Inimă de copilaș! Ce bine!

copii saraci impartind mancareaCe bine că acele cinci pâini și doi peștișori erau la un copil.
Dacă ar fi fost la un om mare le-ar fi ascuns și le-ar fi mâncat singur.

Încă există oameni care suferă de foame,
dar nu pentru că lipsește pâinea,
ci pentru că lipsesc inimile care să o împartă.
Nu avem încă o inimă de copilaș
care să ne determine să punem hrana și bunurile în comun,
să oferim din ceea ce avem!

Până când nu vom deveni toți copii,
lumea va continua să sufere de foame!
Apoi vom pune totul în comun, bogați și săraci, sătui și flămânzi.
Vom mânca și ne vom sătura și va mai rămâne!
Abia atunci vom trăi „în mod vrednic de chemarea pe care am primit-o” (Ef 4,1).


29 iulie 2018 

† DUMINICA a 17-a de peste an
Ss. Marta; Lazăr şi Maria, fraţi
2Rg 4,42-44; Ps 144; Ef 4,1-6; In 6,1-15

LECTURA I
Vor mânca şi va mai rămâne!
Citire din cartea a doua a Regilor 4,42-44
În zilele acelea, a venit un om din Baal-Şalişa. A adus pâine la omul lui Dumnezeu, pâine din primele roade ale pământului, douăzeci de pâini de orz şi spice în sacul său. Elizeu a zis: „Dă oamenilor să mănânce!” 43 Slujitorul său a răspuns: „Cum pot să dau aceasta la o sută de oameni?” Dar Elizeu a zis: „Dă oamenilor să mănânce! Căci aşa spune Domnul: «Vor mânca şi va mai rămâne»”. 44 Atunci le-a pus în faţa lor; ei au mâncat şi a mai rămas, după cuvântul Domnului.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 144(145),10-11.15-16.17-18 (R.: 16)
R.: Tu deschizi, Doamne, mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate.

10 Să te laude pe tine, Doamne, toate lucrările tale
şi credincioşii tăi să te binecuvânteze;
11 să facă cunoscută gloria domniei tale
şi să vorbească despre puterea ta! R.

15 Ochii tuturor sunt îndreptaţi spre tine în aşteptare,
tu le dai hrană la vreme potrivită.
16 Tu deschizi mâinile tale
şi saturi cu dărnicie orice vietate. R.

17 Drept este Domnul pe toate căile sale
şi credincios în toate lucrările sale.
18 Domnul este alături de toţi cei care-l cheamă,
de toţi cei care-l cheamă în adevăr. R.

LECTURA A II-A
Este un singur trup, un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez.
Citire din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni 4,1-6
Fraţilor, aşadar, vă îndemn, eu, prizonierul în Domnul, să umblaţi în mod vrednic de chemarea pe care aţi primit-o: 2 cu toată umilinţa şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, 3 străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului în legătura păcii. 4 Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre. 5 Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez,6 un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 7,16bc
(Aleluia) Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Au împărţit celor care şedeau cât a voit fiecare.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 6,1-15
În acel timp, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. 2 Îl urma o mulţime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. 3 Isus s-a urcat pe munte şi s-a aşezat acolo împreună cu discipolii lui. 4 Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. 5 Ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?” 6 Însă spunea aceasta punându-l la încercare; de fapt, el ştia ce avea de gând să facă. 7 Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte puţin”. 8 Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: 9Este aici un copilaş care are cinci pâini de orz şi doi peştişori. Însă ce sunt acestea pentru atâţia?” 10 Isus a zis: „Faceţi-i pe oameni să se aşeze!” În locul acela era multă iarbă. Aşadar, s-au aşezat bărbaţii, în număr cam de cinci mii. 11 Isus a luat pâinile şi, mulţumind, le-a dat celor aşezaţi; la fel şi din peştişori, cât a voit fiecare. 12 Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic!” 13 Aşadar, au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri cu bucăţi care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. 14 Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!” 15 Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur.

Cuvântul Domnului

Reclame

Acest sărac strigă şi Domnul îl ascultă. Cine sunt adevăraţii săraci spre care suntem chemaţi să ne îndreptăm privirea?

rabdare saracie calm bogatie speranta

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a II-a Zi Mondială a Săracilor
(duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An,
18 noiembrie 2018)

Acest sărac strigă şi Domnul îl ascultă

1. „Acest sărac strigă şi Domnul îl ascultă” (Ps 34,7). Cuvintele psalmistului devin şi ale noastre în momentul în care suntem chemaţi să întâlnim diferitele condiţii de suferinţă şi marginalizare în care trăiesc atâţia fraţi şi surori pe care suntem obişnuiţi să-i desemnăm cu termenul generic de „săraci”. Cel care scrie acele cuvinte nu este străin de această condiţie, dimpotrivă. El trăieşte direct experienţa sărăciei şi, totuşi, o transformă într-o cântare de laudă şi de mulţumire adusă Domnului. Acest psalm ne permite şi nouă astăzi, cufundaţi în atâtea forme de sărăcie, să înţelegem cine sunt adevăraţii săraci spre care suntem chemaţi să ne îndreptăm privirea pentru a asculta strigătul lor şi a recunoaşte necesităţile lor.

Ni se spune, înainte de toate, că Domnul îi ascultă pe săracii care strigă către El şi este bun cu cei care caută refugiu în El cu inima frântă de tristeţe, de singurătate şi de excludere. Ascultă pe cei care sunt călcaţi în picioare în demnitatea lor şi, cu toate acestea, au forţa de a-şi ridica privirea spre înălţime pentru a primi lumină şi întărire. Ascultă pe cei care sunt persecutaţi în numele unei dreptăţi false, asupriţi de politici nedemne de acest nume şi timoraţi de violenţă; şi totuşi ştiu că au în Dumnezeu pe Mântuitorul lor. Ceea ce reiese din această rugăciune este înainte de toate sentimentul de abandonare şi încredere într-un Tată care ascultă şi primeşte. Pe lungimea de undă a acestor cuvinte putem înţelege mai profund ceea ce Isus a proclamat cu fericirea „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3).

În virtutea acestei experienţe unice şi, în multe privinţe, nemeritate şi imposibil de exprimat pe deplin, se simte oricum dorinţa de a o comunica altora, înainte de toate celor care sunt, ca psalmistul, săraci, refuzaţi şi marginalizaţi. De fapt, nimeni nu se poate simţi exclus de la iubirea Tatălui, în special într-o lume care ridică adesea bogăţia la prim obiectiv şi ne face închişi în noi înşine.

2. Psalmul caracterizează cu trei verbe atitudinea săracului şi raportul său cu Dumnezeu. Înainte de toate, „a striga”. Condiţia de sărăci nu se epuizează într-un cuvânt, ci devine un strigăt care străbate cerurile şi ajunge la Dumnezeu. Ce exprimă strigătul săracului dacă nu suferinţa şi singurătatea sa, dezamăgirea şi speranţa sa? Putem să ne întrebăm: cum oare acest strigăt, care urcă până în faţa lui Dumnezeu, nu reuşeşte să ajungă la urechile noastre şi ne lasă indiferenţi şi impasibili? Într-o Zi ca aceasta, suntem chemaţi la o serioasă examinare a conştiinţei pentru a înţelege dacă suntem cu adevărat capabili de a-i asculta pe săraci.

Avem nevoie de tăcerea ascultării pentru a recunoaşte glasul lor. Dacă vorbim noi prea mult, nu vom reuşi să-i ascultăm pe ei. Adesea, mi-e teamă că atâtea iniţiative deşi meritorii şi necesare, sunt adresate mai mult pentru a ne complace pe noi înşine decât pentru a primi cu adevărat strigătul săracului. În acest caz, în momentul în care săracii îşi fac auzit strigătul lor, reacţia nu este coerentă, nu este în măsură să intre în sintonie cu condiţia lor. Suntem aşa de prinşi într-o cultură care obligă să ne privim în oglindă şi să ne îngrijim de noi înşine peste măsură încât considerăm că un gest de altruism poate să fie suficient pentru a ne face satisfăcuţi, fără a ne lăsa compromişi direct.

3. Un al doilea verb este „a răspunde”. Domnul, spune psalmistul, nu numai că ascultă strigătul săracului, ci răspunde. Răspunsul, aşa cum este atestat în toată istoria mântuirii, este o participare deplină de iubire la condiţia săracului. Aşa a fost când Abraham îi exprima lui Dumnezeu dorinţa sa de a avea o descendenţă, cu toate că el şi soţia Sara, de acum bătrâni, nu aveau copii (cf. Gen15,1-6). S-a întâmplat când Moise, prin focul unui tufiş care ardea intact, a primit revelarea numelui divin şi misiunea de a scoate poporul din Egipt (cf. Ex 3,1-15). Şi acest răspuns s-a confirmat de-a lungul întregului drum al poporului în pustiu: când simţea muşcăturile foamei şi setei (cf. Ex 16,1-16; 17,1-7), şi când cădea în mizeria cea mai rea, adică infidelitatea faţă de alianţă şi idolatria (cf. Ex 32,1-14).

Răspunsul lui Dumnezeu dat săracului este mereu o intervenţie de mântuire pentru a îngriji rănile sufletului şi trupului, pentru a restitui dreptate şi pentru a ajuta să reia viaţa cu demnitate. Răspunsul lui Dumnezeu este şi un apel pentru ca oricine crede în El să poată face la fel în limitele umanului. Ziua Mondială a Săracilor vrea să fie un mic răspuns care de la Biserica întreagă, răspândită în toată lumea, se adresează săracilor de orice tip şi din orice ţară pentru ca să nu creadă că strigătul lor a căzut în gol. Probabil, este ca o picătură de apă în deşertul sărăciei; şi totuşi poate să fie un semn de împărtăşire pentru cei care sunt în nevoie, pentru a simţi prezenţa activă a unui frate şi a unei surori. Săracii nu au nevoie de un act de delegare, ci de implicarea personală a celor care ascultă strigătul lor. Grija credincioşilor nu se poate limita la o formă de asistenţă – deşi necesară şi providenţială într-un prim moment -, ci cere acea „atenţie de iubire” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 199) care îl onorează pe celălalt ca persoană şi caută binele său.

4. Un al treilea verb este „a elibera”. Săracul din Biblie trăieşte cu certitudinea că Dumnezeu intervine în favoarea sa pentru a-i reda demnitatea. Sărăcia nu este căutată, ci creată de egoism, de mândrie, de aviditate şi de nedreptate. Rele vechi cât omul, dar cu toate acestea mereu păcate care implică atâţia nevinovaţi, ducând la consecinţe sociale dramatice. Acţiunea cu care Domnul eliberează este un act de mântuire pentru cei care i-au manifestat Lui propria tristeţe şi angoasă. Închisoarea sărăciei este frântă de puterea intervenţiei lui Dumnezeu. Atâţia psalmi relatează şi celebrează această istorie a mântuirii care se poate vedea în viaţa personală a săracului: „Căci el nu dispreţuieşte şi nici nu respinge cererea săracului şi nu-şi întoarce faţa de la el, iar când strigă către el, îl ascultă” (Ps 22,25). A putea contempla faţa lui Dumnezeu este semn al prieteniei sale, al apropierii sale, al mântuirii sale. „Ai privit la neputinţa mea, tu cunoşti frământările sufletului meu. […] ai pus în loc sigur picioarele mele” (Ps 31,8-9). A oferi săracului un „loc sigur” echivalează cu eliberarea lui din „laţul vânătorului” (cf. Ps 91,3), cu scoaterea lui din capcana pusă pe drumul său, pentru ca să poată merge zvelt şi să privească viaţa cu ochi senini. Mântuirea lui Dumnezeu ia forma unei mâini întinse spre cel sărac, care oferă primire, protejează şi permite să simtă prietenia de care are nevoie. Pornind de la această apropiere concretă şi tangibilă începe un parcurs genuin de eliberare: „Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi promovarea săracilor, în aşa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune ca să fim docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului şi să-l ajutăm” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 187).

5. Pentru mine este motiv de înduioşare să ştiu că atâţia săraci s-au identificat cu Bartimeu, despre care vorbeşte evanghelistul Marcu (cf. 10,46-52). Orbul Bartimeu „şedea la marginea drumului” (v. 46), şi auzind că trecea Isus „a început să strige” şi să-l invoce pe „Fiul lui David” pentru ca să aibă milă de el (cf. v. 47). „Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare” (v. 48). Fiul lui Dumnezeu a ascultat strigătul său: „Ce vrei să fac pentru tine?”. Şi orbul i-a răspuns: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea” (v. 51). Această pagină din Evanghelie face vizibil ceea ce psalmul anunţa ca promisiune. Bartimeu este un sărac care ajunge lipsit de capacităţi fundamentale, cum sunt acelea de a vedea şi a munci. Câte parcursuri conduc şi astăzi la forme de precaritate! Lipsa de mijloace fundamentale de subzistenţă, marginalitatea când nu mai sunt în deplinătatea propriilor forţe de a munci, diferitele forme de sclavie socială, în pofida progreselor făcute de omenire… Ca Bartimeu, câţi săraci sunt astăzi la marginea drumului şi caută un sens pentru condiţia lor! Câţi se întreabă despre motivul pentru care au ajuns în fundul acestui abis şi despre modul în care pot ieşi de acolo! Aşteaptă ca vreunul să se apropie de ei şi să spună: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!” (v. 49).

Din păcate se întâmplă adesea că, dimpotrivă, vocile care se aud sunt cele ale reproşului şi invitaţiei de a tăcea şi de a îndura. Sunt voci distonate, adesea determinate de o fobie faţă de săraci, consideraţi nu numai ca persoane lipsite, ci şi ca oameni aducători de nesiguranţă, instabilitate, dezorientare de obiceiurile zilnice şi, de aceea, de respins şi de ţinut departe. Se tinde să se creeze distanţă între noi şi ei şi nu ne dăm seama că în acest mod ne distanţăm de Domnul Isus, care nu-i respinge ci îi cheamă la El şi îi consolează. Cât de potrivite sună în acest caz cuvintele profetului cu privire la stilul de viaţă al credinciosului: „Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi; înlăturaţi orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l” (Is 58,6-7). Acest mod de a acţiona permite ca păcatul să fie iertat (cf. 1Pt 4,8), ca dreptatea să parcurgă drumul său şi ca, atunci când noi vom striga către Domnul, atunci El va răspunde şi va spune: iată-mă! (cf. Is 58,9).

6. Săracii sunt primii abilitaţi să recunoască prezenţa lui Dumnezeu şi să dea mărturie despre apropierea sa în viaţa sa. Dumnezeu rămâne fidel faţă de promisiunea sa, şi chiar în întunericul nopţii oferă căldura iubirii sale şi a mângâierii sale. Totuşi, pentru a depăşi condiţia oprimantă de sărăcie, este necesar ca ei să perceapă prezenţa fraţilor şi a surorilor care se preocupă de ei şi care, deschizând uşa inimii şi a vieţii, îi fac să se simtă prieteni şi din familie. Numai în acest mod putem descoperi „forţa mântuitoare a existenţelor lor” şi „a le pune în centrul vieţii Bisericii” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 198).

În această Zi Mondială suntem invitaţi să dăm concreteţe cuvintelor din psalm: „Cei săraci vor mânca şi se vor sătura” (Ps 22,27). Ştim că în templul din Ierusalim, după ritul jertfei, avea loc ospăţul. În multe dieceze, aceasta a fost o experienţă care, anul trecut, a îmbogăţit celebrarea primei Zile Mondiale a Săracilor. Mulţi au găsit căldura unei case, bucuria unei mese festive şi solidaritatea celor care au voit să împărtăşească masa în manieră simplă şi fraternă. Aş vrea ca şi în acest an şi în viitor această Zi să fie celebrată sub semnul bucuriei pentru capacitatea regăsită de a fi împreună. A ne ruga împreună în comunitate şi a împărtăşi masa în ziua de duminică. O experienţă care ne duce la prima comunitate creştină, pe care evanghelistul Luca o descrie în toată originalitatea şi simplitatea sa: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune. […] Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap 2,42.44-45).

7. Sunt nenumărate iniţiativele pe care în fiecare zi comunitatea creştină le întreprinde pentru a da un semn de apropiere şi de alinare atâtor forme de sărăcie care sunt sub ochii noştri. Adesea colaborarea cu alte realităţi, care sunt motivate nu de credinţă şi de solidaritatea umană, reuşeşte să ducă un ajutor pe care singuri n-am putea să-l realizăm. A recunoaşte că, în lumea imensă a sărăciei, şi intervenţia noastră este limitată, slabă şi insuficientă ne conduce să întindem mâinile spre alţii, pentru ca o colaborare reciprocă să poată ajunge la obiectiv în manieră mai eficace. Suntem motivaţi de credinţă şi de imperativul carităţii, dar ştim să recunoaştem alte forme de ajutor şi solidaritate care îşi propun în parte aceleaşi obiective; cu condiţia să nu neglijăm ceea ce ne este propriu, adică a-i conduce pe toţi la Dumnezeu şi la sfinţenie. Dialogul dintre diferitele experienţe şi umilinţa de a presta colaborarea noastră, fără protagonisme de niciun fel, este un răspuns adecvat şi pe deplin evanghelic pe care-l putem realiza.

În faţa săracilor nu este vorba de a juca pentru a avea primatul de intervenţie, ci putem recunoaşte cu umilinţă că Duhul este cel care provoacă gesturi care să fie semn al răspunsului şi al apropierii lui Dumnezeu. Când găsim modul de a ne apropia de săraci, să ştim că primatul îi revine Lui, care a deschis ochii noştri şi inima noastră la convertire. Săracii nu au nevoie de protagonism, ci de iubire care ştie să se ascundă şi să uite binele făcut. Adevăraţii protagonişti sunt Domnul şi săracii. Cel care se pune în slujire este instrument în mâinile lui Dumnezeu pentru a face să se recunoască prezenţa sa şi mântuirea sa. Aminteşte asta sfântul Paul scriind creştinilor din Corint, care se întreceau între ei în carisme căutându-le pe cele mai prestigioase: „Ochiul nu poate să spună mâinii: «Nu am nevoie de tine» şi nici capul nu poate să spună picioarelor: «Nu am nevoie de voi»” (1Cor 12,21). Apostolul face o consideraţie importantă afirmând că mădularele trupului care par mai slabe sunt cele mai necesare (cf. v. 22); şi că acelea pe care „le considerăm că ar fi mai puţin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă; în timp ce cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie” (v. 23-24). În timp ce dă o învăţătură fundamentală despre carisme, Paul educă şi comunitatea la atitudinea evanghelică faţă de membrii săi mai slabi şi nevoiaşi. Departe de discipolii lui Cristos sentimente de dispreţ şi de pietism faţă de ei; mai degrabă sunt chemaţi să le dea cinste, să le dea precedenţă, fiind convinşi că sunt o prezenţă reală a lui Isus în mijlocul nostru: „tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

8. Aici se înţelege cât de distant este modul nostru de a trăi de cel al lumii, care laudă, urmăreşte şi imită pe cei care au putere şi bogăţie, în timp ce marginalizează pe săraci şi îi consideră un rebut şi o ruşine. Cuvintele apostolului sunt o invitaţie de a da plinătate evanghelică solidarităţii cu mădularele mai slabe şi mai puţin dotate ale trupului lui Cristos: „Dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el, iar dacă este cinstit un mădular, toate se bucură cu el” (1Cor12,26). În acelaşi mod, în Scrisoarea către Romani ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă cu cei care se bucură şi plângeţi cu cei care plâng. Să aveţi aceleaşi sentimente unii pentru alţii. Nu râvniţi la funcţii înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele modeste” (12,15-16). Aceasta este vocaţia discipolului lui Cristos: idealul la care trebuie să tindem cu statornicie este să asimilăm tot mai mult în noi „sentimentele lui Cristos Isus” (Fil 2,5).

9. Un cuvânt de speranţă devine epilogul natural la care ne orientează credinţa. Adesea chiar săracii sunt cei care pun în criză indiferenţa noastră, fiică a unei viziuni despre viaţă prea imanentă şi legată de prezent. Strigătul săracului este şi un strigăt de speranţă cu care manifestă certitudinea că este eliberat. Speranţa întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu care nu-l abandonează pe cel care se încredinţează Lui (cf. Rom 8,31-39). Scria sfânta Tereza de Avila în Drumul perfecţiunii: „Sărăcia este un bun care cuprinde în sine toate bunurile din lume; ne asigură o mare stăpânire, vreau să spun că ne face stăpâni ai tuturor bunurilor pământeşti, din moment ce ne face să le dispreţuim” (2,5). În măsura în care suntem capabili să discernem adevăratul bine noi devenim bogaţi în faţa lui Dumnezeu şi înţelepţi în faţa noastră şi în faţa altora. Este chiar aşa: în măsura în care reuşim să dăm bogăţiei sensul corect şi adevărat, creştem în umanitate şi devenim capabili de împărtăşire.

10. Îi invit pe confraţii episcopi, pe preoţi şi îndeosebi pe diaconi, cărora le-au fost impuse mâinile pentru slujirea adusă săracilor (cf. Fap 6,1-7), împreună cu persoanele consacrate şi cu atâţia laici şi laice care în parohii, în asociaţii şi în mişcări fac tangibil răspunsul Bisericii la strigătul săracilor, să trăiască această Zi Mondială ca un moment privilegiat de nouă evanghelizare. Săracii ne evanghelizează, ajutându-ne să descoperim în fiecare zi frumuseţea Evangheliei. Să nu lăsăm să cadă în gol această oportunitate de har. Să ne simţim cu toţii, în această zi, datornici faţă de ei, pentru ca întinzând reciproc mâinile unul spre altul, să se realizeze întâlnirea mântuitoare care susţine credinţa, face concretă caritatea şi abilitează speranţa să continue sigură pe drumul spre Domnul care vine.

Din Vatican, 13 iunie 2018
Comemorarea liturgică a sfântului Anton de Padova

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

* * *

Conferinţă de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru a II-a Zi Mondială a Săracilor (14 iunie 2018)

Un gând pentru fiecare zi…

e-frumos_iarna_copil1. Ești încrezut? Ai osteoporoză la suflet. Asta e vanitatea: să trăiești ca să te prefaci, să trăiești ca să lași impresii, și să trăiești ca să hrănești aparențele. Iar asta frământă sufletul.
2. Creștinii să fie miei, nu lupi. Miei, nu proști.
3. Acumularea este o trăsătură a omului. Să creezi lucruri și să domini lumea e o misiune. Aceasta este lupta pentru fiecare zi: să te îngrijești bine de bogățiile pământești, ca ele să devină bogății cerești.
4. Iubirea constă mai mult în fapte decât în vorbe. […] Sentimentul adevărat este concret, nu acela din telenovele.
5. Un suflet captiv nu este luminos. Un suflet luminos, care nu este înlănțuit, un suflet care merge înainte și îmbătrânește frumos, îmbătrânește ca vinul de calitate. Îmbătrânind devine și mai bun. În schimb, sufletul întunecat e ca vinul prost: trece vremea și se face ca oțetul.
6. Bârfele ating mereu această dimensiune a criminalității. Nu există bârfe nevinovate. […] Așa e bârfa, la început e dulce, iar apoi te distruge, îți distruge sufletul. Bârfele sunt devastatoare.
7. Să nu ne plângem de toate. Să cântăm și să mergem înainte.
8. Corupția e ca și cum le-ai da copiilor tăi să mănânce pâine murdară. Lumea care și-a pierdut demnitatea, afundându-se în corupție, va lua cu sine pe lumea cealaltă nu banii pe care i-a câștigat, ci lipsa de demnitate.
9. Să nu devenim proprietarii naturii, ci să o ajutăm să crească.
10. Bogățiile pot sluji pentru a face lucruri bune, dar dacă le strângi ca pe o comoară, ele îți fură sufletul
11. Dumnezeu iartă întotdeauna. Nu obosește iertând. Să nu încetăm să cerem iertare.
12. Cu toții avem ezitări, cu toții avem limitări: nu vă înspăimântați! Cu toții le avem!
13. Ne temem de bucurie. Ne temem de apropierea lui Isus, fiindcă asta ne umple de bucurie. Și așa se explică nenumărații creștini cu aspecte de înmormântare, nu?
14. Să citim și să recitim Divina comedie. Suntem în ”pădurea întunecată” a vieții? Să-l căutăm pe Dante.
15.

Aceste gânduri au fost preluate din cartea Sfaturi prietenești de la Papa Francisc și publicate pe www.thedreamer.ro.  Continuarea o poți citi AICI, accesând  https://thedreamer.ro/indemnurile-papei-francisc/

Sfântul Părinte ne spune tuturor: „Nu vă mulțumiți să trăiți în genunchi, în mediocritate, aveți curajul să visați!

Domnul să ne binecuvânteze cu acest curaj: să visăm și să muncim pentru împlinirea misiunii noastre. Zile de har. Sus inima!

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: