Prietenia este ceea ce ți-a rămas după ce ai pierdut totul

prietenie_fericire_orgoliu_copilarie„Mi-e atât de prețioasă prietenia ta”, ne-a spus într-o zi. Și de atunci, chiar dacă au trecut ani și ani și între noi s-au pus kilometri, ba uneori chiar moartea, încă ne vibrează inima plină de ecoul acestor cuvinte.

Cine-ar putea descrie toată fericirea care te încearcă atunci când cineva îți spune: „Mi-e atât de prețioasă prietenia ta”? Cine ar putea limita doar la cuvinte vibrațiile inimii atunci când rostești: „Mă bucur mult că suntem prieteni”?

Cât de tristă ar fi viața fără această mângâiere, fără această comoară: prietenia!

Câtă fericire este în inima omului atunci când întrebat fiind cine este prietenul său răspunde senin cu un nume. Da, un nume. Orice întrebare despre prietenie trebuie să ne poarte cu gândul la un nume, la o persoană, la acea persoană care poartă soarele în casa noastră chiar și în cea mai întunecată clipă. Acea persoană care nu pleacă niciodată din inima ta.

Prietenia. Prietenul. Prietena.

Prietenia este modul cel mai frumos de a-ți petrece viața.
Prietenia este calea spre cunoașterea omului și a locurilor.
Prietenia este măsura a ceea ce e cu adevărat important.
Prietenia este forță în orice încercare.

Prietenia este alinarea suferinței, mângâierea necazurilor și leacul singurătății. Când îl auzim pe Dumnezeu spunând că nu e bine ca omul să fie singur și se hotărăște să-i dăruiască un ajutor potrivit cu nevoile lui (cf. Gen 2,18), poate că nu trebuie să ne gândim doar la căsătorie, ci și la prietenie. Prietenul este și el un ajutor pe măsura nevoilor noastre.

Prietenia adevărată caută mereu binele, frumosul, adevărul. Dacă împreună cu prietenul tău cauți altceva, atunci te aflii într-un anturaj, nu într-o prietenie!

Prietenia înseamnă să nu-ți dorești să ții o persoană numai pentru tine. Să nu fii stăpân, ci însoțitor discret, dar mereu prezent.
Prietenia este o prezență continuă, dar tainică, discretă. Este o prezență pe care o simte inima chiar și atunci când nu e percepută de nici un alt simț. Inima – doar ea! – este organul de simț al prieteniei adevărate. (Vai acelor prietenii care vor să fie percepute cu toate simțurile și în toate clipele, continuu: e semnul că cineva va fi devorat, anihilat, înrobit!)

În prietenia adevărată se întâlnesc armonios libertatea și umilința, generozitatea și iubirea, critica pertinentă și lauda moderată.
Prietenul adevărat știe măsura și timpul pentru laude, dar are pregătită și tolba cu săgețile criticii pertinente.
Gingășia în critică și cumpătarea în laude sunt semnul prieteniei adevărate.
Prietenul adevărat te corectează în cele rele și te urmează în cele bune.

Prietenia are un singur scop: binele și fericirea prietenului. Când ai un prieten adevărat, când ții cu adevărat la cel de lângă tine, atunci faci tot binele pentru fericirea lui. Fericirea lui este izvorul fericirii tale, împlinirea inimii tale.

Prietenia are caracteristicile iubirii. Prietenia este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, prietenia nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură (cf. 1Cor 13,4-7).

Prietenul adevărat nu e un bun contabil. El nu socotește timpul sau banii sau orice altceva atunci când e vorba de tine. El dăruiește totul, chiar și propria persoană: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13).

Prietenia nu înseamnă doar să ai pe cineva cu care să vorbești, să călătorești, să faci cumpărături etc., ci însemnă mai ales să ai pe cineva care să te asculte, să te înțeleagă și să facă tot ceea ce este posibil pentru a te face fericit, liniștit, senin.

Prieten îți este cel care stă lângă tine nu doar pentru ceea ce îi poți oferi sau pentru ceea ce-ți poate da, ci în special pentru ceea ce puteți pune împreună pentru a vă face viața mai frumoasă.

Prieten îți este cel care merge cu tine, se pune lângă tine fără dorința de a trece în fața ta.

Prietenul este ceea ce îți rămâne atunci când ai pierdut totul.

Prietenul adevărat te vrea mântuit. De aceea, dacă l-a cunoscut pe Isus Cristos, îți va vorbi despre el. Dacă l-a cunoscut și nu-ți vorbește despre Dumnezeu înseamnă că nu este prieten adevărat pentru că nu dă semne că te-ar vrea alături de el pentru toată veșnicia, în viața fericită a paradisului. Nu te vrea mântuit. Vrea să scape de tine, mai devreme sau mai târziu.
Însă dacă tu l-ai cunoscut pe Isus, atunci tu ești cel care-i poți vorbi despre el și astfel să puteți fi prieteni până la moarte și dincolo de ea, în împărăția cerurilor.

Nu-ți este prieten cine te împiedică să fii sincer.
Nu-ți este prieten cine nu te lasă să fii fericit.
Nu-ți este prieten cine are orice alt interes în afara fericirii reciproce.
Nu-ți este prieten cine îți răpește liniștea nopților și somnul odihnitor.
Și, mai ales, nu îți este prieten adevărat cine te împiedică să te mântuiești.

Este atât de greu atunci când ți-ai pus speranța în prietenia și prezența cuiva în inima ta și timpul îți arată că te-ai înșelat. Este greu să începi să trăiești fără ceea ce tu credeai că e prietenie adevărată. Falsitatea îți zdrobește inima! Este greu să te împaci cu gândul că te-ai înșelat: nu ți-e prieten și trebuie să te obișnuiești fără el. Inima caută adevăratul lui chip și se îngrozește de ce descoperă. Suferă văzând cât de diferit poate fi de ceea ce părea. Această suferință e groaznică. Fiecare mască descoperită pe chipul celui ce-ți părea prieten devine o sabie care îți străpunge inima.

 

Să păstrăm în inima noastră cuvintele Scripturii:

 

„Vorba dulce va înmulți prietenii
și limba plăcută va mări afecțiunea.
Să fie mulți cei care trăiesc în pace cu tine,
dar sfetnicii tăi, unul dintr-o mie!
Dacă e să-ți dobândești un prieten, dobândește-l prin încercare
și nu te încrede repede în el!
Căci există prieten în timpul lui potrivit,
dar nu rămâne aproape în ziua strâmtorării tale.
Există prieten care se schimbă în dușman
și dezvăluie conflictul spre jignirea ta.
Există prieten tovarăș la mese,
dar nu rămâne aproape în ziua strâmtorării tale.
În cele bune ale tale, va fi ca tine
și va vorbi cu îndrăzneală slujitorilor tăi.
Dacă vei fi umilit, va fi împotriva ta
și de la fața ta se va ascunde.
Îndepărtează-te de dușmanii tăi
și fii atent cu prietenii tăi!
Prietenul fidel este o protecție puternică;
cine-l găsește, a găsit o comoară.
Nu este schimb pentru prietenul fidel
și nu este măsură pentru valoarea lui.
Prietenul fidel este leac pentru viață;
cei care se tem de Domnul îl vor găsi.
Cel care se teme de Domnul își întărește prietenia,
căci după cum este el, așa va fi și aproapele lui” (Sir 7,5-17).

Reclame

Asia Bibi şi victimele lui Boko Haram sunt „martiri”

Biserica in suferinta„Mă gândesc foarte des la mama ta şi mă rog pentru ea”. Papa Francisc revelează asta lui Eisham Ashiq, fiica lui Asia Bibi, care salutându-l pe pontif în timpul audienţei din Vatican îl îmbrăţişează. Papa o primeşte împreună cu tatăl şi cu o tânără nigeriană victimă a lui Boko Haram, Rebecca Bitrus. Pentru Jorge Mario Bergoglio, femeia din Pakistan şi victimele organizaţiei teroriste jihadiste sunt „martiri”.

Eisham, fiica femeii pakistaneze aflată din 2009 în închisoare şi condamnată la moarte pentru blasfemie, îi spune lui Francisc: „Când înainte de a pleca am întâlnit-o pe mama mea, mi-a cerut să vă dau o sărutare”.

Soţul lui Asia Bibi, Ashiq Masih, îi spune episcopului de Roma: „Sfinte Părinte, vă cer să ne rugăm, uniţi în Cristos, pentru soţia mea şi pentru toţi creştinii persecutaţi”.

Rudele lui Asia Bibi şi ale lui Rebecca sunt găzduiţi în aceste zile de Ajutorul dat Bisericii care Suferă: sunt aici ca martori în evenimentul care în această seară va avea luminat în roşu Colosseum-ul în amintirea martirilor creştini.

La întâlnirea din această dimineaţă, 24 februarie 2018, papa doreşte în mod expres să se roage pentru Asia Bibi şi pentru femeile care şi astăzi sunt prizoniere ale Boko Haram. Mărturia lui Rebecca şi cea a lui Asia Bibi „reprezintă un model pentru o societate căreia astăzi îi este tot mai mult frică de durere. Sunt două martire”, declară după ce a ascultat relatarea dramatică a violenţelor îndurate de femeia nigeriană care a adus pe lume copilul unuia din temnicerii săi şi pe cea a rudelor lui Asia Bibi.

După aceea papa se adresează fundaţiei de drept pontifical, Ajutorul dat Bisericii care Suferă, fiind prezenţi preşedintele şi directorul ei, respectiv Alfredo Mantovano şi Alessandro Monteduro: „Mulţumesc pentru munca voastră, faceţi bine!”.

Monteduro va relata la Vatican News: „A fost o întâlnire extraordinară. A durat 40 de minute, a avut în centru credinţa. Nu numai spiritualitatea Sfântului Părinte, dar şi aceea a acestor fete tinere şi suferinde şi ale soţului lui Asia Bibi”. A început „de la sărutul pe care Eisham l-a dat Sfântului Părinte şi pe care Sfântul Părinte nu numai că l-a primit, ci l-a răsplătit cu un afect şi cu o mărturie de apropiere, de credinţă, de solidaritate care în acea îmbrăţişare spunea totul. Întâlnirea ar fi putut să se încheie chiar şi numai cu un salut introductiv datorită intensităţii legăturii care s-a instaurat imediat între Sfântul Părinte şi martori”.

A fost o rugăciune colectivă: „A fost un moment minunat. A voit ca să facem asta toţi împreună în limbile noastre. De exemplu, Eisham, fiica lui Asia Bibi, s-a rugat în urdu; Rebecca, tânăra victimă a lui Boko Haram în Nigeria, a făcut-o în dialectul său, hausa, iar noi desigur în limba noastră”. Şi „Sfântul Părinte le-a definit pe Asia şi pe Rebecca «femei martire», nişte minunate femei martire, exemplu pentru o civilizaţie căreia îi este frică de durere”.

(Papa Francisc: Asia Bibi şi victimele lui Boko Haram sunt „martiri”

De Domenico Agasso jr

După Vatican Insider, 24 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

Citește și: A dărâma zidurile de moarte şi indiferenţă, a construi viaţă şi pace :

Indiferenţa este şi drama acestui secol al XXI-lea al nostru. Indiferenţa în faţa fratelui care suferă, care nu are cu ce să trăiască, nu poate avea acces la îngrijiri şi la formarea de bază; în faţa fratelui a cărui demnitate este călcată în picioare de unele puteri oarbe, de fratele care nu poate trăi propria credinţă şi propria apartenenţă, decât cu preţul vieţii sale”.

Toate acestea din cauza „concepţiilor individualiste despre om, unde nu mai găseşte niciun spaţiu întrebarea: «Pentru care scop?». De fapt, atunci când omul cultivă exclusiv propriul interes, ajungând să excludă orice alt scop, tinde în mod fatal să-şi dăuneze sieşi”.

Prințul Vladimir Ghika a fost „canonizat” de regina Maria a României

Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334
Maria, Regina României, Povestea vieții mele, volumul II, editura Rao, București 2013, 334

Cât de înălțător este să întâlnești oameni buni, oameni frumoși, oameni cu un suflet nobil, oameni despre care să poți spune: „Iată cu adevărat un om în sufletul căruia nu este prefăcătorie. Iată cu adevărat un om care face doar binele, un om care caută doar ceea ce este frumos și adevărat, un om care își iubește aproapele. Cât de frumoși și blânzi sunt oamenii care trăiesc pentru alții, oamenii de caracter, sfinții”!

Astfel de sentimente și gânduri s-au împletit în prințesa Maria, viitoarea regină a României, atunci când l-a cunoscut pe fericitul prinț martir Vladimir Ghika, la sfârșitul celor două războaie balcanice (1912-1913). S-au întâlnit în timp ce ambii – Prințesă și Prinț – îngrijeau plini de dragoste bolnavii din lagărul de holerici de la Zimnicea. Ce imagine plină de speranță în trecutul României: ea, prințesa moșternitoare a tronului României, și el, prințul devenit preot catolic pentru a fi un bun ortodox, îngrijând bolnavii de holeră!

M-a cuprins un sentiment foarte plăcut când am găsit cele scrise de Regina Maria a României în urma întâlnirii cu Vladimir Ghika, „coborâtor din voievozii români de demult”:

„Cu toată inima și cu tot sufletul făcea parte dintre cei care simt aprigă năzuință de a-și jertfi viața în slujba semenilor lui… Vladimir Ghika era din fire un sfânt…

Își oferise serviciile ca un simplu infirmier, își alesese câmpul lui de muncă în cel mai întunecat dintre toate corturile de bolnavi, acela pe care îl poreclisem iadul; acolo erau aduse cazurile cele mai fără nădejde; acolo culegea moartea cel mai bogat seceriș…

Aici oferi Vladimir Ghika să facă serviciul de noapte printre muribunzi, neînfricoșat, fără să admită că s-ar putea obosi, nelăsându-se respins de nici o grozăvie, misionar în sensul cel mai înalt al cuvântului…”

(Maria, Regina României,
Povestea vieții mele,
volumul II, editura Rao, București 2013, p. 334).

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 și mort, sau mai bine zis ucis, în închisorile comuniste la 16 mai 1954, prințului preot Vladimir Ghika i-a fost recunoscut martiriul (de către papa Francisc) la 27 martie 2013. A fost beatificat, în prezența a peste 10.000 de persoane, la 31 august 2013.

Este srăbătorit și amintit an de an (chiar!) în ziua de 16 mai!…

Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi!


Aici puteți citi mai multe despre fericitul Vladimir Ghika http://www.vladimir-ghika.ro/ro/

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: