Arhivă etichetă pentru ‘slujire’

L-a luat în brațe… Era tot ce aștepta înainte de a muri!

Îmbrățișările pline de iubire și prietenie sunt cele care ne-au lipsit în acest timp virusat: îmbrățișări de revedere, de despărțire, de dor, de consolare, de durere, de rămas bun etc. Mulți au așteptat în zadar o ultimă îmbrățișare. Unii încă mai așteaptă: mici și mari, părinți și bunici, copii și nepoți, frați și surori, rude și prieteni. Unii sunt ținuți departe de virus, alții de indiferență, unii de boala trupului, alții de bolile sufletului. 

Cu cât dor aștepta bătrânul Simeon să-l îmbrățișeze pe pruncul divin! Când l-a văzut, plin de bucuria celui ce-și vede speranța împlinindu-se, l-a luat în brațe sale pe Isus și l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: „Acum, slobozește-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel!”

Noi, după două mii de ani, care este speranța din inima noastră? Ce așteptăm cu ardoare? Ce am vrea să ni se împlinească? 

În fața Pruncului Isus, care este atitudinea noastră? Vrem să-l luăm în brațe? În casă? În inima noastră? Vrem cu adevărat ca el să facă parte din viața noastră?

Ia și tu Pruncul în brațe și tresaltă de bucurie! Spune și tu: „Te-am îmbrățișat și mi-ai atins inima. Ești o pecete în inima mea! Nu-mi mai dai drumul niciodată! Tresalt de bucurie că te pot primi în Sfânta Împărtășanie, că te pot asculta în Sfânta Evanghelie și să te îmbrățișez în cei săraci și suferinzi, să îți sărut rănile și lacrimile.

Doamne, străbat lumea cu tine în cea mai strânsă îmbrățișare. Biserica, asemenea Mariei, e martora fidelă a îmbrățișării noastre: tu-mi vorbești prin Sfintele Scripturi și mă hrănești prin sfintele Sacramente, eu vorbesc lumii despre tine și te slujesc în cei săraci și suferinzi”.

29 decembrie 2020 

A 5-a zi din octava Crăciunului (29 decembrie)
Ss. Thomas Becket, ep. m. *; David, rege
1In 2,3-11; Ps 95; Lc 2,22-35

LECTURA I
Cine îl iubeşte pe fratele său rămâne în lumină.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 2,3-11
Preaiubiţilor, din aceasta ştim că îl cunoaştem pe Dumnezeu: dacă păzim poruncile lui. 4 Cine spune: „Eu îl cunosc”, dar nu păzeşte poruncile lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. 5 Însă, dacă cineva păstrează cuvântul lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită. Din aceasta cunoaştem că suntem în el. 6 Cel care spune că rămâne în el are datoria să trăiască aşa cum el a trăit7 Iubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă, ci porunca cea veche, pe care o aveţi de la început; porunca veche este cuvântul pe care l-aţi auzit. 8 Totuşi vă scriu o poruncă nouă, care este adeverită în el şi în voi, pentru că întunericul trece, iar lumina cea adevărată străluceşte deja. 9 Cine spune că este în lumină, dar îl urăşte pe fratele său, este în întuneric până acum. 10 Cine îl iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi nu este motiv de scandal în el. 11 Însă cine-l urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 95(96),1-2a.2b-3.5b-6 (R.: 11a)
R.: Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul!

1 Cântaţi-i Domnului un cântec nou!
Cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului!
2a Cântaţi-i Domnului, binecuvântaţi numele lui! R.

2b Vestiţi din zi în zi mântuirea lui!
3 Vestiţi printre neamuri gloria lui,
tuturor popoarelor, minunile sale! R.

5b Domnul însă a făcut cerurile.
6 Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale,
tăria şi frumuseţea sunt în sanctuarul său. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 2,32
(Aleluia) Acest Copil este lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău, Israel! (Aleluia)

EVANGHELIA
Lumină spre luminarea neamurilor.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 2,22-35
Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, părinţii lui l-au dus pe Isus la Ierusalim, ca s-l ofere Domnului, 23 după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” 24 şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. 25 Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon, şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. 26 Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. 27 A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să îndeplinească obiceiurile Legii cu privire la el, 28 l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: 29 „Acum, slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, 30 căci au văzut ochii mei mântuirea ta 31 pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, 32 lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” 33 Tatăl şi mama lui Isus se mirau de cele spuse despre el. 34 Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – 35 ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi -, iar o sabie va străpunge sufletul tău!”.

Cuvântul Domnului

Cerul pe pământ. A iubi şi a sluji pentru a transforma lumea

Sperăm o lume mai bună cu acea speranță neclintită care este văzută ca o copilă aproape ascunsă printre fustele celor două surori mai mari (credinţa şi dragostea), surori ce par că o poartă pe această copilă prin lume, printre oameni, prin și în viața noastră. În realitate, tocmai această copilă, speranța, este cea care ține de mână, poartă și sprijină credința și dragostea în viața noastră.

Transformarea lumii

Apare volumul „Cerul pe pământ” cu un text inedit al Papei Francisc

A apărut în librărie, marţi, 24 noiembrie 2020, volumul Cerul pe pământ. A iubi şi a sluji pentru a transforma lumea (Libreria editrice vaticana, Città del Vaticano, 288 de pagini), cu un text inedit al Papei Francisc – pe care-l publicăm integral în continuare. Cartea, care face parte din coloana Schimb de daruri – caracterizat de o nuanţă specific ecumenică – repropune tema iubirii creştine şi a valorilor legate de ea printr-o culegere de fraze ale Papei Bergoglio.

Se mai poate crede în posibilitatea unei lumi noi, mai drepte şi fraterne? Se poate spera cu adevărat într-o transformare a societăţilor în care trăim, în care să nu domine legea celui mai puternic şi aroganţa dumnezeului ban, ci respectarea persoanei şi o logică de gratuitate? Îmi imaginez expresia pe faţa multora, în faţa acestor cuvinte, a acestor întrebări „naive”. O uşoară strâmbare din buze, curbate într-un mic zâmbet de scepticism sau în cel mai bun dintre cazuri de compătimire care ne face să trăim în societatea scepticismului.

Aşadar, trebuie să luăm act că lumea este nemodificabilă, cu nedreptăţile sale care „strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu”? Şi nouă, oamenilor din Biserică, ne rămâne numai misiunea de a predica resemnare pasivă sau de a enunţa cu repetitivitate necesară principii pe cât de abstracte pe atât de adevărate?

Nicio minte onestă nu poate nega forţa transformatoare a creştinismului în devenirea istoriei. De fiecare dată când viaţa creştină s-a răspândit în societate în mod autentic şi liber a lăsat mereu o urmă de umanitate nouă în lume. Încă din primele secole. Cea mai mare noutate pe planul social a fost considerarea valorii fiecărei persoane, sensibilitate care făcea să nu se rebuteze ca inutili indivizii imperfecţi, să se trateze cu respect sclavii până acolo încât să se simtă ca intolerabilă în timp însăşi instituţia sclaviei, sentimentul de repulsie faţă de cruzimea jocurilor cu gladiatori şi de „spectacolul sângelui”, rezistenţa realizată de monahismul benedictin în timpul barbarilor în faţa abandonării ogoarelor şi a pierderii amintirii culturii greco-latine, frumuseţea sobră a bisericilor romanice şi „asaltul rugător al cerului” al catedralelor gotice, refuzarea severă a cametei şi preceptul moral al „retribuţiei drepte” pentru muncitor inserat în catehism. O lume nouă, care se năştea şi lua formă, încet-încet, într-o lume veche aflată de destrămare.

Cum se întâmpla, care este secretul acestei transformări formidabile? Şi ce învăţătură putem scoate astăzi, noi, creştinii din secolul al XXI-lea? Un gânditor francez din anii ’30, Emmanuel Mounier, spunea că influenţa importantă a creştinismului asupra civilizaţiei europene a fost mai mult un „efect colateral” al mărturiei primilor creştini decât un plan prestabilit; mai mult consecinţa gratuită a unei credinţe trăite simplu decât rezultatul unui program cultural-politic elaborat la măsuţă: „Există mereu între început şi efecte un soi de parcurs în diagonală, pare mereu că creştinismul produce efecte asupra realităţii temporale ca prin supraplus, aproape uneori prin distragere”[1]. Este atunci când creştinismul se înrădăcinează în Evanghelia care dăruieşte civilizaţiei ceea ce are ea mai bun: „de fapt, creştinismul dă mai mult acţiunii exterioare a oamenilor mai degrabă când creşte în intensitate spirituală, decât atunci când se pierde în tactică şi în gestiune”[2]. Desigur această observaţie este valabilă din punct de vedere istoric şi la negativ; am văzut asta de atâtea ori, din păcate: creştinismul pierde ceea ce este mai bun în el atunci când se ajunge la coruperea şi identificarea sa cu logici şi structuri lumeşti.

Să lăsăm suprafaţa pentru a merge mai în profunzime; ca şi cum am coborî în inima unei fântâni pentru a descoperi originea acelei forţe misterioase care, în mod imprevizibil, împinge ţâşnirile în jur, modificând peisajul şi teritoriul înconjurător. O putem găsi, această origine a dinamicii transformatoare creştine, exemplificată bine în experienţa apostolului neamurilor, Paul din Tars, pe care Domnul l-a azvârlit de pe şa pe calea Damascului cu privirea sa puternică şi milostivă. „În acel moment Saul a înţeles că mântuirea sa nu depindea de faptele bune făcute conform legii, ci de faptul că Isus a murit şi pentru el – persecutorul – şi era, şi este, înviat”[3]. Paul n-a făcut nimic pentru a-l întâlni pe Isus, nu a fost iniţiativa sa. Nimic pentru care să merite acea bruscă privire de iubire pe care Dumnezeu a îndreptat-o pe neaşteptate spre un „duşman politic” al său. Nici „faptele bune făcute conform legii” – spune Papa Benedict – nu puteau să-i dea mântuirea. O gratuitate absolută, căreia vechiul persecutor nu-i opune rezistenţă, dimpotrivă o primeşte cu libertate ajungând să simtă acest eveniment ca nota dominantă a vieţii sale. Caritatea a cărui martor pasionat devine Paul şi pe care o cunoaştem bine prin scrisorile sale nu este altceva decât reflexia misterioasă a acelei milostiviri experimentate în viaţa sa.

Cuvintele creştine în timpul nostru adesea evaporează, pierd semnificaţia lor. Iubire, caritate… cuvinte care astăzi evocă un sentimentalism vag sau o filantropie melancolică. Pentru a le înţelege sensul creştin trebuie să ne gândim tocmai la experienţa trăită de Paul, la transformarea care are loc în el prin iniţiativă divină; nu alterează trăsăturile puternice ale personalităţii sale, nu-l face să devină un visător slab şi veleitar, ci un om cu inimă mare pentru că a fost învins de o Iubire mai mare. Imnul său adus carităţii, în Prima Scrisoare către Corinteni, rămâne „manifestul” cel mai sugestiv al revoluţiei pe care Cristos o aduce în lume.

Cu adevărat una din erorile cele mai vechi şi mereu prezente în istoria Bisericii este pelagianismul, în definitiv un creştinism fără Har, credinţa redusă la un moralism, la un efort de voinţă titanic şi falimentar. Pe bună dreptate Augustin – aşa de conştient de rana structurală pe care o poartă în el fiecare suflet – s-a împotrivit cu toate forţele erorii lui Pelagius. De fapt, creştinismul n-a transformat lumea antică prin tactici lumeşti sau voluntarisme etice, ci numai cu puterea Duhului lui Isus înviat.

Întregul fluviu de fapte de caritate mici sau mari, un curent de solidaritate care străbate istoria de două mii de ani, are acest unic izvor. Caritatea se naşte dintr-o emoţie, dintr-o uimire, dintr-un Har.

Încă de la începuturi, istoric, caritatea creştinilor devine atenţie faţă de nevoile persoanelor mai fragile, văduvele, săracii, sclavii, bolnavii, marginalizaţii… Compătimire, a pătimi cu acela care suferă, împărtăşire. Devine şi denunţare a nedreptăţilor şi angajare de a le contrasta pe cât posibil. Deoarece a avea grijă de o persoană înseamnă a îmbrăţişa toată condiţia sa şi a o ajuta să se elibereze de ceea ce o oprimă mai mult şi neagă drepturile sale. Primatul harului nu duce la pasivitate, dimpotrivă însuteşte energiile şi măreşte sensibilitatea faţă de nedreptăţi.

„Nu trebuie să crezi că a fura înseamnă numai a-i fura aproapelui tău averile sale; dacă tu îl vezi pe vecinul tău că îndură foame, sete, nevoie, că nu are casă, haine şi încălţări, şi nu-l ajuţi, furi de la el exact aşa ca acela care fură banii dintr-o geantă sau din casetă. Tu ai obligaţia de a-l ajuta în nevoie. De fapt, bunurile tale nu sunt ale tale; tu eşti numai administratorul lor, cu misiunea de a le împărţi celor care au nevoie”[4].

Este o privire nouă aceea care se naşte din experienţa gratuităţii iubirii lui Dumnezeu trăită personal. De exemplu, nu atenuează, ci ascute sensul dramatic al limitei noastre, al faptului că suntem păcătoşi. Însă tocmai pentru asta ne face să simţim mai puternic necesitatea unei dreptăţi însoţite de milostivire. Scria teologul nord-american Reinhold Niebuhr: „Orice dreptate care nu este altceva decât dreptate degenerează rapid în ceva mai puţin decât dreptatea”[5]. Şi Martin Luter nota: „Adevărata dreptate simte milă; dreptatea falsă simte mânie”[6].

Este diferit şi modul în care creştinul se angajează alături de cei din urmă, care astăzi au chipul bătrânilor singuri, al muncitorilor precari sau la negru, al refugiaţilor, al persoanelor cu dizabilităţi. Această angajare nu este umplutura unui gol propriu din care eventual se încearcă evadarea cu un activism „entuziast” care pe termen lung nu este credibil şi nici nu se susţină în timp.

Un abis separă profesioniştii entuziasmului de angajarea care se naşte din experienţa unui dar primit. Când ne apropiem cu sinceritate de persoanele vulnerabile, cu dorinţa de a le ajuta, se întâmplă să fim trimişi la propriile vulnerabilităţi. Le avem cu toţii. Şi toţi avem nevoie de îngrijire, toţi avem nevoie să fim salvaţi. motiv pentru care caritatea sinceră ajunge mereu la rugăciune, la cerşirea prezenţei lui Dumnezeu, singura care poate vindeca rănile interioare ale noastre şi ale altora.

Există o altă trăsătură distinctivă în acţiunea creştinului faţă de cei din urmă. Este un vârf de bucurie care rămâne mereu, eventual uneori în filigran, chiar în faţa experienţelor mai negative şi dureroase. Este compania unei prezenţe care nu depinde în ultimă analiză de circumstanţele externe, ci este dăruită, întocmai; o familiaritate cu Isus în care se înaintează zi după zi în rugăciune şi în citirea Evangheliei. Rădăcină a unei speranţe de schimbare pe care Charles Peguy o vedea ca virtutea copilă care merge aproape ascunsă printre fustele celor două surori mai mari (credinţa şi caritatea), dar care în realitate ea, această speranţă copilă, este cea care ţine de mână şi sprijină.

„Pentru a nu-l iubi pe aproapele, copilă, 
ar trebui să-ţi acoperi ochii şi urechile. 
La atâtea strigăte de dezolare […]. 
Însă speranţa, spune Dumnezeu, 
iată ceea ce mă uimeşte. 
Pe mine însumi. 
Acest lucru este uimitor. 
Ca acei fii săraci să vadă cum merg lucrurile 
şi să creadă că va fi mai bine mâine dimineaţă. 
Ca să vadă cum merg lucrurile astăzi
şi să creadă că va fi mai bine mâine dimineaţă. 
Acest lucru este uimitor şi este tocmai 
cea mai mare minunăţie a harului nostru. 
Şi eu însumi sunt uimit de asta. 
Şi este nevoie ca harul meu să fie de fapt 
de o forţă incredibilă. 
Şi ca să izvorască dintr-un izvor 
şi ca un fluviu inepuizabil. 
Din acela din care a izvorât prima dată 
şi din care izvorăşte din totdeauna”[7].

(După L’Osservatore Romano, 24 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe ercis.ro

Note:

[1]Feu la Chrétienté, 1950, 252.

[2]Ibid., 253.

[3] Benedict al XVI-lea, Angelus, 25 ianuarie 2009.

[4] Martin Luter, Breviario, 1996, 65-66.

[5]Om moral şi societate imorală, 1968, 181.

[6] Martin Luter, Breviario, 109.

[7] Charles Peguy, Il portico del mistero della seconda virtù, 1978, 14.


papa-francisc-generozitate-vulnerabilitate-iubire-si-slujire-2

Dăruiește speranță unor copii fără copilărie.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

Criteriul judecăţii: iubirea concretă dată sau refuzată celor mici…

„Vom fi judecaţi despre iubire.
Judecata va fi despre iubire.
Nu despre sentiment, nu:
vom fi judecaţi despre fapte,
despre compasiunea care devine apropiere şi ajutor grijuliu”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi celebrăm solemnitatea Domnului Nostru Isus Cristos Regele Universului, cu care se încheie anul liturgic, marea parabolă în care se desfăşoară misterul lui Cristos: întregul an liturgic. El este Alfa şi Omega, începutul şi împlinirea istoriei; şi liturgia de astăzi se concentrează asupra lui „omega”, adică asupra destinaţiei finale. Sensul istoriei se înţelege ţinând în faţa ochilor apogeul său: sfârşitul este şi scopul. Şi tocmai asta face Matei, în Evanghelia din această duminică (25,31-46), punând discursul lui Isus despre judecata universală în epilogul vieţii sale pământeşti: El, pe care oamenii urmează să-l condamne, este în realitate judecătorul suprem. În moartea şi învierea sa, Isus se va arăta Stăpânul istoriei, Regele universului, Judecătorul tuturor. Însă paradoxul creştin este că Judecătorul nu îmbracă o regalitate înfricoşătoare, ci este un păstor plin de blândeţe şi de milostivire.

De fapt, Isus, în această parabolă a judecăţii finale, se foloseşte de imaginea păstorului. Ia imaginile de la profetul Ezechiel, care a vorbit despre intervenţia lui Dumnezeu în favoarea poporului, împotriva păstorilor răi ai lui Israel (cf. 34,1-10). Aceştia au fost cruzi, exploatatori, preferând să se pască mai degrabă pe ei înşişi decât turma; de aceea însuşi Dumnezeu promite să se îngrijească personal de turma sa, apărând-o de nedreptăţi şi de samavolnicii. Această promisiune a lui Dumnezeu pentru poporul său s-a realizat pe deplin în Isus Cristos, Păstorul: chiar El este Bunul Păstor. Şi El însuşi spune despre sine: „Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,11.14).

În pagina evanghelică de astăzi, Isus se identifică nu numai cu regele-păstorul, ci şi cu oile pierdute. Am putea vorbi ca despre o „dublă identitate”: regele-păstorul, Isus, se identifică şi cu oile, adică fraţii mai mici şi nevoiaşi. Şi indică astfel criteriul judecăţii: ea va fi luată pe baza iubirii concrete date sau refuzate acestor persoane, pentru că El însuşi, judecătorul, este prezent în fiecare dintre ele. El este judecător, El este Dumnezeu-om, însă El este şi săracul, El este ascuns, este prezent în persoana săracilor pe care El îi menţionează chiar aici. Spune Isus: „Adevăr vă spun: tot ceea ce aţi făcut (sau n-aţi făcut) unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi (sau nu mi-aţi) făcut” (v. 40.45). Vom fi judecaţi despre iubire. Judecata va fi despre iubire. Nu despre sentiment, nu: vom fi judecaţi despre fapte, despre compasiunea care devine apropiere şi ajutor grijuliu.

Eu mă apropii de Isus prezent în persoana bolnavilor, a săracilor, a celor suferinzi, a celor închişi, a celor cărora le este foame şi sete de dreptate? Mă apropii de Isus prezent acolo? Aceasta este întrebarea de astăzi.

Aşadar, Domnul, la sfârşitul lumii, va trece în revistă turma sa şi va face asta nu numai din partea păstorului, ci şi din partea oilor, cu care El s-a identificat. Şi ne va întreba: „Ai fost un pic păstor ca mine?”. „Ai fost păstor al meu care eram prezent în aceşti oameni care se aflau în nevoie, sau ai fost indiferent?” Fraţi şi surori, să ne ferim de logica indiferenţei, de ceea ce ne vine în minte imediat: de a privi în altă parte când vedem o problemă. Să ne amintim de parabola bunului samaritean. Acel om sărman, rănit de tâlhari, aruncat la pământ, între viaţă şi moarte, era acolo singur. A trecut un preot, a văzut, şi a plecat, a privit în altă parte. A trecut un levit, a văzut şi a privit în altă parte. Eu, în faţa fraţilor mei şi a surorilor mele aflaţi în nevoie, sunt indiferent ca acest preot, ca acest levit, şi privesc în altă parte? Voi fi judecat despre asta: despre modul în care m-am apropiat, despre modul în care l-am privit pe Isus prezent în cei nevoiaşi. Aceasta este logic, şi n-o spun eu, o spune Isus: „Ceea ce aţi făcut acestuia, acestuia, acestuia, mie mi-aţi făcut. Şi ceea ce nu aţi făcut acestuia, acestuia, acestuia, mie nu mi-aţi făcut, pentru că eu eram acolo”. Fie ca Isus să ne înveţe această logică, această logică a proximităţii, a apropierii de El, cu iubire, în persoana celor mai suferinzi.

Să cerem Fecioarei Maria să ne înveţe să domnim în slujire. Sfânta Fecioară Maria, ridicată la cer, a primit de la Fiul său coroana regală, pentru că l-a urmat cu fidelitate – este prima discipolă – pe calea Iubirii. Să învăţăm de la ea să intrăm încă de acum în Împărăţia lui Dumnezeu, pe poarta slujirii umile şi generoase. Şi să ne întoarcem acasă numai cu această frază: „Eu eram prezent acolo. Mulţumesc!” sau: „Ai uitat de mine”.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Doresc să trimit un gând special populaţiilor din Campania şi din Basilicata, la patruzeci de ani de la cutremurul dezastruos, care a avut epicentrul în Irpinia şi a semănat moarte şi distrugere. Deja patruzeci de ani! Acel eveniment dramatic, ale cărui răni şi materiale încă nu s-au vindecat total, a evidenţiat generozitatea şi solidaritatea italienilor. Sunt mărturie atâtea înfrăţiri între localităţile calamitate şi cele din nord şi din centru, ale căror legături încă subzistă. Aceste iniţiative au favorizat drumul obositor al reconstruirii şi, mai ales, fraternitatea dintre diferitele comunităţi din peninsulă.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini, care în pofida dificultăţilor actuale, şi respectând mereu regulile, aţi venit în Piaţa „Sfântul Petru”. Un salut special către familii, cărora în această perioadă le este mai greu. Cu privire la asta, gândiţi-vă la atâtea familii care sunt în dificultate în acest moment, pentru că nu au loc de muncă, au pierdut locul de muncă, au un copil, doi…; şi uneori, cu un pic de ruşine nu arată asta. Însă fiţi voi cei care să mergeţi pentru a căuta acolo unde este necesitate. Acolo unde este Isus, acolo unde Isus este în nevoie. Faceţi asta!

Urez tuturor o duminică frumoasă – şi celor de la Neprihănita, care sunt puternici! – Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere(!

Papa Francisc: Angelus (22 noiembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare de pe ercis.ro


copii-fericiti-zambind

Ajută un părinte să-și fericească copiii: oferă un cadou de Moș Neculae sau de Crăciun…

Redă copilăria și zâmbetul unui copil fără copilărie! Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

%d blogeri au apreciat: