Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Posts Tagged ‘suferinta’

Prințul Vladimir Ghika a fost „canonizat” de regina Maria a României

Posted by Paxlaur pe 24/02/2018

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Cât de înălțător este să întâlnești oameni buni, oameni frumoși, oameni cu un suflet nobil, oameni despre care să poți spune: „Iată cu adevărat un om în sufletul căruia nu este prefăcătorie. Iată cu adevărat un om care face doar binele, un om care caută doar ceea ce este frumos și adevărat, un om care își iubește aproapele. Cât de frumoși și blânzi sunt oamenii care trăiesc pentru alții, oamenii de caracter, sfinții”!

Astfel de sentimente și gânduri s-au împletit în prințesa Maria, viitoarea regină a României, atunci când l-a cunoscut pe fericitul prinț martir Vladimir Ghika, la sfârșitul celor două războaie balcanice (1912-1913). S-au întâlnit în timp ce ambii – Prințesă și Prinț – îngrijeau plini de dragoste bolnavii din lagărul de holerici de la Zimnicea. Ce imagine plină de speranță în trecutul României: ea, prințesa moșternitoare a tronului României, și el, prințul devenit preot catolic pentru a fi un bun ortodox, îngrijând bolnavii de holeră!

M-a cuprins un sentiment foarte plăcut când am găsit cele scrise de Regina Maria a României în urma întâlnirii cu Vladimir Ghika, „coborâtor din voievozii români de demult”:

„Cu toată inima și cu tot sufletul făcea parte dintre cei care simt aprigă năzuință de a-și jertfi viața în slujba semenilor lui… Vladimir Ghika era din fire un sfânt…

Își oferise serviciile ca un simplu infirmier, își alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi, acela pe care îl poreclisem iadul; acolo erau aduse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriș…

Aici oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricoșat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nici o grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului…”

(Maria, Regina României,
Povestea vieții mele,
volumul II, editura Rao, București 2013, p. 334).

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 și mort, sau mai bine zis ucis, în închisorile comuniste la 16 mai 1954, prințului preot Vladimir Ghika i-a fost recunoscut martiriul (de către papa Francisc) la 27 martie 2013. A fost beatificat, în prezența a peste 10.000 de persoane, la 31 august 2013.

Este srăbătorit și amintit an de an (chiar!) în ziua de 16 mai!…

Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi!


Aici puteți citi mai multe despre fericitul Vladimir Ghika http://www.vladimir-ghika.ro/ro/

Anunțuri

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Predici si meditatii, Vladimir Ghika | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Când copiii (orfani) se întreabă de ce viaţa este aşa de dificilă…

Posted by Paxlaur pe 20/02/2018

copiii fericiți citesc

Când copiii se întreabă de ce

Dialogul dintre pontif şi un grup de mici orfani români

Publicăm transcrierea dialogului care a avut loc în Vatican, la 4 ianuarie 2018, între papa şi câţiva copii asistaţi de Fdp – Protagonişti în educaţie. Asociaţia, născută în România graţie prieteniei cu voluntari de la AVSI şi crescută în carismă părintelui Giussani, după ce s-a dedicat iniţial copiilor dintr-un orfelinat de la periferia Bucureştiului este angajată astăzi cu persoanele aflate în pericol de excludere socială.

Dragi copii, iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru această întâlnire şi pentru destăinuirea cu care mi-aţi adresat întrebările voastre, în care se simte realitatea vieţii voastre.

Am aici întrebările voastre, pe care deja le citisem. Dar înainte de a răspunde aş vrea să-i mulţumesc împreună cu voi Domnului pentru că sunteţi aici, deoarece El, cu colaborarea atâtor prieteni, v-a ajutat să mergeţi înainte şi să creşteţi. Şi împreună îi amintim pe atâţia copii şi tineri care au mers în cer: să ne rugăm pentru ei; şi să ne rugăm pentru cei care trăiesc în situaţii de mare dificultate, în România şi în alte ţări din lume. Să-i încredinţăm lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria pe toţi copiii şi copilele, pe tinerii şi tinerele care suferă datorită bolilor, războaielor şi sclaviilor de astăzi.

Şi acum aş vrea să răspund la întrebările voastre. Voi face asta aşa cum pot, pentru că niciodată nu se poate răspunde complet la o întrebare care vine din inimă. În aceste întrebări cuvântul pe care voi îl folosiţi mai mult este „de ce?”: există multe „de ce?”. La unele „de ce?” pot să dau un răspuns, la altele nu, numai Dumnezeu poate să-l dea. În viaţa există multe „de ce?” la care nu putem să răspundem. Putem doar să privim, să simţim, să suferim şi să plângem.

De ce viaţa este aşa de dificilă şi ne certăm adesea între noi? Şi ne înşelăm? Voi preoţii ne spuneţi să mergem la biserică, dar imediat ce ieşim noi greşim şi comitem păcate. Atunci de ce am intrat în biserică? Dacă eu consider că Dumnezeu este în sufletul meu, de ce este important să merg la biserică?

„De ce?” ale tale au un răspuns: este păcatul, egoismul uman: pentru aceasta – aşa cum spui tu – „ne certăm adesea”, „ne facem rău, ne înşelăm”. Tu însuţi ai recunoscut asta, că deşi mergem la biserică, după aceea greşim iarăşi, rămânem mereu păcătoşi. Şi atunci pe bună dreptate tu te întrebi: la ce foloseşte să mergem la biserică? Foloseşte să ne punem în faţa lui Dumnezeu aşa cum suntem, fără „a ne machia”, aşa cum suntem în faţa lui Dumnezeu, fără machiaj. Să spunem: „Iată-mă, Doamne, sunt păcătos şi îţi cer iertare. Ai milă de mine”. Dacă eu merg la biserică pentru a mă preface că sunt o persoană bună, asta nu foloseşte. Dacă merg la biserică pentru că îmi place să aud muzică sau şi pentru că mă simt bine, asta nu foloseşte. Foloseşte dacă la început, când eu intru în biserică, pot să spun: „Iată-mă, Doamne. Tu mă iubeşti şi eu sunt păcătos. Ai milă de mine”. Isus ne spune că dacă facem aşa, ne întoarcem acasă iertaţi. Mângâiaţi de El, mai iubiţi de El, simţind această mângâiere, această iubire. Astfel, încet-încet Dumnezeu transformă inima noastră cu milostivirea sa şi transformă şi viaţa noastră. Nu rămânem mereu la fel, ci suntem „lucraţi”. Dumnezeu ne lucrează inima, El este, şi noi suntem lucraţi ca lutul în mâinile olarului; şi iubirea lui Dumnezeu ia locul egoismului nostru. Iată pentru ce eu cred că este important a merge la biserică: nu numai să-l privim pe Dumnezeu, să ne lăsăm priviţi de El. Asta cred. Mulţumesc.

De ce există părinţi care-i iubesc pe copiii sănătoşi şi în schimb nu-i iubesc pe cei bolnavi sau cu probleme?

Întrebarea ta se referă la părinţi, la atitudinea lor în faţa copiilor sănătoşi şi a celor bolnavi. Ţi-aş spune asta: în faţa fragilităţilor altora, cum sunt bolile, există unii adulţi care sunt mai slabi, nu au forţa suficientă pentru a suporta fragilităţile. Şi asta pentru că ei înşişi sunt fragili. Dacă eu am o piatră mare, nu pot s-o sprijin pe o cutie de carton, pentru că piatra striveşte cartonul. Există părinţi care sunt fragili. Nu vă fie frică să spuneţi asta, să gândiţi asta. Există părinţi care sunt fragili, pentru că sunt mereu bărbaţi şi femei cu limitele lor, cu păcatele lor şi cu fragilităţile pe care le poartă înăuntru, şi eventual n-au avut norocul să fie ajutaţi atunci când erau mici. Şi astfel cu acele fragilităţi merg înainte în viaţă pentru că n-au fost ajutaţi, n-au avut oportunitatea pe care am avut-o noi de a găsi o persoană prietenă care să ne ia de mână şi să ne înveţe să creştem şi să devenim puternici pentru a învinge acea fragilitate. Este greu de primit ajutor de la părinţii fragili şi uneori noi suntem cei care trebuie să-i ajutăm. În loc de a reproşa vieţii pentru că mi-a dat părinţi fragili şi eu nu sunt atât de fragil, de ce să nu schimb acest lucru şi să spun mulţumesc lui Dumnezeu, mulţumesc vieţii pentru că eu pot ajuta fragilitatea părintelui aşa încât piatra să nu strivească acea cutie de carton. Eşti de acord? Mulţumesc.

Anul trecut a murit unul dintre prietenii noştri care au rămas în orfelinat. A murit în Săptămâna Sfânt, în Joia Sfântă. Un preot ortodox ne-a spus că a murit păcătos şi pentru aceasta nu va merge în paradis. Eu nu cred că este aşa.

Poate că acel preot nu ştia ceea ce spunea, poate că în ziua aceea preotul acela nu se simţea bine, avea ceva în inimă care l-a făcut să răspundă aşa. Nimeni dintre noi nu poate spune că o persoană n-a mers în cer. Îţi spun un lucru care poate că te uimeşte: nici măcar despre Iuda nu putem spune asta. Tu l-ai amintit pe prietenul vostru care a murit. Şi ai amintit că a murit în Joia Sfântă. Mi se pare foarte straniu ceea ce ai auzit că a spus acel preot, ar trebui de înţeles mai bine, poate că n-a fost înţeles bine… Oricum, eu îţi spun că Dumnezeu vrea să ne ducă pe toţi în paradis, fără nicio excepţie, şi că în Săptămâna Sfântă noi celebrăm tocmai asta: Pătimirea lui Isus, care ca Bun Păstor şi-a dat viaţa pentru noi, care suntem oiţele sale. Şi dacă o oiţă s-a rătăcit, El merge s-o caute până când o găseşte. Aşa este. Dumnezeu nu stă aşezat, El merge, aşa cum ne arată Evanghelia: El este mereu pe drum pentru a găsi oiţa aceea, şi nu se înspăimântă când ne găseşte, chiar dacă suntem într-o stare de mare fragilitate, dacă suntem murdari de păcate, dacă suntem abandonaţi de toţi şi de viaţă, El ne îmbrăţişează şi ne sărută. Putea să nu vină dar a venit pentru noi Bunul Păstor. Şi dacă o oiţă s-a rătăcit, când o găseşte o pune pe umeri şi plin de bucurie o duce din nou acasă. Eu pot să-ţi spun un lucru: sunt sigur, cunoscându-l pe Isus, sunt sigur că asta e ceea ce Domnul a făcut cu prietenul vostru în acea Săptămână Sfântă.

De ce noi am avut această soartă? De ce? Ce sens are?

Ştii, există „de ce?” care nu au răspuns. De exemplu: de ce suferă copiii? Cine poate răspunde la asta? Nimeni. „De ce?”-ul tău este unul dintre acelea care nu au un răspuns uman, ci numai divin. Nu ştiu să-ţi spun de ce tu ai avut „această soartă”. Nu ştim „de ce?” în sensul motivului. Ce rău am făcut pentru ca să am această soartă? Nu ştim. Dar ştim „de ce?”-ul în sensul scopului pe care Dumnezeu vrea să-l dea sorţii tale, şi scopul este vindecarea – Domnul vindecă mereu – vindecarea şi viaţa. O spune Isus în Evanghelie când întâlneşte un om orb din naştere. Şi acesta se întreba cu siguranţă: „Dar eu de ce m-am născut orb?”. Discipolii îl întreabă pe Isus: „De ce este aşa? Din vina sa sau a părinţilor săi?”. Şi Isus răspunde: „Nu, nu este vina sa şi nici a părinţilor săi, ci este aşa pentru ca să se manifeste în el lucrările lui Dumnezeu” (cf. In 9,1-3). Înseamnă că Dumnezeu, în faţa atâtor situaţii urâte în care noi ne putem afla încă de mici, vrea să le vindece, să le însănătoşească, vrea să aducă viaţă acolo unde este moarte. Asta face Isus şi asta fac şi creştinii care sunt cu adevărat uniţi cu Isus. Voi aţi experimentat asta. Acel „de ce?” este o întâlnire care vindecă de durere, de boală, de suferinţă, şi dă îmbrăţişarea vindecării. Însă este un „de ce?” pentru după aceea, la început nu se poate şti. Eu nu ştiu acel „de ce?”, nici măcar nu pot să-l gândesc; ştiu că acele „de ce?” nu au răspuns. Dar dacă voi aţi experimentat întâlnirea cu Domnul, cu Isus care vindecă, vindecă printr-o îmbrăţişare, prin mângâieri, prin iubire, atunci, după tot răul pe care l-aţi putut trăi, la sfârşit aţi găsit asta. Iată „de ce?”.

Se întâmplă să mă simt singură şi nu ştiu ce sens are viaţa mea. Fetiţa mea este în plasament şi unele persoane consideră că nu sunt o mamă bună. În schimb eu cred că fiica mea se simte bine şi că am decis corect şi pentru că ne vedem des.

Sunt de acord cu tine că plasamentul poate să fie un ajutor în anumite situaţii dificile. Important este ca totul să fie făcut cu iubire, cu grijă faţă de persoane, cu mare respect. Înţeleg că adesea te simţi singură. Te sfătuiesc să nu te închizi, să cauţi compania comunităţii creştine: Isus a venit să formeze o nouă familie, familia sa, unde nimeni nu este singur şi toţi suntem fraţi şi surori, fii ai Tatălui nostru din cer şi ai Mamei pe care Isus ne-a dat-o, Fecioara Maria. Şi în familia Bisericii ne putem regăsi toţi, vindecând rănile noastre şi depăşind golurile de iubire care adesea există în familiile noastre umane. Tu însăţi ai spus că tu crezi că fiica ta se simte bine casa-familie şi pentru că tu ştii că acolo ei ţin la fetiţă şi ţin şi la tine. Şi apoi ai spus: „Ne vedem des”. Uneori comunitatea fraţilor şi surorilor creştini ne ajută aşa. A ne încredinţa unul altuia. Nu numai copiii. Când unul simte ceva la inimă se încredinţează prietenei, prietenului şi face să iasă din inimă acea durere. A ne încredinţa frăţeşte unii altora, acest lucru este foarte frumos şi acest lucru l-a învăţat Isus. Mulţumesc.

Când aveam două luni de viaţă mama mea m-a abandonat într-un orfelinat. La 21 de ani am căutat-o pe mama mea şi am rămas cu ea două săptămâni, dar nu se comporta bine cu mine şi atunci am plecat. Tatăl meu este mort. Ce vină am eu dacă ea nu mă vrea? De ce ea nu mă acceptă?

Această întrebare am înţeles-o bine pentru că ai spus-o în italiană. Vreau să fiu sincer cu tine. Când am citit întrebarea ta, înainte de a da instrucţiunile pentru a face discursul, am plâns. Am fost aproape de tine cu un mănunchi de lacrimi. De ce nu ştiu, mi-ai dat mult; şi ceilalţi la fel, dar tu m-ai luat probabil cu garda jos. Când se vorbeşte despre mama există mereu ceva… şi în acel moment m-ai făcut să plâng. „De ce?”-ul tău se aseamănă cu a doua întrebare, despre părinţi. Nu este problemă de vină, este problemă de mari fragilităţi ale adulţilor, datorate în cazul vostru atâtor lipsuri, atâtor nedreptăţi sociale care îi strivesc pe cei mici şi pe cei săraci, precum şi atâtor sărăcii spirituale. Da, sărăcia spirituală împietreşte inimile şi provoacă ceea ce pare imposibil, ca o mamă să-şi părăsească propriul copil: acesta este rodul mizeriei materiale şi spirituale, rod al unui sistem social greşit, inuman, care împietreşte inimile, care ne face să greşim, face în aşa fel încât noi să nu găsim drumul corect. Dar ştii, asta va cere timp: tu ai căutat un lucru mai profund al inimii sale. Mama ta te iubeşte, dar nu ştie cum s-o facă, nu ştie cum s-o exprime. Nu poate pentru că viaţa este dură, este nedreaptă. Şi acea iubire care este închisă în ea nu ştie cum s-o spună cum să te mângâie. Îţi promit că mă voi ruga pentru ca într-o zi să-ţi poată arăta acea iubire. Nu fii sceptic, să ai speranţă.

Simona Carobene (responsabilă a iniţiativei): Am început să mă întreb dacă oare n-a sosit momentul de a mai face un pas în plus în viaţa mea, de primire şi împărtăşire. Este o dorinţă a inimii care se naşte în mine şi pe care aş vrea s-o verific în perioada următoare. Care sunt semnele pe care să le privesc pentru a înţelege care este planul pentru mine? Ce înseamnă a trăi vocaţia sărăciei până la capăt?

Simona, mulţumesc pentru mărturia ta. Da, viaţa noastră este mereu un drum, un drum în urma Domnului Isus, care cu iubire răbdătoare şi fidelă nu încetează niciodată să ne educe, să ne facă să creştem după planul său. Şi uneori ne face surprize, pentru a strica schemele noastre. Dorinţa ta de a creşte în împărtăşire şi în sărăcia evanghelică vine de la Duhul Sfânt: asta nu se poate cumpăra, închiria, numai Duhul este capabil să facă asta şi El te va ajuta să mergi înainte pe acest drum pe care tu şi prietenii l-aţi parcurs atât de bine. L-aţi ajutat pe Domnul să faceţi lucrările sale pentru aceşti tineri.

Vă mulţumesc iarăşi vouă tuturor. Faptul de a vă întâlni mi-a făcut foarte bine. Vă port în rugăciunile mele. Şi vă rog, şi voi să vă rugaţi pentru mine pentru că am nevoie de asta. Mulţumesc!

Franciscus

(După L’Osservatore Romano, 20 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Isus mângâie femeile care plâng

Posted by Paxlaur pe 16/02/2018

Citire din Evanghelia după sfântul Luca

Pe drumul Calvarului Îl urma și o mare mulțime de popor și de femei care-și băteau pieptul și-l plângeau.
Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci mai degrabă plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri. Căci, iată, vor veni zile în care veți spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut și pieptul care n-a alăptat!»
Atunci vor începe să spună munților:
Cădeți peste noi!
și colinelor:
Acoperiți-ne!
Căci dacă așa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”

Cuvântul Domnului

(Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27)

Stațiunea a VIII-a: Isus mângâie femeile din Ierusalim care plâng

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!” (Lc 7,13)

Cât de bine cunoști, Doamne Isuse, durerea care ne sfâșie trupul și sufletul! Cât de cunoscut îți este sunetul lacrimilor care țâșnesc din inimile zdrobite de suferință.

Chiar și atunci când mulțimile te calcă în picioare, dornice să te vadă, să te atingă, tu, Domnul și Dumnezeul nostru, îl vezi pe cel suferind: știi exact cine are nevoie de atingerea ta, de privirea ta, de mângâierea ta, de cuvintele tale vindecătoare (cf. Lc 8,42-48). Tu cunoști chipul celui suferind, îi auzi strigătul, pentru că tu însuți te-ai făcut pentru noi „om al durerii, cunoscător al suferinței”. Tu, Doamne, ai purtat „suferințele noastre și durerile noastre le-ai luat asupra ta”. Prin rănile tale, scump Mântuitor, noi am fost vindecați, alinați, mântuiți (cf. Is 53,3-5; Mt 8,17; Mc 9,12; Evr 2,10).

Înconjurat de oamnii care te duc spre locul răstignirii, îmbrâncit de soldați, hulit de arhierei și cărturari, disprețuit de trecători, în toată acea agitație și gălăgie, în acel amestec de ură și curiozitate, de răutate și indiferență, tu auzi lacrimile care se prelig pe obrazul femeilor din Ierusalim care plâng. Auzi rostogolirea fierbinte a lacrimilor de neputință, lacrimi de regret, lacrimi care imploră iertare: „Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac! Nu știu pe cine răstignesc! Iartă-ne că nu te-am putut salva din mâinile lui Pilat, din mâinile Sinedriului, din mâinile bătrânilor și ale cărturarilor poporului nostru. Iartă-ne! Iartă-ne, Doamne, ai milă de noi și iartă-ne, Isuse din Nazaret, căci am greșit, am păcătuit împotriva ta și ce-i rău înaintea ta am săvârșit. Ai milă de noi, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea noastră, șterge lacrimile noastre” (cf. Ps 50,3-6).

Suntem și noi amestecați în mulțime. De fapt, astăzi noi suntem mulțimea care-l înconjoară pe Cristos. Străbatem drumul crucii. Unii sunt aici lângă el din curiozitate, alții din răutate. Chiar și astăzi unii îl hulesc, alții îl plâng…. Suntem atât de mulți adunați să-l vedem, și cu toate acestea, în acest zgomot infernal al oamenilor însetați de sânge, el aude fiecare lacrimă. Ce imagine puternică: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cu crucea în spate, încoronat cu spini, plin de sânge izvorât din rănile biciuirii, acest om cu trupul apăsat de povara crucii și a suferinței, te privește pe tine femeie și mamă, soră și prietenă, te privește cu duioșie maternă și cu atotputernicie paternă și îți spune: „Nu plânge!” (cf. Lc 7,13). El te încurajează. El te invită să privești la „preafericita Fecioară Maria care a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii, unde, nu fără un plan divin, a stat neclintită, a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. Da, pe tine, femeie care strigi acum – „Munților: Cădeți peste noi! și colinelor: Acoperiți-ne! (Lc 23,27-31; cf. Os 9,14; 10,8; 11,27) te cheamă să privești la cea care a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce, prin cuvintele: „Femeie, iată-l pe fiul tău” (In 19, 26-27; LG 58; CBC 964).

Nu există tandrețe mai mare decât să fii mângâiat de cel care te-a creat! Este atâta gingășie în prezența Mariei și în această mângâiere a Mântuitorului. Cât de bine ar fi să învățăm de la tine, Doamne, cum să ne apropiem de oameni, cum să-i mângâiem! Câtă dragoste izvorăște din tine când te apropii de femeia mamă, de femeia soție, de femeia fiică, de femeia lovită, de femeia bolnavă, de femeia abuzată, de femeia împlinită, de femeia săracă, de femeia prietenă, de femeia păcătoasă, de femeia ce-ți udă cu lacrimile ei picioarele tale sfinte, picioare care poartă urmele cuielor (cf. Lc 7,38)! Mii de lacrimi cad și astăzi din ochii femeilor sfinte sau păcătoase, iubite sau abuzate, împlinite sau disperate, sănătoase sau bolnave. Strânge, Doamne, lacrimile lor în urciorul tău, în inima ta (cf. Ps 56,12).

Câtă gingășie în această trecere mângâietoare a mântuitorului prin viața femeilor care plâng. Chiar astăzi trece și șterge orice lacrimă din ochii noștri. Mai mult, lor le pregătește, tocmai prin acest sacrificiu, un cer nou și un pământ nou, o viață nouă unde „nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (cf. Ap 21,1.4).

Fii aproape, Isuse, și de acele femei care acceptă cu greu că au nevoie de mângâiere, de consolare, de cele care par puternice în ochii lumi, dar sunt sfâșiate în interior. Fii tu alinarea lor și ajută-ne pe toți să înțelegem că a fi mângâiat nu este semnul unei slăbiciuni, ci este dovada iubirii, este semnul inimilor vii care se atrag, se ating, se vindecă.

Ajută, Doamne, fiecare femeie să-și regăsească locul în Biserică și în lume și să nu se considere niciodată disprețuită sau discriminată. Rolul femeilor de pe drumul calvarului să devină și rostul și rolul femeii în Biserică: o prezenţă maternă pentru cel în suferinţă, alinare şi consolare, compătimire și iertare. În Biserică toți trebuie să fim prezențe slujitoare!

Te rugăm, Isuse, ajută fiecare femeie să stea departe de păcat, de răutate, de ură, de bârfă, de gelozie, de tot ceea ce ar putea să-i păteze chipul neprihănit și gingășia meternă. Ajută fiecare femeie să nu-și dorească să fie ispită pentru aproapele său și să fie atentă la cuvinte, gesturi, îmbrăcăminte. Iar pe noi, ființe pline de răutate și slăbiciuni, ajută-ne să nu mai aruncăm cu pietre în femeia păcătoasă mai înainte de a ne vedea propriile păcate și de a ne aminti că tu singur ești fără de păcat (cf. Mt 7,1-5; In 8,1-11).

Ah, cât de ușor e să dai vina pe femeia păcătoasă și să o distrugi, în loc să o salvezi, să-i ștergi lacrimile, să admiri ceea ce e bun în ea, acele mici „gesturi frumoase” pe care le face pentru cei ce vor muri (cf. Gen 3,12; Mc 14,6). Ah, cât de bine ar fi dacă am reuși să vedem în femeie, în cea care este „carne din carnea bărbatului”, fiinţa aflată faţă în faţă cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, cea care îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu, în care este ajutorul nostru” (cf. Gen 2,23; Ps 121,2; CBC 1605). Dacă am reuși să privim femeile care plâng și să le mângâiem, am șterge multe lacrimi care izbesc asurzitor pământul scăldat și astăzi de sânge nevinovat!

Câtă durere ar trebui să sfâșie acum inima noastră privind la Cristos care străbate și astăzi drumul crucii, trecând prin viața noastră, trecâd printre suferințele și lacrimile noastre. Cât de adânc se imprimă în inima noastră imaginea omului-dumnezeu cu crucea în spate ștergând lacrimile femeilor care plâng, lacrimile omenirii care plânge. Dumenzeu trece prin mijlocul poporului său, Domnul vizitează poporul său și-l găsește plângând, suferind. I se face milă și-i strigă plin de milostivire atotputernică: „Nu plânge!” (Lc 7,13.16). Ieri, astăzi și în fiecare zi până la împlinirea timpurilor, atunci când Dumnezeu trece prin mijlocul oamenilor, prin viața noastră, ne găsește suferind, plângând. Suferința și plânsul fac parte din viața noastră. Cu greu găsim fărâme de viață din care să lipsească lacrimile. Însă fiecărei inimi suferinde Domnul îi spune: „Nu plânge. Eu sunt cu tine. Eu sunt pentru tine un Dumnezeu puternic”. Să ne amintim cuvintele psalmistului: „În ziua în care sunt cuprins de teamă, îmi pun încrederea în Dumnezeu, căci Domnul numără pașii pribegiei mele și strânge lacrimile mele în urciorul său” (cf. Ps 56,4.9.12).

Cât de bine a surprins poetul gingășia Domnului și atenția sa la suferințele noastre trupești și sufletești: „Când izgonit din cuibul veşniciei / întâiul om / trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, / îl chinuiau mustrându-l / lumina, zarea, norii – şi din orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – / Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. // Odată istovit de-albastrul prea senin / al primăverii, / cu suflet de copil întâiul om / căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii / c-un giulgiu, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, / căci vezi – lumina lor mă doare”. // Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare / îi dete – lacrimile” (Lucian Blaga, Lacrimile).

Dumnezeu nu este străin de suferințele noastre, nu este indiferent în fața durerii. El spune și astăzi: „Am văzut necazul poporului meu! Strigătul fiilor mei a ajuns până la mine. Mă voi coborî la ei și îi voi elibera”, voi coborî și îi voi mângâia (cf. Ex 3,7.9). Cu toate acestea, noi știm că adevărata eliberare de suferință și de orice lacrimă o vom cunoaște în împărăția cerească. Așa credem și așa ne rugăm: „Adu-ţi aminte şi de fraţii noştri răposaţi şi de toţi drepţii care au trecut din această lume şi primeşte-i cu bunătate în împărăţia ta cerească, unde nădăjduim să ne bucurăm şi noi de-a pururi, împreună cu ei, de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare” (Sfânta Liturghie, Rugăciunea euharistică a III-a).

Domnul va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Aceasta este speranța noastră în mijlocul suferințelor. Aceasta este credința pe care o mărturisim chiar și atunci când plânsul ne împiedică să vedem frumusețea vieții. Aceasta este mângâierea prin care primim forța ca, deși noi înșine suferinzi, să-i slujim pe cei care suferă în casa noastră. Însuși Dumnezeu, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, „ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisosește și mângâierea noastră. Așadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru mângâierea și mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiați, suntem astfel pentru mângâierea care vă întărește ca să suportați cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm și noi (cf. 2Cor 1,3-6).

Doamne Isuse Cristoase care ai privit cu duioșie la femeile din Ierusalim care plângeau, ajuntă-ne să ne îngrijim și noi de cei care plâng. Să fim consolare pentru prezentul și viitorul lor. Ascultă-ne rugăciunea pe care o înălțăm către tine urmându-te pe drumul crucii și pleacă-ți urechea la strigarea noastră. Noi credem și mărturisim că tu nu ești niciodată surd la lacrimile noastre (cf. Ps 39,19). Ajută-ne să nu fim nici noi surzi la lacrimile celor din jurul nostru. Lumnează-ne și întărește-ne mai ales ca să nu devenim izvor de suferință și lacrimi pentru cei care fac parte din viața și casa noastră.

În jurul nostru oamenii străbat calea crucii. Vedem lacrimi care nu încetează niciodată să ude pământul. Izvorăsc hotărâte din ochii celor mici ca și din ochii celor mari, bărbați și femei, tineri și bătrâni plâng lângă noi. Doamne, te rugăm, treci prin viața lor și fă-le bine, fă-i bine pe oamenii înecați în lacrimi. Treci astăzi, Doamne, prin viața Bisericii ca să o mângâi în fii ei care suferă, care trădează, care dezamăgesc… Atinge-mă și pe mine, fiul ei nevrednic, și renaște-mă la o viață de pocăință, iubire și de credință adevărată. Prezența ta să ne fie izvor de trezire pentru a-i putea mângâia împreună cu tine pe cei încercați.

Doamne, vrem să străbatem cu tine drumul crucii până la capăt. Nu lăsa să ne oprim pe cale, nu lăsa să ne abatem, nici măcar atunci când suferința și lacrimile ne iau cu asalt din interior și din exterior, când suntem tentați de sentimentalism sau filantropie. Însoțiți de scumpa ta mamă, Preacurata Fecioară Maria, Maica îndurerată, vrem să străbatem drumul Calvarului până la sfârșit, până la învierea și viața veșnică, până la locul în care „vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare”.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, precum era la început și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


Aici puteţi medita și

Staţiunea a VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii

Staţiunea a VI-a: Veronica şterge faţa lui Isus cu o maramă

Staţiunea a V-a: Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea

Staţiunea a IV-a: Isus o întâlneşte pe Maica sa îndurerată

Staţiunea a III-a: Isus cade sub povara crucii

Staţiunea a II-a: Isus ia crucea pe umeri

Staţiunea I: Isus este condamnat la moarte!

Rugăciune de pregătire pentru Calea Sfintei Cruci

 

Posted in Calea Sfintei Cruci, Postul Mare, Predici si meditatii, Rugaciune | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 1 Comment »

Vezi să nu spui nimănui nimic…

Posted by Paxlaur pe 12/02/2018

„Vezi să nu spui nimănui nimic”… Dar cum să tac dacă îl văd stând și astăzi cu mâna întinsă? Nu, nu cerșește, ci creează! Este atât de măreț, întocmai ca Tatăl desprins din operele lui Michelangelo și coborât direct de pe bolta capelei Sixtine în mijlocul omenirii istovite, amăgite, bolnave. Este real și puternic, cu mâna întinsă, cu degetele atingând și modelând creația, iar și iar. Neobosit!

Îl văd chiar acum atât de hotărât să trezească omenirea, dornic să re-creeze, întocmai ca Maestrul ieșit din clarobscurul lui Caravaggio, chemându-l pe Matei. Îl văd cum se uită de jur-împrejur, cuprins de milă și decis să ne cheme pe toți și să ne vindece de orice boală.

Și cu toate acestea, de cele mai multe ori rămâne o prezență discretă, aproape neobservată, întocmai ca porumbelul cu aripile întinse armonios printre frumusețile surprinse de Pietro Perugino și lăsate ca amintire pentru toți cei care trec prin Capela Sixtină. Dar cine se uită în Capela Sixtină după opera lui Perugino? Puțini, prea puțini! Și totuși, e acolo, așa cum este însuși Dumnezeu în viața omului, în viața mea și a ta: o prezență mereu discretă, dar sfințitoare și vindecătoare, mântuitoare. Dar cine-l caută? Cine se apropie de el? Cine se lasă vizitat și atins de el?

Astăzi „Dumnezeu vizitează poporul său” (cf. Lc 7,16). Chiar în mijlocul nostru este Dumnezeu: mereu discret, delicat, cu mâna întinsă, (ne) atinge. Acest Dumnezeu vrea să ne vindece. Dar imediat zeci de voci se răstesc: „Să ne vindece? Dar cine este bolnav? Noi? Nu! Noi nu suntem bolnavi! N-avem nevoie! Să ne lase în pace!”.

De fapt, suntem bolnavi, dar nu vrem să o recunoaștem. Părem sănătoși! Ne mințim și pozăm în sfinți, curați, sănătoși. Să ne amintim cuvântul apostolului Ioan: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine, iar adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este fidel și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Dacă spunem că nu am păcătuit, îl facem pe el mincinos, iar cuvântul lui nu este în noi” (cf. 1In 1,8).

Așadar, acest Dumnezeu cu mâna întinsă, fidel și drept, este gata oricând să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Mereu! Dar ce treabă are boala cu păcatul? Ce treabă are medicul cu profetul, vindecătorul cu preotul, trupul cu sufletul, bolnavul cu Cristos?

Dacă citim prima lectură (Lev 13,1-2.45-46) și în locul leprei/leprosului punem păcatul/păcătosul vom avea acest text:

În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră păcat, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! Leprosul Păcătosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Da, păcatul este ca lepra: un rău personal și în același timp social, un rău molipsitor, un rău care te izolează, te exclude… Când ești în păcat, riști să pierzi fericirea … fericirea veșnică și să rămâi în afara taberei. De aceea avem nevoie de Cristos, de această prezență discretă, de acest Dumnezeu cu mâna întinsă, gata să ne atingă pentru a ne vindeca. De aceea citim evanghelia altfel, astfel încât să primim vindecarea de această lepră, de păcat:

În acel timp, a venit la Isus un lepros un păcătos, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” Şi îndată lepra păcatul l-a părăsit şi a fost curăţat. Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!”.

Dumnezeu vrea să ne atingă vindecător, însă suntem noi cei care trebuie să mergem spre el, să ne apropiem de el și să-i spunem: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”! Mai mult decât cuvintele, contează atitudinea cu care ne apropiem de el, credința pe care o purtăm în inimă: suntem dispuși să îngenunchem? Uneori nici măcar în fața preasfântului sacrament nu mai știm să îngenunchem! La sfânta Liturghie ne așezăm cât mai comod și ne ridicăm din când în când, mai mult de rușine(a oamenilor care se uită ciudat la noi!), decât din respect față de prezența lui Dumnezeu sau din credință în Dumnezeu. Cât de ușor am fi vindecați, re-creați, dacă ne-am aminti cum să ne așezăm în genunchi! Doar în această poziție putem redescoperi adevărata rugăciune, credință, smerenie. Restul este orgoliu, pretenție, cerere de făcut la orice alt ghișeu! Ce ciudat: Dumnezeu poate să ne vindece trupul, dar nu poate să ne facă inima să stea în genunchi! Nu, el nu are putere asupra inimii noastre, ci ne-a lăsat liberi… liberi să-l iubim sau să-l urâm, liberi să ne apropiem de el sau să fugim. Liberi în fața iubirii…

Păcătosul lepros sau leprosul păcătos a căzut în genunchi și a fost atins, vindecat. Și imediat a început să „proclame tuturor și să răspândească vestea”, deși i s-a spus „să nu spună nimănui nimic”. Dar cum să tacă în fața unui așa miracol, în fața unei așa eliberări? Și apoi de ce să nu spună?

Vezi să nu spui nimănui că l-ai văzut pe Dumnezeu și că te-a atins. Oricum nu te vor crede. Deja îi poți auzi cum spun râzând: „Tocmai tu l-ai văzut pe Dumnezeu? Și te-a mai și vindecat”?! Nu, nu vor crede. Te vor bolnav, păcatos… unul din mulțime, unul de-ai lor. Te vor considera nebun. Și te vor lăsa din nou singur, ca pe un bolnav de lepră, ca pe unul diferit de ei. Iar ei vor pleca să-l caute pe Dumnezeu în altă parte, deși el era atât de aproape. Era chiar în tine, cu tine și le vorbea prin tine.

Nu, nu trebuia să le spui nimic. Oricum nu te vor crede până când nu vor experimenta focul ce izvorăște din Cuvânt, din Evanghelie, din Biserică. Un foc ce arde și te face să strigi, să proclami cuvântul Cuvântului făcut trup, vestea cea bună a vindecării și a eliberării. Nu te vor crede, deși vor vedea că acum ești altfel. De aceea nu trebuia să spui nimic. Nu te vor crede până nu vor experimenta iubirea și vindecarea.

Dar cum să tac? Cum să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat? Cum să nu proclam prezența unui Dumnezeu discret, un Dumnezeu cu mâna întinsă, dornic să re-creeze fiecare inimă atinsă de păcat. Cum aș putea să nu vorbesc despre un Dumnezeu atotputernic și măreț care m-a atins și care atinge fiecare om fără să-l spulbere ca pe un fir de praf?! Nu, n-aș putea să tac.

Și-acum că le-am spus că m-ai atins, Doamne, trebuie să pleci tu. Trebuie să ieși din cetate, să mergi în locuri pustii. Singur. Căci m-ai atins pe mine, impurul, și ai luat asupra ta păcatul meu. Cât de puternică este această imagine: Dumnezeu face schimb de locuri, de suferință, de singurătate, de izolare cu omul, cu păcătosul: „nu mai poate să intre în cetate în văzul lumii”. El cel nevinovat, s-a făcut vinovat, a luat păcatul, lepra și a fost scos din cetate și ucis în locul nostru, în locul meu și al tău. Aceasta pentru că ne-a atins, ne-a eliberat, ne-a salvat… Da, l-au scos din cetate și l-au răstignit, ca noi – și eu și tu – să avem viață, și să o avem din belșug! (Mc 15,20; In 10,10; 19,17-20).

„El, care nu a săvârșit păcat, și nici nu s-a găsit înșelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința, ci s-a încredințat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuși, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui ați fost vindecați” (1Pt 2,21-24).

Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat să mă apropii de tine
și să stau în genunchi înaintea ta.
Îți mulțumesc că ți-ai întors privirea spre mine.
Îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat, mi-ai vorbit și m-ai atins.
M-am simțit nu doar vindecat, ci iubit, îmbrățișat.
Prin moartea ta sfântă am fost vindecat.
Îți mulțumesc.


Pe marginea acestei evanghelii – plecând de la cuvintele lui Isus „Mergi, arată-te preotului” – am scris aici https://paxlaur.com/2015/01/15/mergi-si-arata-te-preotului/ și aici, un rezumat, https://paxlaur.com/2017/01/12/mergi-arata-te-preotului-curajul-celui-care-se-spurca-facand-binele/

 

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Isus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria lui”. Cu aceasta se ocupă Cristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă un lepros. Nu ne miră nici măcar că îl atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Cristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…mergi, arată-te preotului”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Cristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu sacramentul sfintei spovezi, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a constituit ca să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Mergi și arată-te preotului. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoarea în cinstea regăsirii tale (citește capitolul 15 din evanghelia după sfântul Luca).

Iată asupra căror realități ne invită Cristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu vicarul, cu confesorul?! Care este relația mea cu sacramentul sfintei spovezi? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului!

NB. Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot există doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.

NB. Preotul nu e important prin ceea ce face cu viața sa, ci prin ceea ce poartă în viața omului. Pentru tine cine este preotul? Când ai vorbit ultima dată cu un preot?


11 februarie 2018 

† DUMINICA a 6-a de peste an
Sf. Fc. Maria de la Lourdes
Lev 13,1-2.45-46; Ps 31; 1Cor 10,31-11,1; Mc 1,40-45

LECTURA I
Leprosul va locui separat, locuinţa lui va fi în afara taberei.
Citire din cartea Leviticului 13,1-2.45-46
În zilele acelea, Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron: 2 „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o eczemă sau o pată intensă, sau va avea pe trupul său o rană ca de lepră, să fie dus la Aaron, preotul, sau la unul dintre fiii săi, care sunt preoţi! 45 Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: «Impur! Impur!»! 46 Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 31(32),1-2.5.11 (R.: cf. 7)
R.: Doamne Dumnezeule, tu eşti mântuirea noastră!

1 Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea,
căruia i s-a acoperit păcatul.
2 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greşeala
şi în duhul căruia nu este prefăcătorie. R.

5 Eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu,
nu ţi-am ascuns fărădelegea mea.
Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”.
Şi vinovăţia păcatului meu tu ai iertat-o. R.

11 Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul şi veseliţi-vă!
Strigaţi de bucurie,
toţi cei drepţi cu inima! R.

LECTURA A II-A
Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos.
Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 10,31-33; 11,1
Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu! 32 Să fiţi fără vină înaintea iudeilor, a grecilor şi a Bisericii lui Dumnezeu, 33 după cum mă străduiesc şi eu să le fiu pe plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi ca să se mântuiască! 11,1 Fiţi imitatorii mei aşa cum eu sunt al lui Cristos!

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Lc 7,16bc
(Aleluia) Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său. (Aleluia)

EVANGHELIA
Îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,40-45
În acel timp, a venit la Isus un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 41 Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!” 42Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l, l-a trimis afară, spunându-i: 44„Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!” 45 Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni.

Cuvântul Domnului

Posted in (spre) Preoţie, Predici si meditatii, Preotie | Etichetat: , , , , , , | 3 Comments »

Vom da cont pentru fiecare bolnav…

Posted by Paxlaur pe 11/02/2018

suferint si boalaVom da cont înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare bolnav pe care nu l-am vizitat, pe care nu l-am îngrijit, deși am fi putut!
Da, Domnul ne va cere cont de bolnavii pe care i-am neglijat, ocolit, tratat cu indiferență, răceală, răutate (cf. Mt 25,36.43).
Vai nouă, dacă nu suntem cuprinși de milă, asemenea lui Isus, în fața celor bolnavi (cf. Mc 1,41).

Criteriile judecății finale (Mt 25,31-46)
 
31 Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toți îngerii, atunci se va așeza pe tronul gloriei sale.
32 Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărți pe unii de alții, așa cum păstorul desparte oile de capre:
33 va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga.
34 Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii,
35 căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit,
36 gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine».
37 Atunci îi vor răspunde cei drepți, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând și te-am hrănit, sau însetat și ți-am dat să bei?
38 Când te-am văzut străin și te-am primit, sau gol și te-am îmbrăcat?
39 Când te-am văzut bolnav sau în închisoare și am venit la tine?»
40 Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut».
41 Atunci va spune celor de la stânga: «Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui!
42 Căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau,
43 am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat».
44 Atunci ei îi vor răspunde, zicând: «Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare și nu ți-am slujit?»
45 Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia, cei mai mici, mie nu mi-ați făcut».
46 Și vor merge aceștia în chinul veșnic, iar cei drepți în viața cea veșnică”.

Astăzi este Ziua Mondială a Bolnavului:

https://paxlaur.com/2018/02/11/astazi-este-ziua-mondiala-a-bolnavului/ 

Fiecare om ajunge să cunoască dibăcia cu care boala se strecoară în trupul nostru. De cele mai multe ori experimentăm boala mai întâi în bunici, părinți, frați, prieteni, vecini. Pentru un timp o privim de la distanță, cu ură sau răceală, încercați fiind de sentimentele și stările pe care le simțim față de un străin care intră în casa noastră ca să ne tulbure pacea și să ne răpească fericirea. Încercăm să fim distanți, însă, tocmai când părem în siguranță, când totul pare liniștit, boala se apropie și ne cuprinde într-o îmbrățișare care de multe ori devine fatală. Atunci, fie că ești tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, înțelegi cât de important este să nu fii singur, ci să ai pe cineva căruia să-i pese de tine, pe cineva care să lupte pentru tine ca să te smulgă din îmbrățișarea bolii.

Când suntem tineri, de prea multe ori desconsiderăm boala și bolnavii. Nu ne facem timp pentru a-i vizita pe cei bolnavi, deși știm că vom da socoteală în fața celui care pe unde a trecut a făcut bine tuturor și a vindecat orice boala și orice neputință din popor (cf. Mt 9, 35; 25,43). Ba mai mult, Cristos ne-a dăruit și nouă puterea de a vindeca și alina (cf. Mt 10,5).

Așadar, când am vizitat ultima dată un bolnav? Când i-am chemat pe preoți pentru a-și pune mâinile peste cei bolnavi? Când ne-am adunat în jurul celor bolnavi pentru a ne ruga? (cf. Mc 16,17-18; Iac 5,14-15).

Să nu-i lăsăm singuri pe cei bolnavi. Când îi părăsim boala lor se transformă în suferință! Să le fim alături și să-i îngrijim chiar și atunci când nu suntem în măsură să-i vindecăm. Nu le putem vindeca boala, dar le putem alina suferința. E un mare har pe care l-am primit și de care vom da socoteală (cf. Mt 25,31-46).

Să învățăm de la Maria, Mama duioșeiei, să stăm alături de cel în suferință, de cel răstignit în trup (cf. In19,25). Ei îi încredințăm pe toți bolnavii în trup și în spirit, pentru ca să-i susțină în speranță. Ei îi cerem și să ne ajute să fim primitori față de frații bolnavi (cf. Papa Francisc, Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, 11 februarie 2018).

https://paxlaur.com/2018/02/10/cand-boala-se-transforma-in-suferinta/

Posted in Predici si meditatii, Ziua Mondială a Bolnavului | Etichetat: , , | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: