Arhivă etichetă pentru ‘speranta’

Să pășești în noul an fără speranță e ca și cum ai intra într-o casă fără ferestre

Misterioasa și tămăduitoarea reînnoire a timpului

Prin reînnoirea timpului – mai ales după un an marcat de multă neliniște, suferință, nesiguranță – Dumnezeu ne dăruiește speranță. Trecerea tămăduitoare a timpului devine pentru noi nădejde și seninătate: îndrăznim să pășim încrezători în noul an, bucuroși că încă putem spune „astăzi”, „acum”, „aici”. Din mila Sfântului, vorba Poetului, încă facem umbră Pământului.

La cumpăna dintre ani se împletesc mari mistere: reînnoirea timpului și „cheltuirea” sa amăgitoare. În ringul conștiinței, devenim simultan actori și martori ai confruntării dintre chibzuință și risipă. În ringul vieții concrete, pentru trecut suntem martori, pentru prezent și viitor putem fi actori.

Nu de puține ori, tineri fiind, ne-am comportat de parcă timpul ar trece și noi ne-am reînnoi. Dar de fapt timpul se reînnoiește iar noi trecem spre veșnicie. Timpul se pregătește pentru o nouă primăvară. Pentru el totul e o nouă zi, o nouă lună, un nou an. Însă pentru noi numărătoarea continuă cu o altă zi, o altă lună, un alt an care ni se adaugă. Va fi o altă primăvară și depinde de noi cum o vom primi: cu geamurile larg deschise, să intre un suflu nou și lumină, sau cu geamurile bătute în cuie, deznădăjduiți, ancorați într-un trecut care ne împiedică să fim actorii propriei vieți?

Sunt impresionante ferestrele bătute în cuie. La fel și cele care în loc de sticlă au alte materiale (nailoane, placaje, scânduri). După un an atât de neliniștitor, ispita deznădejdii ne dă târcoale și – de frica virușilor trupești și sufletești – suntem tentați să ne baricadăm, să batem totul în cuie: fără lumină, fără aer, fără viitor.

Să pășești în noul an fără speranță e ca și cum ai intra într-o casă fără ferestre. Sau într-o casă în care geamurile au fost înlocuite cu o placă de lemn prinsă în cuie. Te sufoci în întuneric și iz de mucegai! Și nu e suficient să schimbi placa de lemn, ci trebuie să scoți și cuiele, să deschizi larg fereastra. Nu e suficient să intre lumina, dacă nu intră și un suflu nou, proaspăt, curat! 

Speranța creștină nu e un ornament, nu e o „fereastră oarbă”, nu e o virtute de design, ci este tocmai „locul” prin care intră lumina și aerul în viața noastră, Cristos și Duhul Sfânt, însoțitorii noștri prin timp în călătoria spre Tatăl. Să cheltuim cu chibzuială timpul, această imensă comoară reînnoită prin care trecem spre veșnicie.

La mulți ani! 


Să fie un an cu mai mult Dumnezeu în inimile noastre, în casele noastre și în faptele noastre! Pe Dumnezeu prezent în Euharistie, în Sfânta Scriptură și în cei mici și săraci să-l primim, să-l ascultăm și să-l îmbrățișăm. 
Uniți în rugăciune și în facerea de bine!

la-multi-ani_speranta-urare-2021-1

Cei care doresc pot susține și în acest an proiectele Paxlaur în favorea copiiilor săraci și suferinzi

PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Mulțumesc!

€7.00

Acesta este un motiv valabil pentru a continua să sperăm și să avem un somn liniștit

Nu este aşa de uşor să dormi când descoperi că, puţin înainte de căsătorie, logodnica ta te-a trădat. Sufletul este demolat de dezamăgire, dărâmat de regrete şi remuşcări, rătăcit în prezent, dezorientat în fața viitor, nervos la gândul despre tot, precum şi despre ce vor spune oamenii. Începutul Evangheliei lui Matei, şi al tuturor celor patru evanghelii, descrie un om în această stare. Desigur, cititorul este avertizat imediat că Maria a rămas fidelă lui Iosif al său: sarcina este „lucrare a Duhului Sfânt” (Mt 1,18). Însă cel direct interesat nu ştie asta. Decide să n-o defăimeze pe tânără (cine ştie cât de mult o iubea!), născocind o soluţie impracticabilă, ba chiar ridicolă: să întrerupă „în ascuns” parcursul nupţial. Este posibilă discreția într-un sat cu câteva sute de locuitori, mai ales fiind vorba despre o „chestiune de iubire”? Cu toate acestea, Iosif doarme. Nu este atins de insomnie, de chinul neliniştitor care îndepărtează odihna. În timpul somnului, îi apare un înger care îl asigură cu privire la Maria şi la fiul său (Mt 1,20-23).

Pe bună dreptate atraşi de importanţa revelaţiei îngereşti, se riscă să se uite contextul: visul. Viziunea n-ar fi avut loc dacă logodnicul Mariei n-ar fi dormit, şi aşa de profund încât să viseze. În foarte puţine pagini, de patru ori se scrie despre Iosif vizitat în vis de un înger, la care ajung cuvinte care provin de la Dumnezeu: înainte de căsătorie şi de adoptarea lui Isus (Mt 1,20-23), în previziunea sentinţei de moarte decretată de Irod împotriva pruncului (Mt 2,13), la sfârşitul exilului forţat în Egipt (Mt 2,19-20) şi cu privire la destinaţia familiei în Galileea, şi nu în Iudeea (Mt 2,22). O viaţă complicată şi plină de neprevăzute, şi totuşi Iosif nu-și pierde somnul/visul. Evanghelia lui Matei scoate în evidenţă fie visul păzitorului Fiului lui Dumnezeu, israelitul „drept” (Mt 1,19), fie cel al păgânilor: magii sunt avertizaţi în vis să-l evite pe Irod, întorcându-se în ţara lor fără să treacă pe la Ierusalim (Mt 2,12); soţia lui Pilat trimite să i se spună soţului să nu se ocupe de Isus, pentru că în vis a fost foarte tulburată de vise care se refereau la acel „drept” (Mt 27,19). Aşadar: primul evanghelist, la începutul şi la sfârşitul propriei relatări, caracterizează câteva personaje cheie printr-un vis. Mai mult, chiar dormind, aceste personaje, evrei şi păgâni, primesc o revelaţie care, într-un mod sau altul, se referă la viaţa lui Cristos. Însă, spuneam, este uşor să ne concentrăm asupra importanţei mesajului divin, eschivând creditul pe care evanghelistul îl recunoaşte visului, în special cel al lui Iosif, păstrat până în momentele critice ale vieţii.

Un prunc se abandonează somnului când este singur că nu este abandonat şi numai cu condiţia să-i rezulte credibilă promisiunea întoarcerii dimineţii şi, cu ea, a mamei, a tatălui, a jucăriilor şi a casei. Simţindu-i pe părinţi aproape de pătuţul său (exact ca muribundul doreşte să aibă la căpătâi ceea ce are mai drag), pruncul „se lasă dus”, imaginându-şi că tata şi mama vor rămâne cu el, chiar dacă nu sunt văzuţi, pe toată durata nopţii. Îi este posibil să doarmă numai graţie certitudinii că vor veghea asupra lui. Somnul său rezultă din supravegherea altuia care îi pregăteşte ziua de mâine. Acest lucru este valabil şi pentru noi, adulţii: ne abandonăm somnului în măsura în care nu ne simţim abandonaţi. Iosif este prototipul.

Mai departe, Matei prezintă o expresie a lui Isus cu privire la propriul somn: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (Mt 8,20). Pe scurt: animalele din cer şi de pe pământ ar avea unde să doarmă în siguranţă, în timp ce Fiul Omului ar fi lipsit de o cameră unde să se întindă şi chiar de o pernă unde să-şi rezeme capul în somn. Prea uşor de atribuit cuvintelor tonalităţi exclusiv ascetice: sărăcia lui Isus ar fi aşa de radicală încât să nu prevadă nici măcar ceea ce, conform Psalmului 104, Creatorul garantează şi animalelor: un loc de odihnă. Şi totuşi, continuarea imediată a relatării, cu ironie fină, îl descrie pe Domnul profund adormit într-o barcă răscolită de valuri, în timpul unei furtuni formidabile pe lacul Tiberiadei (Mt 8,23-27). Urletul apostolilor, vântul puternic, zdruncinările bărcii, „însă el dormea” (Mt 8,24). Nu rămâne decât să spunem: „Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”, şi totuşi este în măsură să se odihnească liniştit chiar în mijlocul unei situaţii disperate, mortale chiar şi în ochii experţi ai celor care în fiecare zi navighează pe lac: „Suntem pierduţi!”. Nu-l trezesc valurile, ci discipolii, aşa de bine dormea. Relatarea conferă cuvintelor lui Cristos cu privire la cuiburi şi vizuini o nuanţă năucitoare: el nu are nici cameră, nici pernă nu din lipsă, ci din exces. Adică: nu are ceea ce în general este considerat indispensabil pentru odihnă nu pentru că este privat de asta, ci pentru că are asta din belşug: oricum poate să doarmă, chiar şi într-o barcă ce se scufundă; şi pretutindeni, chiar alături de moarte. Pentru Isus fiecare loc din lume este favorabil somnului. Neglijând acest aspect distinctiv al Domnului riscăm să reflectăm asupra „Mântuitorului lumii” fără a lua în considerare „lumea Mântuitorului”, adică modul cu care Mântuitorul a perceput lumea; şi totuşi, şi asta face parte din misterul său şi din opera sa de mântuire.

Este greu să nu recunoaştem legătura narativă realizată de Matei între comportamentul lui Iosif şi acest aspect al Nazarineanului. Chiar pare că Fiul lui Dumnezeu în trup este în întregime tatăl său purtător de grijă, însuşindu-şi o trăsătură caracteristică a soţului Mariei, aşa cum face un copil admirându-l pe tatăl său. Aşa cum Iosif se odihneşte bine chiar şi în momente dramatice şi neliniştitoare, tot aşa şi Fiul său adoptat. În stilul Fiului lui Dumnezeu există ceva din Iosif, şi încă cum! Şi pentru aceasta este adevărată carne, adevărat trup! La asta face aluzie papa în Patris corde (vezi nr. 4, la sfârşit). Din păcate aproape totalitatea teologiei percepe cu greu însemnătatea unor detalii ca acesta. Însă lucrul acesta n-a scăpat ochiului lung al unor maeştri. Amintesc numai un discurs îndrăzneţ al lui Bernardin de Siena care semnalează datoria şi recunoştinţa manifestate de Cristos glorios păzitorului său pământesc: „Cu siguranţă Cristos nu i-a negat în cer acea familiaritate, acea reverenţă şi acea demnitate preaînaltă pe care i-a arătat-o în timp ce trăia în mijlocul oamenilor, ca fiu faţă de tatăl său, ba chiar a dus acestea la maximul perfecţiunii” (Predică despre sfântul Iosif soţ al Sfintei Fecioare Maria). Primul Născut dintre cei morţi, alfa şi omega, suveranul regilor pământului „îl respectă” pe Iosif, îl admiră, recunoscător ca un copil, conştient de cât de mult îi datorează tatălui său. Dacă Fiul îl cinsteşte pe Iosif şi în Paradis, şi acolo este adevărată carne, adevărat trup, recunoscând ca definitive afectul, îngrijirea, atenţia care pe pământ l-au păzit şi l-au făcut să crească. Şi acesta este deja un motiv foarte valabil pentru a continua să sperăm.

(Isus şi visul încurajator al lui Iosif
În întregime tatăl său
De Giovanni Cesare Pagazzi
După L’Osservatore Romano, 29 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

L-a luat în brațe… Era tot ce aștepta înainte de a muri!

Îmbrățișările pline de iubire și prietenie sunt cele care ne-au lipsit în acest timp virusat: îmbrățișări de revedere, de despărțire, de dor, de consolare, de durere, de rămas bun etc. Mulți au așteptat în zadar o ultimă îmbrățișare. Unii încă mai așteaptă: mici și mari, părinți și bunici, copii și nepoți, frați și surori, rude și prieteni. Unii sunt ținuți departe de virus, alții de indiferență, unii de boala trupului, alții de bolile sufletului. 

Cu cât dor aștepta bătrânul Simeon să-l îmbrățișeze pe pruncul divin! Când l-a văzut, plin de bucuria celui ce-și vede speranța împlinindu-se, l-a luat în brațe sale pe Isus și l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: „Acum, slobozește-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel!”

Noi, după două mii de ani, care este speranța din inima noastră? Ce așteptăm cu ardoare? Ce am vrea să ni se împlinească? 

În fața Pruncului Isus, care este atitudinea noastră? Vrem să-l luăm în brațe? În casă? În inima noastră? Vrem cu adevărat ca el să facă parte din viața noastră?

Ia și tu Pruncul în brațe și tresaltă de bucurie! Spune și tu: „Te-am îmbrățișat și mi-ai atins inima. Ești o pecete în inima mea! Nu-mi mai dai drumul niciodată! Tresalt de bucurie că te pot primi în Sfânta Împărtășanie, că te pot asculta în Sfânta Evanghelie și să te îmbrățișez în cei săraci și suferinzi, să îți sărut rănile și lacrimile.

Doamne, străbat lumea cu tine în cea mai strânsă îmbrățișare. Biserica, asemenea Mariei, e martora fidelă a îmbrățișării noastre: tu-mi vorbești prin Sfintele Scripturi și mă hrănești prin sfintele Sacramente, eu vorbesc lumii despre tine și te slujesc în cei săraci și suferinzi”.

29 decembrie 2020 

A 5-a zi din octava Crăciunului (29 decembrie)
Ss. Thomas Becket, ep. m. *; David, rege
1In 2,3-11; Ps 95; Lc 2,22-35

LECTURA I
Cine îl iubeşte pe fratele său rămâne în lumină.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 2,3-11
Preaiubiţilor, din aceasta ştim că îl cunoaştem pe Dumnezeu: dacă păzim poruncile lui. 4 Cine spune: „Eu îl cunosc”, dar nu păzeşte poruncile lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. 5 Însă, dacă cineva păstrează cuvântul lui, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită. Din aceasta cunoaştem că suntem în el. 6 Cel care spune că rămâne în el are datoria să trăiască aşa cum el a trăit7 Iubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă, ci porunca cea veche, pe care o aveţi de la început; porunca veche este cuvântul pe care l-aţi auzit. 8 Totuşi vă scriu o poruncă nouă, care este adeverită în el şi în voi, pentru că întunericul trece, iar lumina cea adevărată străluceşte deja. 9 Cine spune că este în lumină, dar îl urăşte pe fratele său, este în întuneric până acum. 10 Cine îl iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi nu este motiv de scandal în el. 11 Însă cine-l urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 95(96),1-2a.2b-3.5b-6 (R.: 11a)
R.: Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul!

1 Cântaţi-i Domnului un cântec nou!
Cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului!
2a Cântaţi-i Domnului, binecuvântaţi numele lui! R.

2b Vestiţi din zi în zi mântuirea lui!
3 Vestiţi printre neamuri gloria lui,
tuturor popoarelor, minunile sale! R.

5b Domnul însă a făcut cerurile.
6 Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale,
tăria şi frumuseţea sunt în sanctuarul său. R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 2,32
(Aleluia) Acest Copil este lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău, Israel! (Aleluia)

EVANGHELIA
Lumină spre luminarea neamurilor.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 2,22-35
Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, părinţii lui l-au dus pe Isus la Ierusalim, ca s-l ofere Domnului, 23 după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” 24 şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. 25 Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon, şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. 26 Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. 27 A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să îndeplinească obiceiurile Legii cu privire la el, 28 l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: 29 „Acum, slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău în pace, 30 căci au văzut ochii mei mântuirea ta 31 pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, 32 lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” 33 Tatăl şi mama lui Isus se mirau de cele spuse despre el. 34 Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – 35 ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi -, iar o sabie va străpunge sufletul tău!”.

Cuvântul Domnului

%d blogeri au apreciat: