1. În pragul noului an, doresc să adresez cele mai respectuoase saluturi ale mele şefilor de stat şi de guvern, responsabililor organizaţiilor internaţionale, liderilor spirituali şi credincioşilor din diferitele religii, bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă. Adresez tuturor cele mai bune urări ale mele, pentru ca în acest an omenirea să poată înainta pe calea fraternităţii, a dreptăţii şi a păcii între persoane, comunităţi, popoare şi state.

Anul 2020 a fost marcat de marea criză sanitară de Covid-19, transformată într-un fenomen multisectorial şi global, agravând crize care sunt puternic interrelaţionate între ele, precum cele climatică, alimentară, economică şi migratoare, şi provocând mari suferinţe şi dificultăţi. Mă gândesc înainte de toate la cei care au pierdut pe cineva din familie sau o persoană dragă, dar şi la cei care au rămas fără loc de muncă. O amintire specială se îndreaptă spre medici, spre asistenţii medicali, spre farmacişti, spre cercetători, spre voluntari, spre capelani şi spre personalul din spitale şi centre sanitare, care s-au dedicat şi continuă să facă asta, cu mari trude şi jertfe, până acolo încât unii dintre ei au murit în tentativa de a fi alături de bolnavi, de a le alina suferinţele sau de a le salva viaţa. Aducând omagiu acestor persoane, reînnoiesc apelul către responsabilii politici şi către sectorul privat pentru ca să adopte măsurile adecvate să garanteze accesul la vaccinurile împotriva lui Covid-19 şi la tehnologiile esenţiale necesare pentru a asista bolnavii şi pe toţi cei care sunt mai săraci şi mai fragili[1].

Este dureros să constatăm că, alături de numeroase mărturii de caritate şi solidaritate, din păcate iau nou elan diferite forme de naţionalism, rasism, xenofobie şi chiar războaie şi conflicte care seamănă moarte şi distrugere.

Aceste evenimente şi altele, care au marcat drumul omenirii în anul care a trecut, ne învaţă importanţa de a ne îngriji unii de alţii şi de creaţie, pentru a construi o societate întemeiată pe raporturi de fraternitate. De aceea am ales ca temă a acestui mesaj: Cultura îngrijirii ca o cale a păcii. Cultura îngrijirii pentru a înfrânge cultura indiferenţei, a rebutului şi a conflictului, adesea prevalentă astăzi.

2. Dumnezeu Creator, origine a vocaţiei umane la îngrijire

În multe tradiţii religioase există naraţiuni care se referă la originea omului, la raportul său cu Creatorul, cu natura şi cu semenii săi. În Biblie, Cartea Genezei revelează, încă de la început, importanţa îngrijirii sau a păzirii în proiectul lui Dumnezeu pentru omenire, scoţând în evidenţă raportul dintre om (’adam) şi pământ (’adamah) şi dintre fraţi. În relatarea biblică a creaţiei, Dumnezeu încredinţează grădina „plantată în Eden” (cf. Gen 2,8) mâinilor lui Adam cu misiunea de „a o cultiva şi a o păzi” (cf. Gen 2,15). Asta înseamnă, pe de o parte, a face pământul productiv şi, pe de altă parte, a-l proteja şi a-l face să păstreze capacitatea sa de a susţine viaţa[2]. Verbele „a cultiva” şi „a păzi” descriu raportul lui Adam cu casa-grădina sa şi indică şi încrederea pe care Dumnezeu o are în el făcându-l stăpân şi păzitor al întregii creaţii.

Naşterea lui Cain şi Abel generează o istorie de fraţi, raportul care va fi interpretat – negativ – de Cain în termeni de tutelă sau pază între fraţi. După ce l-a ucis pe fratele său Abel, Cain răspunde astfel la întrebarea lui Dumnezeu: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9)[3]. Da, desigur! Cain este „păzitorul” fratelui său. „În aceste relatări aşa de vechi, bogate în simbolism profund, era conţinută deja o convingere simţită astăzi: că totul este în relaţie şi că îngrijirea autentică a însăşi vieţii noastre şi a relaţiilor noastre cu natura este inseparabilă de fraternitate, de dreptate şi de fidelitate faţă de ceilalţi”[4].

3. Dumnezeu Creator, model al îngrijirii

Sfânta Scriptură îl prezintă pe Dumnezeu, în afară de Creator, ca Acela care se îngrijeşte de creaturile sale, îndeosebi de Adam, de Eva şi de fiii lor. Însuşi Cain, deşi asupra lui cade blestemul din cauza crimei pe care a comis-o, primeşte în dar de la Creator un semn de protecţie, pentru ca viaţa sa să fie ocrotită (cf. Gen 4,15). Acest fapt, în timp ce confirmă demnitatea inviolabilă a persoanei, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, manifestă şi planul divin pentru a proteja armonia creaţiei, pentru că „pacea şi violenţa nu pot să locuiască în acelaşi locaş”[5].

Tocmai îngrijirea creaţiei este la baza instituirii Shabbat-ului care, în afară de a reglementa cultul divin, tindea să restabilească ordinea socială şi atenţia faţă de cei săraci (cf. Gen 1,1-3; Lev 25,4). Celebrarea Jubileului, în fiecare al şaptelea an sabatic, permitea o pauză pământului, sclavilor şi celor îndatoraţi. În acest an de har, erau îngrijiţi cei mai fragili, oferindu-le o nouă perspectivă de viaţă, aşa încât să nu existe niciun nevoiaş în popor (cf. Dt 15,4).

Vrednică de observat este şi tradiţia profetică, unde apogeul înţelegerii biblice a dreptăţii se manifestă în modul în care o comunitate îi tratează pe cei mai slabi în interiorul său. Pentru aceasta Amos (2,6-8; 8) şi Isaia (58), în mod deosebit, îşi ridică glasul încontinuu în favoarea dreptăţii pentru cei săraci, care, datorită vulnerabilităţii şi lipsei de putere, sunt ascultaţi numai de Dumnezeu, care se îngrijeşte de ei (cf. Ps 34,7; 113,7-8).

4. Îngrijirea în activitatea lui Isus

Viaţa şi activitatea lui Isus întrupează apogeul revelaţiei iubirii Tatălui pentru omenire (In 3,16). În sinagoga din Nazaret, Isus s-a manifestat ca Acela pe care Domnul l-a consacrat şi „l-a trimis să ducă săracilor vestea cea bună, să proclame celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriţi” (Lc 4,18). Aceste acţiuni mesianice, tipice ale jubileelor, constituie mărturia cea mai elocventă a misiunii încredinţate lui de Tatăl. În compasiunea sa, Cristos se apropie de bolnavi în trup şi în spirit şi îi vindecă; îi iartă pe păcătoşi şi le dăruieşte o viaţă nouă. Isus este Bunul Păstor care se îngrijeşte de oi (cf. In 10,11-18; Ez 34,1-31); este Bunul Samaritean care se apleacă asupra omului rănit, tratează rănile sale şi se îngrijeşte de el (cf. Lc 10,30-37).

La apogeul misiunii sale, Isus pecetluieşte îngrijirea sa faţă de noi oferindu-se pe cruce şi eliberându-ne astfel de sclavia păcatului şi a morţii. Astfel, cu dăruirea vieţii sale şi cu jertfa sa, El ne-a deschis calea iubirii şi spune fiecăruia: „Urmează-mă. Fă şi tu aşa” (cf. Lc 10,37).

5. Cultura îngrijirii în viaţa discipolilor lui Isus

Faptele de milostenie sufletească şi trupească sunt nucleul slujirii de caritate a Bisericii primare. Creştinii din prima generaţie practicau împărtăşirea pentru ca nimeni dintre ei să nu fie nevoiaş (cf. Fap 4,34-35) şi se străduiau să facă din comunitate o casă primitoare, deschisă oricărei situaţii umane, dispusă să se îngrijească de cei mai fragili. Astfel a devenit obicei să se facă oferte voluntare pentru a-i hrăni pe cei săraci, a-i îngropa pe cei morţi şi a-i hrăni pe orfani, bătrâni şi victime ale dezastrelor, precum şi pe naufragiaţi. Şi atunci când, în perioadele care au urmat, generozitatea creştinilor şi-a pierdut un pic elanul, unii Părinţi ai Bisericii au insistat asupra faptului că proprietatea este înţeleasă de Dumnezeu pentru bunul comun. Ambroziu susţinea că „natura a revărsat toate lucrurile pentru oameni pentru folosul comun. […] De aceea, natura a produs un drept comun pentru toţi, însă aviditatea l-a făcut un drept pentru câţiva”[6]. După ce au depăşite persecuţiile din primele secole, Biserica a profitat de libertate pentru a inspira societatea şi cultura sa. „Mizeria din acele timpuri a provocat noi forţe în slujba lui charitas christiana. Istoria aminteşte numeroase opere de binefacere. […] Au fost înfiinţate numeroase institute în sprijinul omenirii suferinde: spitale, adăposturi pentru cei săraci, orfelinate şi spaţii pentru copii găsiţi, azile etc.”[7].

6. Principiile doctrinei sociale a Bisericii ca bază a culturii îngrijirii

Diakonia de la începuturi, îmbogăţită de reflecţia Părinţilor şi însufleţită, de-a lungul secolelor, de caritatea activă a atâtor martori luminoşi ai credinţei, a devenit inima pulsantă a doctrinei sociale a Bisericii, oferindu-se tuturor persoanelor de bunăvoinţă ca un preţios patrimoniu de principii, criterii şi indicaţii, din care să se ia „gramatica” îngrijirii: promovarea demnităţii fiecărei persoane umane, solidaritatea cu săracii şi cei lipsiţi de apărare, grija faţă de bunul comun, protejarea creaţiei.

• Îngrijirea ca promovare a demnităţii şi a drepturilor persoanei

„Conceptul de persoană, născut şi format în creştinism, ajută să se urmărească o dezvoltare pe deplin umană. Pentru că persoana înseamnă mereu relaţie, nu individualism, afirmă includerea şi nu excluderea, demnitatea unică şi inviolabilă şi nu exploatarea”[8]. Fiecare persoană umană este un scop în ea însăşi, nu este niciodată pur şi simplu un instrument de apreciat numai datorită utilităţii sale, şi este creată pentru a trăi împreună în familie, în comunitate, în societate, unde toţi membrii sunt egali în demnitate. Din această demnitate derivă drepturile umane, precum şi obligaţiile, care amintesc de exemplu de responsabilitatea de a primi şi a ajuta pe cei săraci, pe bolnavi, pe marginalizaţi, pe fiecare „aproape, vecin sau îndepărtat al nostru în timp şi în spaţiu”[9].

• Îngrijirea bunului comun

Fiecare aspect al vieţii sociale, politice şi economice îşi are împlinirea atunci când se pune în slujba bunului comun, adică „ansamblul condiţiilor de viaţă care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea”[10]. De aceea, planurile şi eforturile noastre trebuie să ţină cont mereu de efectele asupra întregii familii umane, cântărind consecinţele pentru momentul prezent şi pentru generaţiile viitoare. Cât de adevărat şi actual este acest lucru ni-l arată pandemia de Covid-19, în faţa căreia „ne-am dat seama că ne aflăm în aceeaşi barcă, toţi fragili şi dezorientaţi, însă în acelaşi timp importanţi şi necesari, toţi chemaţi să rămânem împreună”[11], pentru că „nimeni nu se salvează singur”[12] şi niciun stat naţional izolat nu poate asigura bunul comun al propriei populaţii[13].

• Îngrijirea prin solidaritate

Solidaritatea exprimă concret iubirea faţă de celălalt, nu ca un sentiment vag, ci ca „determinare fermă şi perseverentă de angajare pentru binele comun: adică pentru binele tuturor şi al fiecăruia pentru că toţi suntem cu adevărat responsabili ai tuturor”[14]. Solidaritatea ne ajută să-l vedem pe celălalt – fie ca persoană, fie, în sens larg, ca popor sau naţiune – nu ca o realitate statistică, sau un mijloc de exploatat şi apoi de aruncat când nu mai este util, ci ca aproapele nostru, colegul de drum, chemat să participe, la fel ca noi, la ospăţul vieţii la care toţi sunt invitaţi la fel de Dumnezeu.

• Îngrijirea şi protejarea creaţiei

Enciclica Laudato si’ ia act pe deplin de interconectarea întregii realităţi create şi scoate în evidenţă exigenţa de a asculta în acelaşi timp strigătul celor nevoiaşi şi cel al creaţiei. Din această ascultare atentă şi constantă se poate naşte o îngrijire eficace a pământului, casa noastră comună, şi a săracilor. În această privinţă, doresc să reafirm că „nu poate să fie autentic un sentiment de unire intimă cu celelalte fiinţe din natură, dacă în acelaşi timp în inimă nu există duioşie, compasiune şi preocupare pentru fiinţele umane”[15]. „Pace, dreptate şi salvgardare a creaţiei sunt trei probleme complet conectate, care nu se vor putea separa în aşa fel încât să fie tratate singular, fără a recădea din nou în reducţionism”[16].

7. Busola pentru o rută comună

Într-un timp dominat de cultura rebutului, în faţa înteţirii inegalităţilor în interiorul naţiunilor şi între ele[17], aş vrea să-i invit, aşadar, pe responsabilii organizaţiilor internaţionale şi ai guvernelor, ai lumii economice şi ai celei ştiinţifice, ai comunicării sociale şi ai instituţiilor educative să ia în mână această „busolă” a principiilor amintite mai sus, pentru a tipări o rută comună pentru procesul de globalizare, „o rută cu adevărat umană”[18]. De fapt, aceasta ar permite să se aprecieze valoarea şi demnitatea fiecărei persoane, să se acţioneze împreună şi în solidaritate pentru bunul comun, ridicându-i pe cei care suferă de sărăcie, de boală, de sclavie, de discriminare şi de conflicte. Prin această busolă, îi încurajez pe toţi să devină profeţi şi martori ai culturii îngrijirii, pentru a umple atâtea inegalităţi sociale. Şi acest lucru va fi posibil numai cu un protagonism puternic şi răspândit al femeilor, în familie şi în orice domeniu social, politic şi instituţional.

Busola principiilor sociale, necesară pentru a promova cultura îngrijirii, este indicativă şi pentru relaţiile dintre naţiuni, care ar trebui să fie inspirate de fraternitate, de respectul reciproc, de solidaritate şi de respectarea dreptului internaţional. În această privinţă, trebuie reafirmat ocrotirea şi promovarea drepturilor umane fundamentale, care sunt inalienabile, universale şi indivizibile[19].

Trebuie reamintit şi respectarea dreptului umanitar, mai ales în această fază în care conflicte şi războaie se succed fără întrerupere. Din păcate multe regiuni şi comunităţi au încetat să-şi amintească de un timp în care trăiau în pace şi siguranţă. Numeroase oraşe au devenit ca nişte epicentre de nesiguranţă: locuitorii lor luptă pentru a menţine ritmurile lor normale, pentru că sunt atacaţi şi bombardaţi nediscriminat de bombe, artilerie şi arme uşoare. Copiii nu pot studia. Bărbaţi şi femei nu pot lucra pentru a menţine familiile. Foametea apare acolo unde odinioară era necunoscută. Persoanele sunt constrânse să fugă, lăsând în urma lor nu numai propriile case, ci şi istoria familială şi rădăcinile culturale.

Cauzele de conflict sunt multe, însă rezultatul este mereu acelaşi: distrugere şi criză umanitară. Trebuie să ne oprim şi să ne întrebăm: ce a dus la normalizarea conflictului în lume? Şi, mai ales, cum să convertim inima noastră şi să schimbăm mentalitatea noastră pentru a căuta cu adevărat pacea în solidaritate şi în fraternitate?

Câtă dispersare de resurse există pentru arme, îndeosebi pentru cele nucleare[20], resurse care ar putea să fie utilizate pentru priorităţi mai semnificative pentru a garanta siguranţa persoanelor, cum ar fi promovarea păcii şi dezvoltării umane integrale, lupta împotriva sărăciei, garanţia necesităţilor sanitare. De altfel, şi acest lucru este scos în evidenţă de probleme globale ca actuala pandemie de Covid-19 şi de schimbările climatice. Ce decizie curajoasă ar fi aceea de „a constitui cu banii care se folosesc în arme şi în alte cheltuieli militare un «Fond mondial» pentru a putea elimina definitiv foamea şi a contribui la dezvoltarea ţărilor mai sărace”[21]!

8. Pentru a educa la cultura îngrijirii

Promovarea culturii îngrijirii cere un proces educativ şi busola principiilor sociale constituie, în acest scop, un instrument credibil pentru diferite contexte corelate între ele. În această privinţă aş vrea să furnizez câteva exemple.

– Educaţia la îngrijire se naşte în familie, nucleu natural şi fundamental al societăţii, unde se învaţă să se trăiască în relaţie şi în respect reciproc. Totuşi, familia are nevoie de condiţii adecvate pentru a putea îndeplini această misiune vitală şi indispensabilă.

– Tot în colaborare cu familia, alţi subiecţi conducători ai educaţiei sunt şcoala şi universitatea, şi în mod analog, sub anumite aspecte, subiecţii comunicării sociale[22]. Ei sunt chemaţi să vehiculeze un sistem de valori întemeiat pe recunoaşterea demnităţii fiecărei persoane, a fiecărei comunităţi lingvistice, etnică şi religioasă, a fiecărui popor şi a drepturilor fundamentale care derivă din ea. Educaţia constituie unul din pilaştri pentru societăţi mai drepte şi solidare.

– Religiile în general, şi liderii religioşi în particular, pot desfăşura un rol de neînlocuit în a transmite credincioşilor şi societăţii valorile solidarităţii, respectării diferenţelor, primirii şi îngrijirii fraţilor mai fragili. Amintesc, în această privinţă, cuvintele Papei Paul al VI-lea adresate parlamentului ugandez în 1969: „Nu vă temeţi de Biserică; ea vă onorează, vă educă cetăţeni cinstiţi şi leali, nu alimentează rivalităţi şi diviziuni, caută să promoveze libertatea sănătoasă, dreptatea socială, pacea; dacă ea are vreo preferinţă, aceasta este pentru cei săraci, pentru educarea celor mici şi a poporului, pentru îngrijirea celor suferinzi şi a celor abandonaţi”[23].

– Celor care sunt angajaţi în slujba populaţiilor, în organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, care au o misiune educativă, şi tuturor celor care, cu titlul diferit, lucrează în domeniul educaţiei şi cercetării, reînnoiesc încurajarea mea, pentru ca să se poată ajunge la ţinta unei educaţii „mai deschise şi inclusive, capabile de ascultare răbdătoare, de dialog constructiv şi de înţelegere reciproc”[24]. Îmi doresc ca această invitaţie, adresată în cadrul Pactului educativ global, să poată avea adeziune amplă şi variată.

9. Nu există pace fără cultura îngrijirii

Cultura îngrijirii, ca angajare comună, solidară şi participativă pentru a proteja şi a promova demnitatea şi binele tuturor, ca dispoziţie de a ne interesa, de a acorda atenţie, de compasiune, de reconciliere şi de vindecare, de respect reciproc şi de primire reciprocă, este o cale privilegiată pentru construirea păcii. „În multe părţi ale lumii este nevoie de parcursuri de pace care să conducă la vindecarea rănilor, este nevoie de artizani de pace dispuşi să demareze procese de vindecare şi de întâlnire reînnoită cu inteligenţă şi îndrăzneală”[25].

În acest timp, în care barca omenirii, zguduită de furtuna crizei, înaintează cu greutate căutând un orizont mai calm şi senin, cârma demnităţii persoanei umane şi „busola” principiilor sociale fundamentale ne pot permite să navigăm cu o rută sigură şi comună. Fiind creştini, să ţinem privirea îndreptată spre Fecioara Maria, Steaua mării şi Maica speranţei. Toţi împreună să colaborăm pentru a înainta spre un nou orizont de iubire şi de pace, de fraternitate şi de solidaritate, de sprijin reciproc şi de primire reciprocă. Să nu cedăm în faţa ispitei de a ne dezinteresa de ceilalţi, în special de cei mai slabi, să nu ne obişnuim să ne întoarcem privirea[26], ci să ne angajăm în fiecare zi concret pentru „a forma o comunitate compusă din fraţi care se primesc reciproc, îngrijindu-se unii de alţii”[27].

Din Vatican, 8 decembrie 2020

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru celebrarea celei de-a 54-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2021)
Cultura îngrijirii ca o cale a păcii

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Note:

[1] Cf. Video-mesaj cu ocazia celei de-a 75-a Sesiuni a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, 25 septembrie 2020.

[2] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 67.

[3] Cf. „Fraternitate, fundament şi cale pentru pace”, Mesaj pentru celebrarea celei de-a 47-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2014 (8 decembrie 2013), 2.

[4] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 70.

[5] Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, nr. 488.

[6] De officiis, 1, 28, 132: PL 16, 67.

[7] K. Bihlmeyer – H. Tüchle, Storia della Chiesa, vol. I L’antichità cristiana, Morcelliana, Brescia 1994, 447.448.

[8] Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea promovată de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale la a 50-a aniversare a „Populorum progressio” (4 aprilie 2017).

[9] Mesaj la a 22-a Sesiune a Conferinţei Statelor Parte la Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (COP22), 10 noiembrie 2016. Cf. Şedinţa interdicasterială a Sfântului Scaun despre ecologia integrală, În drum pentru îngrijirea casei comune. La cinci ani de la Laudato si’, LEV, 31 mai 2020.

[10] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 26.

[11] Moment extraordinar de rugăciune în timp de pandemie, 27 martie 2020.

[12] Ibid.

[13] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 8; 153.

[14] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 38.

[15] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 91.

[16] Conferinţa Episcopatului Dominican, Scrisoarea pastorală Sobre la relación del hombre con la naturaleza (21 ianuarie 1987); cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 92.

[17] Cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 125.

[18] Ibid., 29.

[19] Cf. Mesaj adresat participanţilor la Conferinţa internaţională „Drepturile umane în lumea contemporană: cuceriri, omisiuni, negări”, Roma, 10-11 decembrie 2018.

[20] Cf. Mesaj adresat Conferinţei ONU menite să negocieze un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic despre interzicerea armelor nucleare, care să conducă la eliminarea lor totală, 23 martie 2017.

[21] Video-mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Alimentaţiei 2020, 16 octombrie 2020.

[22] Cf. Benedict al XVI-lea, „A educa tinerii la dreptate şi la pace”, Mesaj pentru a 45-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2012 (8 decembrie 2011), 2; „Învinge indiferenţa şi cucereşte pacea”, Mesaj pentru a 49-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2015 (8 decembrie 2015), 6.

[23] Discurs adresat deputaţilor şi senatorilor din Uganda, Kampala, 1 august 1969.

[24] Mesaj pentru lansarea Pactului Educativ, 12 septembrie 2019: L’Osservatore Romano, 13 septembrie 2019, pag. 8.

[25] Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), 225.

[26] Cf. ibid., 64.

[27] Ibid., 96; cf. „Fraternitate, fundament şi cale pentru pace”, Mesaj pentru celebrarea celei de-a 47-a Zi Mondială a Păcii 1 ianuarie 2014 (8 decembrie 2013), 1.