Arhivă etichetă pentru ‘suferinta’

Pentru acele zile când viața ni se pare prea grea…

Fiind suporter pentru cel care s-a născut fără braţe la Kabul

Şase sportivi – o femeie şi cinci bărbaţi, originari din Siria (trei), Burundi, Iran şi Afganistan – compun Team-ul refugiaţilor la Jocurile Paralimpice care se desfăşoară la Tokyo de marţi, 24 august 2021, până duminică, 5 septembrie.

„Echipa paralimpică a refugiaţilor reprezintă 82 de milioane de persoane care au fost constrânse să fugă de războaie, persecuţii, încălcări ale drepturilor şi sărăcie: dintre acestea, 12 milioane au o dizabilitate”, explică Andrew Parsons, preşedinte al Comitetului Paralimpic Internaţional care, de mulţi ani, colaborează cu Consiliul Pontifical al Culturii şi Athletica Vaticana „pentru a promova o schimbare de mentalitate în faţa dizabilităţii, şi prin sport”.

La Rio de Janeiro, în 2016, refugiaţii aflaţi în competiţie erau doi: sirianul Ibrahim Al Hussein şi iranianul Shahrad Nasajpour. Ambii sunt şi la Tokyo. Iată istoriile celor şase sportivi din Team-ul refugiaţilor.

Abbas Karimi

Abbas Karimi s-a născut fără braţe la Kabul. Şi „atunci când se nasc cu dizabilităţi în Afganistan sunt consideraţi fără speranţă”, spune el, amintind „că a fost supus la bullying: reacţionam cu violenţă, am avut o copilărie foarte înfuriată şi fără sport nu ştiu ce sfârşit urât aş fi avut”.

La 12 ani, Abbas s-a dedicat kickboxing-ului. „Era un mod pentru a mă apăra şi a-mi revărsa furia”. După aceea „întâlnirea cu apa” care i-a schimbat viaţa. „Eram înspăimântat, fără braţe mă temeam să mă înec. Faptul că am reuşit mi-a dat încredere şi din acea zi înotul este oaza mea de fericire!”.

Cu picioarele Abbas face tot, mănâncă, scrie şi conduce chiar maşina: „Cred că Dumnezeu mi-a luat braţele… «din greşeală», dar mi-a dat un talent extraordinar în picioare”.

După aceea fuga din Kabul: „Exista un climat de frică. Oamenii din tribul meu, Hazara, sunt o ţintă a talibanilor. Erau mereu în pericol, astfel că la 16 ani am fugit în Iran şi apoi am început o călătorie sfâşietoare de trei zile prin munţi până în Turcia. Contrabandiştii m-au pus într-un camion foarte aglomerat. După aceea a trebuit să merg pe jos mulţi kilometri, cu frica de a fi capturat. O călătorie imposibilă pentru toţi, să ne imaginăm pentru un tânăr fără braţe. Însă eram determinat, voiam o viaţă nouă. Am reuşit!”.

În Turcia, între 2013 şi 2016, Abbas a trăit în patru lagăre diferite de refugiaţi. Reuşind chiar să înoate şi să câştige competiţii. În septembrie 2015, Mike Ives, un antrenor american, a văzut materialul video al unei competiţii a lui Abbas pe Facebook şi l-a invitat la Portland. Înaltul Comisariat al Naţiunilor unite pentru Refugiaţi a făcut posibil „visul”.

Abbas acum se antrenează cu Marty Hendrick, la Fort Lauderdale, în Florida. Şi relansează: „Când voi muri, vreau ca oamenii să ştie că Abbas Karimi, fără braţe, n-a renunţat niciodată la visele sale. Da, înotând pot să fac ceva chiar şi eu pentru a schimba lumea!”.

Ibrahim Al Hussein

Fugea spre o zi de mâine mai bună Ibrahim – născut în 1988 la Deir al Zor, în Siria – când un călău a lovit un prieten al său. „Era la pământ şi striga ajutor”, relatează el. „Ştiam că dacă aş fi mers să-l ajut aş fi putut să fiu lovit. Însă după aceea nu mi-aş fi iertat că l-am lăsat în mijlocul drumului”. Puţine secunde şi o bombă explodează alături de Ibrahim. „Am pierdut partea inferioară a gambei drepte şi am avut daune şi la cea stângă. M-a ajutat un dentist…”.

Ibrahim – înotător foarte bun, tatăl său câştigase în bazin două medalii de argint la campionatele asiatice – nu s-a resemnat. Era anul 2012. A ajuns la Istanbul şi acolo a găsit persoane generoase care i-au procurat „o proteză precară, dar mai bună decât nimic: trebuia s-o repar la fiecare 300 de metri”. După aceea, în noaptea de 27 februarie 2014 – „data începutului celei de-a doua vieţi a mele” – a traversat Marea Egee pe o barcă pneumatică până în insula Samos. „Frică? În realitate nu aveam nimic de pierdut”. Acolo a găsit alte persoane generoase care l-au însoţit la Atena. „Un medic, Angelos Chronopoulos, mi-a dăruit o proteză adevărată. Eu nu aveam în buzunar niciun ban. Cu proteza am găsit de lucru, curăţam băile la staţia de autobuze şi am reluat să fac şi sport”.

Dar nu se termină aici. În octombrie 2015, Ibrahim începe să se antreneze „chiar în piscina Olimpiadelor şi Jocurilor Paralimpice din Atena 2004!”. Vechea sa abilitate de înotător revine rapid… la suprafaţă şi iată primele victorii. Şi „invitaţia incredibilă de a participa, ca refugiat, la Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro din 2016”.

Astăzi Ibrahim lucrează la Atena ca artizan de suveniruri. Însă există un lucru pe care vrea să-l spună cu orice preţ: „Avem o vorbă în Siria: fă binele şi aruncă-l în ocean… într-o zi se va întoarce înapoi la tine. Acel prieten pe care l-am ajutat pe drum nu numai că a supravieţuit, dar acum are trei copii. Şi dacă pentru a-l ajuta am pierdut gamba… viaţa mi-a redat mult în generozitate de la persoane pe care nu le cunoşteam”.

Parfait Hakizimana

„La Tokyo voi avea suporteri speciali: cei 60.000 de colegi din lagărul de refugiaţi din Mahama în Rwanda”. Vorbeşte Parfait Hakizimana, născut în 1988, care va fi în competiţie în taekwondo. „Am fugit din Burundi pentru că îmi era foarte frică să fiu ucis ca mama mea”, relatează el. Era anul 1996 „şi în atacul la lagărul de evacuaţi unde trăiam, a fost ucisă mama mea şi eu, aveam doar 8 ani, am fost grav rănit la braţul stâng pe care n-am putut să-l recuperez niciodată pe deplin”. Aşadar, cu dezabilitate „din război”.

Însă tocmai sportul, destăinuieşte el, l-a ajutat să îmbunătăţească şi funcţionalitatea braţului. Avea 16 ani când a început să practice taekwondo. Şi la 22 de ani a deschis chiar o şcoală. Experienţă frântă de violenţa care, în 2015, l-a constrâns să părăsească Burundi pentru a se refugia în Rwanda.

Astăzi Parfait predă taekwondo pentru 150 de persoane (inclusiv copii) în lagărul de refugiaţi din Mahama. „Refugiaţii nu mai au nimic, uneori nici măcar o mică speranţă, însă sportul îi ajută să uite probleme şi s-o întrevadă, speranţa aceea”. Obiectivul său este să se întoarcă în Burundi – cu soţia şi fiica – şi să deschidă în ţara sa o sală pentru a preda taekwondo „dând astfel prin sport o posibilitate, chiar mică, pentru cei mai tineri, ca să nu ajungă sfărâmaţi în vârtejul violenţelor”.

Alia Issa

Alia Issa, de origine siriană, are 20 de ani şi ideile clare: „La Tokyo vreau să arăt femeilor tinere cu dizabilităţi, şi îndeosebi femeilor refugiate, că sportul poate să deschidă o lume de posibilităţi”. Tatăl său Mohament a părăsit Siria mergând în Grecia în 1996 în căutarea unei vieţi mai bune pentru familie: „A muncit mult, până când a economisit bani suficienţi pentru a face să ajungă familia la el. Şi eu, a cincea fiică, m-am născut în Grecia în 2001”.

„Aveam patru ani când m-am îmbolnăvit de variolă şi am fost internată în spital”, relatează Alia. „Am avut daune cerebrale care m-au constrâns la scaunul cu rotile cu probleme grave, şi în vorbire”. Şi atunci când Alia a putut să meargă la şcoală s-a adăugat o altă problemă: bullying-ul, excluderea.

Între moartea tatălui şi condiţiile economice precare, tocmai sportul i-a dat o posibilitate prin pasiunea lui Michalis Nikopoulos, profesor de educaţie fizică. Şi astfel Alia a devenit o aruncătoare: practică clubul throw, echivalent paralimpic al aruncării ciocanului. Cu un vis: să devină medic.

Anas Al Khalifa

Anas Al Khalifa s-a născut în 1993 la Hama, în Siria. Războiul, în 2001, a dispersat familia sa şi Anas a ajuns într-un lagăr de refugiaţi la graniţa cu Turcia. Călătoria aventuroasă spre Germania a durat un an. După aceea accidentul chiar când lucrurile păreau să meargă în direcţia corectă: la 7 decembrie 2018 monta panouri solare, însă a alunecat prăbuşindu-se la pământ. Diagnoză nemiloasă: leziune vertebrală care a însemnat operaţii, internări, reabilitări.

Visul său de o „viaţă mai bună” părea terminat, „însă a venit sportul pentru a mă salva”, relatează el. „Mi-au sugerat canoe şi iată că l-am întâlnit pe Ognyana Dusheva, medalie de bronz la Olimpiada de la Seoul din 1988 pentru Bulgaria. Nu ştiam ce era caiacul şi mai ales nu aveam încredere în mine însumi. Astăzi când vâslesc nu mai percep dizabilitatea mea şi forţa mea de voinţă faţă restul”.

Numai vestea morţii fratelui – ucis într-un conflict armat în Siria – a riscat să-l îndepărteze de sport. „Dar şi pentru fratele meu, pentru toţi cei care sunt disperaţi în lagărele de refugiaţi, voi continua cu canoe: dacă a reuşit un refugiat cu coloana paralizată… pot să reuşească toţi!”.

Shahrad Nasajpour

Shahrad Nasajpour a fost printre primii care au crezut că un Team de refugiaţi putea să participe la Jocurile Paralimpice. Aşa încât a reuşit să ia parte, chiar în ultimul moment, la Jocurile de la Rio de Janeiro 2016. „Am scris munţi de mail-uri tuturor, inflexibil, fără să mă las dărâmat de nu-uri!”, relatează el. „Şi am făcut asta neavând nimic în mână, prezentându-mă ca un om – născut cu o paralizie cerebrală – abia sosit, era în anul 2015, în Statele Unite din Iran în căutare de azil şi a unei vieţi mai bune”:

În Iran, spune el, începuse să practice unele sporturi, mai ales ping-pong. „Paralizia cerebrală dă multe limitări de mobilitate”, explică el. După aceea a trecut la aruncări în atletism. Părăsind Iranul în mijlocul miilor de probleme, a reluat să facă sport la Buffalo. „Când am intrat pe stadionul din Rio cu steagul Comitetului Paralimpic – relatează el – îmi treceau prin minte toate dificultăţile pe care le-am depăşit în viaţa mea şi era clar că nu eram acolo, la Rio, numai pentru mine însumi, ci pentru toate femeile şi bărbaţii cu dizabilităţi şi cu viaţă complicate”.

După Rio, Shahrad a completat studiile universitare cu licenţa în politică de gestionare publică la Universitatea din Arizona. Recent a fost admis la George Washington University: „Vreau să ajut persoanele cu dizabilităţi şi refugiate ca să găsească un drum în viaţă şi cu sportul, trebuie să restitui tot binele pe care l-am primit”.

(de Giampaolo Mattei,
după L’Osservatore Romano, 23 august 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe www.ercis.ro

Rugăciune

Doamne, deschide-mi ochii 
ca să văd suferința celor de lângă mine.

Doamne, purifică-mi auzul
ca să ascult strigătul celor flămânzi.

Doamne, rafinează-mi gustul
ca să mă bucur în sărăcie.

Doamne, înmiresmează-mi viața
cu aroma simplității.

Doamne, deschide-mi buzele
ca să-i apăr pe cei nedreptățiți.

Doamne, lărgește-mi brațele
ca să-i pot îmbrățișa pe cei care plâng.

Doamne, călăuzește-mi pașii
ca să ajung lângă cei singuri.

Doamne, luminează-mi mintea
ca să înțeleg nevoile aproapelui
și înflăcărează-mi inima
ca să-l iubesc necondiționat și fără prefăcătorie!

Doamne, 
eliberează-mă de orbire în fața sărăciei,
de surzenie în fața suferinței,
de muțenie în fața nedreptății.

Fă-mă, Doamne, atent și prezent în viața celui neliniștit,
asemenea mamei tale, Preasfânta Fecioară Maria, 
la nunta din Cana Galileii (cfr. In 2,1-12).


Anul acesta – 2021 – transform cadourile de ziua mea în lemne – sursă de lumină, căldură și alimentație – pentru copiii săraci…

Participă și tu la proiectul Paxlaur: Ofer(ă) „un lemn” unui copil și du în viața unui copil lumină, căldură și hrană. Detalii AICIhttps://paxlaur.com/2021/05/01/ofera-un-lemn-unui-copil/

Ofer(ă)„un lemn” unui copil sărăc…

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON) sau RO03BTRLEURCRT0378224401 (EURO), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€7.00


Despre acest proiect puteți citi aici:

Ofer(ă) „un lemn” unui copil

Ce au în comun focul și cartea? Lemnul… 
Da, însă nu doar lemnul, ci și lumina, căldura, forța: 
așa cum focul cu puterea lui

poate lumina o încăpere,
încălzi o casă
și transforma alimentele în hrană, 
la fel și o carte bună are suficientă forță

pentru a lumina o minte, încălzi o inimă
și salva o viață,
hrănind-o și inspirând-o. 

Sunt mulți copii în jurul nostru – prea mulți! – care nu au nici căldură, nici lumină și nici alimente. Nu au nici lemne, nici cărți. Par lipsiți de speranță, de viitor. Să nu uităm că tocmai în acești copii, tocmai în viața lor se oglindesc viitorul și inima noastră!

Cum spuneam și cu alte ocazii, știu deja o parte din reacțiile cititorilor, reacții care încolțesc deseori și în mintea mea: e vina Statului (guvernat haotic timp de 30 de ani în privința educației, și nu numai) și/sau a părinților (bețivi, leneși, iresponsabili etc.). Dar mai știu și că în inimă noastră încolțește imaginea ochilor blânzi ai copiilor care suferă pe nedrept: unde sau care este vina lor pentru că s-au născut în astfel de condiții? Și de ce trebuie să sufere dacă cineva (adică noi, adică tu și eu!) poate face ceva pentru a-i salva pe ei și viitorul lor? Împreună putem rupe acest lanț al sărăciei și al ne-educației pentru a da lor, țării noastre și nouă înșine un viitor mai bun, o verigă de speranță.

Peste puțin timp va fi ziua mea (16 mai). Anul acesta transform cadourile de ziua mea în „lemne” – sursă de lumină, căldură și alimentație – pentru  copiii săraci… În scurt timp va fi și Ziua copilului (1 iunie). Unii copii vor sărbători chiar și în timp de pandemie. Alții, cei săraci, vor continua să sufere ne-sărbătorind niciodată nimic… Pentru ei pandemia aceasta a schimbat doar chipul suferinței, lacrimile și lipsurile amestecându-se în același mod, poate acum un pic mai ritmat.

Vă invit ca la urările și rugăciunile pe care le veți face de ziua mea, să adăugați (după bunăvoința și posibilitățile fiecăruia) „UN LEMN” pentru un copil sărac. Cine nu poate un lemn „întreg” e suficient să ofere și câteva surcele, un pic de rumeguș, câțiva bănuți… Împreună vom face o căruță cu lemne – poate două, trei, patru… – și vom alina suferința unor ființe mici. Împreună putem alina foamea și alunga întunericul din viața copiilor! Împreună putem să le încălzim viața și să le astâmpărăm foamea. Sunt prea mulți copii care plâng astăzi de foame, lipsiți de hrana pentru trup, dar și pentru suflet și minte… 

Dacă nu poți dărui nimic, roagă-te pentru acești copii și du mai departe vestea despre acest proiect. Dumnezeu va avea grijă ca tocmai prin tine proiectul să ajungă la inima celui care poate îngriji viitorul prin generozitatea sa.

Dacă puteți dărui mai mult decât UN LEMN, vă invit să transformăm proiectul acesta într-o „factură” sau în „lemne pentru o iarnă”… pentru acele case în care nu se aprinde becul sau nu se face niciodată focul sau nu se pornește niciodată căldura pentru că nu au cu ce să plătească factura.. sau deja au fost debranșați de la curent, de la gaz…

E un vis îndrăzneț, tocmai pentru că știu că și cei care oferă sunt oameni îndrăzneți. 

Ținând cont de bunăvoința arătată de cititori acestui blog față de alte proiecte Paxlaur, sper să putem oferi împreună copiilor de ziua lor, de 1 iunie, lumină, multă lumină pentru trup și pentru suflet, hrană pentru trup și minte… căldura inimii noastre generoase. Vă mulțumesc!

CONCRET

Puteți contribui la acest proiect donând un RON sau un Euro, cinci, șapte, zece… După posibilități, vă invit să susțineți acest proiect Paxlaur prin:

PayPal (paxlaur@yahoo.com);

RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu

RO03BTRLEURCRT0378224401 (EURO), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

Pentru donații materiale (alimente, lemne, cărți, rechizite etc.) sau pentru donații prin mandat poștal vă rog să mă contactați pentru detalii la adresa de email: paxlaur@yahoo.com. De asemenea, cine dorește să se apropie mai mult de o familie și să fie pus în contact direct cu copii în suferință pentru un ajutor sistematic (lunar, semestrial, anual) mă poate contacta prin același email. 

Vă mulțumesc din inimă!

PS. Când suntem îngrijorați în fața viitorului, să recitim aceste două fragmente din Sfânta Scriptură: 

Evanghelia după Sfântul Marcu 12,41-44;

Cartea Întâi a Regilor 17,8-16.

Vă invit să facem aceasta nu pentru că este la modă să strângem fonduri,
ci pentru ca solidaritatea să devină o modă:
a împărți cu cei săraci este adevăratul stil de a fi.


Să observăm copiii din jurul nostru…
ei sunt cea mai bună oglindă a inimii noastre
și a viitorului omenirii!


Data lansării acestui proiect: 1 mai 2021, ziua în care am fost chemați să ne unim în rugăciune și fapte de caritate pentru a depăși pandemia de coronavirus și consecințele ei prin „Maratonul de rugăciune în sanctuarele mariane”.

Durata proiectului: 1 – 31 mai 2021.

UNIC BENEFICIAR: viitorul nostru, acel viitor care acum suferă în cei mici și săraci.

de-ziua-mea_un-lemn-pentru-un-copil

Ofer(ă)„un lemn” unui copil sărăc… Anul acesta transform cadourile de ziua mea în lemne – sursă de lumină, căldură și alimentație – pentru copiii săraci…

Să observăm copiii din jurul nostru… ei sunt cea mai bună oglindă a inimii noastre și a viitorului omenirii! Cei care doresc pot susține blogul și proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON) sau RO03BTRLEURCRT0378224401 (EURO), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€7.00

NB: Oricât de mare ne-ar fi dorința ca niciun copil să nu mai sufere de frig, de întuneric și de foame, totuși acest proiect se dezice de orice tip de defrișare ilegală, de orice acțiune ilegală și nocivă pentru umanitate, insistând ca tot ajutorul acordat celorlalți să se facă în sintonie cu iubirea față de natură, față de Dumnezeu, față de om  și față de Doctrina Bisericii. Să ne amintim cuvintele ecumenice din Laudato si’ , nr.8: 

„Patriarhul Bartolomeu s-a referit îndeosebi la necesitatea ca fiecare să se căiască de propriul mod de a maltrata planeta, pentru că, „în măsura în care noi toți provocăm mici daune ecologice”, suntem chemați să recunoaștem „aportul nostru, mic sau mare, la tulburarea și la distrugerea mediului”. Cu privire la acest punct, el s-a exprimat în mod repetat în manieră fermă și stimulatoare, invitându-ne să recunoaștem păcatele împotriva creației: „că ființele umane distrug diversitatea biologică în creația lui Dumnezeu; că ființele umane compromit integritatea pământului și contribuie la schimbarea climatică, despuind pământul de pădurile sale naturale sau distrugând zonele sale umede; că ființele umane poluează apele, solul, aerul: toate acestea sunt păcate”. Pentru că „o crimă împotriva naturii este o crimă împotriva noastră și un păcat împotriva lui Dumnezeu” .

%d blogeri au apreciat: