Sete mare, suflete mici…

„Întind spre tine mâinile mele, sufletul meu este înaintea ta ca un pământ lipsit de apă” (Ps 143,6).
„Întind spre tine mâinile mele,                                                                                                             sufletul meu este înaintea ta ca un pământ lipsit de apă” (Ps 143,6).

Doi oameni – un pescar experimentat și un începător – au mers la pescuit. De fiecare dată când pescarul experimentat prindea un pește mare, îl punea în juvelnicul său ca să-l păstreze proaspăt. Novicele însă de fiecare dată când prindea un pește mare îl arunca înapoi în apă. Omul cu experiență s-a uitat uimit și tăcut toată ziua la acest gest al începătorului. Însă, la un moment dat, pierzându-și răbdarea în fața acestei risipe de pește bun, a răbufnit: „De ce tot arunci în apă peștii mari pe care-i prinzi?!”. Începătorul i-a răspuns: „N-am ce face cu peștii mari. Acasă am doar o tigaie mică”.

Uneori ne ținem sufletele mici, cât o tigaie mică, și aruncăm, risipim toate darurile pe care Dumnezeu ni le oferă. Nu știm să ne lărgim sufletele, să le deschidem. Nu știm să ne dorim mai mult, să trăim însetați de Dumnezeu, să ardem de dorința sa!
Sunt atât de multe darurile pe care Dumnezeu vrea să le pună în viața noastră, să le reverse în inima noastră. Să nu le risipim!

Căutaţi-l pe Domnul cât timp se lasă găsit, chemaţi-l cât timp este aproape(Is 55,6)!

„Întind spre tine mâinile mele,
sufletul meu este înaintea ta ca un pământ lipsit de apă” (Ps 143,6).

„Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă.
Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu,
ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 63,2).

„Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (In 4,13-14).

„Mi-e sete” (In 19,28)!

 

 

 

 

Reclame

Calea numită fericire. Suflet și iubire…

fericire copil dumnezeu iubire

 


 

Calea numită fericire

Într-o zi a venit la Ramana Maharishi, un înţelept ce locuia în munţii Indiei, un copil şi i-a spus cu simplitate:

– Domnule, la fel ca Dumneavoastră, aş vrea şi eu să fiu fericit. Vă rog spuneţi-mi şi mie care este calea spre fericire.

Ramana Maharishi, văzând puritatea copilului, i-a zis:

– Ţie îţi voi arăta calea ce duce la fericire. Vino cu mine şi fii foarte atent. Calea aceasta nu este uşoară. De cele mai multe ori, orice cale fără greutăţi nu duce nicăieri. Calea fericirii e o cale îngustă şi abruptă şi de aceea trebuie, de la început, să mergi pe ea pas cu pas, încet şi cu mare atenţie. Ea este arătată de Dumnezeu numai celor aleşi. Copile, marele secret al căii spre fericire nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci, cu mare concentrare şi convingere, de-a lungul întregii tale vieţi.

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţa ta şi, pentru aceasta, trebuie să-L iubeşti şi să-I fii recunoscător pentru tot ce ai şi pentru toate evenimentele care ţi se întâmplă; să fii mulţumit cu ceea ce ai şi cu ceea ce nu ai; acest pas se numeşte DEVOŢIUNE.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi, în fiecare zi.Când te trezeşti şi înainte de a adormi, spune: „Sunt important, am valoare, sunt capabil, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.” Acest pas se numeşte RESPECT DE SINE.

Al treilea este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti capabil de iubire şi devotament, iubeşte fără teamă tot ceea ce a creat Dumnezeu în jurul tău; dacă tu gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi depăşi, atunci propune-ţi obiective în viaţă şi luptă pentru realizarea lor, până când le vei obţine. Acest pas se numeşte MOTIVARE.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei obţine pe a ta. Să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui, căci acest sentiment nefast nu te va lăsa să fii fericit. Trebuie să-L laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu iartă şi uită. Acest pas se numeşte ONESTITATE.

Al cincilea pas este să nu iei absolut nimic, de la nimeni, din ce nu îţi aparţine; aminteşte-ţi că, potrivit legilor implacabile ale naturii, dacă o faci, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare. Acest pas se numeşte CINSTE.

Al şaselea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere fizic, mental său spiritual; toate fiinţele Pământului au dreptul să fie respectate şi iubite. Acest pas se numeşte NON – VIOLENTA.

Ultimul pas este să observi cu atenţie ce este în jurul tău; să descoperi mereu în fiecare lucru, eveniment, fiinţă, partea lui bună şi nu lipsurile. Ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb. Iubeşte adevărul, chiar dacă el te dezavantajează. Acest pas se numeşte DISCERNĂMÂNT.

Copile, secretul succesului pe calea care duce la fericire are şi un preţ: Trebuie să renunţi pentru totdeauna la deşertăciunile acestei lumi. Este foarte greu, dar şi răsplata e foarte mare.

surse:

https://astrodeva.wordpress.com/2014/10/16/calea-numita-fericire/

http://prafdestele.net/calea-numita-fericire-minunat/


 

Nu se vede bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi…

micul print desert singuratate esential

De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiindcă aceasta ne face foarte fericiți; de ce trebuie să o mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta, chiar cu prețul sacrificiului? – pentru a ne da puterea să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va izbuti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârșav păcat – egoismul brutal.

Să dai, să dai, iată marea fericire a vieții. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ți trăiești aventurile, să-ți trăiești durerea… să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc și apoi să plângi nebunește, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi!

Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăiește ci vegetează.

Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare… Cu câtă înverșunare ne risipim toți frumoasa și înșelătoarea tinerețe, care nu mai revine niciodată… Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare…

Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferințe inexplicabile, de dorințe nerostite și care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranțe ciudate, întemeiate pe forțele sau aptitudinile sale, pe creațiile sale, mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a plâns cu sughițuri de o mie de ori noapte, fără să știe de ce, nici n-a căzut în extaze neobișnuite, nici n-a izbucnit în veselii neașteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuși să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm strașnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.

Panait Istrati
(10 august 1884 – 16 aprilie 1935)

Sursa: Cinci gânduri înțelepte


Caritas batrani pentru o viata mai buna

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: