Vreți să plecați și voi?

Hugo Simberg: The Wounded Angel
Hugo Simberg: The Wounded Angel

Când cineva suferă sau devine de neînțeles, când confuzia inundă mintea și inima, dacă e cu adevărat prețios în ochii tăi, nu-l părăsești, ci stai lângă el și-l ajuți să se vindece! Muncești! Te rogi! Lupți să-l ajuți, să-l înțelegi, să-l eliberezi de suferință! Statornicia noastră în momentele de suferință trebuie să fie mai puternică decât ispita abandonului și a trădării!

Cu gândul la In 6,60-71!

Reclame

Rănile nu dispar niciodată şi ne obligă să condamnăm cu putere aceste atrocităţi…

papa Francisc

Scrisoarea papei Francisc către poporul lui Dumnezeu

„Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună” (1Cor 12,26). Aceste cuvinte ale sfântului Paul răsună cu putere în inima mea constatând încă o dată suferinţa trăită de mulţi minori din cauza abuzurilor sexuale, de putere şi de conştiinţă comise de un număr însemnat de clerici şi persoane consacrate. Un delict care generează profunde răni de durere şi de neputinţă, înainte de toate în victime, dar şi în rudele lor şi în întreaga comunitate, fie că sunt oameni care cred sau nu cred. Privind la trecut, nu va fi niciodată îndeajuns ceea ce se face pentru a cere iertare şi a încerca să se repare dauna provocată. Privind la viitor, nu va fi niciodată puţin tot ceea ce se face pentru a da viaţă unei culturi capabile să evite ca aceste situaţii nu numai să nu se repete, ci să nu găsească spaţiu pentru a fi acoperite şi a se perpetua. Durerea victimelor şi a familiilor lor este şi durerea noastră, de aceea este urgent să se reafirme încă o dată angajarea noastră pentru a garanta protejarea minorilor şi adulţilor aflaţi în situaţie de vulnerabilitate.

1. Dacă un membru suferă

În ultimele zile a fost publicat un raport în care se descrie experienţa a cel puţin o mie de persoane care au fost victime ale abuzurilor sexuale, de putere şi de conştiinţă săvârşite de preoţi, într-o perioadă de circa şaptezeci de ani. Deşi se poate spune că cea mai mare parte a cazurilor se referă la trecut, totuşi, cu trecerea timpului am cunoscut durerea multora dintre victime şi constatăm că rănile nu dispar niciodată şi ne obligă să condamnăm cu putere aceste atrocităţi, precum şi să concentrăm eforturile pentru a eradica această cultură a morţii; rănile „nu trebuie prescrise niciodată”. Durerea acestor victime este un plâns care se ridică spre cer, care atinge sufletul şi care mult timp a fost ignorat, ascuns sau redus la tăcere. Însă strigătul său a fost mai puternic decât toate măsurile care au încercat să-l reducă la tăcere sau, chiar, au pretins să-l rezolve cu decizii care i-au mărit gravitatea căzând în complicitate. Strigăt pe care Domnul l-a ascultat arătându-ne, încă o dată, de partea cui vrea să stea. Cântarea Mariei nu greşeşte şi, ca un fundal, continuă să străbată istoria pentru că Domnul îşi aminteşte de promisiunea pe care a făcut-o părinţilor noştri: „I-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor; i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,51-53), şi simţim ruşine când ne dăm seama că stilul nostru de viaţă a dezminţit şi dezminte ceea ce recităm cu glasul nostru.

Cu ruşine şi căinţă, ca o comunitate eclezială, admitem că n-am ştiut să stăm acolo unde trebuia să stăm, că n-am acţionat la timp recunoscând dimensiunea şi gravitatea daunei care se provoca în atâtea vieţi. I-am neglijat şi i-am abandonat pe cei mici. Îmi însuşesc cuvintele cardinalului de atunci Ratzinger când, la Via Crucis scrisă pentru Vinerea Sfântă din 2005, s-a unit cu strigătul de durere al atâtor victime şi a spus cu putere: „Câtă murdărie există în Biserică, şi chiar şi printre cei care, în preoţie, ar trebui să-i aparţină Lui complet! Câtă mândrie, câtă autosuficienţă! […] Trădarea discipolilor, primirea nevrednică a Trupului său şi a Sângelui său este desigur cea mai mare durere a Răscumpărătorului, aceea care-i străpunge inima. Nu ne rămâne altceva decât să-i adresăm, din adâncul sufletului, strigătul: Kyrie, eleison – Doamne, salvează-ne (cf. Mt 8,25)” (Staţiunea a noua).

2. Toate membrele suferă împreună

Dimensiunea şi mărimea evenimentelor cere să luăm asupra noastră acest fapt în manieră globală şi comunitară. Deşi este important şi necesar în orice drum de convertire să se cunoască cele întâmplate, acest lucru în sine nu este suficient. Astăzi suntem interpelaţi ca popor al lui Dumnezeu să luăm asupra noastră durerea fraţilor noştri răniţi în trup şi în spirit. Dacă în trecut omisiunea a putut să devină o formă de răspuns, astăzi vrem ca solidaritatea, înţeleasă în semnificaţia sa cea mai profundă şi exigentă, să devină modul nostru de a face istoria prezentă şi viitoare, într-un cadru în care conflictele, tensiunile şi în special victimele oricărui tip de abuz să poată găsi o mână întinsă care să le protejeze şi să le răscumpere din durerea lor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 228). Această solidaritate ne cere, la rândul său, să denunţăm tot ceea ce poate să pună în pericol integritatea oricărei persoane. Solidaritate care reclamă lupta împotriva oricărui tip de corupţie, în special cea spirituală, „pentru că este vorba despre o orbire comodă şi autosuficientă unde până la urmă totul pare permis: înşelarea, calomnia, egoismul şi atâtea forme subtile de autoreferenţialitate, pentru că «şi Satana însuşi se preface că este un înger al luminii» (2Cor 11,14)” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 165). Apelul sfântului Paul de a suferi cu acela care suferă este cel mai bun antidot împotriva oricărei voinţe de a continua să se reproducă printre noi cuvintele lui Cain: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen4,9).

Sunt conştient de efortul şi de munca ce se face în diferite părţi ale lumii pentru a garanta şi a realiza medierile necesare, care să dea siguranţă şi să protejeze integritatea copiilor şi a adulţilor aflaţi în stare de vulnerabilitate, precum şi de răspândirea „toleranţei zero” şi a modurilor de a da cont din partea tuturor celor care fac sau acoperă aceste delicte. Am întârziat să aplicăm aceste acţiuni şi sancţiuni aşa de necesare, dar sunt încrezător că ele vor ajuta să se garanteze o mai mare cultură a protejării în prezent şi în viitor.

Împreună cu aceste eforturi, este necesar ca fiecare botezat să se simtă implicat în transformarea eclezială şi socială de care avem atâta nevoie. Această transformare cere convertirea personală şi comunitară şi ne face să privim în aceeaşi direcţie în care priveşte Domnul. Aşa îi plăcea să spună sfântul Ioan Paul al II-lea: „Dacă am pornit din nou cu adevărat de la contemplarea lui Cristos, va trebui să ştim să-l observăm mai ales pe faţa celor cu care El însuşi a voit să se identifice” (Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 49). A învăţa să privim acolo unde priveşte Domnul, a sta acolo unde vrea Domnul ca să stăm, să convertim inima stând în prezenţa sa. Pentru acest scop vor fi de ajutor rugăciunea şi pocăinţa. Invit întregul sfânt popor credincios al lui Dumnezeu la exerciţiul penitenţial al rugăciunii şi al postului conform poruncii Domnului1, care trezeşte conştiinţa noastră, solidaritatea noastră şi angajarea noastră pentru o cultură a protejării şi a lui „niciodată să nu mai fie” faţă de orice tip şi formă de abuz.

Este imposibil să se imagineze o convertire a acţiunii ecleziale fără participarea activă a tuturor componentelor poporului lui Dumnezeu. Mai mult: de fiecare dată când am încercat să înlăturăm, să reducem la tăcere, să ignorăm, să reducem la mici élites poporul lui Dumnezeu, am construit comunităţi, programe, alegeri teologice, spiritualităţi şi structuri fără rădăcini, fără amintire, fără chip, fără trup, în definitiv fără viaţă2. Asta se manifestă cu claritate într-un mod anomal de a înţelege autoritatea în Biserică – foarte obişnuit în numeroase comunităţi în care au avut loc comportamente de abuz sexual, de putere şi de conştiinţă – care este clericalismul, acea atitudine care „nu numai că anulează personalitatea creştinilor, ci tinde şi la diminuarea şi la subevaluarea harului baptismal pe care Duhul Sfânt l-a pus în inima oamenilor noştri”3. Clericalismul, favorizat fie de preoţii înşişi fie de laici, generează o sciziune în corpul eclezial care alimentează şi ajută la perpetuarea multora dintre relele pe care le denunţăm astăzi. A spune nu abuzului înseamnă a spune cu putere nu oricărei forme de clericalism.

Este bine mereu să ne amintim că Domnul, „în istoria mântuirii, Domnul a mântuit un popor. De aceea nimeni nu se mântuieşte singur, ca individ izolat, ci Dumnezeu ne atrage ţinând cont de reţeaua complexă de relaţii interpersonale care se stabilesc în comunitatea umană: Dumnezeu a voit să intre într-o dinamică populară, în dinamica unui popor” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 6). De aceea, unicul mod pe care-l avem pentru a răspunde acestui rău care a luat atâtea vieţi este să-l trăim ca o misiune care ne implică şi ne priveşte pe toţi ca popor al lui Dumnezeu. Această conştiinţă de a ne simţi parte dintr-un popor şi dintr-o istorie comună ne va permite să recunoaştem păcatele noastre şi greşelile din trecut cu o deschidere penitenţială capabilă să se lase reînnoită dinlăuntru. Tot ceea ce se face pentru a eradica această cultură a abuzului din comunităţile noastre fără o participare activă a tuturor membrilor Bisericii nu va reuşi să genereze dinamicile necesare pentru o transformare sănătoasă şi efectivă. Dimensiunea penitenţială de post şi rugăciune ne va ajuta ca popor al lui Dumnezeu să ne punem în faţa Domnului şi a fraţilor noştri răniţi, ca păcătoşi care imploră iertarea şi harul ruşinii şi al convertirii, şi astfel să elaborăm acţiuni care să producă dinamisme în sintonie cu Evanghelia. Pentru că „de fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor şi să recuperăm prospeţimea originală a Evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificaţie reînnoită pentru lumea actuală” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 11).

Nu se poate face abstracţie de faptul că noi ca Biserică putem recunoaşte şi condamna cu durere şi ruşine atrocităţile comise de persoane consacrate, clerici, precum şi de toţi cei care aveau misiunea de a-i supraveghea şi a-i proteja pe cei mai vulnerabili. Cerem iertare pentru păcatele proprii şi ale altora. Conştiinţa păcatului ne ajută să recunoaştem greşelile, delictele şi rănile procurate în trecut şi ne permite să ne deschidem şi să ne angajăm mai mult în prezent pe un drum de convertire reînnoită.

În acelaşi timp, pocăinţa şi rugăciunea ne vor ajuta să sensibilizăm ochii noştri şi inima noastră în faţa suferinţei celorlalţi şi să învingem dorinţa de dominare şi de posesie care de atâtea ori devine rădăcină a acestor rele. Fie ca postul şi rugăciunea să deschidă urechile noastre la durerea tăcută a copiilor, a tinerilor şi a neputincioşilor. Post care să ne procure foame şi sete de dreptate şi să ne determine să mergem în adevăr sprijinind toate medierile judiciare care sunt necesare. Un post care să ne zdruncine şi să ne facă să ne angajăm în adevăr şi în caritate cu toţi oamenii de bunăvoinţă şi cu societatea în general pentru a lupta împotriva oricărui tip de abuz sexual, de putere şi de conştiinţă.

În acest mod vom putea manifesta vocaţia la care am fost chemaţi să fim „semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Lumen gentium, 1).

„Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună”, ne spunea sfântul Paul. Prin atitudinea de rugăciune şi de pocăinţă vom putea intra în sintonie personală şi comunitară cu această exortaţie, pentru ca să crească printre noi darurile compasiunii, dreptăţii, prevenţiei şi reparării. Maria a ştiut să stea la picioarele crucii Fiului său. N-a făcut asta într-un mod oarecare, ci a fost trainic în picioare şi alături de ea. Cu această poziţie exprimă modul său de a sta în viaţă. Când experimentăm dezolarea pe care ni le provoacă aceste plăgi ecleziale, cu Maria ne va face bine „să insistăm mai mult pe rugăciune” (cf. Sfântul Ignaţiu de Loyola, Exerciţii spirituale, 319), încercând să creştem în iubire şi în fidelitatea faţă de Biserică. Ea, prima discipolă, ne învaţă pe noi toţi discipolii cum trebuie să ne comportăm în faţa suferinţei celui nevinovat, fără evaziuni şi laşităţi. A privi la Maria înseamnă a învăţa să descoperim unde şi cum trebuie să stea discipolul lui Cristos.

Duhul Sfânt să ne dea harul convertirii şi ungerea interioară pentru a putea exprima, în faţa acestor delicte de abuz, căinţa noastră şi hotărârea noastră de a lupta cu curaj.

Din Vatican, 20 august 2018

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

1 „Acest soi nu iese decât prin rugăciune şi post” (Mt 17,21).

2 Cf. Scrisoare către poporul lui Dumnezeu pelerin din Chile, 31 mai 2018.

3 Scrisoare către cardinalul Marc Ouellet, preşedinte al Comisiei Pontificale pentru America Latină, 19 martie 2016.

Prietenia este ceea ce ți-a rămas după ce ai pierdut totul

prietenie_fericire_orgoliu_copilarie„Mi-e atât de prețioasă prietenia ta”, ne-a spus într-o zi. Și de atunci, chiar dacă au trecut ani și ani și între noi s-au pus kilometri, ba uneori chiar moartea, încă ne vibrează inima plină de ecoul acestor cuvinte.

Cine-ar putea descrie toată fericirea care te încearcă atunci când cineva îți spune: „Mi-e atât de prețioasă prietenia ta”? Cine ar putea limita doar la cuvinte vibrațiile inimii atunci când rostești: „Mă bucur mult că suntem prieteni”?

Cât de tristă ar fi viața fără această mângâiere, fără această comoară: prietenia!

Câtă fericire este în inima omului atunci când întrebat fiind cine este prietenul său răspunde senin cu un nume. Da, un nume. Orice întrebare despre prietenie trebuie să ne poarte cu gândul la un nume, la o persoană, la acea persoană care poartă soarele în casa noastră chiar și în cea mai întunecată clipă. Acea persoană care nu pleacă niciodată din inima ta.

Prietenia. Prietenul. Prietena.

Prietenia este modul cel mai frumos de a-ți petrece viața.
Prietenia este calea spre cunoașterea omului și a locurilor.
Prietenia este măsura a ceea ce e cu adevărat important.
Prietenia este forță în orice încercare.

Prietenia este alinarea suferinței, mângâierea necazurilor și leacul singurătății. Când îl auzim pe Dumnezeu spunând că nu e bine ca omul să fie singur și se hotărăște să-i dăruiască un ajutor potrivit cu nevoile lui (cf. Gen 2,18), poate că nu trebuie să ne gândim doar la căsătorie, ci și la prietenie. Prietenul este și el un ajutor pe măsura nevoilor noastre.

Prietenia adevărată caută mereu binele, frumosul, adevărul. Dacă împreună cu prietenul tău cauți altceva, atunci te aflii într-un anturaj, nu într-o prietenie!

Prietenia înseamnă să nu-ți dorești să ții o persoană numai pentru tine. Să nu fii stăpân, ci însoțitor discret, dar mereu prezent.
Prietenia este o prezență continuă, dar tainică, discretă. Este o prezență pe care o simte inima chiar și atunci când nu e percepută de nici un alt simț. Inima – doar ea! – este organul de simț al prieteniei adevărate. (Vai acelor prietenii care vor să fie percepute cu toate simțurile și în toate clipele, continuu: e semnul că cineva va fi devorat, anihilat, înrobit!)

În prietenia adevărată se întâlnesc armonios libertatea și umilința, generozitatea și iubirea, critica pertinentă și lauda moderată.
Prietenul adevărat știe măsura și timpul pentru laude, dar are pregătită și tolba cu săgețile criticii pertinente.
Gingășia în critică și cumpătarea în laude sunt semnul prieteniei adevărate.
Prietenul adevărat te corectează în cele rele și te urmează în cele bune.

Prietenia are un singur scop: binele și fericirea prietenului. Când ai un prieten adevărat, când ții cu adevărat la cel de lângă tine, atunci faci tot binele pentru fericirea lui. Fericirea lui este izvorul fericirii tale, împlinirea inimii tale.

Prietenia are caracteristicile iubirii. Prietenia este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, prietenia nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură (cf. 1Cor 13,4-7).

Prietenul adevărat nu e un bun contabil. El nu socotește timpul sau banii sau orice altceva atunci când e vorba de tine. El dăruiește totul, chiar și propria persoană: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13).

Prietenia nu înseamnă doar să ai pe cineva cu care să vorbești, să călătorești, să faci cumpărături etc., ci însemnă mai ales să ai pe cineva care să te asculte, să te înțeleagă și să facă tot ceea ce este posibil pentru a te face fericit, liniștit, senin.

Prieten îți este cel care stă lângă tine nu doar pentru ceea ce îi poți oferi sau pentru ceea ce-ți poate da, ci în special pentru ceea ce puteți pune împreună pentru a vă face viața mai frumoasă.

Prieten îți este cel care merge cu tine, se pune lângă tine fără dorința de a trece în fața ta.

Prietenul este ceea ce îți rămâne atunci când ai pierdut totul.

Prietenul adevărat te vrea mântuit. De aceea, dacă l-a cunoscut pe Isus Cristos, îți va vorbi despre el. Dacă l-a cunoscut și nu-ți vorbește despre Dumnezeu înseamnă că nu este prieten adevărat pentru că nu dă semne că te-ar vrea alături de el pentru toată veșnicia, în viața fericită a paradisului. Nu te vrea mântuit. Vrea să scape de tine, mai devreme sau mai târziu.
Însă dacă tu l-ai cunoscut pe Isus, atunci tu ești cel care-i poți vorbi despre el și astfel să puteți fi prieteni până la moarte și dincolo de ea, în împărăția cerurilor.

Nu-ți este prieten cine te împiedică să fii sincer.
Nu-ți este prieten cine nu te lasă să fii fericit.
Nu-ți este prieten cine are orice alt interes în afara fericirii reciproce.
Nu-ți este prieten cine îți răpește liniștea nopților și somnul odihnitor.
Și, mai ales, nu îți este prieten adevărat cine te împiedică să te mântuiești.

Este atât de greu atunci când ți-ai pus speranța în prietenia și prezența cuiva în inima ta și timpul îți arată că te-ai înșelat. Este greu să începi să trăiești fără ceea ce tu credeai că e prietenie adevărată. Falsitatea îți zdrobește inima! Este greu să te împaci cu gândul că te-ai înșelat: nu ți-e prieten și trebuie să te obișnuiești fără el. Inima caută adevăratul lui chip și se îngrozește de ce descoperă. Suferă văzând cât de diferit poate fi de ceea ce părea. Această suferință e groaznică. Fiecare mască descoperită pe chipul celui ce-ți părea prieten devine o sabie care îți străpunge inima.

 

Să păstrăm în inima noastră cuvintele Scripturii:

 

„Vorba dulce va înmulți prietenii
și limba plăcută va mări afecțiunea.
Să fie mulți cei care trăiesc în pace cu tine,
dar sfetnicii tăi, unul dintr-o mie!
Dacă e să-ți dobândești un prieten, dobândește-l prin încercare
și nu te încrede repede în el!
Căci există prieten în timpul lui potrivit,
dar nu rămâne aproape în ziua strâmtorării tale.
Există prieten care se schimbă în dușman
și dezvăluie conflictul spre jignirea ta.
Există prieten tovarăș la mese,
dar nu rămâne aproape în ziua strâmtorării tale.
În cele bune ale tale, va fi ca tine
și va vorbi cu îndrăzneală slujitorilor tăi.
Dacă vei fi umilit, va fi împotriva ta
și de la fața ta se va ascunde.
Îndepărtează-te de dușmanii tăi
și fii atent cu prietenii tăi!
Prietenul fidel este o protecție puternică;
cine-l găsește, a găsit o comoară.
Nu este schimb pentru prietenul fidel
și nu este măsură pentru valoarea lui.
Prietenul fidel este leac pentru viață;
cei care se tem de Domnul îl vor găsi.
Cel care se teme de Domnul își întărește prietenia,
căci după cum este el, așa va fi și aproapele lui” (Sir 7,5-17).

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: