, Roma, 10-11 decembrie 2018.

[20] Cf. Mesaj adresat Conferinţei ONU menite să negocieze un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic despre interzicerea armelor nucleare, care să conducă la eliminarea lor totală, 23 martie 2017.

[21] Video-mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Alimentaţiei 2020, 16 octombrie 2020.

[22] Cf. Benedict al XVI-lea, „A educa tinerii la dreptate şi la pace”, Mesaj pentru a 45-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2012 (8 decembrie 2011), 2; „Învinge indiferenţa şi cucereşte pacea”, Mesaj pentru a 49-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2015 (8 decembrie 2015), 6.

[23] Discurs adresat deputaţilor şi senatorilor din UgandaKampala, 1 august 1969.

[24] Mesaj pentru lansarea Pactului Educativ, 12 septembrie 2019: L’Osservatore Romano, 13 septembrie 2019, pag. 8.

[25] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 225.

[26] Cf. ibid., 64.

[27] Ibid., 96; cf. Fraternitate, fundament şi cale pentru pace”, Mesaj pentru celebrarea celei de-a 47-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2014 (8 decembrie 2013), 1.

Pentru noi, pentru cei care avem nevoie de el ca de pâine…

„Noi devenim mai buni numai primind iubirea sa neobosită,
care nu se schimbă, ci ne schimbă.
Numai iubirea lui Isus transformă viaţa,
vindecă rănile mai profunde,
eliberează de cercurile vicioase
ale insatisfacţiei, supărării şi plângerii”…

„Nesătui de a avea,
ne aruncăm în atâtea iesle de vanitate,
uitând de ieslea din Betleem.
Acea iesle, săracă în toate şi bogată în iubire,
învaţă că hrana vieţii este
să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu
şi să-i iubim pe alţii”.

În această noapte se împlineşte marea profeţie a lui Isaia: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă” (Is 9,5).

Un fiu ni s-a dat nouă. Se aude adesea spunându-se că bucuria cea mai mare a vieţii este naşterea unui prunc. Este ceva extraordinar, care schimbă totul, pune în mişcare energii negândite şi face să se depăşească trude, dificultăţi şi vegheri fără somn, pentru că aduce o mare fericire, în faţa căreia se pare că nimic nu mai are importanţă. Aşa este Crăciunul: naşterea lui Isus este noutatea care ne permite în fiecare an să ne renaştem înăuntru, să găsim în El forţa pentru a înfrunta orice încercare. Da, pentru că naşterea sa este pentru noi: pentru mine, pentru tine, pentru noi toţi, pentru fiecare. Pentru este cuvântul care revine în această noapte sfântă: „Un copil s-a născut pentru noi„, a profeţit Isaia; „Astăzi s-a născut pentru noi Mântuitorul”, am repetat la Psalm; Isus „s-a dat pe sine însuşi pentru noi” (Tit 2,14), a proclamat sfântul Paul; şi îngerul în Evanghelie a vestit: „Astăzi s-a născut pentru voi un Mântuitor” (Lc 2,11). Pentru mine, pentru voi.

Dar ce vrea să ne spună acest pentru noi? Că Fiul lui Dumnezeu, binecuvântatul prin natură, vine să ne facă fii binecuvântaţi prin har. Da, Dumnezeu vine în lume ca fiu pentru a ne face fii ai lui Dumnezeu. Ce dar minunat! Astăzi Dumnezeu ne uimeşte şi spune fiecăruia dintre noi: „TU eşti o minunăţie”. Soră, frate, nu te descuraja. Ai ispita că ai greşit? Dumnezeu îţi spune: „Nu, eşti fiul meu!”. Ai senzaţia că nu vei reuşi, teama că eşti nepotrivit, frica de a nu ieşi din tunnel-ul încercării? Dumnezeu îţi spune: „Curaj, eu sunt cu tine”. Nu-ţi spune asta în cuvinte, ci făcându-se fiu ca şi tine şi pentru tine, pentru a-ţi aminti punctul de plecare al fiecărei renaşteri a tale: a te recunoaşte fiu al lui Dumnezeu, fiică a lui Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare al oricărei renaşteri. Aceasta este inima indestructibilă a speranţei noastre, nucleul incandescent care sprijină existenţă: dedesubtul calităţilor noastre şi al defectelor noastre, mai puternic decât rănile şi decât eşecurile din trecut, decât fricile şi decât neliniştea faţă de viitor, există acest adevăr: suntem fii iubiţi. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi nu depinde şi nu va depinde niciodată de noi: este iubire gratuită. Această noapte nu are altă explicaţie în altă parte: numai harul. Totul este har. Darul este gratuit, fără meritul niciunuia dintre noi, har pur. În această noapte, ne-a spus sfântul Paul, „harul lui Dumnezeu s-a arătat” (Tit 2,11). Nimic nu este mai preţios.

Un fiu ni s-a dat nouă. Tatăl nu ne-a dat ceva, ci pe însuşi Fiul său unicul născut, care este toată bucuria sa. Şi totuşi, dacă privim la nerecunoştinţa omului faţă de Dumnezeu şi la nedreptatea faţă de atâţia fraţi ai noştri, vine o îndoială: Domnul a făcut bine să ne dăruiască aşa de mult, face bine să mai hrănească încredere în noi? Nu ne supraevaluează? Da, ne supraevaluează, şi face asta pentru că ne iubeşte până la moarte. Nu reuşeşte să nu ne iubească. Este făcut aşa, este atât de diferit de noi. Ne iubeşte mereu, mai mult decât reuşim noi să ne iubim pe noi înşine. Este secretul său pentru a intra în inima noastră. Dumnezeu ştie că unicul mod pentru a ne mântui, pentru a ne vindeca înăuntru, este să ne iubească: nu există un alt mod. Ştie că noi devenim mai buni numai primind iubirea sa neobosită, care nu se schimbă, ci ne schimbă. Numai iubirea lui Isus transformă viaţa, vindecă rănile mai profunde, eliberează de cercurile vicioase ale insatisfacţiei, supărării şi plângerii.

Un fiu ni s-a dat nouă. În săraca iesle dintr-un grajd întunecat este chiar Fiul lui Dumnezeu. Apare o altă întrebare: de ce a venit pe lume noaptea, fără o găzduire demnă, în sărăcie şi în refuz, când merita să se nască aşa ca regele cel mai mare în cel mai frumos dintre palate? De ce? Pentru a ne face să înţelegem până unde iubeşte condiţia noastră umană: până acolo încât să atingă cu iubirea sa concretă mizeria noastră cea mai rea. Fiul lui Dumnezeu s-a născut rebutat pentru a ne spune că orice rebutat este fiu al lui Dumnezeu. A venit pe lume aşa cum vine pe lume un prunc, slab şi fragil, pentru ca noi să putem cu duioşie fragilităţile noastre. Şi să descoperim un lucru important: ca atât la Betleem, cât și cu noi, lui Dumnezeu îi place să facă lucruri mari prin sărăciile noastre. A pus toată mântuirea noastră în ieslea dintr-un grajd şi nu se teme de sărăciile noastre: să lăsăm ca milostivirea sa să transforme mizeria noastră!

Iată ce înseamnă că un fiu s-a născut pentru noi. Dar există încă un pentru, pe care îngerul îl spune păstorilor: „Acesta este semnul pentru voi: un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2.12). Acest semn, Pruncul în iesle, este şi pentru noi, pentru a ne orienta în viaţă. La Betleem, care înseamnă „Casa pâinii”, Dumnezeu stă într-o iesle, parcă pentru a ne aminti că pentru a trăi avem nevoie de El ca de pâinea de mâncat. Avem nevoie să ne lăsăm străbătuţi de iubirea sa gratuită, neobosită, concretă. În schimb, de câte ori, înfometaţi de distracţie, succes şi mondenitate, alimentăm viaţa cu mâncăruri care nu satură şi lasă golul înăuntru! Domnul, prin gura profetului Isaia, se plângea că, în timp ce boul şi măgarul cunosc ieslea lor, noi, poporul său, nu-l cunoaştem pe El, izvor al vieţii noastre (cf. Is1,2-3). Este adevărat: nesătui de a avea, ne aruncăm în atâtea iesle de vanitate, uitând de ieslea din Betleem. Acea iesle, săracă în toate şi bogată în iubire, învaţă că hrana vieţii este să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu şi să-i iubim pe alţii. Isus ne dă exemplul: El, Cuvântul lui Dumnezeu, este prunc; nu vorbeşte, însă oferă viaţa. În schimb noi vorbim mult, însă adesea suntem analfabeţi în bunătate.

Un fiu ni s-a dat nouă. Cine are un prunc mic, ştie câtă iubire şi câtă răbdare este nevoie. Trebuie hrănit, îngrijit, spălat, avut grijă de fragilitatea sa şi de nevoile sale, adesea greu de înţeles. Un fiu face să ne simţim iubiţi, însă învaţă şi să iubim. Dumnezeu s-a născut prunc pentru a ne determina să avem grijă de alţii. Plânsul său duios ne face să înţelegem cât sunt de inutile multe mofturi ale noastre; şi avem atâtea! Iubirea sa dezarmată şi dezarmantă ne aminteşte că timpul pe care-l avem nu foloseşte să ne tot plângem, ci să consolăm lacrimile celui care suferă. Dumnezeu îşi ia locuinţă aproape de noi, sărac şi nevoiaş, pentru a ne spune că slujindu-i pe cei săraci îl vom iubi pe El. Din această noapte, aşa cum a scrisă o poetă, „reşedinţa lui Dumnezeu este lângă a mea. Mobilierul este iubirea” (E. Dickinson, Poems, XVII).

Un fiu ni s-a dat nouă. Tu, Isuse, eşti Fiul care mă face fiu. Tu mă iubeşti aşa cum sunt, nu aşa cum mă visez că sunt; eu ştiu asta! Îmbrăţişându-te pe tine, Prunc din iesle, reîmbrăţişez viaţa mea. Primindu-te pe tine, Pâine a vieţii, şi eu vreau să dăruiesc viaţa mea. Tu care mă mântuieşti, învaţă-mă să slujesc. Tu care nu mă laşi singur, ajută-mă să-i consolez pe fraţii tăi, pentru că Tu ştii din această noapte toţi sunt fraţii mei.

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Trebuia să fie pentru toți, dar și anul acesta va fi doar pentru unii

Crăciunul trebuia să fie pentru toți: fără diferențe, fără lacrimi, fără sărăcie, fără singurătate! Însă și anul acesta – sau poate că anul acesta Pandemia COVID-19 face ca mai mult decât în alți ani! – pentru mulți nu va fi Crăciunul: unii sunt cu sufletul bolnav, alții cu trupul în lipsuri. Întrebarea e ce putem face noi pentru ei. Mai bine zis: ce facem concret? Cum ne apropiem de cei bolnavi? De cei săraci? Asta dacă ne apropiem sau dacă avem vreun plan în această direcție. Ce bine ar fi să facem să fie Crăciunul, bucuria Nașterii lui Isus, acolo unde poate nu a fost niciodată!

Nu există cuvânt potrivit pentru copilul care și anul acesta, ca și anul trecut, ca și mulți ani la rând, așteaptă un Crăciun care nu mai vine. Pentru copiii săraci oare când e Crăciunul? Dacă nu facem nimic pentru ei, Crăciunul e doar ziua în care se vede că sunt și mai săraci, ziua în care se simt și mai ne-iubiți și uitați… Pentru ei nu cuvintele sunt importante, ci prezența noastră, gesturile concrete: o vizită, o îmbrățișare, un dar. O prezență! Să existăm pentru cineva care se simte singur, frânt, căzut! Dacă e adevărat ce se spune, cum că oamenii sunt îngeri care au doar o aripă pentru ca să zboare doar îmbrățișați, doi câte doi, atunci Crăciunul e momentul ideal să devenim „aripa” cuiva… Să ajutăm pe cineva să-și ia zborul, să se ridice din țărână, din nefericire, din lacrimi…

E adevărat că e greu cu Pandemia. Tuturor ne este greu. Toți avem probleme și lipsuri. Mai mult, e greu să ne mișcăm și să ieșim în întâmpinarea lor, să-i vizităm în casele de copii, sau în locurile lor pline de lipsuri, dar sigur Domnul Isus ne va inspira și vom puteam fi inventivi. Mai avem o săptămână în care să ne organizăm! Sigur în apropierea noastră trăiesc copii cărora le putem oferi un Crăciun pe care îl așteaptă an de an… Să le împlinim așteptarea! Să le arătăm că speranța nu dezamăgește: că în sfârșit e Crăciun și pentru ei! 

Cristos, sărbătoritul Crăciunului, s-a născut și pentru ei. De fapt, mai ales pentru ei. Să ducem săracilor vestea cea bună în această săptămână care ne desparte de Crăciun: să oferim speranță, să oferim bucurie. 

Sunt convins cu toată inima de bucuria îngerilor din cer, de sărbătoarea pe care o fac îngerii, atunci când un om șterge lacrima unui copil, atunci când un om oferă unui copil o zi fericită. Îngerii tresară când noi facem copiii să zâmbească fericiți și să se simtă iubiți! Cine îmbrățișează cu iubire maternă un copil simte cum însuși Dumnezeu îl îmbrățișează: nu există ceva mai gingaș, mai protector, mai fericit, mai pur!

Să nu ne zgârcim. Cineva va trăi din ceea ce oferim noi nu doar un Crăciun, nu doar o zi, ci o viață. Copiii nu uită zilele fericite! Copiii nu uită cine i-a făcut fericiți! Copiii sunt viitorul nostru!

Multă inspirație în a ne apropia, fiecare acolo unde poate și cum poate, de copiii care trăiesc în lipsuri! Pentru unii să oferim măcar rugăciuni, mai ales pentru cei bolnavi sufletește. Pentru ceilalți să adăugăm și ceva material: să fim un instrument în mâna Domnului, cel care face posibil chiar și ceea ce pare imposibil. Fii tu bucuria acelui om, acelui copil care stă gata gata să-și piardă speranța în spiritul Crăciunului, în bunătatea omului, în prezența lui Dumnezeu!

Împreună putem face ca anul acesta Crăciunul să nu mai fie doar pentru unii, ci pentru mai mulți… Doar așa, într-o zi, va fi Crăciun pentru toți! Pentru țoți…

Binecuvântați suntem dacă în jurul nostru nu trăiesc oameni lipsiți de bucuria Crăciunului! Dar dacă există unul singur, chiar și unul singur, în lipsuri sufletești și trupești acela devine responsabilitatea noastră, a tuturor! 

O săptămână plină de inspirație și generozitate!

Oferă un Crăciun, poate chiar primul pentru mii de copii săraci…

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

%d blogeri au apreciat: