Arhivă etichetă pentru ‘smerenie’

De ce ne spovedim atât de rar sau deloc?

Nu mai avem timp pentru suflet.
Poate nici măcar nu mai credem că avem suflet,
dacă smartphone-ul nu are o aplicație dedicată sufletului.

Cât de des să mă spovedesc?

„Mai des”, ne-ar răspunde sfinții care se spovedeau zilnic sau săptămânal. Însă noi, epigonii? Săptămânal, (bi)lunar, anual?

Distanța dintre spovezi nu se măsoară în timp, ci în păcate și virtuți. Acestea sunt „unități” pentru a măsura răspunsul nostru la iubirea Domnului și a aproapelui.

La spovadă nu ne poartă păcatul (mic sau mare) ori trecerea timpului (liturgic sau profan) ori cei dragi (rude sau preoți), ci cercetarea cugetului. Prin acest act vedem cum am răspuns Iubirii. Examinarea are ca rod „darul lacrimilor” (de căință sau de fericire), un impuls irezistibil spre sacramentul mângâietoarelor cuvinte: „Dumnezeu ți-a iertat păcatele. Mergi în pace”!

Prin examinarea conștiinței descoperim cadența necesară pentru îmbunătățirea calității sufletului nostru. Spovada ritmată doar de calendar, calculată matematic, este „grijă cantitativă” (uneori scrupuloasă!) față de suflet, însă cea celebrată conform impulsului dat de examinarea conștiinței este „grijă calitativă” față de suflet.

Și totuși, de ce ne spovedim atât de rar sau deloc?

Vinovații par ușor de identificat: societatea secularizată, pierderea simțului păcatului, scandalurile din Biserică, trecerea de la sanctificarea vieții la „smartificarea” ei etc. Cei mai mulți, când sunt întrebați dacă înainte se spovedeau mai des, spun că da, doar că acum nu mai au timp. Așadar, vinovat pare timpul… De fapt, nu timpul în sine, ci felul în care (îl) trăim. Nu mai avem timp să stăm cu noi înșine, să ne analizăm și să ne descoperim fragilitatea, limitele.

Noi suntem generația „smart”: buni, inteligenți, rapizi, prea autosuficienți pentru a mai avea nevoie de Altcineva. Orbiți de mândrie și preocupați de glorie, nu mai avem timp să conștientizăm valoarea smereniei. Iar spovada e tocmai actul celor smeriți într-o lume însetată de putere. Smerenia ne pare o slăbiciune nepotrivită cu omul „smart”. Spovada cere umilință și simplitate, conștientizarea faptului că suntem limitați. Or, despre noi nu vrem să se știe că suntem slabi… Noi vrem să părem puternici și suficienți. 

Ne amăgim! Nu avem curajul „să ne venim în fire” și să ne îmbunătățim viața (Lc 15,17). Nu avem timp să înțelegem că spovada nu e un act de condamnare, ci de iubire tridimensională: față de Dumnezeu, față de aproapele și față de noi înșine.

Nu mai avem timp pentru suflet. Poate nici măcar nu mai credem că avem suflet, dacă smartphone-ul nu are o aplicație dedicată sufletului.


dv863009

Oferă din puținul tău și ajută un copil să cunoască bucuria de a citi!

Susține blogul și proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€7.00

Ziua în care am înțeles cât de necesară ne este mâna lui Dumnezeu

„E bine ca, din când în când,
să avem de întâmpinat
împrejurări potrivnice și suferințe,
căci ele readună omul în reculegerea inimii sale,
îl fac să-și cunoască surghiunul
și-l împiedică de a-și mai lega nădejdile
de lucrurile acestui pământ”.

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul XII

Nu sunt fără rost împrejurările potrivnice

1. E bine ca, din când în când, să avem de întâmpinat împrejurări potrivnice și suferințe, căci ele readună omul în reculegerea inimii sale, îl fac să-și cunoască surghiunul, și-l împiedică de a-și mai lega nădejdile de lucrurile acestui pământ. E bine, din când în când, să dăm piept cu potrivniciile, e bine ca oamenii să aibă despre noi păreri proaste și să ne ponegrească, chiar dacă nu le-am fi greșit cu nimic, nici cu gând rău n-am fi fost în nicio privință. Acestea toate sunt reazem de nădejde pentru smerenie și ne apără de înfumurarea deșartă. Într-adevăr, atunci când mai rău suntem ponegriți de gura lumii, când ceilalți au despre noi părerile cel mai proaste, mai bine și cu mai mult temei ochii ni se îndreaptă spre Dumnezeu, martorul lăuntric al conștiinței noastre.

2. Ar trebui, de aceea, ca omul să-și pună întreaga sa nădejde și tot reazemul în Dumnezeu, ca să nu simtă nevoia de a cerși pe nicăieri amarul mângâierilor omenești. Când un om de bunăvoință trece prin încercări și ispite, sau când îi dau târcoale gândurile rele, el înțelege mai bine ca niciodată cât de trebuincioasă îi este mâna lui Dumnezeu, fără de care nimic bun nu va putea vreodată, de unul singur, să ducă până la capăt. În astfel de împrejurări, omul se întristează, suspină, se roagă, căci stă sub pintenul amărăciunii. Atunci viața i se pare searbădă și și-ar dori să moară, ca să se poată topi cu totul și să se unească cu Cristos. Atunci abia își dă seama, cu adevărat, că nicăieri pe lume nu va putea găsi adăpost sigur și pace netulburată.


Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: „Pentru creștin este o necesitate și o datorie presantă să lupte împotriva răului cu prețul multor încercări și să îndure moartea; însă, asociat la misterul pascal și făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranță, va merge spre înviere (Gaudium et spes: Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, nr. 22).

Să ne rugăm: Doamne, rânduiește ca ispitele și problemele să nu ne despartă niciodată de tine, ci să ne apropie tot mai mult de tine și să ne unească strâns cu tine. Ajută-ne să înțelegem cât de mult avem nevoie de ajutorul tău.

Să reținem: E bine ca, din când în când, să avem de întâmpinat împrejurări potrivnice și suferințe, căci ele readună omul în reculegerea inimii sale, îl fac să-și cunoască surghiunul, și-l împiedică de a-și mai lega nădejdile de lucrurile acestui pământ.

Să practicăm: Să facem din fiecare încercare o oportunitate înfruntând-o cu smerenie și curaj.


Aici puteți citi alte capitole din Imitațiunea lui Cristos:

CARTEA I: Îndrumări de folos pentru viața sufletului- AICI

Capitolul I: Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreț peste deșertăciunile lumii – AICI

Capitolul II: Să nu avem despre noi înșine păreri înalte – AICI

Capitolul III: Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap? – AICI

Capitolul IV: Buna chibzuință a faptelor noastre – AICI

Capitolul V: La citire să te atragă un singur lucru: dragostea de adevăr! – AICI

Capitolul VI: Iată de ce inima omului robit simțurilor nu cunoaște pacea – AICI

Capitolul VII: Nu te socoti mai bun decât alții – AICI

Capitolul VIII: Nu-ți dezvălui inima oricărui om – AICI

Capitolul IX: Mai la adăpost este cel ce știe să primească sfaturi, decât cel care se încumetă să le dea – AICI

Capitolul X: Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez și sufletește folositoare – AICI

Capitolul XI: (De ce) e greu să scăpăm de vicii? – AICI

VA URMA! Capitolul XIII: Lupta împotriva ispitelor.


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București).


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

(Aici poți citi despre CELE TREI COPILĂRII FURATE – AICI)

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Redă copilăria unui copil fără copilărie

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc din suflet!

€10.00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Îl laudă pentru ceea ce este

În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii
există mereu cei „mici”:
cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi,
care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate,
care nu vor să domine asupra celorlalţi,
care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune şi astăzi dăm spaţiu dimensiunii laudei.

Ne inspirăm dintr-un pasaj critic din viaţa lui Isus. După primele minuni şi implicarea discipolilor în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, misiunea lui Mesia trece printr-o criză. Ioan Botezătorul se îndoieşte şi trimite la el acest mesaj – Ioan este în închisoare: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). El simte această angoasă de a nu şti dacă a greşit în vestire. Există mereu în viaţă momente întunecate, momente de noapte spirituală, şi Ioan trece prin acest moment. Există ostilitate în satele de pe lângă lac, unde Isus a făcut atâtea semne minunate (cf. Mt 11,20-24). Or, chiar în acest moment de dezamăgire, Matei prezintă un fapt cu adevărat surprinzător: Isus nu înalţă către Tatăl o plângere, ci un imn de jubilare: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt11,25). Adică, în plină criză, în plin întuneric în sufletul atâtor oameni, cum ar fi Ioan Botezătorul, Isus îl binecuvântează pe Tatăl, Isus îl laudă pe Tatăl. Însă pentru ce?

Înainte de toată îl laudă pentru ceea ce este: „Tată, Domn al cerului şi al pământului”. Isus se bucură în duhul său pentru că ştie şi simte că Tatăl său este Dumnezeul universului, şi viceversa Domnul a tot ceea ce există este Tatăl, „Tatăl meu”. Din această experienţă de a se simţi „fiul Celui Preaînalt” izvorăşte lauda. Isus se simte fiul Celui Preaînalt.

Şi după aceea Isus îl laudă pe Tatăl pentru că îi îndrăgeşte pe cei mici. Este ceea ce el însuşi experimentează, predicând în sate: „înţelepţii” şi „pricepuţii” rămân suspicioşi şi închişi, fac calcule; în timp ce cei „mici” se deschid şi primesc mesajul. Acest lucru nu poate decât să fie voinţă a Tatălui şi Isus se bucură de asta. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru că persoanele umile şi simple primesc evanghelia. Eu mă bucur când văd aceşti oameni simpli, aceşti oameni umili care merg în pelerinaj, care merg să se roage, care cântă, care laudă, oameni cărora poate că le lipsesc atâtea lucruri, însă umilinţa îi determină să-l laude pe Dumnezeu. În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii există mereu cei „mici”: cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi, care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate, care nu vor să domine asupra celorlalţi, care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Aşadar, în acel moment de aparent eşec, unde totul este întuneric, Isus se roagă lăudându-l pe Tatăl. Şi rugăciunea sa ne conduce şi pe noi, cititori ai evangheliei, să judecăm în manieră diferită înfrângerile noastre personale, situaţiile în care nu vedem clară prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, când pare că răul prevalează şi nu există modalitate de a-l opri. Isus, care a şi recomandat mult rugăciunea de cerere, chiar în momentul în care ar fi avut motiv să ceară explicaţii de la Tatăl, începe în schimb să-l laude. Pare o contradicţie, dar este acolo adevărul.

Cui foloseşte lauda? Nouă sau lui Dumnezeu? Un text din liturgia euharistică ne invită să-l rugăm pe Dumnezeu în această manieră, spune aşa: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine nouă harul mântuirii” (Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV). Lăudând suntem mântuiţi.

Rugăciunea de laudă ne foloseşte nouă. Catehismul o defineşte astfel: „o participare la fericirea inimilor curate, care îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă înainte de a-l vedea în glorie” (nr. 2639). În mod paradoxal trebuie să fie practicată nu numai atunci când viaţa ne umple de fericire, ci mai ales în momentele dificile, în momentele întunecate când drumul devine greu în urcuş. Şi acela este timpul laudei, ca Isus care în momentul întunecat îl laudă pe Tatăl. Pentru că învăţăm că prin acel urcuş, acea cărare dificilă, acea cărare obositoare, acele pasaje angajante ajungem să vedem o panoramă nouă, un orizont mai deschis. A lăuda este ca şi cum am respira oxigen curat: îţi purifică sufletul, te face să priveşte departe, nu te lasă închis în momentul dificil şi întunecat al dificultăţilor.

Există o mare învăţătură în acea rugăciune care de opt secole n-a încetat niciodată să palpite, pe care Sfântul Francisc a compus-o la sfârşitul vieţii sale: „Cântarea fratelui soare” sau „a creaturilor”. Sărăcuţul n-a compus-o într-un moment de bucurie, de bunăstare, ci, dimpotrivă, în mijlocul suferinţelor. Francisc este de acum aproape orb şi simte în sufletul său povara unei singurătăţi pe care n-o simţise niciodată înainte: lumea nu s-a schimbat de la începutul predicării sale, există încă aceia care se lasă dezbinaţi de certuri şi în plus simte paşii morţii care se apropie tot mai mult. Ar putea să fie momentul dezamăgirii, al acelei dezamăgiri extreme şi al perceperii propriului eşec. Însă Francisc în acea clipă de tristeţe, în acea clipă întunecată se roagă. Cum se roagă? „Lăudat să fii, Domnul meu…”. Se roagă lăudând. Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru toate, pentru toate darurile creaţiei, precum şi pentru moarte, pe care o numeşte cu curaj „soră”, „sora moarte”. Aceste exemple ale sfinţilor, ale creştinilor, precum şi al lui Isus, de a-l lăuda pe Dumnezeu în momentele dificile, ne deschid porţile unui drum foarte mare spre Domnul şi ne purifică mereu. Lauda purifică mereu.

Sfinţii şi sfintele ne demonstrează că putem lăuda mereu, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, pentru că Dumnezeu este prietenul fidel. Acesta este fundamental laudei: Dumnezeu este prietenul fidel, iar iubirea sa nu dispare niciodată. El este mereu alături de noi, el ne aşteaptă mereu. Cineva spunea: „Este santinela care este aproape de tine şi te face să mergi înainte cu siguranţă”. În momentele dificile şi întunecate, să găsim curajul de a spune: „Binecuvântat eşti tu, Doamne”. Să-l lăudăm pe Domnul. Acest lucru ne va face mult bine.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 13 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune:
21. Rugăciunea de laudă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: