Despre răutatea umană și despre cât de ușor putem strica totul

“Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin. 

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.

Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie, este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat.

Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce postești, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase și alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar și în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreț sfidător față de cel ce nu postește. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului și a izbânzii trufașe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reușit în viață, nu te agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării. Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții, dar ea nu rămâne nemișcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Îngâmfarea și trufia reușitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieții tale evenimente specifice lor.

Slăbește, bucură-te și taci! Lasă-te de fumat, bucură-te și taci! Curăță ograda ta, bucură-te de curățenie și lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuși l-a pus. Căci între vecin și gunoiul din curte există o relație ascunsă, niște emoții pe care nu le cunoști, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată și cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minții și inimii tale.

Între omul gras și grăsimea sa există o relație ascunsă. O înțelegere. Un secret. Un sentiment neînțeles. O emoție neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Și în viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.

Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu sunt la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… ” (Nicolae Steinhardt – Despre răutatea umană)

Cade orice îngâmfare și orice mândrie. Rămân speranța și credința care pregătesc drumul iubirii…

Când timpurile sunt grele, cuvintele au alt (ră)sunet. Iar tăcerea dintre cuvinte devine „semnul timpului”. Ziua pare o lungă cercetare a cugetului, un examen de conștiință, dar și un timp rodnic pentru meditație, lecturi bune, doze de speranță. Chiar și textele pe care le-ai mai citit au acum un mesaj nou, un ecou diferit, mai ales dacă le citești cu voce tare. Îți umpli tăcerea de viață atunci când citești cu voce tare. Un adevărat dialog cu autorul, cu personajele. Iar dacă e vorba de rugăciuni, rostirea cuvintelor duce dialogul la cel mai înalt nivel, de la cuvânt la Cuvânt, de la om la Om, de la om la Dumnezeu!

Așa se întâmplă chiar și cu textul de la Breviar (de exemplu cu cel de astăzi, luni, din săptămâna a III-a a Postului Mare). L-am mai citit cu siguranță de multe ori de când sunt preot (mai ales că e din sfântul Vasile cel Mare, despre care am mai scris, citit, auzit!), dar astăzi chiar a fost o rugăciune, o meditație. Astăzi a stat și inima cu mine. Era atât de liniște încât, între cuvinte, o auzeam că e acolo. (Da, în Roma zilele acestea chiar e liniște, suficient de liniște cât să te poți auzi. Ceea ce nu e rău, ba chiar e un bine în mijlocul răului ce dă târcoale ca un leu căutând pe cine să înghită!). În fine, eram la partea cu inima și cartea, inima și rugăciunea, inima și meditația. Am auzit-o și am citit împreună din Omiliile sfântului Vasile cel Mare. Și inima, și mintea, și ochii, stăteau în tăcere și ascultau cum gura vobea urechilor și lumii închise (în casă). Deasupra lumii întregi, de jur împrejur, oriunde astăzi a fost un preot, o persoană consacrată, un laic, o inimă care s-a rugat breviarul, a răsunat un cuvânt de speranță, a strălucit o lumină nou, o rază de soare: de sute de ani, chiar mii, același Dumnezeu salvează dincolo de orice speranță umană.

Dar care este drumul pe care trebuie să-l urci pentru a fi printre cei salvați? Cum s-au salvat Sfinții Părinți? Poate că acum e timpul potrivit, acum e vremea mântuirii în care trebuie să ne apropiem de înțelepciunea Sfintei Scripturi, de înțelepciunea Sfinților Părinți și să pregătim calea iubirii, trăind aceste zile cu speranță și credință! Și cu multă, mult mai multă smerenie în fața a ceea ce ne amintește cât de mici și neputincioși suntem în fața răului și câtă nevoie avem de cel pe care cu smerenie și încredere îl numim: Tată, Tatăl nostru, Tatăl omenirii: El ne va dărui un viitor și o speranță nouă.

Iată ce spune astăzi sfântul Vasile cel Mare:

Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui (cf. Ier 9,22).
    Atunci, care este adevărata laudă și în ce anume omul este mare? Scriptura spune: În aceasta să se laude cel care se laudă: dacă el cunoaște și înțelege că eu sunt Domnul (Ier 9,23).
    Măreția omului, gloria și maiestatea sa constau în a cunoaște ceea ce este cu adevărat mare, în a se alipi de el și în a cere gloria de la Stăpânul gloriei.
    Paul spune: Cine se laudă, în Domnul să se laude, și o spune în următorul context: Cristos, pentru noi, a fost făcut de Dumnezeu înțelepciunea, dreptatea, sfințenia și mântuirea, pentru ca după cum este scris: Cine se laudă, în Domnul să se laude (1Cor 1,30-31).
    Lauda perfectă și deplină în Dumnezeu se verifică atunci când unul nu se preamărește datorită dreptății sale, ci știe că este destituit din adevărata dreptate și înțelege că a fost îndreptățit numai prin credința în Cris­tos. Tocmai în aceasta se laudă Paul, care dispre­țuiește propria sa dreptate și o caută pe aceea care vine de la Dum­nezeu prin Isus Cristos, adică dreptatea în credință. Îl cunoaște pe el și puterea învierii sale, este părtaș la suferințele sale, este făcut asemenea cu moar­tea lui pentru a ajunge, pe cât posibil, la învierea din morți.
    Cade orice îngâmfare și orice mândrie. Omule, nu ți-a mai rămas nimic cu care să te poți lăuda, deoarece gloria și speranța ta sunt situate în el, ca să fie morti­ficat tot ceea ce este al tău și tu să poți căuta viața vii­toare în Cristos. Avem deja primițiile acelei vieți, ne găsim deja în ea trăind de acum în totalitate în harul și în darul lui Dumnezeu.
    Dumnezeu este cel care lucrează în noi, el ne face și să voim, și să înfăptuim, după bunăvoința sa (cf. Fil 2,13). Tot Dumnezeu este cel care, prin Duhul său, revelează înțelepciunea sa destinată pentru gloria noastră.
    Dumnezeu ne dă puterea și vigoarea în osteneli. Am lucrat mai mult decât ei toți, spune Paul, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine (1Cor 15,10).
    Dumnezeu salvează de pericole dincolo de orice speranță umană. Într-adevăr, Apostolul adaugă: Ne-am socotit în noi înșine niște condamnați la moarte ca să nu ne punem încrederea în noi înșine, ci în Dumnezeu, cel care îi învie pe cei morți. El ne-a eliberat dintr-o astfel de moarte, și ne eliberează, și în el sperăm că ne va mai elibera (2Cor 1,9-10).

Din Omiliile sfântului Vasile cel Mare, episcop
Omil. 20, Despre umilință, 3: PG 31, 530-531:
Cine se laudă, în Domnul să se laude

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

4.00 €

Pay with PayPal

Așa da: deși era bogat, s-a făcut sărac!

Saracul care strigaDacă treci ușor printre oameni și îți faci timp să le întrebi sufletul: „Cine este sărac?”, din mii de inimi, printre lacrimi, auzi suspinul: „Și eu, Doamne, sunt sărac. Ai milă de mine”… Sărăcia are chipul celui de lângă noi, al celui de pe strada noastră sau poate chiar din casa și familia noastră. Sărăcia e întrupată în cel care vine cu noi la biserică sau la serviciu sau la școală. Sau în cel care nu vine nici la biserică și nici la serviciu și nici la școală pentru că e prea sărac pentru a intra undeva. El stă mereu afară, întins pe pământ, acoperit cu cerul, numărând stelele… Da, poate că Dumnezeu a creat stelele atât de strălucitoare tocmai ca să fie numărătoarea celor săraci, ca să aibă și cei săraci cum să învețe să numere… Totul a fost creat, inclusiv noi am fost creați, pentru cel sărac de lângă noi… Îl știi? Ce chip are? Ce nume are? Ce poveste are?

E adevărat că nu ne permitem să săturăm toți flămânzii, să îmbrăcăm toți oamenii goi, să-i alinăm pe toți cei împovărați de boli, să-i acoperim pe cei răciți de ploi și vânturi și ninsori… Dar oare chiar nu putem face nici măcar un gest mic de tandrețe? Oare știm câtă alinare cuprinde un pahar de apă proaspătă, un ceai cald, o felie de pâine, un măr…?! Ca să nu mai spun de o îmbrățișare, de un gest de tandrețe, de o banală întrebare: De unde ești? Cum te numești? Care e povestea vieții tale?

Cel mai greu nu e să ajutăm săracii (mai ales atunci când avem cu ce!), ci cel mai greu este să ne apropiem de ei și să-i facem parte din viața noastră și să devenim și noi parte din viața lor. Este greu să ne abținem de la judecată, de la „privitul de sus, de la distanță”…  Este greu să stăm cu ei… Trecem și le oferim din ceea ce avem (în plus, de multe ori!), însă ceea ce îi poate ajuta cu adevărat nu e trecerea noastră pe lângă ei, ci să rămânem în viața lor… sau să îi primim în viața noastră.

Așa a făcut Isus…

„Voi cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos, care, pentru voi, deși era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți” (2Cor 8,9).

El, Domnul Dumnezeu, nu s-a mulțumit să ne privească de sus, din Ceruri, ci s-a coborât, s-a făcut sărac cu cei săraci, cu noi, oameni mici și limitați. Deși era Dumnezeu a renunțat la toate, s-a „golit” pentru a fi asemenea nouă în toate în afară de păcat (cf. Fil 2,7; Evr 4,15)…

Dumnezeu a venit în mijlocul nostru pentru ca și noi să învățăm să stăm în mijlocul celor săraci!

E ușor să-i iubești pe săraci de la distanță. E ușor să iubești în trecere… Dar Dumnezeu vrea mult mai mult… El, Domnul, care este de partea lor, care este mereu în mijlocul lor, vrea ca și noi să fim acolo, cu el și cu ei, pentru el și pentru ei.

Să-l ascultăm pe Domnul care ne spune: „Să nu treci cu vederea strigătul celui orfan şi pe văduvă, dacă-şi revarsă cuvintele!” (Sir 35,17)… Să nu treci cu vederea, pentru că „Domnul este un judecător şi la el nu este părtinire. Nu va fi părtinitor împotriva celui sărac şi rugăciunea celui nedreptăţit va fi ascultată” (Sir 35,15). Domnul este acolo când cel sărac strigă și-l ascultă. Când cei săraci strigă, Domnul îi aude și-i scapă, îi salvează. Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită… Da, Domnul este aproape de ei și ne cheamă și pe noi să stăm alături de ei (cfr. Ps 33).

De multe ori, noi suntem răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea celui sărac, la rugăciunea celui cu inima zdrobită. Să nu uităm că dacă noi vom fi surzi la glasul celui sărac, dacă noi ne vom întoarce ochii pentru a nu-i vedea chipul suferind, alinarea lui va veni din altă parte. Domnul va găsi pe altcineva să-l aline, însă nouă ne va cere cont de indiferența noastră. Am putea parafraza cuvintele Mardoheu spuse reginei Estera: „Să nu crezi în sufletul tău că vei scăpa…! Căci dacă vei tăcea în acest timp, ajutorul şi eliberarea pentru cei săraci vor veni din alt loc acum, iar tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu ai primit ceea ce ai tocmai pentru a-i ajuta pe cei săraci?” (cfr. Est 5,13-14).

Mulți săraci pot spune împreună cu apostolul Paul: „Nimeni nu a fost alături de mine, ci toți m-au părăsit… Domnul însă mi-a fost alături și m-a întărit  (2Tim 4,16-17)… Când săracii strigă, Domnul îi ascultă. Domnul este de partea lor. Așadar, dacă vrei să fii cu Dumnezeu, fii de partea săracilor. Fii lângă ei, fii pentru ei! Doar cine se face sărac cu cei săraci poate spune împreună cu Cristos și cu apostolul Paul: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința!” (2Tim 4,7). De fapt, a crede – mai ales a crede într-un Dumnezeu care deși era bogat s-a făcut sărac! – înseamnă a fi asemenea lui Cristos în toate, inclusiv în felul de a ne apropia de cei săraci și de a ne raporta la bunurile materiale!

Indiferența față de cei săraci este rodul mândriei și al autosuficienței. Doar cel care „se crede în sine drept” ajunge să-i disprețuiască pe alții (Lc 18,9). Doar cel care nu a înțeles smerenia Betleemului și ignoră iubirea manifestată pe Calvar se poate considera drept și autosuficient. Unii oameni, disprețuindu-i pe toți, cred că prin bogățiile acumulate pot cumpăra totul, inclusiv mântuirea, ba chiar pe Dumnezeu însuși! Oare nu uităm prea des și prea ușor că Dumnezeu nu vinde, ci dăruiește! Da, Domnul nu vinde și nici nu se vinde, ci Domnul dăruiește și se dăruiește!

Dumnezeu nu vinde, Dumnezeu dăruiește! Poate că și pentru aceasta va fi greu pentru noi, dacă ne lăsăm atașați de cele materiale, să ne mântuim: credem că putem cumpăra ceea ce de fapt se dăruiește! Însă mântuirea este oferită doar celor care au loc în inima lor pentru daruri. Într-o inimă/viață plină nu mai încap darurile lui Dumnezeu (cf. Mc 10,17-30).

Chiar dacă avem, să fim săraci prin felul în care ne raportăm la ceea ce avem. Să fim săraci prin felul în care ne așezăm lângă cel sărac. Să fim săraci prin felul în care ne apropiem de Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul” (Lc 18,13). Să fim săraci și smeriți, căci doar „rugăciunea celui smerit străbate norii” (Sir 35,21). Domnul este aproape de cei săraci, de cei cu inima zdrobită și ascultă rugăciunea lor.

Pentru că cel sărac este smerit; pentru că cel sărac este conștient de micimea și fragilitatea lui; pentru că atunci când privește un alt om îl consideră „trimisul lui Dumnezeu”; pentru că nu are răutate în privire; pentru că nu este invidios; pentru că nu se consideră autosuficient; pentru că în viața și în inima lui este mereu loc pentru a primi; pentru că știe că și puținul se poate împărți la doi; pentru că știe că depinde de Dumnezeu și nu se rușinează să-l numească „Tată”; pentru că buzele lui sunt ecoul inimii atunci când rostește: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul”; pentru că nu se roagă fără să creadă și crezând în Dumnezeu se roagă fără încetare; pentru că rugăciunea sa e un act smerit; pentru toate acestea și multe altele, Dumnezeu îi răspunde.

Astăzi cel sărac a strigat și Domnul l-a ascultat și te-a trimis pe tine, pe mine, pe noi… Noi suntem răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile celor săraci!


27 octombrie 2019 

† DUMINICA a 30-a de peste an
Sf. Evarist, pp. m.
Sir 35,15b-17.20-22a; Ps 33; 2Tim 4,6-8.16-18; Lc 18,9-14

LECTURA I
Rugăciunea celui umil străbate norii.
Citire din cartea lui Ben Sirah 35,15b-17.20-22a
Domnul este un judecător şi la el nu este părtinire. Nu va fi părtinitor împotriva celui sărac şi rugăciunea celui nedreptăţit va fi ascultată. 17 Să nu treci cu vederea strigătul celui orfan şi pe văduvă, dacă-şi revarsă cuvintele! 20 Cel care o vindecă va fi primit cu plăcere şi cererea lui va ajunge până la nori. 21 Rugăciunea celui umil străbate norii şi, până când nu se apropie, nu se lasă mângâiat. Nu se va îndepărta până când Cel Preaînalt nu-l va vizita, 22a va da dreptate celor drepţi şi va face judecată.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 33(34),2-3.17-18.19 şi 23 (R.: 7a)
R.: Acest sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat.

2 Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp,
lauda lui va fi fără încetare în gura mea.
3 Să se laude sufletul meu în Domnul!
Să audă cei umili şi să se bucure! R.

17 Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul
pentru a şterge amintirea lor de pe pământ.
18 Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude
şi-i scapă din strâmtorarea lor. R.

19 Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită
şi-i mântuieşte pe cei cu duhul mâhnit.
23 Domnul răscumpără sufletele slujitorilor săi,
nu vor fi pedepsiţi cei care-şi caută refugiu în el. R.

LECTURA A II-A
De acum îmi este rezervată coroana dreptăţii.
Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei 4,6-8.16-18
Preaiubitule, eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. 7 Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. 8 De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui. 16 La prima mea apărare, nimeni n-a fost alături de mine, ci toţi m-au părăsit; să nu li se ia în seamă! 17 Domnul însă mi-a fost alături şi m-a întărit, pentru ca predicarea să se împlinească prin mine şi s-o audă toate popoarele. Şi am fost salvat din gura leului. 18 Domnul mă va salva din orice lucrare rea şi mă va mântui pentru împărăţia lui, cea din ceruri. Lui să-i fie glorie în vecii vecilor! Amin!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE 2Cor 5,19
(Aleluia) Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine şi punând în noi cuvântul reconcilierii. (Aleluia)

EVANGHELIA
A coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă vameşul decât fariseul.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 18,9-14
În acel timp, Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii: 10 „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. 11Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. 12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». 13 Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» 14 Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.

Cuvântul Domnului


SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: